Importanţa şi necesitatea Studiului Noului Testament

Noul Testament, adică a doua colecţie sau al doilea volum al Sfintei Scripturi cuprinde
descoperirea supranaturală dată oamenilor prin Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu şi transpusă
parţial în scris de sfinţii apostoli sau de usenici ai acestora, încă în primul veac al creştinismului.
Superioritatea Revelației Noul Testament faţă de Vechiul Testament rezultă din
următoarele două motive:
a) e făcută direct şi nemijlocit prin însuşi Dumnezeu Fiul (In 5, 23; Evr. 1, 1-2);
b) desăvârşeşte Revelația Vechiul Testament (Mt. 5, 17).

Termenul Noul Testament vine din latineşte: novum testamentum, care este traducerea
grecescului καινης δίαϑηκης – Noul Legământ sau Alianţă. Acest termen este împrumutat din
Vechiul Testament şi exprimă legământul între Dumnezeu şi poporul ales – poporul Israel.
Termenul ‫ בֵרית‬în ebraică este din domeniul juridic, exprimând un pact încheiat între două părţi.
Aşa după cum Vechiul Testament, adică, îndeosebi, Legea lui Moise, reprezintă legământul
dintre Dumnezeu şi poporul Israel, la fel şi învăţătura lui Iisus Hristos a fost percepută şi simţită
de primii creştini ca o alianţă între Dumnezeu şi omenire, alianţă sau legământ consfinţit prin
jertfa de pe cruce a Mântuitorului Iisus Hristos.
În gândirea noastră, ca de altfel şi în cea veche, termenul testament exprimă voinţa celui
ce se obligă la anumite îndatoriri, ce trebuie îndeplinite după moartea sa şi, în acelaşi timp, ne
lasă moştenitori a unor drepturi şi bunuri, în cazul de faţă preponderent spirituale.
Însuşi Mântuitorul Iisus Hristos, la Cina cea de Taină, cu ocazia instituirii Sfintei
Euharistii, vorbeşte despre un Nou Legământ sau Testament, la baza căruia se află jertfa crucii
(Mt. 26, 28).
Importanţa Noului Testament pentru viaţa omenească este foarte mare, deoarece din
cuprinsul lui creștinul trebuie să-şi scoată adevărurile de credinţă, după care urmează să se
călăuzească pentru dobândirea mântuirii. De aceea o simplă lecturare, chiar repetată a cărţilor
Noului Testament nu este suficientă pentru a descifra sensul voit de sfinţii autori. Cunoştinţele
noastre individuale şi puterea de pătrundere şi înţelegere a raţiunii noastre nu sunt suficiente
pentru descifrarea şi înţelegerea corectă a acestor cărţi.
Din nefericire, în decursul timpului, unii oameni, prea încrezuţi în mulţimea cunoştinţelor
şi în puterea de pătrundere a minţii lor, au încercat să descifreze sensul cărţilor Noului
Testament, dar fără o pregătire ştiinţifică specială şi spirituală, ajungându-se astfel la rătăciri
grosolane.
În cazul studierii şi înţelegerii corecte a Noului Testament trebuie ţinut cont de o seamă de
împrejurări externe în care s-au scris aceste cărţi: limba, autorul, epoca, cultura socială şi
personală, starea de spirit a autorului etc.
Pe lângă toate acestea trebuie avut în vedere faptul că în cărţile Noului Testament se află şi
adevăruri supranaturale descoperite apostolilor prin vedenii, prin prorocii sau prin alte semne şi
acţiuni simbolice, încât pe unele nu le-au putut descifra nici ei întru totul. De aceea nu putem
aplica peste tot regula generală a sensului literal.
Experienţa istorică a celor 2000 de ani ne-a dovedit că pentru tălmăcirea sau interpretarea
corectă a cărţilor Noului Testament sunt necesare multe şi temeinice cercetări ştiinţifice şi
spirituale pregătitoare. Noul Testament nu-i suficient numai citit, el trebuie studiat.
 De studiul şi interpretarea corectă a Noului Testament s-a îngrijit Biserica, în toate
timpurile, pentru că Ea singură a fost instituită şi investită de Hristos ca garantă a adevărului
mântuitor (I Tim. 3, 15).
În urma acestor consideraţii preliminare să încercăm o definiţie simplă a Studiului Noului
Testament.

Definiţie: Studiul Noului Testament cercetează sau examinează critic datele sau documentele
istorice privitoare la cărţile Noului Testament, expunând aceste rezultate sistematic.

Interpretarea corectă în conformitate cu ceea ce au exprimat Mântuitorul şi Sfinții Apostoli

va fi şi scopul acestei discipline, care, de fapt, este un studiu complex cu mai multe ramuri.
CURSUL II
Ramurile sau disciplinele Studiului Noului Testament și
sursele sau izvoarele

A. Disciplinele Studiului Noului Testament

1. Introducerea în cărţile Noului Testament (Isagogia Noului Testament)

Este un fel de istoric al Noului Testament. Studiul Noului Testament extensiv este chiar
Isagogia care studiază cărțile inspirate ale Noului Testament.
Această disciplină își grupează materialul în două părți:
a) Partea generală, care studiază Noul Testament ca unitate;
b) Partea specială studiază aparte fiecare carte a Noului Testament din 10 puncte de
vedere;

a) În partea generală, Isagogia cuprinde două mari secțiuni:

1) Istoria canonului sau colecției cărților Noului Testament care ne informează științific,
documentat, cum au apărut singuraticile cărți ale Noului Testament, cum au fost ele constituite
prin triere severă într-o colecție căreia i s-a dat numele generic de Noul Testament. Istoria
canonului Noului Testament se împarte în următoarele perioade:

- Perioada formării (sec. I-V);

- Perioada conservării sau păstrării intacte a canonului Noului Testament (sec V-XVIII);
- Perioada destrămării parțiale a canonului Noului Testament sub presiunea teoriilor
radicale ale școlilor raționaliste protestante;
- Perioada reabilitării, refacerii sau reconstituirii canonului Noului Testament legată de
epoca modernă și contemporană.

Pentru ortodocși și romano-catolici, colecția sau canonul Noului Testament n-a încetat să
fie omogen și integru vreme de 19 veacuri.

2) A doua secțiune a părții generale este studiul istoriei textului (originar și traduceri) Noul
Testament de-a lungul vremurilor.

b) Partea specială studiază fiecare carte separat din zece puncte de vedere:
1. Cuprinsul;
2. Autorul, biografia;
3. Autenticitatea sau demonstrarea paternității;
4. Destinatarii primi;
5. Motivele sau cauzele scrierii;
6. Scopul scrierii;
 7. Timpul sau data scrierii;
8. Locul scrierii;
9. Limba textului originar al cărții respective;
10. Integritatea textului.

2. Arheologia biblică

Este știința care studiază realitățile religioase, spirituale, culturale, sociale și economice din
domeniul trecutului pe baza descoperirilor arheologice.

3. Istoria și gramatica limbii grecești a Noului Testament

Pe noi ne interesează îndeosebi perioada elenistică (sec. IV îHr. – sec. V dHr.) în care
putem spune că a durat hegemonia lingvistică a limbii grecești.

Istoria culturii și a limbii grecești este împărțită în cinci perioade:

1 - perioada homerică – dintru începuturi până în sec. VI îHr. Este limba în care s-au scris
Iliada și Odiseea;
2 - perioada atică – sec. VI-V îHr. Este perioada în care Atena exercită o hegemonie
(întâietate) culturală în spațiul grecesc. Este perioada literaților dramaturgi, Eschil, Sofocle,
Euripide;
3 - perioada elenistică – sec. IV îHr. – sec. V d.Hr. Acum se contopesc mai multe dialecte
existente, iar prin unificarea politică, economică și culturală din sec. IV-III îHr s-a format o
limbă comună pe baza dialectului atic, numită koini (comună) – i koini dialektos (dialectul
comun). În această perioadă, limba greacă era limba de circulație universală în spațiul greco-
roman care ne interesează pe noi. În această limbă s-au scris cărțile Noului Testament;
4 - perioada bizantină – sec. V – XV d.Hr., având ca centru spiritual și cultural Bizanțul,
până la căderea lui sub turci (anul 1453 – a treia zi de Rusalii);
5 - perioada modernă – sec. XVI – până azi.

4. Istoria epocii Noului Testament

Sau a vremurilor noutestamentare studiază realitățile politice din spațiul teritorial greco-
roman. Punctele de reper ale acestei etape sunt de la domnia lui Alexandru Macedon, sec. IV îHr,
până la ultima răscoală ebraică împotriva cotropitorilor romani ai Țării Sfinte, conducă de
insurgentul Simon Bar Kohba (Fiul stelei) 132-135 dHr.

5. Ermineutica biblică

Termenul vine din grecește – ερμινευς = tălmăci, Hermes – tălmaciul sau interpretul
zeilor. Ermineutica este disciplina biblică care oferă, explică și aplică regulile sau normele de
interpretare sau explicare corectă și completă a textelor biblice. Orice interpretare trebuie să fie
corectă și completă, concisă și clară.

Ermineutica se împarte în trei mari capitole:

1 - Noemica, care se ocupă cu teoria sensurilor Sfintei Scripturi;
2 - Euristica se ocupă cu aflarea și identificarea sensurilor în diferite texte biblice;
3 - Proforistica se ocupă cu aplicarea sensului potrivit textelor dificile.

6. Când Ermineutica trece de la ofertă și explicare la aplicare, atunci avem Exegeza.

Exegeza aplică legile de interpretare oferite și explicate de Ermineutică. Exegeza este fructul
Ermineuticii.

7. Teologia biblică a Noului Testament

Studiază problemele de doctrină dogmatică și doctrină morală, expune răzleț în textele

Noului Testament. Spre deosebire de exageză, ea procedează sintetic, nu analitic.

B. Sursele sau Izvoarele Studiului Noului Testament

1. Însăși textele Noului Testament;
2. Textele Vechiului Testament;
3. Mărturiile unor istoriografi necreştini (Iosif Flaviu și Filon din Alexandria);
4. Hotărîrile Sinoadelor Ecumenice și locale;
5. Operele Sfinților Părinți și scriitori bisericești;
6. Predoslovii și prefețe la diferite ediții ale Noului Testament;
7. Rezultatele cercetărilor asupra epocii Mântuitorului Iisus Hristos;
8. Studiile și comentariile teologilor mai noi.