ÎNVĂŢĂTURA CREŞTINĂ DESPRE MOARTE

Deși biologic moartea apare la fel tuturor oamenilor, totuși ea este

înțeleasă diferit. Astfel, pentru cei care cred că există numai viața materială,
moartea pare fie un fapt îngrozitor care trebuie evitat cât mai mult, fie un fapt
natural ce trebuie acceptat cu resemnare. 
Exemplară pentru această concepere "naturală ” a morții este formularea
scriitorului M. Preda, la începutul romanului “Cel mai iubit dintre pământeni”:
“Moartea e un fenomen simplu în natură, numai oamenii îl fac înspăimântător.
Vorbesc de moartea naturală, care adesea e o dulce ispită.” Aceasta este,
desigur, o concepție panteistă. Ea încearcă să prezinte moartea ca pe o înfrățire
a omului cu natura cosmică, ca o revenire în cadrul unui ciclu natural, în sânul
“naturii-mame”, ca o integrare plăcută în “armonia universală”. 
În acest sens, unii citează şi capodopere remarcabile, precum poezia
populară “Miorița” sau poezia “Gorunul” de Lucian Blaga. Însă concepția
acestora nu este de fapt panteistă. Ele afirmă o solidaritate, o înfrățire a omului
cu natura, o sete a lui de a o umaniza. Însă nu e vorba deloc de plăcerea sau
dorința stingerii conștiinței, a căderii în non-conștiință sau a degradării în
materialitate. 
Dimpotrivă, argumentul cel mai zdrobitor că moartea este un fenomen
total nefiresc, anormal, catastrofal, care contrazice ființa și sensul omului, îl
constituie respingerea ei ființială, neîmpăcarea cu ea, sentimentul că este
nefirească, că se opune aspirațiilor noastre elementare, că se poate întâmpla
altora dar nu nouă. Omul se definește de fapt ca o ființă aspirantă funciar la
viață, o ființă opusă fundamental morții. 
De aceea, învăţătura creştină se deosebește esențial de celelalte concepții
și dă morții un sens superior, pozitiv.
În sens creștin, moartea, deși este consecință a păcatului strămoșesc,
prin Răscumpărarea lui Hristos nu mai este decât trecerea la o nouă viață,

1
întâlnirea cu Creatorul, iar pentru cei buni începutul vieții depline cu
Hristos. Creștinii își întemeiază convingerea întâlnirii cu Hristos pe Învierea Sa
din morți, care este “începătura învierii celor adormiți”. 
Învățătura creștină despre moarte se constituie în principal, din
următoarele elemente esențiale: 
1. Moartea este urmarea directă, consecința necesară a păcatului
strămoșesc, conform Romani 6, 23: “Pentru că plata păcatului este moartea” și
Romani 5, 12: “Căci precum printr-un om a intrat păcatul în lume și prin păcat
moartea, așa moartea a trecut la toți oamenii, prin cel în care toți au păcătuit.” 
Împotriva acestei învățături a Bisericii, ereticii pelagieni, socinienii și
raționaliștii de azi au susținut că omul este muritor prin însăși natura sa, nu din
cauza păcatului. 
2. Moartea este sfârșitul vieții pământești și începutul vieții veșnice. 
3. Moartea marchează ultima limită până la care își poate lucra omul
mântuirea, până se mai poate determina pe sine, conform Ioan 9, 4: “Căci vine
noaptea când nimeni nu poate să lucreze”. De asemenea, Sf. Clement Romanul
arată: “Să ne pocăim cât timp trăim pe pământ, căci după trecerea din această
lume nu ne mai putem mărturisi sau pocăi”. Iar Sf. Ioan Gură de Aur zice: Viața
de acum este timpul faptelor, iar după moarte vine judecata și pedeapsa”. 
4. Sufletul, fiind creat nemuritor de Dumnezeu, își păstrează după moarte
funcțiile sale (conștiința de sine, gândirea, voința, etc.) și duce o viață
conștientă. Sufletele celor drepți devin mai vii și mai active, mai limpezi, mai
clare, mai unitare, cu o viziune cuprinzătoare și profundă asupra existenței, cu
viața spirituală bogată în permanentă ascensiune. Sufletele celor răi se
opacizează, se aplatizează din punct de vedere spiritual, se golesc de valori
spirituale, devin niște coji existențiale în care nu mai există decât conștiința
vinovată și suferința. 
Față de această concepție generală observăm că au existat și învățături
contrare. Astfel, în vechime, ereticul Vigilantius învăța că după moarte sufletele

2
nu mor, dar nici nu duc o viață conștientă, ci cad într-o stare de nesimțire, un fel
de somn greu până la învierea obștească. Astăzi multe culte protestante și
neoprotestante învață că sufletele chiar mor și la Judecata finală vor învia doar
sufletele drepților. 
Alți eretici, precum Origen și chiar teologi ortodocși recenți ca Paul
Evdokimov și alții, susțin că după moarte sufletele își continuă acțiunea
conștientă și voluntară de purificare, așa încât în final toate se vor mântui, chiar
și diavolii. Această teorie se numește apokatastază (“apokatastasis ton panton”
= “restaurarea tuturor”). Ea a fost condamnată de Biserică, prin sinodul V
ecumenic.