„Există un sfânt cu numele Vlasie care era călugăr cu 1400 ani în urmă. Ce făcea acest călugăr?

Îşi făcea
rugăciunile de seară, dimineaţa îşi făcea pravila, apoi tăia lemne şi din tăiatul lemnelor sau alte nevoi ale unor
oameni îşi lua banii şi seara cu banii câştigaţi se ducea şi închiria o femeie şi o cameră. Unde? La bordel, că şi
atunci erau unii nebuni care înfiinţau bordeluri ca şi astăzi. Azi aşa, mâine aşa, oamenii s-au scandalizat, preoţii
din oraş l-au condamnat, a ajuns la urechile episcopului. Scandal, mustrări, nu s-a putut face nimic cu el şi după
30-40 de ani, cât or fi trecut anii aceştia, a murit. Probabil rudele sau mănăstirea unde era închinoviat l-au
îngropat şi au făcut un parastas cu o pomană, o împărţire de mâncare... şi au constatat uimiţi cu toţii că erau
acolo peste două sute de femei pe care nu le văzuse nimeni niciodată ca să fi avut tangenţă cu familia lui sau cu
mănăstirea. Şi au întrebat: ,,Cine sunteţi voi, de ce sunteţi aşa multe şi aţi venit la înmormântare?’’ Şi-au zis:
,,Noi suntem foste prostituate’’. ,,Păi cum?’’ Noi suntem salvate, sufletele noastre şi corpurile noastre, de el, pe
care l-am îngropat. ,,Cum?’’ ,,Simplu, venea la bordel, ne plătea pe noi, cum se făcea acolo, apoi începea în
cameră să se roage şi ne vorbea Cuvântul lui Dumnezeu’’. Oare, iubiţi credincioşi, dacă acum 1400 de ani s-a
putut, azi n-am putea face şi noi asta? Poate deja în minte avem prostituatele de pe stradă, de acord. Dar nu
pentru acelea avem noi marea grijă, căci acelea sunt puţine. Noi avem mare grijă şi marea strângere de inimă
pentru problema soţiilor noastre care se prostituează. Dar cum se prostituează? Păi, cum se prostituează
la bordel. Ce este la bordel? La bordel există mai multe femei, care sunt controlate de medic (în Germania e o
stradă întreagă). E dezastru acolo, mă mir cum Dumnezeu poate să permită. Şi iată, Dumnezeu, în iubirea Lui,
tot ne ţine. Şi acolo există un medic, şi acolo există un control, mai ales acum lucrurile stau destul de aspru, şi
bărbaţii merg şi săvârşesc cu o femeie necunoscută un lucru lăsat de Dumnezeu în afara cununiei. Bărbaţii
noştri ce săvârşesc? Acelaşi lucru cu propria lor nevastă. Da, merg la biserică, da, unii se şi spovedesc,
alţii se şi împărtăşesc. Numai că folosesc prezervativul, folosesc pilulele, folosesc pastiluţele, nu ştiu ce mai
fac, nu ştiu ce fel de calendar mai ţin şi atunci înseamnă că se prostituează. E cam dur cuvântul, ştiu,
trebuie să vorbim pe faţă, că aşa e tema. Tema este asta: libertatea noastră în viaţă dăruită de Dumnezeu.
Care e diferenţa între libertate şi libertinaj? Care e diferenţa dintre o trăire obişnuită conjugală şi
dezmăţ. Ce se vede, e clar că e dezmăţ” „Ce rost are să mai vorbim despre drepturi, dacă nu vorbim despre
obligaţii? Eu ştiu cine a venit la conferinţă. La conferinţă au venit numai oameni serioşi, oameni dispuşi să
jertfească puţin din timpul lor ca să înţeleagă şi, mai precis, să ducă mai departe cuvânt. Îl duceţi aşa cum l-aţi
auzit mâine la serviciu sau unde mergeţi. Staţi pe o bancă, întâlniţi o persoană străină sau o prietenă, sau o
colegă de serviciu şi îi spuneţi că aţi auzit că femeile care înghit pilule se prostituează. O să primiţi
reacţia. Şi îi daţi explicaţia aceasta şi spuneţi că femeile nu sunt butoane. Femeile nu sunt butoane. Femeile sunt
fiinţe create de Dumnezeu şi dotate cu suflet viu cugetător, spre veselia, ajutorul bărbatului. Ele sunt din punctul
acesta de vedere egale cu bărbatul şi din alt punct de vedere sunt superioare bărbatului. Dar trebuie să nu se
prostitueze. Dacă se prostituează, capătă un dispreţ. De aceea, păcat că au ajuns într-o asemenea stare
după ce Hristos le-a înălţat la starea binemeritată pentru care au fost create. Lucru precis, câţi copii o să
naştem până la urmă? O să se nască şi întrebarea asta. Ce o să mai facem cu copii? Avem deja doi, avem deja
şase, avem deja opt, ce să mai facem cu copii? Ce să facem? Să nu facem nimic, să lăsăm lucrurile să curgă.
Aţi văzut Dunărea că a fost modificată în regimul comunist, cursul ei a fost modificat. Şi acum un an a luat-o
razna. A luat-o razna prin vechiul ei curs.” (pr. Nicolae Tănase, Soțul ideal, soția ideală, pp 303-305)

Astfel, Sf. Maxim Mărturisitorul spune:

„Patima este o mişcare a sufletului împotriva firii fie spre o iubire neraţională, fie spre o ură fără o
judecată a vreunui lucru, sau din pricina vreunui lucru din cele supuse simțurilor. De pildă e o mişcare spre
iubirea neraţională a mâncărurilor, sau a femeii, sau a avuţiei, sau a slavei trecătoare, sau a altui lucru din cele
supuse simţurilor, sau din pricina acestora. Sau e o mișcare spre ura fără judecată a ceva din cele spuse mai
înainte sau din pricina acestora. Iarăşi patima este o judecată greşită cu privire la înţelesurile lucrurilor, căreia îi
urmează reaua întrebuinţare a lucrurilor (abuzul de lucruri). De pildă când e vorba de femeie,  judecata dreaptă
cu privire la împreunare trebuie să vadă scopul ei în naşterea de prunci.  Deci cel ce urmăreşte plăcerea
greşeşte în judecată, socotind ceea ce nu e bine ca bine. Aşadar unul ca acesta face rea întrebuinţare
(abuzează) de femeie, împreunânduse cu ea 1.” (Sf. Maxim Mărturisitorul, Patru sute de capete despre
dragoste, suta a doua, 17, Filocalia 2, p. 92)
„Trei sunt iarăşi cele ce ne mişcă spre cele rele: Patimile, dracii şi hotărârea cea rea. Patimile, atunci când
dorim vreun lucru împotriva raţiunii, de pildă mâncare fără vreme şi fără trebuinţă, femeie fără scopul
naşterii de prunci, sau nelegitimă; sau iarăşi când ne mâniem sau ne supărăm fără să se cuvină ...”
(Sf. Maxim Mărturisitorul, Patru sute de capete despre dragoste, suta a doua, 33, Filocalia 2, p. 92)

1
Firea omului fiind rațională, este împotriva firii raționale a omului și unirea care nu ține cont de dreapta judecată și caută
plăcerea în locul nașterii de prunci
 Lactanțiu
„Nu ar exista adulter, destrăbălare și prostituție a femeilor, dacă ar fi cunoscut tuturor că orice este
căutat dincolo de dorința procreerii este condamnat de Dumnezeu” (Lactanțiu, Despre instituțiile divine,
cap. 8).
Constituțiile Apostolice
„Dar nu spunem același lucru despre împreunarea care este împotriva firii, sau despre orice altă practică
nelegiuită, întrucât acestea sunt vrămășie împotriva lui Dumnezeu. Căci păcatul Sodomei este împotriva firii
după cum este și acela cu animalele iraționale. Însă adulterul și curvia sunt împotriva legii. Între acestea, primele
menționate sunt profanări; una dintre celelalte este nedreptate și ultima este păcat. Dar niciuna dintre ele nu este
fără pedeapsă potrivită cu natura ei proprie. Căci cei care săvârșesc pe prima încearcă să dizolve ordinea lumii,
străduindu-se să transforme ce este firesc în ceea ce este împotriva firii. Cei care săvârșesc pe a doua, sunt
nedrepți prin coruperea căsătoriilor altora și prin faptul că împart în două ceea ce Dumnezeu a făcut una,
expunând copiii suspiciunilor și pe bărbatul legiuit curselor altor (femei). Iar curvia este coruperea propriului
trup, devreme ce nu se săvârșește pentru procreerea copiilor, ci numai pentru a se preda plăcerii, care
este un semn al lipsei de stăpânire și nu chip al virtuții. [...] Aceste lucruri le-a interzis legea, dar a cunstit
nunta și au numit-o binecuvântată de vreme ce Dumnezeu a binecuvântat-o, Cel care a unit bărbatul cu femeia.
[...] De aceea nunta este cinstită și plăcută și nașterea copiilor curată, pentru că nu este nici un rău în ceea
ce este bun. [...] Când curățirea fiziologică apare la soții, bărbații să nu se apropie de ele, din cauza purtării
de grijă pentru copiii care urmează să se nască 2, pentru că Legea a interzis asta. Căci zice: „Nu te vei apropia de
soția ta în timpul necurăției ei” (Lev. 18, 19) și nici să se însoțească cu ele când sunt însărcinate, căci atunci
nu fac asta pentru nașterea de prunci, ci pentru plăcere. Dar iubitorul de Dumnezeu nu trebuie să fie
iubitor de plăceri (2 Tim. 3, 4) ”. (Constituțiile Apostolice 6, 28, 1-3, 8).
( https://ia600201.us.archive.org/21/items/cu31924029335167/cu31924029335167.pdf )
Atenagora
„De aceea, având nădejdea vieții veșnice, disprețuim nu numai bunurile acestei vieți ci chiar și unele
plăceri îngăduite ale sufletului. Fiecare dintre noi are raporturi cu soția cu care s-a căsătorit potrivit cu legile pe
care le avem statornicite, atât cât este necesar pentru facerea de prunci. Agricultorul seamănă sămânța în
pământ și așteaptă recolta, fără să mai semene sămânță din nou. Tot așa și pentru noi, facerea de prunci
este limita în care ne îndulcim de desfătări.” (Atenagora, O pledoarie în favoarea creștinilor, cap. 32; PG 6,
965, Ante Niceene Fathers 2, p. 146)
Sf. Athanasie cel Mare:
„Dar fiindcă trebuie să anticipăm și împotrivirile celor răi (căci cineva ar putea zice că orice fel de
întrebuinţare a lor nu este păcat, devreme ce mădularele au fost plăsmuite de Ziditorul), pentru aceasta îi vom
întreba pe ei: Despre care întrebuințare vorbiți? De cea în Lege pe care Dumnezeu a îngăduit-o zicând: „Creșteți
și vă înmulțiți și umpleți pământul” (Fc. 1, 28) și pe care Apostolul a primit-o zicând: „Cinstită să fie nunta și
patul nespurcat” (Evr. 13, 4)? Sau de cea populară, dar care se săvârșește pe ascuns și cu preacurvie? [...] După
cum a ucide nu este îngăduit, dar în război a omorî pe cei potrivnici este și legiuit și lucru vrednic de cinste [...]
Drept aceea același lucru, într-o anumită circumstanță și la un oarecare timp nu este îngăduit, iar în altă
circumstanță și în altă bună vreme este slobod și permis. Același cuvânt este așadar valabil și pentru împreunare.
Fericit este cel care în tinerețe având jug liber, întrebuințează firea spre facerea de copii. În ce privește cel
care o folosește pentru destrăbălare, acela va primi pedeapsa prezisă de Apostol pentru desfrânați și
preadesfrânați (Evr. 13, 4). Că două căi fiind în viață cu privire la acestea, una adică zic mai măsurată și
lumească a nunții, iar cealaltă îngerească și necovârșită a fecioriei. Dacă cineva ar alege pe cea lumească, adică
pe nuntă, nu are prihană, dar nu va lua atâtea daruri. Însă va lua că va aduce și el rod treizeci. Iar dacă cineva o
va fi îmbrățișat pe cea curată și mai presus de lume, deși calea aceasta este mai aspră decât cea dinainte și mai
greu de isprăvit, are însă răsplăți mai minunate, că pe rodul cel desăvârșit, pe sutime au odrăslit” Sf. Athanasie
cel Mare, Epistola I către Monahul Amun, în Pidalion, pp. 432-433 (ușor actualizat limbajul după:
https://ia800705.us.archive.org/6/items/Pedalion/Pedalion-Gr.pdf pp. 467-468).
Sf. Clement Alexandrinul:
„Și cu privire la nunțile cele făcute după lege, ca și cu privire la mâncări, natura ne-a îngăduit ce este
propriu, folositor și cuviincios; ne-a îngăduit deci să dorim să facem copii. Iar cei care caută mai mult,
păcătuiesc împotriva naturii, pentru că se vatămă pe ei înșiși prin împreunările cele în afară de lege. [...] Însuși
Moise oprește pe soți să se atingă de soțiile lor, dacă sunt la curățirea lunară. Că nu e cu cale să se întineze cu
necurăția trupului partea cea mai fecundă a sămânței, care, după puțină vreme ajunge om și nici ca sămânța să se
scalde în necurățenia și curgerea murdară a materiei, că sămânța este lipsită astfel de brazdele uterului pentru o
naștere fericită. Moise nu ne-a spus, apoi, ca vreunul din vechii evrei să se apropie de femeia lui când era
însărcinată, că în aceste împrejurări, o simplă plăcere, chiar dacă este simțită în căsnicie, este nelegiuită,
2
Scurgerea menstruală și deschiderea cervixului facilitează infectarea uterului cu diverse boli cu transmitere sexuală precum
candida și altele și astfel este pusă în pericol fertilitatea femeii mai mult decât în alte perioade. Similar, în timpul sarcinii
poate fi pusă eventual în pericol viața pruncului conceput.
nedreaptă și nesocotită. Pe de altă parte, Moise îndepărtează pe bărbați de soțiile lor însărcinate până după
naștere. [...] Uterul, însetând de facerea de copii, primește sămânța; asta arată că nu trebuie blamată împreunarea
bărbatului cu femeia. După ce uterul a primit sămânța, deschizătura uterului se închide și respinge desăvârșit
nerușinarea. Dorințele uterului, care până atunci erau mișcate de îmbrățișare cele pline de dragoste de a avea
sămânța se îndreaptă în altă parte și se ocupă înăuntru cu facerea copilului, conlucrând cu Creatorul. Când firea
lucrează, nu mai este îngăduit să o tulburi cu cele de prisos spre a o batjocori . Batjocura are multe nume și
multe fețe. Se numește desfrâu când se îndreaptă spre partea aceea de neorânduială, spre desfătările dragostei.
[...]Căsătoria însă trebuie să fie acceptată și aprobată! Că Domnul vrea să „se înmulțească” omenirea (Fc.
1, 28); dar n-a spus «Desfrânați-vă!”, nici n-a vrut ca noi să ne dedăm plăcerilor, ca și cum am fi fost
făcuți tocmai pentru a ne împreuna. [...] Dintre viețuitoare, chiar animalele cele necuvântătoare au un timp al
lor pentru însămânțare. A avea legături sexuale nu cu scopul de a avea copii, înseamnă a batjocori firea;
trebuie să luăm ca dascăl firea care ne-a prescris să păzim lecțiile înțelepte de timp, adică bătrânețea și copilăria;
bătrâneții nu i-a îngăduit deloc căsătoria, iar copilăriei natura îi cere să nu se căsătorească încă; în orice caz
natura nu ne îngăduie să ne căsătorim în orice timp din viață. Căsătoria presupune dorința de a face copii, nu
secretarea fără rânduială a sămânței, secretare nelegiuită și irațională. Întreaga noastră viață se va scurge în
chip firesc, dacă ne stăpânim de la început poftele și nu ucidem cu miloace rele fătul omenesc, făcut să se nască
prin dumnezeiasca purtare de grijă. Femeile, care folosesc pentru acoperirea desfrânarii droguri pentru avort,
scot afară o materie complet moartă, dar avortează împreună cu fătul și iubirea de oameni. [...] Să dăm ascultare
fericitului Apostol, care spune deschis: «Desfrâul și orice necurăție și lăcomie, nici să nu se pomenească între
voi, așa cum se cuvine sfinților» (Ef. 5, 3). [...] Numai celui căsătorit îi este îngăduit să semene, ca plugarului, și
numai în acel timp când [ogorul] primește sămânța” (Sf. Clement Alexandrinul, Pedagogul 2, 10, 90-102, în
PSB 4, pp. 281-288).
Sf. Clement Romanul:
„Dar și acest tip de curăție trebuie să se țină, ca împreunarea să nu aibă loc cu nesăbuință, pentru
satisfacerea plăcerilor, ci cu scopul nașterii de prunci. Și de vreme ce această rânduială se găsește chiar și la
unele din animalele iraționale, ar fi rușinos să nu fie păzită și de omul rațional și slăvitor de Dumnezeu”.
(Clement Romanul, Recunoașteri, 6, 12, în Ante Nicene Fathers 8, p. 261).
Sf. Chiril al Ierusalimului:
„Și iarăși, nu cumva prin faptul că trăiești în castitate să te crezi mai presus de cei care sunt căsătoriți.
Căci nunta este cinstită și patul neîntinat (Evr. 13, 4), după cum spune Apostolul. Oare tu, care trăiești în
castitate, nu ești născut de cei căsătoriți? Să nu disprețuiești argintul prin fapul că ai aur! Mai mult, să aibă bune
nădejdii și cei căsătoriți care se folosesc de căsătorie în chip legiuit, cei care trăiesc după legiuirile Bisericii –
nu însă cei care transformă căsătoria în desfrânare din prea multă lipsă de măsură – cei care cunosc
vremurile de abstinență spre a se consacra rugăciunii (1 Cor. 7, 5), cei care aduc la slujbele din Biserică,
curate, împreună cu hainele și trupurile, cei care s-au căsătorit în vederea nașterii de copii, iar nu a
desfrânării”. Sf. Chiril al Ierusalimului, Cateheze, 4, 25 Ed. IBMBOR, Buc, 2003, p. 62.
Sf. Ambrozie al Mediolanului, comentând Lc. 1, 24-25:
„Cu siguranță a dorit să aibă copii, și totuși s-a tăinuit pe sine cinci luni. De ce s-ar fi ascuns dacă nu ar fi
simțit o anumită rușine? Motivul este că pentru fiecare lucrare este un timp potrivit și propriu. Ce se cuvine într-
un timp nu se cuvine în alt timp și diferența de vârstă schimbă adesea situația. Chiar și în căsătorie există o
vreme în care este cuviincios a da naștere la prunci: când ești în floarea tinereții, când este firescască nădejdea
de a fi luat în pântece, când și alții prin exemplul lor ne arată că e timpul procreerii, când de obicei este
puternică dorirea împreunării. Dar atunci când cineva a ajuns la o vârstă mai înaintată, vârstă care este mai
potrivită educării decât procreerii copiilor, este un sentiment de rușine a purta semnele împreunării conjugale,
deși legitimă și a duce povara unei vârste străine având în pântece rodul în afara timpului cuvenit. Oamenii în
vârstă tind să se abțină de la împreunare socotind aceasta a fi nepotrivită cu vârsta și temându-se pe bună
dreptate să nu pară lipsiți de înfrânare. Chiar și tinerii afișează adesea scuza că își doresc copii, și au impresia că
pot să ascundă focul poftelor lor, pretinzând că doresc să aibă o familie. Prin urmare dacă tinerii se rușinează să
recunoască deschis patima lor, cu cât mai mare trebuie să fie rușinea pe care o simt cei mai în vârstă! Totuși,
chiar și tinerii care își potolesc inimile lor spre cumpătare din frică de Dumnezeu renunță de obicei la
lucrarea tinereții atunci când au dobândit prunc. Este oare aceasta admirabil pentru oameni, dacă și
fiarele propovăduiesc mut râvna pentru procreere și nu dorirea de împreunare? Cu adevărat, odată ce știu
că pântecele s-a umplut și sămânța a fost primită de pământul roditor, acestea nu se mai dedau împreunării și
nici senzualității iubirii, ci își asumă grija părintească. Dar omul nu cruță nici pe făt nici pe Dumnezeu. Pe
primul îl pângărește pe Celălalt Îl exasperează. «Înainte de a te forma în pântece» spune El «te-am cunoscut și
te-am sfințit în pântecele maicii tale» (Ier. 1, 5). Ca să-ți stăvilești nerușinarea a consemnat mâna Făcătorului tău
plăsmuirea omului în pântece. El lucrează, iar tu taina sfântă a uterului o profanezi incestuos cu pofte spurcate?
Imită fiarele sau teme-te de Dumnezeu. Dar de ce să vorbim de fiare? Însuși pământul adesea se odihnește de la
lucrarea germinării dacă este umplut de sămânță aruncată frecvent prin rânva omului nesățios și pedepsește
neobrăzarea agricultorului, transformând fertilitatea în sterilitate. Astfel chiar și în elemente și în fiare este o
rușine pentru fire să nu se odihnească atunci când dă naștere. (Sf. Ambrozie al Mediolanului, Comentariu la
evanghelia după Luca, 1, 43-44 în PL 15, 1550-1551).
Fer. Augustin:
„De ce nu spune Apostolul «Dacă nu are copii, să se căsătorească?» Pentru că în această vreme a
înfrânării de la îmbrățișări nu este necesară propagarea prin naștere de fii. Și de ce a zis «Dacă nu se înfrânează
să se căsătorească?» Evident de aceea ca nu cumva prin neînfrânarea ei să fie silită să săvârșească adulter.
Așadar dacă se înfrânează să nu se căsătorească și nici să conceapă copii. Dar dacă nu se înfrânează, îi îngăduie
să se căsătorească pentru ca nu cumva să conceapă copii într-un mod ticălos, sau ca nu cumva să se împreuneze
într-un mod și mai ticălos, neconcepând copii deloc, deși aceasta despre care am spus la urmă, unii o săvârșesc
chiar dacă sunt căsătoriți legal. Căci este nelegitimă și ticăloasă împreunarea chiar și cu propria soție acolo
unde conceperea pruncilor este evitată. Onan, fiul lui Iuda a făcut aceasta, și Domnul l-a omorât din
această cauză (Fc. 38, 8-10). Prin urmare însăși procreerea este cauza primă și naturală și legitimă pentru
căsătorie și de aceea, cei care s-au căsătorit din cauza neînfrânării nu trebuie să-și tempereze într-așa un mod
răul astfel încât să extermine binele căsătoriei, care este rodirea de fii. Căci evident despre cei neînfrânați a
vorbit Apostolul când a zis: «Vreau deci ca văduvele tinere să se mărite, să procreeze copii, să poarte griă de
casă ca mame ale familiei, și să nu dea potrivnicului nici un prilej de ocară. Căci unele s-au și abătut ca să se
ducă după Satana» (1 Tim. 5, 14-15). Când a zis «Vreau ca văduvele tinere să se căsătorească» a îndemnat să
reziste dezastrului neînfrânării. Dar ca nu cumva să se întâmple să se gândească numai la slăbiciunea poftei
trupești, să fie singura căreia să-i slujească lucrarea căsătoriei și ca nu cumva binele căsătoriei să fie ori
condamnat ori neglijat, a adăugat în continuare «fii să procreeze, mame ale familiei să fie». Cu adevărat, cine a
ales să se înfrâneze, acela a ales un bine mai mare decât binele căsătoriei, care este conceperea de fii 3. De aceea
dacă alege înfrânarea, astfel încât să ia ceva mai bun decât binele căsătoriei, cu cât mai mult trebuie să se
păzească să nu săvârșească adulter? Pentru aceea a zis Apostolul «Căci dacă nu se înfrânează, să se
căsătorească. Pentru că este mai bine să se căsătorească decât să ardă» (1 Cor 7, 9). Nu a zis: Mai bine este să
săvârșească adulter decât să ardă”. (Fer Augustin, De conjugiis adulterinis – Despre căsătoriile adultere 2, 12,
în PL 40, 479.)
„Căci legea veșnică – adică voința lui Dumnezeu Creatorul tuturor – pentru conservarea ordinii naturale
îngăduie îndulcirea cu dorința trupească sub îndrumarea rațiunii în împreunare, nu pentru satisfacerea patimii,
ci pentru continuarea neamului prin procreerea copiilor”. (Fer. Augustin, Împotriva lui Faustus maniheul,
22, 30 cf. NPNF V1-04, p. 389).
Sf. Ioan Gură de Aur:
„După cum noi defăimăm și râsul când facem uz de el fără timp, tot așa defăimăm și lacrimile vărsate
fără timp și fără scop. Căci valoarea fiecărui lucru atunci se arată când este întrebuințat după propria lucrare
adecvată, dar când este întrebuințat după una care îi este străină, nu mai este așa. Spre exemplu vinul este pentru
veselie și nu pentru îmbătare, pâinea pentru hrană, împreunarea pentru procreerea copiilor, iar nu pentru
destrăbălare. Deci, după cum asemenea abuzuri sunt defăimate, tot așa și lacrimile vărsate fără timp și fără
scop. (Sf. Ioan Gură de Aur, Comentarii la Epistola către Coloseni, Omilia 12, p. 148)
Sf. Epifanie al Salaminei:
„Ei [anumiți eretici egipteni] deși săvârșesc acte sexuale, împiedică procreerea. Nu pentru a produce
urmași, ci pentru a satisface pofta sunt ei dornici de seducție.” (Epifanie al Salaminei, Panarion, 26, 5, 2)
Sf. Ioan Gură de Aur:
„«Iar grija de trup să nu o faceți spre pofte» (Rom. 13, 14). După cum n-a împiedicat de a bea ci de a se
îmbăta, și nici de a se împreuna cu femeie, ci de a se desfrâna și a face fapte de necinste, tot așa n-a împiedicat
de a se purta de griă trupului, ci ca această îngrijire să nu fie spre pofte, căci atunci covârșește ce este de
trebuință. [...] De ce semeni acolo unde nu poți secera, sau, mai bine zis, chiar de ai secera, totuși rodul acela îți
va aduce ție cea mai mare necinste? Căci chiar de s-ar naște un copil, totuși acest fapt și pe tine te va necinsti și
în același timp și ființa aceea este nedreptățită prin faptul că s-a născut bastard și lipsit de noblețea cuvenită. [...]
Deci, de ce necinstești totul? De ce semeni acolo unde țarina este nerăbdătoare să strice rodul, unde sunt
multe doctorii de stârpire şi unde de multe ori copilul este omorât mai înainte de naştere ? Iată, deci, că şi
pe acea desfrânată n-ai lăsat-o să rămână desfrânată, ci ai făcut-o şi ucigaşă de om! Ai văzut cum din beţie
izvorăşte desfrânarea, iar apoi din desfrânare iese adulterul și din adulter omorul? Ba chiar mai mult şi decât
omorul, căci nici nu am cuvinte îndeajuns pentru a numi asemenea faptă, de vreme ce nu numai că pe copilul
născut îl omoară, ci îl împiedică chiar de a se naşte. Deci de ce îţi baţi joc de darul lui Dumnezeu şi te lupţi

3
Împreunarea legitimă și lipsită de orice fel de vină sau pocăință este cea care se face spre naștere de prunci, de
aceea este „binele” căsătoriei. Împreunarea care se face pentru înfrânare este totuși abuz de femeie, întrebuințare
rea a femeii, este un „rău” și se tolerează cu pocăință numai în măsura în care servește scopului bun al vindecării
de patimă și obținerii cumpătării în căsătorie care presupune împreunarea numai cu soția legiuită, numai cu
scopul nașterii de prunci. Înfrânarea desăvârșită în feciorie este un bine mai presus decât slujirea propagării
vieții în această lume care se face prin căsătorie.
împotriva legilor Lui, iar ceea ce este binecuvântare tu alungi ca pe un blestem? De ce apoi prefaci cămara
naşterii în loc de omor, iar pe femeie, care este dată spre facerea de prunci, tu o pregăteşti pentru ucidere?
Fiindcă pentru a fi plăcută şi dorită de amanţi, şi pentru a atrage la sine mai mult aur, ea nu se fereşte de a face şi
aceasta, grămădind prin asemenea fapt un foc mare asupra capului tău; căci dacă îndrăzneala este a ei, în acelaşi
timp însă şi tu eşti cauza principală a îndrăznelii ei. De aici vin şi idolatriile, fiindcă multe dintre aceste femei
pierdute, voind de a fi mereu în graţii şi plăcute bărbaţilor, urzesc tot felul de meşteşuguri diavoleşti, ca de pildă
vrăji, descântece farmece şi altele asemenea. Dar, cu toate acestea, după o asemenea purtare necuviincioasă,
după omoruri şi după idolatrii, totuşi lucrul acesta pare indiferent multora, ba chiar şi multor bărbaţi care îşi au
femeile lor, de unde apoi şi rezultă cele mai mari rele. Căci şi aici de multe ori se pun în mişcare fel de fel de
doctorii pentru stârpire, doctorii pregătite nu pentru pântecele desfrânatei, ci pentru al soției
nedreptăţite; şi aici se întind fel de fel de curse: invocarea sufletelor celor morţi, invocarea demonilor, certuri
zilnice, lupte înverşunate şi multe altele de acest fel. De aceea şi Pavel, zicând:«nu în desfrânări şi în fapte de
ruşine», a adăugat imediat: «nu în ceartă şi în pizmă», cunoscând el bine luptele ce decurg de aici, stricarea
caselor, nedreptățirea copiilor ce urmau a se naşte legitim din părinţi legitimi – şi toate celelalte”. (Sfântul Ioan
Gură de Aur, Omilii la Epistola către Romani, Omilia 24, p. 221).
Fer. Ieronim:
„Dar mă întreb de ce el [ereticul Iovian] ne-a dat ca exemplu pe Iuda și pe Tamar dacă nu cumva poate
chiar prostituații îi fac plăcere, sau pe Onan care a fost omorât pentru că s-a împotrivit să ridice urmași fratelui
său. Își închipuie că noi aprobăm orice împreunare afară de cele care sunt cu scopul procreerii copiilor?”
(Fer. Ieronim, Împotriva lui Iovian, 1, 19 în PL 23, 249)
„Poți vedea multe femei care sunt văduve înainte de nuntă, și care încearcă să-și protejeze conștiința
nefericită printr-un veșmânt subțire. Ca nu cumva să fie trădate de umflătura pântecelui sau de plânsul copiilor
lor, ele merg înainte cu picioare săltărețe și cu capul înălțat. Unele merg atât de departe încât să bea dinainte
sterilitate și astfel săvârșesc ucidere de om încă înainte ca acesta să fie semănat. Altele, când își dau seama
că au conceput din ticăloșia lor, folosesc doctorii ca să săvârșească avort și când, așa cum se întâmplă adesea,
mor și ele împreună cu progenitura lor, se pogoară în iad cu un întreit păcat: nu doar uciderea fiului procreat, ci
și sinucidere și adulter împotriva lui Hristos. Cu toate acestea chiar ele sunt cele care spun: «Toate sunt curate
pentru cei curați (Tit 1, 15) Conștiința mea este suficientă pentru mine. Dumnezeu caută o inimă curată. De ce
să mă abțin de la mâncarea pe care Dumnezeu a creat-o spre a fi folosită (Cf. 1 Tim. 4, 3)?». Și când vor să pară
drăgălașe și amuzante, se scaldă mai întâi în vin și, împreunându-se în cel mai profanator mod până la beție, zic:
«Departe de mine să mă abțin de la sângele lui Hristos». Iar când văd pe altul palid sau trist îl numesc
«nemernic» și «maniheu» căci într-adevăr după principiile lor, postul este erezie. Acestea sunt cele care atunci
când ies în public, caută să fie observate și cu aprobări furișe din ochi trag după ele mulțime de adolescenți; care
permanent sunt mustrate prin profet: «Fața ți s-a făcut de desfrânată și nu te-ai rușinat» (Ier. 3, 3)” (Fer Ieronim,
Scrisori, 22, 13 în PL 22, 401-402).
Sf. Ioan al IV-lea, Postitorul:
„Dacă cineva pentru a-și satisface pofta sau din ură deliberată face ceva unui bărbat sau unei femei
astfel încât să nu se nască nici un prunc din el sau din ea, sau dă doctorii ca să nu poată procrea sau
concepe, să fie socotit împreună cu ucigașii” (Sf. Ioan Postitorul, Cuvântări despre pocăință și mărturisire, în
PG 88, 1924)
„Căci voi (maniheii), deși nu interziceți relațiile sexuale, interziceți căsătoria adevărată așa cum a spus
Apostolul odinioară (1 Tim. 4, 3), acesta fiind singura rațiune onestă pentru astfel de relații. [...] Oare nu sunteți
voi aceia care susțineți că nașterea de prunci, prin care sufletul este închis în trup, este mai mare păcat decât
relația sexuală? Oare nu sunteți voi aceia care obișnuiți să sfătuiți să observăm cât mai atent cu putință timpul
când o femeie, după curățirea ei, este în cea mai mare măsură aptă să conceapă și să ne abținem de la relații
sexuale în acel timp, ca nu cumva sufletul să fie încarcerat în trup? Aceasta dovedește că voi aprobați a avea
soție nu pentru procreerea copiilor, ci pentru satisfacerea plăcerilor. În căsătorie însă, așa cum însăși legea
căsătoriei o declară, bărbatul se unește cu femeia pentru procreerea copiilor. De aceea, oricine spune că
procreerea este un păcat mai mare decât relațiile sexuale, interzice căsătoria și face pe femeie nu soție, ci
prostituată, care pentru oarecare lucruri dăruite ei se unește cu bărbatul pentru a satisface plăcerile acestuia.
Așadar unde este soție, este matrimoniu . Nu poate fi matrimoniu acolo unde nu se îngăduie lucrarea de a fi
mamă, prin urmare aceea nu poate fi nici soție. În acest mod tu interzici căsătoria!” (Fer. Augustin, Despre
morala maniheilor, cap. 18, PL 32, 1373).
„Această învățătură [că procreerea este rea] se opune direct și următoarei porunci, care este să nu faci
adulter, căci cei care desconsideră să procreeze fii, chiar și în căsătorie o încalcă. Astfel voi (maniheii) vă faceți
ascultătorii adulteri cu propriile lor soții atunci când ei se îngrijesc ca nu cumva femeia cu care se împreunează
să conceapă. Ei își iau soții potrivit legilor căsătoriei anunțând că mariajul este contractat pentru a procrea copii,
și apoi, temându-se din cauza legii voastre ca nu cumva părticica dumnezeiască să ajungă captivă în întinăciunea
trupului, se împreunează într-un mod rușinos numai ca să-și satisfacă poftele cu soțiile lor. Ei nu vor să aibă
copii, singurul scop pentru care împreunările conjugale sunt făcute. Cum atunci nu sunteți voi aceia care
interziceți căsătoria așa cum Apostolul a prezis despre voi cu mult timp în urmă (1 Tim 4, 1-4), când încercați să
îndepărtați de la căsătorie însăși esența căsătoriei? Când aceasta este dată la o parte, soții sunt amanți mârșavi,
soțiile sunt prostituate, camerele de nuntă sunt bordeluri și socrii sunt proxeneți” (Fer. Augustin, Împotriva lui
Faustus maniheul, 15, 7 în PL 8 , col. 310)
Cezar de Arles:
„Cine este cel care nu poate avertiza că nici o femeie nu are voie ia doctorie ca să nu poată concepe? Sau
condamnă în ea însăși firea pe care Dumnezeu a voit-o fertilă? De atâtea ori de câte ar fi putut concepe
sau da naștere, de atâtea ucideri de oameni va fi socotită vinovată și dacă nu se va supune canonului
potrivit, ea va fi condamnată la moartea veșnică în iad. Dacă o femeie nu vrea să aibă copii, să se înțeleagă cu
soțul să trăiască în curăție întrucât castitatea este singura sterilitate a unei femei creștine”. (Cezar de Arles,
Cuvântări, 1, 12; în CCSL 103).
Lactanțiu:
„Unii se plâng de puținătatea mijloacelor materiale și pretind că nu au suficienți bani ca să crească mai
mulți copii, ca și cum cu adevărat mijloacele materiale ar fi în puterea lor ... sau ca și cum Dumnezeu nu ar face
zilnic pe cei bogați săraci și pe cei săraci bogați. De aceea, dacă cineva din orice pricină de sărăcie nu va fi
capabil să crească copii, este mai bine să se abțină de la împreunarea cu soția sa” (Lactanțiu, Instituțiile divine,
6, 20).
„Dumnezeu nu ne-a dat ochi pentru a vedea și dori plăceri trupești, ci pentru a vedea lucruri care trebuie
săvârșite pentru nevoia vieții; tot așa părțile genitale ale trupului, după cum numele lor ne învață, au fost
primite de noi pentru nici un alt scop decât procreerea copiilor” (Lactanțiu, Instituțiile divine 6, 23, 18).
Sf. Iustin Martirul:
„Noi am fost învățați că a expune, adică a părăsi pe copii, este un obicei al celor răi, mai întâi pentru că
aproape pe toți aceștia îi vedem îndrumați spre prostituție, nu numai pe fete, ci și pe băieți. [...] Al doilea motiv
pentru care noi nu expunem, adică nu abandonăm copiii, este ca nu cumva, vreunul dintre aceștia, nefiind luat să
fie crescut de cineva, să moară și, în felul acesta să fim și ucigași. Dar noi, dacă ne căsătorim, nu o facem decât
cu scopul de a crește copii, iar dacă renunțăm la căsătorie, facem aceasta cu scopul de a ne înfrâna cu
desăvârșire” (Sf. Iustin Martirul, Apologia I, 27, 29; PSB 2, 44.).
Sf. Grigorie cel Mare Dialogul:
„«Cei care au femeie să fie ca și cum n-ar avea, iar cei ce plâng să fie ca și cum n-ar plânge, și cei care se
bucură ca și cum nu s-ar bucura» (1 Cor. 7, 29-30). Acela are soție ca și cum n-ar avea, care deși se bucură în ea
și cu ea de mângâiere trupească, cu toate acestea, dragostea lui și hotărârea lui cea dreaptă nu-l lasă să alunece
spre fapte trupești necuviincioase. Acela are soție ca și cum n-ar avea, care își îngăduie îndestularea trupească
numai din necesitate, cunoscând că toate lucrurile sunt trecătoare și el așteaptă cu dor bucuriile veșnice. Plânge
ca și cum nu ar plânge, e soarta acelora care plâng cu adevărat nenorocirile vieții, dar care știu, totuși, să afle
mângâiere în nădejdile veșnice. În schimb se bucură ca și cum nu s-ar bucura atunci când își ține astfel bucuriile
omenești încât să nu înceteze niciodată să tremure pentru cele veșnice. [...] Trebuie să-și amintească soții
mereu că motivul unirii lor e numai voința de a dobândi copii. Dacă se folosesc de unirea căsătoriei fără
măsură, înseamnă că au transformat actul înmulțirii în mijloc de plăcere trupească. Să ia aminte cu grijă
la aceasta că, chiar fără să iasă afară de ceea ce este legitim, totuși chiar și în căsătorie pot încalca prin
însuși actul unirii conjugale drepturile căsătoriei. Prin urmare este necesar ca prin rugăciuni frecvente să
șteargă ceea ce au întinat prin amestecul de patimi forma corectă a unirii conjugale. De aceea, Sfântul
Apostol, mult priceput în știința medicinei cerești, nu-i călăuzește numai pe cei sănătoși, ci le dă și celor bolnavi
un ajutor, atunci când îi învață: «Cât despre cele ce mi-ați scris, bine este pentru om să nu se atingă de femeie.
Dar din cauza desfrânării, fiecare bărbat să-și aibă femeia sa, și fiecare femeie să-și aibă bărbatul său» (1 Cor. 7,
1-2). Aceasta are ca premisă teama desfrânării, desigur nu a dat o asemenea poruncă celor ce stau neclintiți, ci a
arătat patul celor care erau pe cale să cadă, ca nu cumva să se întâmple să se prăvălească la pământ. De aceea
mai adaugă pentru cei slabi: «Bărbatul să-i dea femeii iubirea datorată, așișderea și femeia bărbatului» (1 Cor 7,
1-2). [...] Acest lucru este ilustrat de Lot prin propriul exemplu, atunci când a fugit din Sodoma aflată în flăcări,
și totuși, ajungând la Țoar, nu s-a urcat imediat pe înălțimea munților (Fc. 19, 30). Căci a fugi din Sodoma aflată
în flăcări, este a evita focul poftelor nelegiute ale trupului. Dar înălțimea munților este curăția înfrânării. Sau
desigur, ca și cum pe munte sunt cei care deși se lipesc de împreunarea trupească, totuși dincolo de trebuința
asociată procreerii nu se predau cu totul plăcerii trupești. Căci a sta în munte este a căuta nimic altceva în trup
decât roadele procreerii. A sta în munte este a nu te lipi de trup într-un mod trupesc. Dar, de vreme ce sunt mulți
cei care părăsesc cu adevărat ticăloșiile trupești, dar totuși, aflați fiind în statutul de căsătorit, nu se mărginesc
doar la dreptul întrebuințării cuvenite, Lot a ieșit cu adevărat din Sodoma, dar totuși nu s-a urcat imediat pe
munte, căci deși a fost părăsită deja o viețuire condamnabilă, totuși înălțimea cumpătării conjugale nu este atinsă
pe deplin. Dar este la mijlocul drumului cetatea Țoar, care scapă fugarul aflat încă în slăbiciune, pentru că,
evident, atunci când soții se împreunează unul cu altul chiar necumpătat, fugind totuși de căderea în nelegiuire,
sunt izbăviți totuși prin iertare [...] .De aceea pe bună dreptate este spus de către Înger aceluiași Lot: «Iată, am
primit rugăciunile tale și cu privire la aceste lucruri ca să nu pierd cetatea despre care grăiești» (Fc. 19, 21). Căci
cu adevărat, atunci când se înalță rugăciuni către Dumnezeu, o asemenea viață conjugală nu este nicidecum
condamnată” (Sfântul Grigorie cel Mare (Dialogul), Cartea Regulei Pastorale, în PL 77, 102-103, vezi și ed.
IBMBOR, Buc. 1996, pp. 171-172).

„Părinte, ce părere aveţi despre metoda calendarului?

Am părerea că nu e lăsată de Dumnezeu, iar femeia e folosită ca un buton: da, nu. Acum da, acum nu;
femeia nu e asta, e un dispreţ la adresa femeii.
Este mai bine ca o femeie care nu reuşeşte să ţină sarcina să apeleze la o metodă contraceptivă care
nu are efect avortiv?
Abstinenţa. Aceasta e foarte bună şi atât. Dar de unde ştii că pe acesta poţi să-l ţii, ori nu poţi să-l ţii?
Trebuie să îndepărtezi cauzele, acestea sunt de natură duhovnicească, de natură medicală. Metoda contraceptivă
nu e soluţia.
Dacă soţul nu mai vrea copii, ce să facă soţia?
(...) Dacă soţul o sileşte la avort sau este împotriva naşterii de copii, atunci femeia poate să divorţeze.
Încurajăm divorţul? Nu, descurajăm prostituţia. Pentru că, să ştiţi, la prima ameninţare soţul începe să se
gândească. Dar mai e o problemă. Când te-ai căsătorit cu soţul tău, ce ai stabilit cu el? Nu prea ai stabilit nimic.
Şi în timp a venit o altă stare de fapt, o altă gândire. Dumnezeu ţi-a luminat mintea prin cine va, printr-o carte, a
lucrat Dumnezeu în tine şi acum trebuie să lucrăm şi noi cu el. Că noi l-am luat aşa pe soţul nostru, nu ni l-a
băgat nimeni pe gât, noi l-am dorit, am stat de vorbă, am gândit, am cerut acordul părinţilor, am apelat la naşi, la
preot, ne-am spovedit. Vedeţi, e mare lucru să alegi un soţ cum trebuie, după anumite principii.”
(Părintele Nicolae Tănase, Soțul ideal, soția ideală, Editura Anastasis, 2011, p. 229)

“Pe de-o parte, actele „prezervate” prin calcularea zilelor, printr-un mijloc mecanic, ca si printr-o
continenta voita, dar calculata, sunt in fond acte nefiresti. Pe de alta parte, intentia de a impiedica
nasterea este una si aceeasi, atat pentru mijloacele aşa zis naturale cat si pentru cele artificiale. Asadar,
problema nu este cea a mijloacelor, ci problema este a intentiei. Pacatul se infiripa in ordinea vietii
spirituale. Ca atare, se evita „fraudele contra naturii”, dar se comite frauda impotriva dreptei constiinte,
prin promovarea judecatilor oferite de o constiinta stramba. Iar aceasta e mai mult decat o frauda contra naturii,
este o perversiune a constiintei si o ranire a iubirii privind gravitatea acestui pacat, citim in Pravila bisericeasca
de la Govora „Orice femeie care bea ierburi ca sa nu nasca copii sa nu se impartaseasca sapte ani si metanii doua
sute pe zi, iar de se va intampla ei a muri, sa nu se ingroape. ... De incalcarea planului divin al nasterii de prunci
tine un intreg cortegiu de nelegiuiri, o serie de actiuni si fapte pe care le-am putea imparti, revenind succint
asupra lor, in trei mari categorii de pacate: onanismul conjugal (frauda conjugala), tehnica asa-zisa
„contraceptiva” (practicile folosirii produselor farmaceutice, din care face parte mai ales „pilula” ca si al altor
tertipuri de ordin mecanic si chirurgical) si avortul provocat (pruncuciderca). In ce priveste onanismul conjugal,
raspandit ca un sistem generalizat in numeroase medii sociale, este pacatul ce se datoreaza mentalitatii actuale
anticonceptionale si proavortioniste. Dupa precizarile pe care le-am facut mai sus, sotii in casatorie au ajuns sa
considere placerea fizica, vinovata ca atare drept scop al legaturilor conjugale. Acest scop ar fi, chipurile, in
masura sa legitimeze orice manevra in stare sa impiedice transmiterea vietii. Pe Onan, insa, care a savarsit acest
pacat, ne spune Sfanta Scriptura a Vechiului Testament, Dumnezeu l-a pedepsit cu moartea (cf. Gen XXXVIII,
10). In Legea Nouă, Sfântul Apostol Pavel scrie: «Nu va amagiti… malahienii nu vor mosteni Imparatia lui
Dumnezeu» (1 Cor. IX, 10).” „Din pdv ortodox, menirea căsătoriei, chiar având drept resort lăuntric iubirea
dintre soți, nu exclude, ci presupune procreația. Soții care se împotrivesc procreației se împotrivesc însăși
desăvârșirii lor morale” „Orice menaj care afirma dreptul sau la placere fizica facuta artificial sterila, afirma
prin aceasta ca barbatul si femeia au dreptul sa separe aceasta placere de serviciile si de functiunea pe care
natura le-a atasat de ea. Prin conduita lor, ei profeseaza ca aceasta placere este un scop in sine al legaturii
conjugale, care legitimeaza interventiile capabile sa puna piedici in calea transmiterii vietii. Să iei drept scop
ceea ce voia lui Dumnezeu a randuit sa fie un simplu mijloc, inseamna să-ti faci din voluptate un idol si să
desparti ceea ce Dumnezeu a impreunat: efectul actului genezic de viata menită să fie concepută.” (Toate
citatele din acest paragraf din cartea: Pr. prof Ilie Moldovan, „Adevarul si frumusetea casatoriei”,
https://archive.org/details/Pr-Ilie-Moldovan-Adevarul-Si-Frumusetea-Casatoriei-Volumul-2)

Episcopul Artemie „Taina căsătoriei într-o lumină dogmatică” https://pemptousia.com/2013/09/21273/

„Potrivit învățăturii ortodoxe, căsătoria este una dintre cele șapte Taine ale Bisericii. Prin aceasta,
Biserica binecuvântează, înalță și sfințește unirea conjugală de bună voie a unui bărbat și a unei femei,
oferind harul dumnezeiesc necesar pentru a-și petrece întreaga viață "în Domnul" și pentru îndeplinirea
obiectivelor căsătoriei. Scopul principal și ultim al căsătoriei ortodoxe este desăvârșirea spirituală și
morală a soților. Cei doi se ridică la acest lucru în timp ce lucrează și îndeplinesc alte obiective ale vieții
căsătorite, dintre care cele mai comune sunt procrearea și creșterea creștină a copiilor.
Harul dumnezeiesc este împărtăşit cuplului prin rugăciunea și binecuvântarea Bisericii (de către preot).
Harul sfințeste unirea cuplului, o face solidă moral, o ridică, o face mai spirituală și astfel îi permite cuplului să
atingă obiectivele înalte ale căsătoriei. Tocmai de aceea, în aproape fiecare rugăciune a slujbei cununiei,
Biserica (prin preot) se roagă ca Domnul să dăruiască robilor săi trei lucruri. În primul rând se roagă să le
dăruiască înfrânare, nuntă cinstită și pat nespurcat. În al doilea rând se roagă să le dea «seminţie cu viaţă
îndelungată», darul nașterii de prunci și ca să vadă pe fiii fiilor lor. În al treilea rând, Biserica se roagă ca
soții să dobândească bunuri pământești „din roua cerului de sus și din grăsimea pământului”, iar acestea
nu numai pentru a se bucura ei, ci „ca să dea și celor care au nevoie”
În orice caz, aceste lucruri precum şi altele legate de taina cununiei nu pot fi înțelese corect decât în cadrul
general al antropologiei creștine. Numai când vom înțelege învățăturile Bisericii despre creația, căderea și
răscumpărarea omului, vom putea înțelege și învățăturile ei despre căsătorie.
Potrivit învățăturii Bisericii, minunat articulată de Sfinții Părinți, omul a fost creat cu scopul de a fi în
comuniune cu Dumnezeu în dragoste; sau, potrivit apostolului Petru, să fie părtaş la firea dumnezeiască (2 Petru
1: 4).
Omul trebuia să se îndrepte spre acest scop, trăind în conformitate cu propria sa fire, adică în conformitate
cu voia lui Dumnezeu care era înnăscută în firea umană. Dar mișcarea sa naturală inserată de Dumnezeu către
scopul final a fost întreruptă de cădere. Păcatul lui Adam și începutul răului în lumea văzută, potrivit Sfântului
Maxim, constă în mișcarea anormală a puterilor sale naturale; sau altfel spus, în folosirea greșită (folosirea
contrară naturii) a puterilor sale naturale și a celorlalte creații ale lui Dumnezeu în general. De atunci, omul a
ajuns rob impulsurilor iraționale ale acestor puteri, care l-au determinat să caute doar plăcerea și, pe cât posibil,
să evite durerea. Căci omul căzut „își îndreaptă tot efortul spre plăcere și face tot ce poate pentru a evita durerea.
El luptă din toate puterile pentru a obține plăcere și luptă împotriva durerii cu o râvnă imensă. ”(6)
Consecințele căderii omului în păcat sunt multe. Considerată de Sfinții Părinți drept cea mai importantă
consecință este faptul că, prin păcat, stricăciunea și moartea au intrat în om (și în lume în general), întrucât prin
păcat omul a fost privat de viața veșnică, de Dumnezeu. Cu toate acestea, potrivit Sfântului Maxim, răsplata
omului pentru păcat se vede nu numai în starea pătimitoare și muritoare a trupului său. Omul nu a pierdut doar
nestricăciunea firii sale, ci a fost condamnat și la naşterea pătimaşă prin sămânţă asemenea animalelor.
Păcatul, așa cum am spus, a introdus stricăciunea și moartea în om și în creație. După cum știm, moartea
constituie sfârșitul vieții individuale și este separarea sufletului de trup. Omul a fost însă chemat la viață. Prin
urmare, legea păcatului, pentru a compensa legea morții și a satisface - deși puțin - instinctul de viață, s-a
manifestat în cea mai joasă formă de plăcere, rezultând naşterea „în păcat” (Ps. 50, 5)
Deși recunoaștem că într-adevăr căsătoria nu este un păcat, ci o binecuvântare de la Dumnezeu, suntem
totuși obligați să subliniem că pentru Sfântul Maxim, ceea ce cunoaștem drept legea nașterii prin sămânţă nu
este o lege a creației, ci mai degrabă o lege pe care a introdus-o păcatul. Prin urmare, Sfântul scrie:
„Era necesar, cu adevărat necesar, ca în restaurarea firii prin El însuși, Creatorul firii (adică Iisus) să
desființeze mai întâi acele legi ale firii prin care, prin neascultare, păcatul condamnase ființele umane la
propagarea unul de la altul - o trăsătură identică cu cea a animalelor iraționale - și astfel, să restaureze legile
primei și cu adevărat dumnezeieşti creație; astfel încât ceea ce omul, neputincios, a distrus din neglijență,
Dumnezeu, puternic, să restabilească din grija Sa iubitoare pentru omenire”. (15)
În altă parte, când i s-a cerut semnificația versetului psalmului „Întru fărădelegi m-am zămislit şi întru
păcate m-a născut maica mea” (Psalmul 50: 5), Sfântul Maxim răspunde: „Scopul inițial al lui Dumnezeu nu a
fost acela de a ne naște din stricăciune prin căsătorie. Dar Adam a păcătuit și încălcarea poruncii a introdus
căsătoria.”(16) Chiar înainte de Sfântul Maxim, Sfântul Ioan Gură de Aur a învățat același lucru:
„După ce a fost plăsmuit, a trăit în rai și nu a existat niciun motiv pentru căsătorie. Omul avea nevoie de
ajutor şi i s-a dat. Nici după ce i s-a dat omului un ajutor nu părea necesară căsătoria. De fapt nici nu exista
căsătoria. Adam şi Eva trăiau fără căsătorie. Trăiau in rai ca în cer şi se desfătau de prietenia cu Dumnezeu...
Atâta vreme cât nu fuseseră biruiţi de diavol, atâta vreme cât cinsteau pe Dumnezeu, Stăpânul lor, a rămas cu ei
şi fecioria, împodobindu-i mai mult decât îi împodobesc hainele cele de aur şi diadema pe împăraţi. Când au
ajuns însă în robia diavolului, au fost dezbrăcaţi de această haină împărătească, li s-a luat podoaba cea cerească,
au venit peste ei stricăciunea morţii, blestemul, durerea şi o viaţă grea şi chinuită. O dată cu acestea a apărut în
viaţa omului şi căsătoria, acest veşmânt muritor, această haină de rob. «Cel însurat spune Pavel, se îngrijeşte de
cele ale lumii». Ai văzut de unde-şi are început căsătoria? Ai văzut din ce pricină a ajuns necesară? Din pricina
călcării poruncii, din pricina blestemului, din pricina morţii. Unde e moarte, acolo e şi căsătorie; dacă nu există
moarte, nu urmează nici căsătorie.” (Despre Feciorie, p. 26-27)
Trebuie subliniat aici că, potrivit Sfântului Maxim și celorlalţi Părinți ai Bisericii, răul (adică păcatul) nu
există în interiorul lucrurilor în sine (căci Dumnezeu a făcut toate lucrurile „foarte bune”), ci numai în folosirea
incorectă a lor de către om. Mai exact, Sfântul Maxim scrie:
 „Nu mâncărurile sunt rele, ci lăcomia pântecelui, nici nașterea copiilor, ci curvia, nici banii, ci iubirea de
bani, nici slava, ci slava deşartă. Fiind așa, nimic nu este rău din cele ce sunt decât reaua întrebuinţare, care vine
din negrija minţii de a cultiva cele fireşti.” (Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia 2, Suta a 3-a, 4; p. 114
Poziția Sfântului Maxim, potrivit căreia chiar și în cadrul căsătoriei legale, relațiile dintre soț și soție sunt
binecuvântate și permise numai în scopul procreației, nu este una izolată sau doar a lui. Nici nu este ceva nou.
Dimpotrivă, ea constituie poziția neclintită a Bisericii de la început până în zilele noastre, bazată pe ontologia
lucrurilor, așa cum am văzut. Sfinții Părinți înainte și după Sfântul Maximos depun mărturie în acest sens, la fel
și duhul Bisericii.
Pe baza a tot ce s-a spus până acum, putem să sintetizăm învățătura Bisericii despre Căsătorie și o putem
defini concis astfel:
1) Biserica, urmând cu fidelitate Domnul nostru Iisus Hristos, Sfinților Apostoli și Sfinților Părinți,
pune fecioria la un nivel mai înalt decât căsătoria, pentru că „Cel necăsătorit se îngrijeşte de cele ale
Domnului, cum să placă Domnului. Cel ce s-a căsătorit se îngrijeşte de cele ale lumii, cum să placă femeii.
Şi este împărţire: şi femeia nemăritată şi fecioara poartă de grijă de cele ale Domnului, ca să fie sfântă şi
cu trupul şi cu duhul. Iar cea care s-a măritat poartă de grijă de cele ale lumii, cum să placă
bărbatului.”(I Cor. 7: 32–35).
2) Din cauza slăbiciunii noastre, Biserica îngăduie și căsătoria, o binecuvântează și o sfințeşte. În
acest fel, ea sfințește unirea naturală a celor doi „într-un singur trup” și o transformă într-o Taină.
Relațiile conjugale din cadrul căsătoriei sunt binecuvântate numai în scopul procreației.
3) Biserica face pogorământ pentru slăbiciunile noastre și mai mult și îngăduie, de asemenea,
relațiile din cadrul căsătoriei care rezultă din „lipsa stăpânirii de sine” (în conformitate cu I Cor. 7: 5-9),
atunci când astfel de relații nu au procreația ca scop imediat, ci servesc mai degrabă ca medicament
împotriva imoralității sau adulterului (adică a relațiilor extraconjugale). Atunci când este așa, trebuie să
ne dăm seama și să recunoaștem lipsa de autocontrol și să ne smerim în fața Domnului. În această situaţie
nu trebuie să ne aşteptăm să primim vreo încununare pentru slăbiciunea noastră, ci mai degrabă să
nădăjduim că Dumnezeu va avea milă de noi datorită smereniei noastre. Cu toate acestea, acest
pogorământ din partea Bisericii nu trebuie interpretat ca o tolerare a oricărei măsuri profilactice care ar
împiedica posibila concepere a unui copil.
4) Biserica nu poate face pogorământ şi mai mult și consideră păcătos orice mijloc sau metodă, fie
el natural sau artificial de prevenire a concepţiei şi evitare a procreaţiei. Căci cei care folosesc astfel de
mijloace dovedesc că ei consideră plăcerea senzuală singurul scop al actului sexual. De aici devine evident
de ce Biserica nu permite Sfânta Împărtășanie unor astfel de persoane și nici altcuiva care nu se
conformează poruncilor Apostolului cu privire la stăpânirea de sine (I Cor. 7: 5) și canoanelor sfinte ale
Bisericii Ortodoxe.

„Nunta întâia după Teologul Grigorie este lege. «Că una este legiuita însoțire, și a femeii către bărbat și a
bărbatului către femeie prin dumnezeiescul glas și prin venirea de față la nunta cea în Cana Galileii, legiuită»
Pentru aceasta fiind neosândită, se încununează, și cu dumnezeieștile Taine se împărtășește, iar nunta a doua
este iertare, că după iertare și conpogorâre se face întrebuințarea ei. De aceea și Pavel zice despre văduve: «Iar
de nu se înfrânează, mărită-se» (1 Cor 7, 9). Hrisostom tâlcuind-o zice că este cu iertare, iar nu după poruncă,
după chipul ce a iertat și deasa împreunare a celor din întâia nuntă pentru slăbiciunea lor. Iar dacă este după
iertare, arătat este că nu este nici binecuvântată, nici fără canonisire, ci supusă canonisirii și păcat.” (Pidalion,
1841, pp. 291-292).
„S-ar putea nedumeri cineva. Fiindcă Apostolul zice: neîncetat şi pururea rugaţi-vă. Iar cei însoţiţi trebuie
a se depărta de împreunare trupească în vremea rugăciunii, după însuşi Pavel, şi după canonul acesta, apoi
totdeauna trebuie a se înfrâna, şi niciodată a se împreuna? Ci pe nedumerirea aceasta o dezleagă prea destul
canonul 5 şi canonul 13 ale Sfântului Timotei al Alexandriei zicând, că vremea de rugă se înţelege de Apostolul,
când se face adunare, şi dumnezeiasca Liturghie, care atunci se săvârşea mai de multe ori sâmbăta, şi duminica,
în care zile se cere de la cei însoţiţi să se înfrâneze, ca să se împărtăşească cu dumnezeieştile Taine. Ci
însemnează, că pe lângă rugăciune, Apostolul adaugă, că cei însoţiţi trebuie a se înfrâna despre împreunare, şi în
vremea de post, a celui rânduit adică de Biserică (Şi vezi pentru aceasta, la subînsemnarea 2 a apostolescului
canon 69.)”. (Pidalion, p. 414; p 497.)
Canonul 22 al Sf. Ioan Postitorul : „Femeia care a lepădat copilul fără de voie, un an primeşte canonul şi
nu poate să se împărtăşească”. Însemnare a Sf. Nicodim Aghiorâtul: „Pentru acesta trebuie să aibă multă luare
aminte, femeile insărcinate să nu ridice vreo greutate (mai ales cand sunt in a şaptea sau a opta lună) şi să se
păzească de orice le pricinuiesc lor supărare. Şi bărbaţii deindată ce vor fi insărcinate femeile lor, trebuie să nu
se culce in acelaşi pat, nici să se mai impreuneze cu dansele, nici să le lovească sau altă supărare şi mahnire să le
pricinuiască, căci din acestea pot avorta femeile lor copiii şi se fac, ticăloşii, ucigaşi copiilor lor. Pentru aceasta,
dacă preoţii insuraţi, sau câţi vor să se facă preoţi, fac vreun lucru potrivnic şi femeile lor avortează copii, celor
care sunt preoţi li se ia darul, iar cei ce vor să se preoţească, se opresc de la preoţie pentru uciderea ce au făcut”.
https://teologiepastorala20102014.files.wordpress.com/2013/06/sfc3a2ntul-nicodim-aghioritul-de-
cautat-carte-foarte-folositoare-de-suflet.pdf p. 106; p. 102)