Pregătirea credinciosului pentru participarea la sfintele slujbe

Viaţa cultică are un dublu rol: abandonarea unui mod de viaţă plin de compromisuri şi
păcate de către cel ce se hotărăşte să trăiască, să se adâncească, să urmeze o viaţă nouă,
şi sporirea în virtute, îndumnezeirea celui care deja merge pe această cale.
Sfintele slujbe sunt ca nişte porţi prin care omul intră în spaţiul sfânt al Bisericii. Fără a
trece aceste porţi, el nu se poate bucura de darurile Duhului Sfânt care sunt oferite numai în
cadrul Bisericii. Prin primirea lor, toate celelalte aspecte ale vieţii cultice se cer trăite.
Se cere sfinţirea şi îndumnezeirea continuă a vieţii prin participarea la Sfânta Liturghie
şi împărtăşirea cu Sfintele Taine. Se cere binecuvântarea lui Dumnezeu pentru activităţile pe
care le săvârşeşte omul în decursul vieţii lui, lucru care se realizează prin Sfintele Ierurgii,
adică prin acele rugăciuni care se citesc de preot atunci când credinciosul vrea să sape o
fântână, să sfinţească ogorul, casa, maşina etc. Toate acestea dau o stare, dar şi cer o stare.
Cam la fel se întâmplă şi în cazul în care ne hotărâm să participăm la viaţă cultică a
Sfintei noastre Biserici Ortodoxe. Şi spunem „cam la fel" deoarece, pe lângă pregătirile
obligatorii pe care le-am prezentat mai sus, în cazul vieţii sociale mai avem nevoie şi de
o pregătire sufletească, duhovnicească, care constă în:
■       iertarea tuturor celor cărora poate le-am greşit;
■       părăsirea gândurilor rele pe care le avem asupra cuiva;
■       părăsirea păcatelor care întinează viaţa sufletească şi trupească a omului

Această pregătire a noastră trebuie să fie dublată şi de o stare sufletească (şi morală)
adecvată. Aşa cum nu se concepe ca la întâlnirea cu vreo rudenie sau vreun prieten(ă) bolnav
să ne prezentăm spumegând de mânie, sau în cazul unei înmormântări să râdem în hohote, tot
astfel, şi în Sfânta Biserică sau la vreo slujbă oficiată în orice alt loc, se cade să avem o stare
sufletească (şi morală) care să permită deplina noastră curăţire de păcate şi sălăşluirea lui
Dumnezeu în noi.
Cu cât pregătirea noastră va fi mai sinceră şi starea morală mai apropiată de duhul pe
care îl transmit Sfintele Taine, cu atât vom simţi şi noi puterea, harul şi importanţa pe care o
au ele pentru mântuirea noastră.
Toţi credincioşii sunt datori să meargă în mod regulat la slujbele bisericeşti şi mai ales la
Sfânta Liturghie, în fiecare duminică sau sărbătoare, exceptaţi fiind doar cei bolnavi.
Biserica este „casa lui Dumnezeu", de care se cuvine să ne apropiem cu inimă curată, întru
plinătatea credinţei, curăţindu-neprin stropire inimile de orice cuget rău, şi spălăndu-ne trupul
în apă curată... (Evr. 10, 22). Credinciosul trebuie să-şi spele trupul, pentru că urmează să se
înfăţişeze înaintea împăratului împăraţilor, dar trebuie să-şi curăţească şi sufletul prin
rugăciune, pocăinţă, înfrânare de la păcate, împăcarea inimii, alungând din ea orice ură şi
vrăjmăşie, pentru a putea face loc astfel lui Hristos.
Pentru a ne folosi de sfintele slujbe, este bine să venim de la început, înainte de a se bate
clopotul şi toaca pentru începerea slujbei. De asemenea, datori suntem fiecare să rămânem
până la sfârşitul slujbei, pentru a ne putea bucura pe deplin de roadele ei.
Intrând în biserică, creştinul trebuie să lase orice grijă lumească deoparte: toată grija cea
lumească să o lepădăm (fragment din Heruvic) şi să aibă inima şi gândul îndreptate spre
cer, spre Dumnezeu: să avem inimile!.
De asemenea, în biserică se intră cu credinţă, cu frică de Dumnezeu şi cu evlavie.
Bărbaţii trebuie să-şi descopere capul, iar femeile să şi-1 acopere.
Cu atât mai mult trebuie să se pregătească cei ce participă la Sfânta Liturghie şi vor să se
împărtăşească, căci: oricine va mânca pâinea aceasta sau va bea paharul Domnului cu
nevrednicie, va fi vinovat faţă de trupul şi sângele Domnului. Să se cerceteze însă omul pe
sine şi aşa să mănânce din pâine şi să bea din pahar. Căci cel ce mănâncă şi bea cu
nevrednicie, osândă îşi mănâncă şi bea, nesocotind trupul Domnului (1 Cor. 11, 27-29). De
aceea, spovedania este foarte importantă, prin ea creştinul primind iertarea de păcate, fiind
astfel reintegrat în Biserică.
Dacă se întâmplă ca slujba să fie începută, pentru a nu deranja pe nimeni, este bine să
lăsăm închinarea la icoane după sfârşitul slujbei.
Preotul, fiind cel care săvârşeşte slujbele divine, este dator să se pregătească în mod special.
Pentru că el se împărtăşeşte de fiecare dată când slujeşte Sfânta Liturghie, trebuie să-şi
curăţească sufletul prin spovedanie, prin citirea unor rugăciuni anume fixate de Biserică, prin
împăcarea cu cei cu care s-a certat, iar trupul, prin spălarea lui şi îmbrăcarea cu haine curate,
pentru că va sta în Sfântul Altar, locul cel mai sfânt din biserică. De asemenea, trebuie să fie
cu mare băgare de seamă, pentru a nu gusta sau bea nimic seara, după ora 24 şi nici a doua zi
dimineaţă, pentru că el trebuie să se împărtăşească. înainte de începerea Sfintei Liturghii, el
se îmbracă cu toate veşmintele preoţeşti, îşi spală mâinile şi se roagă lui Dumnezeu să-1
curăţe de păcate, pentru a putea săvârşi cu vrednicie sfânta slujbă.
Participarea credincioşilor la slujbele Bisericii are drept scop dobândirea harului divin
necesar mântuirii. De aceea, pe lângă pregătirea morală şi fizică, creştinul trebuie să se
pregătească şi intelectual. Astfel, fiecare dintre noi suntem datori să cunoaştem rolul
anumitor gesturi rituale, ale obiectelor de cult şi simbolistica slujbelor.

Clasa a IX-a. Religiile în antichitate. Religia în Mesopotamia

Harta vechii Mesopotamii

     Religia mesopotamiană a fost prima mare religie a antichităţii. Teritoriul Mesopotamiei
coincidea, în linii mari, cu cel al Irakului de astăzi.  In ziua de azi teritoriul antic al
Mesopotamiei intra in componenta urmatoarelor state: Turcia, Siria si Irak.  Civilizaţia
mesopotamiană este cunoscută datorită arheologiei şi textelor cuneiforme. Prima civilizaţie
mesopotamiană a fost cea a sumerienilor, urmată de cea babiloniană şi asiriană.
     Izvoarele religiei sunt: mituri, epopei, proverbe, „texte sapienţiale" (dintre care cele mai
cunoscute sunt: „Epopeea lui Ghilgameş" şi „Codul lui Hammurabi"). Prima, este cea mai
cunoscută creaţie babilonică. Poem epic, descrie faptele viteazului Ghilgameş, regele cetăţii
Uruk. Epopeea prezintă cunoştinţele ştiinţifice, filosofice şi religioase ale babilonienilor. A
doua este o codificare a mai multor legi, sentinţe, norme de drept civil şi penal, de drept
administrativ, comercial şi familial. A însemnat pentru popoarele Orientului Apropiat ce a
însemnat Dreptul roman pentru popoarele Europei moderne.
   Religia mesopotamiană era politeista, având peste 2500 de zei.
Zeii erau exclusiv reprezentaţi sub forma umană, având comportamente umane. Ei
sunt nemuritori, atotştiutori, desăvârşiţi. Fiecare unitate administrativă, oraş sau sat, avea
ca şi conducător un zeu principal.
     Regele era considerat ca fiind ales de zei, şi era numit fiu al zeilor. El era o persoană
sfântă, un trimis al zeilor. Era socotit mijlocitorul binecuvântării zeilor către
popor. Îndeplinea şi funcţia de Mare-Preot, răspunzând de construirea templelor şi de
serviciul divin public.Mesopotamienii credeau că omul a fost creat de zei din lut şi din
sângele lor, pentru a-i sluji pe aceştia.
      De asemnea, ei credeau în viaţa de după moarte, când trupul se va întoarce în pământ,
iar sufletul va merge în împărăţia morţilor, pe „tărâmul fără întoarcere". Defunctul nu putea
deveni niciodată un zeu. Când murea un rege, erau ucişi şi dintre slujitorii lui: soldaţi,
muzicanţi, femei, şi aşezaţi în mormânt, lângă el, în credinţa că aceştia îi vor ţine companie in
viaţa viitoare.
Locul de cult era templul, considerat locuinţa zeilor, cel mai mare bun al oraşului. O parte
integrantă a templului era zigguratul, o clădire asemănătoare unei piramide în trepte, cu 3-7
etaje, exteriorul fiecăruia fiind colorat diferit cu plăci de ceramică smălţuită. Vârful
zigguratului era locul în care se întâlneşte cerul cu pământul. Cel construit de regele
Nabucodònosor al II-lea, este „turnul Babei" despre care se vorbeşte în Biblie. Templul era
totodată centru cultic, economic (aici se desfăşurau activităţi economice, comerciale, operaţii
bancare, împrumuturi), dar şi centru de cultură (Templele având şcoli unde erau instruiţi
scribii. Tot aici se aflau atelierelor artiştilor şi artizanilor). Tot templul se presupune a fi fost
şi centrul activităţilor de observare a astrelor.

Templul (Ziggurat)
      Fiecare templu avea un număr foarte mare de preoţi, câteva sute, organizaţi pe funcţii. Ei
aduceau zeilor sacrificii de animale, ofrande de fructe, în cadrul unor procesiuni şi rugăciuni.
In fiecare zi se aducea de mâncare zeilor de două ori. Cea mai importantă sărbătoare era Anul
Nou, când avea loc un ritual, o nuntă sacră între rege şi zeiţa oraşului.
     Religia mesopotamiană va dispărea mult mai rapid decât cea egipteană, stingându-se cu
puţin înainte de secolul I al erei creştine.

Zeii
•    An sau Anu era zeul cerului, zeul suprem; cultul cel mai mare la Uruk;
soţia lui, se numea Antu;
•    Enlil, zeul vântului şi al atmosferei, părintele zeilor şi al tuturor ţărilor;
•    Enki, zeul oceanelor şi al rodniciei;
•    Nintu, zeiţa naşterii, zeiţa mamă, mama tuturor fiinţelor;
•    Nanna sau Sin, zeul lunii, stăpânul destinelor;
•    Şamaş, zeul soarelui, al dreptăţii, judecător al cerului şi al pământului;
•    Nergal, zeu al Infernului;
•    Ninurta, zeul pământului şi al furtunii;
•    Iştar, luceafărul, protectoarea iubirii şi fertilităţii, dar şi zeiţă a
războiului.

Practici religioase comune principalelor divinitati mesopotamiene

1] rolul regelui de conducator religios suprem, care este mare preot al zeitatii
nationale;                         
2] practica mariajului intre rege si divinitatea nationala (divinitatea suprema), cu rol de a
asigura fertilitatea recoltelor pentru anul care urmeaza;
3] sarbatorile de Anul Nou, care se tin primavara si masoara anii de domnie ai suzeranului si
are rolul de a comemora victoria divinului asupra haosului;
4] sint prezente peste 30 de functii ale personalului religios: preoti, preotese, responsabili cu
incantatiile, libatiile etc;
Morala
Fiecare om avea îndatoriri faţă de semenii săi, stabilite de către zei. Mesopotamienii credeau
în răsplata sau pedeapsa zeilor pentru faptele lor.    

Religia în Egipt

 Religia egipteană este considerată ca având cea mai lungă perioadă de existenţă dintre toate
religiile lumii. Izvoarele referitoare la religia acestei ţări sunt destul de multe: texte din
piramide, din sarcofage, monumente arheologice, „Cartea morţilor" etc.
      Tara Egiptului este numita de Herodot "un dar al Nilului", fara Nil, Egiptul nu ar fi decat
un colt din imensul pustiu al Saharei.
Religia a jucat un rol important in viata egiptenilor antici, dominind intreaga lor istorie.
Herodot scria despre egipteni ca sunt "cei mai religiosi dintre toti oamenii" (Istorii, II, 37).
Privita in general, religia egipteana consta din adorarea sub diferite forme a naturii si in
special a soarelui. Este deci o religie a naturii. Aceasta religie nu se prezinta insa ca fiind
ceva unitar, ci ca un complex format din elemente eterogene, uneori chiar contrare.
Inainte de anul 4000 î. Hr., deci inainte ca Menes sa fi realizat unitatea Egiptului, fiecare trib
era independent, avand zei proprii, temple, preoti, rituri si credinte specifice. Dupa unificare,
fiecare trib a pastrat o oarecare autonomie religioasa, care a fuzionat intr-o structura
religioasa; au fost pastrati zeii fiecarui trib, formandu-se un panteon, insa fiecare zeitate
locala isi avea cultul ei aparte. Trebuie spus ca multiplicitatea zeilor se datora de multe ori
numelor pe care le aveau si nu zeilor. Zeul creator suprem era numit Atum la Heliopolis, Ptah
la Memphis, Thoth la Hermopolis in Egiptul de Mijloc, Amon la Theba, Horus la Edfu si
Khnum la Elephantina. Toate aceste zeitati au acelasi atribute, aceeasi natura si aceleasi
functii. Diferenta lor consta doar in reprezentarea externa si in cateva trasaturi accidentale.

Religia egipteană este considerată ca având cea mai lungă perioadă de existenţă dintre toate
religiile lumii. Izvoarele referitoare la religia acestei ţări sunt destul de multe: texte din
piramide, din sarcofage, monumente arheologice, „Cartea morţilor" etc.
Egiptenii aveau o religie politeistă. Faraonii erau consideraţi ca fiind fii şi moştenitori ai
zeilor. Fiecare faraon se năştea printr-un fel de concepţie supranaturală, ca fiu al unei
pământence şi al zeului Ra. Urcarea faraonului pe tron era asemănată cu urcarea soarelui pe
tronul lui Horus. Zeii înşişi luau parte la ceremonia încoronării, purificând pe noul rege şi
transmiţându-i puterea divină.
Omul a fost creat de zei, de aceea, e numit fiu al zeului. Ei îi ajută pe oameni, îi ocrotesc, îi
iubesc, iar omul este un slujitor, un rob al zeului.
Egiptenii iubeau viaţa şi considerau că viaţa viitoare e o continuare a vieţii de pe pământ.
Călătoria sufletelor după moarte aveau ca ţintă împărăţia lui Osiris, unde ele duceau o viaţă
fericită. Pentru a ajunge aici, treceau prin mai multe pericole: monştri, capcane, ape etc.
Pentru a sfătui şi călăuzi sufletele în timpul acestor călătorii postume, s-a compus „Cartea
morţilor", un adevărat ghid al lumii de dincolo. În acesta carte, sufletul mortului găsea indicii
despre tot ce trebuia să facă şi să spună pentru a izbuti să ajungă in fericita lume a morţilor.
Foarte importantă în înţelegerea eshatologiei egiptene este Judecata lui Osiris. Sufletul
mortului era dus în faţa unui tribunal compus din 42 de judecători, condus de Osiris, în faţa
căruia el trebuia să-şi mărturisească curăţia morală. Adresându-se lui Osiris, îl saluta ca pe un
zeu al dreptăţii, asigurându-1 că n-a făcut nici o faptă rea, nu şi-a omorât rudele, n-a minţit, n-
a trădat, n-a pârât, n-a bârfit, n-a făcut pe nimeni sa sufere de foame, n-a făcut pe nimeni sa
verse lacrimi, n-a comis adulter. Atunci, judecătorul suprem pronunţă hotărârea.

Locurile de cult erau templele, „locuinţele zeilor". în ele se păstrau statuile zeilor şi erau
instalate animalele lor sfinte. În templul propriu-zis nu se celebrau niciodată ceremonii
publice. În templu intrau numai preoţii principali ai templului şi, în anumite împrejurări,
faraonul.
Zeul era tratat ca un rege căruia nu trebuia să-i lipsească nimic. I se făcea toaleta zilnica, i se
ofereau mâncăruri alese, i se aduceau flori din abundenţă. Jertfele si ofrandele formau partea
principală a riturilor cultului egiptean.
Singurul preot în înţelesul strict al cuvântului era faraonul, în calitatea sa de zeu si de fiu al
zeilor. Ceilalţi preoţi îşi împlineau funcţia ca înlocuitori, ca împuterniciţi ai regelui.
Egiptenii conservau cadavrelor prin îmbălsămare. în ceea ce priveşte mormintele, oamenii
obişnuiţi erau înmormântaţi în gropi, iar persoanele de vază şi, mai ales, faraonii erau
îngropaţi în piramide. Cele mai renumite dintre ele sunt marile piramide de la El Giseh,
înălţate pentru a adăposti mumiile a trei faraoni: Kheops, Khefren si Mykerinos.
Zeii
•    Re (Ra), zeul care se plimba cu barca pe oceanul cerului într-o nesfârşită călătorie
cerească, însoţit de suita zeilor, a zeiţelor si a sufletelor celor morţi. Călătoria sa de la răsărit
la apus era socotită ca plină de peripeţii şi lupte, totdeauna victorioase, împotriva puterilor
întunericului.
•    Horus, fiul lui Re (Ra), unul dintre cei mai populari zei ai vechiului Egipt.
•    Ptah a fost la început un zeu al pământului. Apoi a fost asociat cu alţi zei ai morţii, luând
forma unui om mumificat.
•    Osiris, tatăl lui Horus şi soţul zeiţei Isis, marele şi puternicul prieten al morţilor,
reprezentat printr-un om înfăşurat în panglicile mumiei.
•    Seth, reprezentat ca un animal hidos, cu urechi mari şi cu coada despicată, sau sub forma
unui om cu capul acestui animal, era zeul furtunii.
•    Toth, zeu al lunii, era scribul şi consilierul zeilor.
•    Amon a devenit cu vremea zeu solar, combinându-se cu Re şi, sub numirea Amon-Re, a
fost cel mai puternic zeu egiptean. El a fost deci zeul suprem al epocii de apogeu politic,
cultural si religios al Egiptului.
Morala
La egipteni, căsătoria era liber consimţită, divorţul era permis, iar femeia era considerată
egală cu bărbatul, fiind numită stăpâna casei. Sclavii aveau multe drepturi: să se căsătorească
cu egiptence, să posede bunuri şi funcţii publice. Fiecare egiptean avea îndatoriri faţă de
semeni: „niciodată n-am păcătuit împotriva bogăţiei cuiva"; „am înmormântat pe cei bătrâni";
„am dat pâine celor flămânzi"; „linişteşte pe cel care plânge"; „fereşte-te să pedepseşti pe
nedrept" etc.

Clasa a IX-a. Contribuţia Bisericii Ortodoxe la apariţia şi dezvoltarea învăţământului

românesc (Veniamin Costachi, Andrei Șaguna)

 
           Creştinismul este o religie prin excelenţă mărturisitoare şi publică; urmând lui Hristos
creştinilor li se cere, la rândul lor, să ţină mărturisirea şi să dea răspuns oricui le cere
socoteală despre credinţa lor.
În România, până la momentul adoptării "Legii instrucţiunii publice" din 1864, învăţământul
s-a desfăşurat aproape exclusiv în cadrul Bisericii. Primele şcoli şi tipărituri din România au
fost lucrarea Bisericii, iar operele artistice reprezentative şi momentele istorice cruciale au
pus în evidenţă rolul Bisericii în crearea, păstrarea şi transmiterea valorilor naţionale de ordin
spiritual, moral şi cultural. Marele istoric Nicolae Iorga spunea că “structura noastră
sufletească este făcută din Ortodoxie tot atât cât este făcută din sângele originii noastre daco-
romane”[1].

         Ca Învăţător, Mântuitorul a învăţat pe oameni tot ceea ce trebuie să ştie şi să facă pentru
a se mântui, propovăduind învăţătura Sa peste tot locul, în orice timp şi cu orice prilej.
Această misiune a învăţării este încredinţată de către Mântuitorul Sfinţilor Săi Ucenici şi
Apostoli şi prin ei tuturor urmaşilor lor până la sfârşitul veacurilor.
         Dacă în veacul apostolic încreştinarea se făcea în masă, graţie puterii şi darului Sfinţilor
Apostoli, odată cu trecerea timpului şi cu răspândirea creştinismului în lume s-a simţit nevoia
unei catehizări sistematice. Ca prim temei al catehizării găsim aprofundarea Simbolului
credinţei.
După ce Sfânta Taină a Botezului a început să fie administrată copiilor, instituţia
catehumenatului a început să se piardă încetul cu încetul, Biserica îndeplinindu-şi misiunea
învăţătorească în alte forme.
Şcolile catehetice apărute între secolele II şi V şi-au însuşit o ţinută ştiinţifică şi
o metodă de activitate sistematică în vederea pregătirii unor generaţii de creştini care să poată
răspunde la atacurile păgâne.
Din secolul IV, în interiorul Bisericii se organizează monahismul, care  va deveni şi o
instituţie de cultură şi educaţie religioasă. Mănăstirile devin adevărate focare de spiritualitate
şi adevărate centre de educaţie religioasă.  Trebuie să specificăm că aceste şcoli
mănăstireşti au luat fiinţă atât în Răsărit cât şi în Apus. În aceste şcoli Religia nu era singura
materie predată. Se predau şi alte obiecte de învăţământ, însă în spirit religios creştin. În acest
fel, întregul învăţământ este aşezat pe temeiuri creştine, modelul acestor şcoli mănăstireşti
fiind preluat şi de către şcolile parohiale.
În ţara noastră începuturile învăţământului religios sunt strâns împletite cu cele
ale învăţământului în general. Primele şcoli româneşti au fost ctitorite de călugări,
învăţământul fiind aproape în întregime religios, făcându-se după cărţile de slujbă. Însăşi
trecerea la cartea laică se înfăptuieşte sub supravegherea Bisericii.

MITROPOLITUL VENIAMIN COSTACHI al Moldovei şi Sucevei (1768-1846)

 Veniamin Costachi
Marele mitropolit Veniamin Costachi a fost unul din cei mai venerabili ierarhi ai Bisericii
Ortodoxe Române. El a păstorit eparhiile din Moldova cu o rară dăruire de sine, timp de o
jumătate de secol (1792-1842). Mare cărturar, ierarh plin de curaj, neobosit traducător
de cărţi, ctitor de şcoli şi biserici, părinte sufletesc al Moldovei, ales slujitor al Bisericii
lui Hristos, dascăl, sfetnic şi călugăr devotat.
De mic, copilul Vasile a fost dat să înveţe carte la şcoala generală de la Mănăstirea Sfinţii
Trei Ierarhi din Iaşi. La vârsta de 15 ani este luat de episcopul Iacob Stamati ca ucenic la
Episcopia Huşilor. După un an, în 1784, este călugărit cu numele de Veniamin. În anul 1788
este hirotonit diacon şi luat ca slujitor la Catedrala mitropolitană din Iaşi. După încă un an
este făcut preot şi numit eclesiarh mare. Avea numai 20 de ani. În acelaşi an, 1789, este numit
egumen la Mănăstirea Sfântul Spiridon din Iaşi.

În anul 1793, arhimandritul Veniamin este ales şi hirotonit episcop la Huşi de părintele său

duhovnicesc, mitropolitul Iacob Stamati. Deşi avea numai 24 de ani când a urcat treapta
arhieriei, totuşi de la început s-a dovedit un bun cărturar şi un adevărat păstor al turmei lui
Hristos. În noiembrie, 1794, este trimis ca delegat al mitropolitului la înmormântarea
Cuviosului Paisie de la Mănăstirea Neamţ.

La 1 iunie, 1796, după patru ani de păstorie la Huşi, tânărul vlădică Veniamin trece
ca episcop la Roman, unde păstoreşte încă şapte ani.

Aici fondează un spital, o farmacie şi plăteşte din fondurile episcopiei un doctor pentru
bolnavi. Totodată, face deosebită ordine în rândul clerului bisericesc.
La 10 martie, 1803, mitropolitul Iacob Stamati, venerabilul său părinte duhovnicesc, se mută
la cele veşnice. După câteva zile, episcopul Veniamin Costachi este ales mitropolit al
Moldovei. Multe şi grele au fost necazurile abătute asupra marelui mitropolit, dar mult mai
numeroase şi vrednice de pomenit au fost realizările sale, atât pe tărâm duhovnicesc şi
eclesiastic, cât şi pe tărâm cultural, social şi patriotic.
              În toamna anului 1803 înfiinţează Seminarul de la Mănăstirea Socola, primul
seminar de preoţi din ţara noastră. Tot atunci trimite doi fii de preot, Petru şi Gheorghe
Asachi, la studii peste hotare; organizează numeroase mănăstiri şi schituri din eparhie; susţine
zidirea din nou a zeci de biserici la oraşe şi sate; dă noi aşezăminte pentru marile Mănăstiri:
Neamţ, Secu, Agapia şi Văratec; hirotoneşte în eparhie numai preoţi cu seminar.
În anul 1833, începe construcţia monumentalei catedrale mitropolitane din Iaşi.
Totodată contribuie direct la înfiinţarea Academiei Mihăilene din capitala Moldovei şi a
mai multor şcoli publice cu predarea în limba română. Face numeroase vizite canonice la
biserici, mănăstiri, şcoli şi mai ales la seminar.
Dar activitatea cea mai vrednică de pomenit a mitropolitului Veniamin Costachi a fost cea
de traducător şi tipăritor a numeroase cărţi patristice şi de ritual. În această privinţă
rămâne fără egal în istoria Bisericii moldovene. Cele două tipografii, întemeiate de el la
Mănăstirea Neamţ şi Mănăstirea Sfinţii Trei Ierarhi din Iaşi, cu greu reuşesc să tipărească
cele aproape o sută cincizeci de titluri de cărţi originale şi traduceri din limbile greacă şi
slavonă, făcute de el şi de „dascălii" de la Neamţu. Pe lângă grija întregii Eparhii a
Moldovei şi Sucevei, mitropolitul Veniamin a scris şapte lucrări originale şi a tradus
personal 32 de cărţi de mare importanţă dogmatică, morală, liturgică, aghiografică şi
istorică.

ŞCOLI ÎNFIINŢATE DE CĂTRE MITROPOLITUL VENIAMIN COSTACHI:

Dragostea mitropolitului Veniamin Costachi pentru luminarea poporului l-a îndemnat să
înfiinţeze şi alte şcoli în oraşele Moldovei, precum şi tipografii pentru tipărirea cărţilor în
limba română. Cele mai importante şcoli înfiinţate din îndemnul şi cu ajutorul lui au fost:
- Seminarul de la Mănăstirea Socola, în anul 1803;
- Şcoala de cântări bisericeşti de la Iaşi, în anul 1805;
- Şcoala pentru maici din Mănăstirea Agapia, în 1805;
- Şcoală începătoare, şcoală normală şi gimnaziu la Mănăstirea Sfinţii Trei Ierarhi din
Iaşi, în anul 1828;
- Academia Mihăileană din Iaşi, în anul 1834;
- Şcoala publică pentru fetele orăşenilor din Iaşi, în 1834;
- Şcoli publice în toate oraşele din Moldova, după 1834;
- Prima şcoală de arte şi meserii din Moldova, în anul 1841.

CONCEPŢIA LUI VENIAMIN COSTACHI DESPRE FOLOSUL ÎNVĂŢĂTURII:

-„Pe cât învăţătura înalţă şi preamăreşte pe om, cu atât neînvăţătura îl înjoseşte şi îl nimiceşte
mai mult decât necuvântătoarele vietăţi”.
-“ Nădejdea pe care o am hrănit şi o hrănesc în sufletul meu este că, înmulţindu-se cărţile şi
ştiinţele în limba patriei, dacă nu eu, urmaşii mei se _ vor învrednici a se folosi de cler învăţat
şi încuviinţat pentru a câştiga popor luminat în învăţături creştineşti. Această nădejde m-a
făcut neadormit şi neobosit în tălmăcirea sfintelor cărţi, din care multe stau netipărite pentru
neînlesnire”.
 Andrei Șaguna - canonizat în luna Octombrie
2011
MITROPOLITUL ANDREI ŞAGUNA (1808-1873)
      S-a născut în anul 1808, în Miscolt, Ungaria, având la naştere numele de botez
Anastasie. A fost numit la data de 27 iunie 1846 vicar general (locţiitor al episcopului) al
eparhiei vacante a Sibiului.
      S-a adresat prin numeroase  memorii Curţii din Viena, (unde stă şi insistă timp de şapte
luni), prin care se cerea ieşirea Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania, de sub
jurisdicţia  Mitropoliei sârbeşti din Carloviţ şi reînfiinţarea vechii Mitropolii proprii pentru
românii ortodocşi.
      La data de 24 decembrie 1864, se aprobă reînfiinţarea vechii Mitropolii Ortodoxe a
Transilvaniei şi numirea lui Andrei Şaguna ca mitropolit.
      Încă din anul 1850 s-a hotărât ca preoţii să funcţioneze ca directori şcolari. Şcolile erau
organizate şi întreţinute de Biserică. Preoţii parohiei erau directori, iar protopopii,
inspectori şcolari. Profesorii erau pregătiţi, fie în Institutul Pedagogic din Sibiu, fie la
Gimnaziul din Braşov, ambele înfiinţate şi întreţinute de Episcopia Ortodoxă din Sibiu.
      Pentru apărarea Ortodoxiei şi întărirea vieţii duhovniceşti şi culturale în Transilvania,
episcopul Andrei Şaguna a înfiinţat, în anul 1850, o vestită tipografie eparhială la Sibiu.
Sub îngrijirea episcopului Andrei s-au tipărit, în decurs de 11 ani, 35 de cărţi bisericeşti,
dintre care se pot aminti:

   - Elementele dreptului canonic (1854);      

- Kiriacodromionul (1855);        
- Istoria Bisericii Ortodoxe răsăritene universale (1860), în două volume;      
- Ceaslovul, Octoihul, Psaltirea, Penticostarul şi Triodul.      
- Apoi cele douăsprezece Mineie (1853-1856), „după originalul îndreptat al Preasfinţitului
episcop al Argeşului, Kir Iosif";
Biblia ilustrată (1856-1858), „după originalul celor 72 de tălmăcitori din Alexandria" şi altele.
      Numai la un an de la înfiinţarea tipografiei, se tipăriseră la Sibiu 5.000 de Catehisme,
5.000 de Abecedare, 700 de Ceasloave, 3.000 Istorii Biblice, 3.000 de cărţi despre
Datoriile supuşilor şi 1.500 Apostoli.
      Odată cu organizarea tipografiei, în anul 1850 a înfiinţat în Sibiu un Institut Teologic şi
Pedagogic cu durata de unu până la trei ani, pentru formarea de preoţi buni, acordând celor
săraci şi iubitori de învăţătură ajutoare, burse şi cărţi gratuite. S-a îngrijit de soarta
elevilor lipsiţi de mijloace materiale,  acordând burse din veniturile proprii, fie prin
fundaţiile pe care le-a înfiinţat în acest sens: “FUNDAŢIA GOJDU”-înfiinţată la
îndemnul său.
      În 1852, Şaguna a cerut ca fiecare parohie să îşi ridice un edificiu şcolar, iar ca manuale,
puteau fi utilizate doar cele care erau editate în tipografia de la Sibiu. Se cunosc un număr
de 25 de manuale, scrise la îndemnul lui Şaguna (abecedare, catehisme, bucoavne, cărţi de
muzică, de aritmetică, de gramatică, de istorie şi geografie, pentru şcolile săteşti - parohiale,
pentru gimnazii şi mai ales, pentru Seminarul Teologic din Sibiu).
      La sfârşitul arhipăstoririi sale, erau în eparhie 800 de şcoli, dintre care cel puţin jumătate
au fost înfiinţate la iniţiativa sa. La şcolile primare confesionale predarea se făcea în
limba română. În ele se învăţau, atât cunoştinţele religioase, cât şi cele de cultură
generală.
      În 1870 a rânduit ca în fiecare parohie să se ţină cursuri serale pentru “neştiutorii de
carte”.
      Prin aceste trei mijloace - prin preoţi vrednici şi biserici, prin şcoli confesionale şi
prin cărţi tipărite în grai românesc - mitropolitul Andrei Şaguna a întărit peste Carpaţi
unitatea credinţei ortodoxe, unitatea etnică naţională şi unitatea de gândire şi acţiune,
împotriva atâtor influenţe străine.