Raportul dintre har și libertatea omului

Una dintre problemele cele mai spinoase ale teologiei este cea a raportului dintre  harul
divin si libertatea omului. Căci dacă harul divin va dispune ca libertatea omului să adere la el,
atunci cum se mai poate spune că omul este liber, de vreme ce libertatea este atrasă spre har?
Iar dacă omul se hotărăște în mod absolut liber să adere la har, atunci care este partea ce
revine harului în îndreptarea noastră? De altfel, astfel de întrebări se pot pune și când e vorba
de raportul dintre providenţa divină și libertatea omului. Dar spre a ne lămuri asupra acestei
probleme, este necesar să examinăm concepția celor trei mari confesiuni creştine în această
privință. lar ca punct de plecare în această chestiune, va trebui să examinăm doctrina fiecăreia
dintre acestea despre starea primordială a omului. 

DOCTRINA ORTODOXĂ DESPRE RAPORTUL DINTRE NATURĂ ȘI HAR

După concepția ortodoxă, nu există o separație între Dumnezeu și creatură, între

Dumnezeu şi om, între natură şi har. Omul, care purta în sine prin însuși actul creației harul
lui Dumnezeu, tindea în mod liber spre Creatorul său şi prin ajutorul minții comunica cu
Dumnezeu, iar prin simţuri, cu lumea materială. Elementul spiritual era imprimat în natura
umană la crearea omului, între natural şi supranatural era o adevărată compenetrare sau
osmoză, deși ele nu se confundau. 
Existând în fiinţa omului această legătură între natură și har, concepția ortodoxă
consideră că cea dintâi lucrare a harului în omul căzut se vede în restabilirea chipului originar
al omului dinainte de păcat, deci în redobândirea libertăți sale. Astfel, prin harul îndreptării se
restabilește mai întâi natura umană originară, pentru ca omul să-și poată regăsi și relua viața
în comuniune cu Dumnezeu. Căci numai după ce natura sa a fost restabilită, omul poate
întreprinde primii pași pe calea ce-l duce la desăvârșire, Așadar în renașterea omului prin har,
cele două lucrări ale harului care se săvârșesc:
1: restabilirea chipului său originar și
2: cea a înfierii divine sunt în deplină convergență. 
Vorbind despre natura omului renăscut prin har, Sfinții Părinți înțeleg că în aceasi
natură harul e indisolubil legat de libertatea omului. De aceea, Sfântul Maxim Mărturisitorul
spune: „Omul are două aripi: harul și libertatea”. Această libertate nu este însă indiferentă, ci
e larg deschisă binelui, ea având oroare și repulsie față de păcat. Însă în relația sa cu
Dumnezeu, omul este restaurat sau reînnoit prin har, iar odată refăcut astfel progresul său
duhovnicesc, cu toate că harul este în el, ne apare ca un efort personal. În acest sens, Sfântul
Apostol Pavel spune: „Dar cu harul lui Dumnezeu sunt ceea ce sunt, și harul Lui, care este în
mine, n-a fost în zadar, căci m-am ostenit mai mult decât ei toți, dar nu eu, ci harul lui
Dumnezeu care este în mine” (I Cor. 1 , 10). 
Dacă natura primordială a omului era în funcție de harul pe care-l avea, pierderea
harului a însemnat o denaturare, o desfigurare a omului, iar redobândirea harului prin Hristos
o restaurare a naturii umane și implicit, a libertății, prin care omul își poate acum relua
eforturile în vederea desăvârșirii sale, adică a unirii tot mai depline cu Dumnezeu. Mai mult,
departe de a ne face inactivi, harul este izvorul activității noastre, căci lucrarea harului și
activitatea omului nu se exclud, ci se întrepătrund. “Actele sau faptele omului renăscut prin
har nu sunt nici predeterminate de Dumnezeu, dar nu sunt nici efectul unei libertăți umane
lipsite de orice determinare (în sens molinist). Sfinții Părinţi ne atrag atenția asupra acestui
fapt. Astfel, Sfântul Ioan Damaschin zice: „Dumnezeu prevede, dar nu predetermină”, iar
Sfântul Chiril al Alexandriei spune: „Duhul Sfânt este substanțial prezent în adâncul ființei
noastre, locul sălășluirii sale primordiale și al inserării tuturor darurilor următoare”. Pentru a
exprima lucrarea Duhului Sfânt în om, Sfinţii Părinți folosesc diferite metafore și analogii:
suflare, flacără, căldură, aromă de floare, ş.a. Prin ele se arată împreună-lucrarea dintre har și
natură, natura primind o formă prin unirea ei cu harul. Această formă nouă a naturii are un
sens dinamic, de activitate spirituală. Astfel, natura umană se transformă treptat sub acţiunea
Duhului Sfânt, primeşte o formă nouă, modelându-se după chipul lui Hristos: harul invadează
sufletul omului, din care răsar apoi diferitele daruri, bine înţeles dacă sufletul nu se închide
harului, ca o monadă fără uși, fără ferestre. 
O frumoasă și ilustrativă comparație cu privire la acțiunea harului în natura umană
este următoarea: „precum aerul, deși nu e component al naturii noastre fizice, intră totuși în
mod necesar în componenţa ei funcțională, tot astfel harul, departe de a împiedica natura
noastră spirituală de la viața ei normală, e tocmai cel care-i dă putere acestei vieți” (M. Lot-
Borodine). 
Așadar, după concepția ortodoxă, între har și natură, între har și libertate, nu e un
raport de alternativă, de contradicție sau de luptă, ori de tendință de dominare a uneia sau a
alteia dintre cele două părți, și nici de desfășurare paralelă, ci harul este acela care face
posibilă desfășurarea deplină a libertăţii. Harul nu anulează și nu forțează libertatea, ci o
eliberează de tot ceea ce o poate mărgini sau stăpâni, pentru ca ea să-şi poată desfășura toate
puterile spre a le pune în slujba unirii cât mai depline a omului cu Dumnezeu. 
 Astfel, harul ne restaurează adevărata libertate, care înseamnă ancorarea noastră liber
acceptată în bine, în iubire față de oameni, în slujirea aproapelui, în împlinirea voii lui
Dumnezeu. De aceea, noi trebuie să ne păstrăm această libertate, după îndemnul Sfântului
Apostol Petru: „Trăiţi ca niște oameni liberi, dar nu ca şi când ați avea libertatea drept
acoperământ al vicleniei, ci ca niște robi ai lui Dumnezeu“ (I Ptr. 2, 16), precum şi al
Sfântului Apostol Pavel: „Căci voi ați fost chemaţi la libertate, fraților; numai să nu folosiți
libertatea voastră ca prilej de a sluji trupului, ci slujiți unul altuia prin dragoste” (Ga 5, 13).
Iar manifestarea acestei libertăți se arată prin efortul nostru continuu de a nu ne lăsa înrobiți
de porniri și pofte josnice, de patimi și vicii și de tot ce ne poate îndepărta de la împlinirea
scopului nostru ultim, iar în sens pozitiv, să împlinim porunca cea mare a iubirii (Mt. 22, 37-
38). Ne putem menține însă în această stare de libertate, numai în măsura în care „nu stingem
duhul” din noi, deci în măsura în care colaborăm cu harul.