Teologia icoanelor, in lumina traditiei dogmatice ortodoxe

Studiul de fata urmareste sa prezinte teologia icoanelor in lumina traditiei dogmatice si canonice ortodoxe,
asa dupa cum a fost ea afirmata si intarita de hotararile dogmatice si canonice ale sinoadelor Bisericii
Ortodoxe Ecumenice si transmisa de Sfintii Parinti de-a lungul secolelor, indeosebi in perioada
iconoclasmului.

Desi epoca apostolica nu avea neaparata nevoie de icoane, pentru ca amintirea Celui intrupat
marturisea nemijlocit despre existenta Sa, iar cuvantul Evangheliei propovaduit la toate neamurile lumii de
atunci pastra inca vie prezenta Sa, totusi, graiul imaginii, ca marturie a credintei in Iisus Hristos Cel intrupat,
rastignit, inviat si inaltat la ceruri, a fost marturie inca de la inceputurile crestinismului. Elementele
iconografiei crestine au prins viata inca de pe vremea catacombelor sub forma de imagini simbolice si
alegorice. Primele imagini ale iconografiei crestine "ce au putut fi gasite, apar in jurul anului 200 pe
mormintele martirilor, conform obiceiurilor funerare ale lumii de atunci. Sunt imagini din Vechiul
Testament si tocmai prin aceasta se vadeste ca aceste imagini reprezinta ceva mai mult decat o simpla
podoaba".
In prezent, este indeobste recunoscut, ca, cel putin din secolul al IV-lea, se poate constata si atesta in chip
documentar si cinstirea sau cultul icoanelor. In secolul al VIII-lea, cand apare miscarea iconoclasta, care
timp de aproape doua secole (725-843) a pus in discutie legitimitatea uzului si a cinstirii icoanelor, acestea
constituiau deja o realitate evidenta in viata sacramentala si liturgica a Bisericii Ortodoxe. Consecinta
pozitiva a iconoclasmului a fost insa elaborarea unei teologii a icoanelor la Sinodul al VII-lea ecumenic,
intrunit la Niceea, in anul 787. Aceasta teologie niceeana a icoanelor avusese insa precursori de seama care
deja fundamentasera scripturisitic si patristic cultul icoanelor. Pana la anul 843, cand ideologia iconoclasta a
fost definitiv nimicita, teologii iconofili au sporit modul de intelegere al teologiei icoanelor stabilit la sinodul
al VII-lea ecumenic. Asa dupa cum preciza si un ierarh ortodox, "...originalitatea (duminicii) Ortodoxiei este
legata nu numai de amintirea celui de al VII-lea Sinod ecumenic, care proclama venerarea sfintelor icoane,
ci si de adorarea continua a prototipului tuturor icoanelor...", despre care ne-au invatat teologii iconofili.
Parintii si teologii iconofili ne dau marturie graitoare despre acea "Traditie nescrisa", de care vorbea Sfantul
Ioan Damaschinul, ale carei dispozitii ne impuneau venerarea Icoanelor si a crucii.
Traditia nescrisa, confirmata si intarita de Sinodul al VII-lea ecumenic, prevedea cinstirea icoanelor
Mantuitorului, a Nascatoarei de Dumnezeu, ale Sfintilor si ale ingerilor, asa dupa cum ne marturiseste
acelasi teolog al icoanelor. "Noi veneram icoana sa, a lui Hristos. Noi veneram - marturisea sfantul Ioan
Damaschin - tot ce este al Sau, slujitorii Sai, prietenii Lui, si mai presus de orice pe mama Sa, Nascatoarea
de Dumnezeu". Intr-adevar, Biserica Ortodoxa a adus si aduce Sfintei Fecioare, icoana vie a Evei celei noi,
care a nascut Adevarata Lumina, o cinstire mai mare decat aceea a Sfintilor, si anume aceea de
supravenerare. Venerarea icoanelor Sfintilor n-a fost considerata niciodata de Biserica Ortodoxa ca o
diminuare a cultului de adorare adus lui Dumnezeu, ci dimpotriva, "noi pictam pe Hristos ca Domn in asa fel
ca nu-L privam de armata Sa. Sfintii sunt... armata Domnului". In icoanele Sfintilor ortodocsi se reflecta
viata pnevmatica a lui Hristos; fetele lor stralucesc curatia si prezenta Duhului sfintitor al lui Hristos. Noi ne
inchinam Domnului Hristos, supra-cinstim pe Maica Domnului si cinstim pe Sfinti, si prin icoanele care ii
reprezinta, care raman adevarate realitati pnevmatizate ale lui Hristos. "Aceasta pnevmaticitate - afirma un
teolog ortodox - pe langa faptul ca reprezinta pe Hristos impreuna cu actele Sale mantuitoare, unice, este
singurul mod obiectiv in care poate fi sugerata spiritualitatea nescrisa imprejur (necircumscrisa), a
dumnezeirii lui Hristos in forma circumscrisa uman, sugerand adancimile abisale dumnezeiesti prin
trasaturile unei fete omenesti fizic circumscrise, dar prin spiritul ce-l reflecta sugerand ea insasi
necircumscrisul". Aceasta prezenta a Duhului Sfant in chipul uman zugravit pe icoana sugereaza insa si cea
mai concentrata manifestare a spiritualitatii umane fata de natura, pentru ca insusi Dumnezeu a luat fata
omeneasca pentru vecie. Originea icoanelor si justificarea lor in Biserica o adevereste deci insasi
marturisirea credintei in Hristos cel intrupat si jertfit pe crucea de pe Golgota. In aceasta intrupare omul a
devenit icoana lui Dumnezeu, pentru ca El "ne-a grait noua prin Fiul" (Evrei I, 1-2). Asadar, putem afirma
ca primul care a facut o icoana este insusi Dumnezeu care a nascut pe Fiul Sau, Unul-Nascut, Cuvantul Sau,
"...icoana Sa insufletita, naturala, caracterul neschimbat al eternitatii Sale. El a facut apoi pe om dupa chipul
si asemanarea Sa". De aceea, Sfantul Ioan Damaschin era indreptatit sa afirme ca "icoana este o asemanare,
un model , o intiparitura a cuiva, care arata in ea pe cel ce este infatisat in icoana ".

1
 In icoanele Sfintilor, Parintii Bisericii au vazut o salasluire a lui Hristos, sau a Duhului Sau, respectiv
a puterii si lucrarii dumnezeiesti necreate, "o trecere in revista a faptelor lor sublime", un mijloc de unire, cu
Dumnezeu, prin contemplare. Invatatura proprie romano-catolicismului - despre caracterul creat al harului a
privat pe crestini "de o prezenta reala si indumnezeitoare a lui Dumnezeu in el si prin aceasta sfintenia, a
fost redusa de Catolicism la o categorie aproape pur etica, inchisa in limitele creatului, fie el natural, sau
supranatural" . Teologhisind despre icoanele sfintilor de pe iconostas, si importanta lor pentru concentrarea
atentiei credinciosilor in realizarea unirii cu Dumnezeu prin contemplare, Pavel Florensky afirma ca acestea
sunt "ferestre care dau spre privelistea de dincolo", si care indica existenta ei, "pentru a concentra pe
credinciosi. Concentrarea atentiei - sublinia teologul rus - este conditia progresului spiritual".
Prin stradania lor continua de a-si indumnezei firea umana, Sfintii au devenit "fii si mostenitori prin
harul lui Dumnezeu (Gal. IV, 7 ,Rom. VIII, 17), si prin aceasta mijlocitori intre Dumnezeu si om, si icoane
vii de urmat in credinta si in acest efort, in aceasta epectaza de induimnezeire a firii umane. Pentru acest
merit al Sfintilor, Sfantul Ioan Damiaschinul ne invata sa ridicam, "...lui Dumnezeu biserici in numele lor,
aducandu-le daruri, cinstindu-le memoria si pornind in ea bucuria noastra spirituala... sa le facem...
icoane...".
Pentru crestinul ortodox, icoana ramane un mijloc de comunicare a lui Hristos din planul invizibil cu noi cei
aflati in lumea materiala. "...Respingerea icoanei - declara un teolog ortodox - este proprie celor ce resping
in general orice fel de comunicare a lui Hristos din planul invizibil cu noi prin vreo putere oarecare, afara
doar de oarecare comunicare de putere prin cuvant... Numai unde cuvantul a fost asociat cu Tainele si cu
cinstirea icoanelor s-a pastrat unitatea credintei, acestea fiind prin identitatea lor in toate timpurile, franele
care au tinut cuvantul in matca traditiei pornite de la Apostoli".
Pentru teologii ortodocsi, icoanele sunt imagini pictate ale unei realitati care "evoca prototipul", sunt
simboale ca anticipare a realitatii simbolizate, sunt "chipul frumusetii in calitate de asemanare cu
Dumnezeu", sunt documente ale "constiintei religioase", "o limba sacra" a traditiei ortodoxe si o "arta
spirituala, liturgica si teologica", si nu doar religioasa. Cinstirea sfintelor icoane, in conceptia teologiei
ortodoxe, nu este deci o inchinare la chipuri cioplite, de la care fusese oprit poporul evreu, ci o veneratie
adusa celor care mijlocesc penltru noi (Facere XVIII, 17-33 ; Iov XLII, 7-10), pentru ca "nu ne inchinam
materiei, ci celui ce este infatisat in icoana, dupa cum nu ne inchinam materiei din care este facuta
Evanghelia:, nici materiei Crucii, ci chipului Crucii". In timp ce idolul ramane imaginea unui lucru real sau
ireal, conceput si cinstit ca divinitate, icoana crestina este asemanarea unui lucru cu existenta reala, care a
existat sau exista, este imaginea adevarului, si nu produsul plasmuirii mintii omenesti.
Poporul evreu a primit porunca de a nu-si face "chip cioplit, nici vreo infatisare a celor ce sunt sus in
cer, sau jos pe pamant, sau in apa si sub pamant..." (Deut. V, 8-9), dintr-o pedagogie divina, intrucat traia in
mijlocul popoarelor pagane si idolatre, care l-ar fi tentat la reprezentare materiala a lui Dumnezeu, fiinta pur
spirituala si imperceptibila prin simturi. Simboalele legii vechi - mielul pascal, toiagul lui Aaron, cortul
sfant, sicriul legii etc. - constituiau semnele sensibile ale prezentei lui Dumnezeu in mijlocul poporului ales.
Aceste simboale erau o anticipare a icoanelor, precum insusi Vechiul Testament era o anticipare, o calauza,
un pedagog catre Hristos. Un teolog ortodox remarca ca "...nu recunoasterea unei lucrari a lui Dumnezeu in
obiectele naturale si cu deosebire in simboalele sacre, indicate de Dumnezeu in mod supranatural, era
interzisa in Vechiul Testament, ci identificarea lor cu Dumnezeu insusi" pentru ca insasi distinctia pe care o
face Vechiul Testament intre simboalele naturale si cele sacre, indicate prin Revelatia supranaturala si
introduse in cult, "era menita sa fereasca poporul Israil de a confunda pe Dumnezeu cu natura in mod
panteist". Dupa porunca Legii vechi, cinstirea adusa lui Dumnezeu nu s-a materializat prin reprezentari
iconografice pentru cauzele mentionate mai sus, dar aceasta cinstire cunoaste forme exterioare, ca de pilda
aprinderea candelelor si a tamaiei inaintea chipurilor si obiectelor sfinte (Exod XXVII, 20-21 ; XXX, 1-8 ;
Lev. XXIV, 2-4). Asadar, nici Legea veche nu opreste cinstirea chipurilor si a obiectelor sfinte, asa dupa
cum pretindeau iconoclastii si dupa cum sustin, astazi, unii protestanti si cultele neoprotestante.
In crestinism, reprezentarea lui Dumnezeu in formele artei iconografice a devenit posibila datorita faptului
istoric al intruparii. "Negresit, sa nu faci icoana lui Dumnezeu Cel nevazut - ne invata teologul icoanelor,
Sfantul Ioan Damaschin. Dar cand vezi ca Cel fara de corp s-a facut pentru tine om, atunci vei face icoana
chipului Sau omenesc. Cand Cel nevazut s-a aratat vazut in trup, atunci vei infatisa in icoana asemanarea
Celui care s-a facut vazut. Cand Cel fara greutate, fara calitate si fara marime, din pricina superioritatii firii
Lui, Cel care exista in chipul lui Dumnezeu, a luat chip de rob (Filip. II, 6-7), prin aceasta apropiere de

2
calitate si cantitate a imbracat chipul corpului, atunci zugraveste-L in icoane si aseaza-L spre contemplare,
pe Acel Care a primit sa fie vazut...".
Sfanta Scriptura ne spune ca insusi Dumnezeu a ingaduit icoanele, pentru ca El a nascut pe Fiul Sau,
care este "icoana naturala a Tatalui" (Col. I, 15). Tot Dumnezeu a facut pe om dupa "chipul si asemanarea"
Sa (Gen. I, 26). Sfantul Clement Romanul ne adevereste ca, mai presus de toate, Dumnezeu "a plasmuit, cu
Sfintele si neprihanitele Sale maini, pe om, fiinta cea mai aleasa si mai mareata, chip al icoanei Lui..." ( iar
Sfantul Grigorie de Nazianz ne marturiseste ca Hristos este chipul Tatalui, iar omul a fost creat dupa chipul
lui Dumnezeu.
Cat priveste reprezentarile iconografice ale ingerilor, fiinte spirituale, Biserica Ortodoxa invata ca acestea nu
redau prin culori natura proprie acestor fiinte, circumscrise totusi in timp si spatiu, si care au deci un fel de
corporalitate spirituala, ci le reprezinta fie, analogic, fie in forma in care au aparut oamenilor.
Natura umana nu este autarhica, ci ea se poate desavarsi numai prin participare, numai prin
comuniune, numai prin har. Sfintii s-au facut, prin excelenta, partasi la harul divin, si de aceea cel care
cinsteste un sfant participa la sfintenia si la harul care salasluieste in el. Prezenta Sfantului Duh se afla "... si
in sfintele icoane - ale sfintilor - nu in chip substantial, ci -prin har si lucrare". In Biserica Ortodoxa,
venerarea sfintelor icoane se intemeiaza insa "nu numai pe natura subiectelor insesi care sunt infatisate pe
ele, ci si pe credinta in aceasta prezenta plina de har, pe care Biserica o invoca prin puterea sfintirii icoanei.
Ritualul binecuvantarii icoanei stabileste o legatura intre imagine si prototipul ei, intre cel ce este infatisat si
infatisarea insasi". Prin puterea acestei prezente harice, orice icoana sfintita este, in principiu, facatoare de
minuni. De aceea se poarte spune ca cinstirea sfintelor icoane face parte din insasi fiinta pietatii Ortodoxiei,
din cultul Bisericii noastre, care "...constituie cel mai mare si pretios lucru pe care il avem". Cultul este cel
care ne mijloceste legatura ontologica cu prototipurile icoanelor. Pavel Florensky releva ca invatatura
Parintilor Bisericii, confirmata de Sinodul al VII-lea ecumenic, si anume ca "...in ceea ce (priveste icoana,
sufletul se inalta la prototipul sau" a fost inteleasa gresit, "intr-un sens psihologic si subiectiv. Anumiti
iconoclasti au acceptat partea subiectiva a icoanelor, dar ei neaga legatura ontologica cu prototipurile.
Iconoclastii, in aceasta perspectiva nu neaga posibilitatea si utilitatea icoanelor, ci considera ca idolatrie
venerarea lor". In contextul acestei afirmatii, putem admite ca toti acei crestini care recunosc utilitatea
liturgica si artistic-religioasa a icoanelor, dar neaga legatura lor ontologica cu prototipurile, pe care acestea
le reprezinta, nu sunt altceva decat niste iconoclasti deghizati. A recunoaste si marturisi aceasta legatura
ontologica cu prototipul, pe care o realizeaza o icoana, inseamna a recunoaste prezenta lucrarii divine, a
harului divin, adica a caracterului ei sacramental si liturgic. Cinstirea icoanelor, precum si reprezentarea lor
in pictura iconografica, ramane o marturie vie a dorintei uimane pentru indumnezeirea prin har si un mijloc
de comuniune cu Dumnezeu si Sfintii Sai, a caror viata apartine istoriei umane. Fara a fi un fetis sau un idol,
icoana este pentru crestinul ortodox o prezenta harica a lui Hristos. "Noi trebuie sa credem -ne marturisea
Sfantul Teodor Studitul -ca harul divin este prezent in icoana lui Hristos, si ca aceasta comunica sfintenia
celor care se apropie cu credinta". De aceea, pentru crestinul ortodox, icoana ramane inainte de toate un
obiect de cult, pentru ca ea este sfintita, prin "numele divin si prin numele prietenilor lui Dumnezeu, si de
aceea ea primeste harul Duhului Sfant".
Cat ipriveste natura sau caracterul cultului icoanelor, trebuie retinut faptul ca Parintii Bisericii nu l-
au confundat niciodata cu cinstirea pe care o dam lui Dumnezeu. Pe Dumnezeu il cinstim prin latrie sau
adorare iar pe Sfinti, icoanele si moastele lor, ii cinstim prin simpla venerare, sau - dupa cum o numeste
Sfantul Ioan Damaschinul - cinstirea relativa, pentru ca sta in relatie cu prototipul la care se refera. Intre
icoana si prototip exista asemanare, dar nu identitate de natura. Calitatea asemanarii cu prototipul justifica
deci si legitimeaza cultul icoanelor, iar cea de diferenta prin natura determina gradul sau esenta acestui cult.
Dupa invatatura Bisericii Ortodoxe, sensul ultim al cinstirii icoanelor este tot Dumnezeu. Leontie,
episcopul Neapolei din Cipru (secolul al VII-lea) raspunde la invectivele iconoclastilor ca, atunci "cand vei
vedea pe crestin, inchinandu-se Crucii, cunoaste ca aduce inchinaciunea lui Hristos cel rastignit, si nu
lemnului. Pentru ca, daca ar cinsti firea lemnului, negresit ar trebui sa se inchine si padurilor si copacilor,
dupa cum tu, Israile, te inchinai odinioara acestora, zicand arborelui si pietrei : tu esti Dumnezeul meu si tu
m-ai nascut (Ier. II, 27). Dar noi nu spunem asa nici Crucii, nici chipurilor Sfintilor, caci nu sunt dumnezeii
nostri, ci carti deschise spre aducerea aminte a lui Dumnezeu si spre cinstirea Lui, asezate in Biserici in
vazul tuturor si venerate. Cel care cinsteste pe mucenic, cinsteste pe Dumnezeu, pentru care mucenicul a
suferit mucenicia. Cel care se inchina apostolului lui Hristos, se inchina Celui care l-a trimis pe apostol. Cel
care se prosterna in fata Maicii lui Dumnezeu este evident ca aduce cinstea Fiului ei, caci nu este alt

3
Dumnezeu decat Unul singur, Cel cunoscut si adorat in Treime". Cei pentru care icoana este un fetis,
dovedesc deci ca nu o considera obiect de cult, a carei cinstire se indreapta in ultima instanta tot catre
Dumnezeu, si sunt lipsiti de prezenta harica pe care aceasta ni-l aduce in casele si bisericile noastre, iar in
zilele de sarbatoare, in cadrul Sfintei Liturghii, expusa intr-o reprezentare care corespunde sarbatorii
respective. Privilegiul pe care icoana ni-l face in aprofundarea vietii harice nu-l vor avea asadar nicodata cei
care nu-i cunosc adevarata ei teologie, asa dupa cum ne-a fost ea predata de traditia Bisericii Ortodoxe.
"Exista o Traditie..., a icoanelor - afirma om teologc catolic ;- care se integreaza in Traditie pentru a face pe
credinciosi sa traiasca intr-o spiritualitate profunda. De aceea, toti admit ca se poate vorbi de o teologie a
icoanelor si, intr-un anumit fel mult mai usor decat o teologie a artei crestine in Occident, luata in ansamblul
sau, sau in unele din manifestarile sale particulare... De aceea - declara teologul E. Vauthier - se poate vorbi
de o asistenta particulara a Duhului Sfant, ca si pentru celelalte componente ale Traditiei, la un grad pe care
singur Duhul il stie...". Aceasta Traditie a fost confirmata, sub inspiratia Sfantului Duh, in Sinodul al VII-lea
ecumenic, care a restabilit cultul icoanelor. A nu respecta acest cult, inseamna deci a huli Duhul Sfant sub
inspiratia caruia Parintii sinodali au formulat dogma cinstirii icoanelor, si a ne lipsi de acele carti deschise
spre aducere aminte de Dumnezeu si spre cinstirea Lui, care raman icoanele.
Cei care nu cinstesc icoanele si Crucea lui Hristos, dar marturisesc ca cunosc si respecta Cuvantul
Scripturii, ar trebui sa-si aminteasca cuvintele Sfantului Apostol Pavel adresate Filipenilor:
"Fratilor, ...multi despre care v-am vorbit adeseori," ...se poarta ca dusmani ai Crucii lui Hristos. ..Sfarsitul
acestora este pieirea" (Filip. III, 17-19).
Pentru noi crestinii ortodocsi, "...icoana nu se defineste pe ea insasi ca o arta apartinand uneia sau
altei epoci istorice, nici ca expresie a particularitatilor nationale ale unui popor sau altul, ci numai prin
functia ei care este universala precum Ortodoxia insasi, fiind determinata de insasi esenta chipului si rolului
ei in Biserica". Icoana are deci, in Ortodoxie, in primul rand, un rol liturgico-sacramental, si apoi unul
artistic. Asa se explica de ce in Ortodoxie nu exista rit liturgic fara icoana. Un teolog anglican constata si el
ca, in Biserica Ortodoxa, "...o icoana poate exista doar intr-un cadru particular de credinta si cult careia ii
apartine. O icoana despartita de acest cadru inceteaza de a mai fi icoana... Arta icoanei este o arta liturgica".
Mai mult, icoanele ortodoxe - bizantine prin excelenta - sunt intotdeauna expresia grafica a ideilor teologice.
Fecioara, de exemplu, nu este reprezentata ca o mama oarecare, ca in Occident, ci ca mama lui Dumnezeu,
Theotokos, Regina cerului, mijlocitoarea, cea care mijloceste intre Dumnezeu-Fiul si oameni.
In Ortodoxie, "...frumusetea icoanei nu poate supravietui fara spiritul doctrinar care i-a dat viata". In
Ortodoxie se poate deci vorbi mai intai de o teologie a icoanelor, de o teologie care comporta o iconologie,
si apoi de o arta iconografica bisericeasca, dar care nu are scopul sau pentru sine, ci insasi continutul sau
este determinat de necesitatile si canonul (erminia) Bisericii.
Iconoclastii, si urmasii lor de astazi, indiferent ce crez dogmatic marturisesc, au facut marea greseala de a
substitui icoana persoanei, de a intelege eronat ca, in Biserica Ortodoxa, icoanei i se aduce aceeasi cinstire
ca prototipului pe care il reprezinta, si ca ea localizeaza o comuniune, ca prezenta reala a lui Hristos. Mai
mult, neintelegind taina unirii iposiatice a intruparii Domnului Iisus Hristos, au crezut ca privind chipul
zugravit al lui Hristos Cel intrupat, noi veneram in El numai pe Iisus-Omul, nu si pe Cuvantul sau Fiul lui
Dumnezeu. "A voi sa reprezinti pe Hristos - afirmau iconoclastii intruniti la sinodul de la Hiera -
(Constantinopol) in anul 753 - nu se poate evita o dilema ; umanitatea este aceea care se exprima prin
imagine si se cade in nestorianism ; daca se pretinde el se pune accentul pe o reprezentare neincarnata,
asupra divinitatii lui Hristos, se cade in mod fatal in monofizitism. In definitiv - concludeau participantii la
sinodul de la Hiera - adevaratul cult datorat lui Hristos si Sfintilor consta in a reproduce imaginile lor in
inimile noastre, a ne configura lor, prin imitarea vietii lor. In ce priveste prezenta lui Hristos, pe care icoana,
prin natura sa, vrea sa o creeze, ea trebuie cautata in Euharistie".
Dupa cum se poate constata, iconoclastii nu cunosteau sau nu vroiau sa inteleaga crezul dogmatic al
Calcedonului si al Sinodului al VI-lea ecumenic, care formulasera dogma unirii Ipostatice si a consecintelor
acestei uniri. Teama lor nejustificata de a nu se cadea in nestorianism sau monofizitisim era asociata cu
neprecizarea diferentei intre prezenta substantiala a lui Hristos in Sfanta Euharistie si prezenta harica din
sfinta icoana. Cat priveste prima afirmatie, Sfantul Ioan Damaschinul le-a raspuns ca tocmai in virtutea
unirii ipostatice dintre cele doua firi - dumnezeiasca si omeneasca - in persoana divina-umana a
Mantuitorului, zugravim "... pe Dumnezeul Cel nevazut, nu ca nevazut, ci pe Unul care s-a facut vazut
pentru noi, prin participarea la corp si sange.... Nu zugravesc dumnezeierea nevazuta - marturisea Sfantul
Parinte - ci zugravesc corpul vazut al lui Dumnezeu ; caci daca este cu neputinta sa se zugraveasca sufletul,

4
cu atat mai mult Dumnezeu, care a dat sufletului imaterialitatea". La a doua nedumerire, pe care au
mostenit-o si unii crestini din zilele noastre, teologul Paul Evdokinnov le raspunde ca in Biserica Ortodoxa
nu s-a zis niciodata, si nu se poate spune, ca "icoana lui Hristos este Hristos, cum se spune : aceasta paine
este trupul lui Hristos, pentru ca aceasta ar fi o idolatrie evidenta. Icoana este o imagine care marturiseste de
o prezenta, de o ordine bine definita : ea permite o comuniune de rugaciune, care nu este propriu- zis o
comuniune euharistica, substantiala, cu natura glorificata a lui Hristos, ci o comuniune spirituala, mistica cu
Persoana Sa. Ea opereaza o intalnire in rugaciune, fara a localiza aceasta comuniune in icoana, ca vehicul al
prezentei... Biserica - continua P. Evdokimov - vede pe Hristos in mod liturgic. Iconografia urmeaza aceasta
viziune si o traduce. Intregul mister al icoanei rezida in aceasta asemanare dinamica si misterioasa cu
Prototipul, cu Hristos total". In aceasta consta, intr-adevar, teologia icoanei sau teologia frumusetii, precum
si intregul ei mister.
In Biserica primara icoana a fost concretizata indeosebi sub forma simbolurilor - vita de vie, ancora,
porumbelul, pestele, arca, bunul pastor, pomul vietii, si mai ales Sfanta Cruce, care propovaduia dogma
intruparii si a rascumpararii neamului omenesc. Folosirea simboalelor in Biserica primara a fost cauzata
dupa parerea teologilor iconofili, de faptul ca "...evreii convertiti traiau inca sub influenta legii mozaice ;
mai mult, ei credeau ca neamurile vor cadea in paganism, daca cultul imaginilor le era permis. Pentru
aceasta ratiune, se picta mai intai prin simboale - pe care noi le cunoastem datorita catacombelor - pestele,
ancora, painea, mielul si altele inca. Ulterior, apar personaje care, de asemenea, au o semnificatie simbolica :
Jonas, Orfeu si, in ultimul loc, Bunul Pastor". Prin mijlocirea acestor simboale, crestinii si-au amintit de
prototipurile pe care le reprezentau, asa dupa cum ne adevereste si traditia dogmatica a Bisericii Ortodoxe.
"Fiindca noi suntem legati de simturi - marturiseau Parintii Sinodului al VII-lea ecumenic - nu putem ajunge
la cele inteligibile decat prin mijlocirea simboalelor sensibile, fie prin meditarea Scripturii, fie prin
reprezentarea iconografica. Caci asa ne amintim de toate prototipurile si suntem condusi spre ele : pe unele
le percepem prin auz, pe altele le contemplam prin vedere, amandoua se explica reciproc, fara nici o
contradictie, se lumineaza una pe alta si se bucura de aceeasi cinste".
Originea icoanelor trebuie insa cautata nu numai in simboalele mentionate, ci si in "...pictura
caracteristica primelor veacuri ale crestinismului, mai ales in Egipt... Portretele zugravite in encaustica,
pictura in ceara, o tehnica proprie primelor veacuri, stau la baza icoanelor care, incepand din secolul al VI-
lea, ocupa un rol tot mai larg in pictura bizantina". Icoanele din secolul al VI-lea, pastrate in manastirea
Sfanta Ecaterina de pe Muntele Sinai, constituie o marturie a genului picturii iconografice a Bisericii
primare.
Simboalele crestine, si mai ales sfintele icoane, au constituit intotdeauna reprezentari in imagini ale
catehismului ortodox. Ca raspuns la falsele interpretari ale invataturii sale de catre eretici, Biserica Ortodoxa
a formulat crezul si dogmele, creand o teologie speculativa. Aceasta a fost expusa si interpretata de ierarhie
ex cathedra. Credinciosul de rand, indiferent de ce natie era, avea insa nevoie de alte comentarii si
interpretari mult mai empirice. Pentru aceasta ratiune, pentru a raspunde acestor cerinte ale credinciosilor,
Biserica Ortodoxa a gasit un real sprijin in pictura iconografica si murala, care a ramas, de-a lungul
secolelor, o Biblie deschisa, cu comentariu, pe intelesul tuturor, si "ferestre spre eternitate". Continutul
icoanelor a fost insa legat de viata, de evolutia si de intreaga traditie a Bisericii, si de specificul etnic si
artistic al credinciosilor respectivi.
Cinstirea sfintelor icoane a avut un deosebit scop catehetic, in marturisirea dreptei credinte si in
edificarea credinciosilor intru aceasta, pentru ca icoanele au ramas intotdeauna pentru obstea crestinilor "o
teologie transpusa in culori", care a talcuit deci in graiul culorilor dogma ortodoxa. In Biserica Ortodoxa,
rolul instructiv-didactic al icoanelor a fost asociat cu cel al contemplatiei religioase si al aducerii aminte a
adevarurilor de credinta si ale istoriei sfinte. Parintii Sinodului al VII-lea ecumenic afirmau ca, prin, icoane,
"noi avem intotdeauna amintirea lui Dumnezeu. Caci Cuvantul Scripturii nu este intotdeauna cantat (citit) in
Sfintele Biserici; dar reprezentarea prin icoane este in Biserici ca un amvon perpetuu, care seara, dimineata
si ziua ne istoriseste si ne aminteste adevarul celor ce s-au facut". Alaturi de cuvant (predica), icoana face
parte integranta, in Ortodoxie, din mesajul si marturisirea de credinta a Bisericii. Atat cuvantul cat si icoana
exprima prezenta lui Hristos Cel intrupat. Dar, in raport cu cuvintele, icoana reprezinta "superioritatea unei
comunicari simultane si atemporale cu realitatile atemporale".
In sedinta a saptea a Sinodului al VII-lea ecumenic, Sfintii Parinti intruniti la Niceea, in anul 787, au
formulat dogma despre sfintele icoane, prin care au confirmat si intarit cele cu dreapta credinta mai inainte
legiuite de catre Sfintii Parinti. "...Noi pastram - declarau Sfintii Parinti - fara innoire toate traditiile

5
bisericesti asezate pentru noi prin scris sau in chip nescris, dintre care una este si inchipuirea icoanelor prin
zugravire, ca una ce concorda cu istoria propovaduirii evanghelice, si care ne serveste spre incredintarea
intruparii adevarate - iar nu inchipuite - a lui Dumnezeu-Cuvantul si spre un astfel de folos. Caci cele ce una
pe alta se arata, fara indoiala, se lamuresc una pe alta. Asa fiind, mergand ca pe o cale imparateasca, urmand
invataturii celei de Dumnezeu graite a Sfintilor Parintilor nostri si predaniei Bisericii Ortodoxe - caci stim ca
aceasta este a Sfantului Duh, care salasluieste intr-insa - hotaram, cu toata grija si staruinta ca, dupa chipul
cinstitei si de viata facatoarei Cruci, asemenea sa se inalte si cinstitele si sfintele icoane, zugravite in culori
si in mozaic sau facute din alt material cuviincios, in sfintele lui Dumnezeu biserici, pe sfintele vase si
vesminte, pe pereti si pe scanduri, in case si pe drumuri : atat icoana Domnului Dumnezeului si
Mantuitorului nostru Iisus Hristos si cea a Preacuratei Stapanei noastre, Preasfanta Nascatoare de
Dumnezeu, cat si ale cinstitilor ingeri si ale tuturor sfintilor si ale barbatilor celor cuviosi. Caci cu cat mai
des sunt priviti acestia prin zugravirea icoanelor, cu atata si cei ce le privesc , sunt indemnati spre amintirea
si iubirea prototipurilor si spre a da acestora sarutare si inchinaciune cinstitoare desigur nu adevaratul cult
care, dupa credinta noastra, se cuvine numai Firii dumnezeiesti - in felul in care ne inchinam chipului -
cinstitei si de viata facatoarei Cruci si sfintei Evanghelii si celorlalte lucruri sfinte - si sunt indemnati spre a
le cinsti prin aducere (jertfa) de tamaieri si lumanari, precum se obisnuia si la cei vechi, in chip bine
cinstitor.
Caci cinstea data icoanei se urca la prototipul ei; iar cel ce se inchina icoanei, se inchina persoanei
zugravite pe ea. Caci asa se intareste (pazeste) invatatura Sfintilor Parintilor nostri, adica predania Bisericii
Ortodoxe, care a primit Evanghelia de la o margine a pamantului la alta; astfel urmam lui Pavel care
vorbeste in numele lui Hristos si intregii dumnezeiesti si apostolice adunari..., intarind traditiile pe care le-
am primit... Iar pe aceia care indraznesc sa cugete sau sa invete altfel sau sa distruga traditiile bisericesti,
urmand ereticilor..., si se gandesc la vreo innoire sau sa elimine ceva din cele asezate de Biserica,
Evanghelia sau chipu-l Crucii sau pictura in icoane, sau o sfanta ramasita de martir, sau sa gandeasca
intortocheat si cu rea credinta pentru a rasturna vreuna din traditiile legiuite ale Bisericii Ortodoxe, sau sa
trateze sfintele obiecte sau sfintele manastiri ca ceva de rand, acestia daca sunt episcopi sau clerici,
oranduim sa fie caterisiti, daca sunt insa monahi sau laici, sa fie indepartati din comunitate".
Dupa cum se poate constata, Parintii Sinodului al VII-lea ecumenic nu au facut altceva decat sa
formuleze ca dogma invatatura traditionala despre icoane, deja existenta in Biserica. Aceasta dogma a fost
aparata apoi cu tarie de Parintii Bisericii, si marturisita cu mare triumf in anul 843, cand, in memoria acestei
staruinte in apararea cultului icoanelor si, implicit, a dreptei credinte, s-a instituit Duminica Ortodoxiei,
consfintind biruinta Ortodoxiei asupra tuturor ereziilor vremii de atunci si a iconodulilor asupra
iconoclastilor.
Teologia icoanelor stabilita de Sinodul al VII-lea ecumenic a fost consemnata si de erminiile sau
manualele-calauza ale zugravilor. Atunci cand canonul iconografic este respectat, avem garantia ca icoana
reproduce un adevar deja recunoscut. Cand insa canonul nu este respectat de pictorul respectiv, opera sa nu
poate fi admisa, pentru ca ea "constituie o noua revelatie, care trebuie sa fie verificata". Pictura iconografica
sau murala nu trebuie deci sa fie produsul unui rationalism teologic si nici al unei inventii artistice
subiective, ci marturia unei realitati ontologice, a traditiei Bisericii. Pictorul trebuie sa cunoasca mai intai
fondul dogmatic, teologia icoanelor, si apoi sa incerce in smerenie si rugaciune sa ajunga la viziunea
spirituala, la starea de contemplatie a lumii supranaturale pe care el o va infatisa in identitatea ei ontologica.
Despre respectarea canonului iconografic si pregatirea launtrica a pictorului, a icoaografului, P. Florensky
afirma ca "cu cat canonul este mai stabil, cu atat mai profund si mai clar corespunde el exigentei spirituale.
Ce este canonic este bisericesc, ce este bisericesc este ortodox ; el exprima universalul. De aceea, purificarea
sufletului prin eliminarea de tot ce este subiectiv deschide sfantului adevarul etern al naturii umane in
Hristos...".
Din perspectiva aceasta a obligatiei pictorului de a-si purifica sufletul prin inlaturarea a tot ce este
subiectiv, acelasi teolog al icoanelor afirma ca "in sensul riguros al cuvintelor, singuri Sfintii pot sa faca
icoana". In indrumarile sale catre ucenicii zugravi, ieromonahul Dionisie cel din Furna (secolul al XVIII-lea)
recomanda ca "cel care voieste a deprinde mestesugul zugravirii, ...sa se roage... si sa se faca pentru
el ...rugaciune catre Domnul Iisus Hristos,...". Acelasi pictor, creator de scoala, indemna pe ucenicii sai sa ia
aminte bine, "necrutand osteneala ci cu prea multa ravna sa se iscuseasca si deplin sa invete mestesugul
acesta, fiind de la Dumnezeu, dat si oranduit, acesta este dumnezeiesc lucru... Iar cati pentru a banilor iubire
cu lacomie, fara evlavie si cu nebagare de seama, se apuca de lucrul acesta, bine sa ia seama, aducandu-si

6
aminte de cea a Iudei, a iubitorului de argint si a celor de un narav cu dansul". Intr-adevar, pictorii si
iconografii de seama ai Bisericii Ortodoxe, inclusiv cei care au pictat, Cozia, Voronetul, Moldovita si
Horezu, de pe plaiurile romanesti, au fost cu adevarat sfinti, in-vrednicindu-se de adevarate viziuni
spirituale. Acestora le datoram iconografia crestina, iar celor care s-au invrednicit doar de talantul artei
iconografice le datoram numai o arta religioasa, pentru ca, in conformitate cu invatatura Biserici, "facerea de
icoane nu depinde de inventia pictorilor, ci exprima legislatia aprobata si traditia Bisericii Ortodoxe
Ecumenice...

Conceptia si traditia icoanelor deriva de la Sfintii Parinti, si nu de la pictor,- domeniul pictorului este limitat
la arta sa, in timp ce continutul si aranjamentul icoanelor este descris de Sfintii Parinti. Un teolog ortodox
adeverea ca, in Biserica Ortodoxa rasariteana, "in temeiul hotararii Sinodului al VII-lea ecumenic, singura
partea artistica a icoanei esta produsul pictorului, continutul sau spiritual depinde de Sfintii Parinti. Aceasta
hotarare marturiseste... ca adevaratii creatori ai icoanelor sunt Sfintii Parinti. Ei creeaza contempland ceea ce
icoana va infatisa". Istoria ecleziastica ne confirma ca de la intruparea lui Hristos si de-a lungul secolelor se
gasesc sfinti iconografi si iconografi sfinti in frunte cu Sfantul evanghelist Luca. Acestor iconografi le
apartine crearea de icoane, celorlalti crearea unei arte iconografice religioase. Iconografilor si pictorilor
iconografi de astazi, care doresc sa apartina acelor creatori de icoane, nu le ramane decat sa-si aminteasca ca
sunt urmasii parintelui picturii, bisericesti, sfantul evanghelist Luca, si acest lucru ii indatoreaza o traire in
Hristos, pentru ca "iconografia este metafizica existentei concrete".
In Biserica Ortodoxa s-a pastrat intotdeauna canonul impus de erminia picturii bizantine, care a
reliefat cele patru roluri ale icoanei ortodoxe : pedagogic, didactic, cultic, haric - de mijlocire a darurilor
dumnezeiesti - si estetic. Invataturile parintilor iconografi, trecute in erminia picturii bizantine, sunt
"...marturii directe ale invataturii lui Hristos si a Duhului Sfant".
Transpunerile invataturii de credinta in lumea imaginilor creeaza insa, in iconografia ortodoxa orientala si in
iconografia catolica occidentala, o lume de idei dogmatice aparte. Iconografia occidentala ramane lipsita de
o anume prezenta harica, de nimbul sfinteniei, consecinta imediata a invataturii romano-catolice despre har
si lucrarea sa. Intentia si idealul iconografiei ortodoxe sunt insa expresia categoriei sfinteniei, straina de
idealul artei antichitatii clasice, a valorii binelui si frumosului. In Bisericile Ortodoxe, iconografia este
expresia fidela a invataturii de credinta, a dogmelor sale. Ea nu se adreseaza numai sentimentului si simtului
artistic, ci mai intai sufletului. Daca comparam, de pilda, icoanele crucifixului produse de arta occidentala cu
cele ale iconografiei orientale, de acelasi gen, afirmatia ramane revelatoare si in aceasta privinta. Arta
crestina occidentala prezinta tragedia unui om aflat in agonia suprema, vizand, in primul rand, sa "miste si sa
caute a incita sentimentele de exaltare ale durerii umane".
Dimpotriva, iconografii ortodocsi au creat icoane ale crucifixului in care "pe fata Domnului, domina
si se exprima majestatea regala (majastatea suferintei controlate), calmul si serenitatea,- in locul durerii
martiriului, semnificatia teologica sublima a sacrificiului implinit pe cruce, care este condensat in cuvantul
lui Hristos (s-a sfirsit, adica, opera s-a implinit). Astfel, in timp ce pictura occidentala, orientand opera sa
spre emotie, a prezentat o drama umana, iconografia orientala, adresand opera sa mai intai sufletului, a
exprimat kenoza divina a Omului-Dumnezeu pe cruce. Totusi, pictura ortodoxa, crezand impreuna cu
parintii si imnografii Bisericii ca Trupul Domnului n-a suferit nici o alterare de nici un fel... l-a reprezentat...
fara nici o alterare datorata mortii...". De aceea nu exista aici nici spasme ale gurii: nici ochi
impaienjeniti...". Icoanele ortodoxe redau deci cu staruinta si acrivie, aceasta indumnezeire a firii umane,
acel theosis, consecinta directa a intruparii lui Hristos si a acelei "viziuni ceresti in identitatea sa ontologica",
care nu este proprie decat Ortodoxiei rasaritene.Pentru un crestin ortodox, icoanele raman asadar infatisari
vizibile ale reprezentarilor supranaturale. Ele au ca scop de a inalta sufletul nostru in starile ceresti. Daca
pentru un catolic occidental, pictura in ulei este mult mai apta pentru a reproduce lumea senzoriala, iar
pentru un protestant occidental, gravura este mult mai potrivita pentru schema sa silogistic-rationala, pentru
un ortodox, icoana face sa transperseze esenta metafizica in ceea ce reprezinta ea, in mod concret ca sa
devenim fii ai luminii taborice.

7
 IV. Teologia icoanei după Sfinții Părinți:
1. Icoana - cale de mărturisire a credinței Bisericii în Fiul lui Dumnezeu întrupat;
2. Funcția sacramentală a sfintelor icoane;
3. Dimensiunea educativ-morală a cinstirii sfintelor icoane.

Despre valoarea simbolica, sacramentala si morala a sfintelor icoane

Cu multa bucurie sufleteasca constatam faptul ca despre sfintele icoane s-au spus foarte multe lucruri
folositoare, din punct de vedere duhovnicesc, de catre multi avizati si insemnati teologi, publicandu-se, in
acest sens, volume intregi. Sfintii Parinti au vorbit despre rolul icoanelor din perspectiva istorica,
duhovniceasca si dogmatica, in acelasi timp invatandu-ne sa ne inchinam la ele ca la sfintii ce sunt inchipuiti
pe ele. „Caci cinstea data icoanelor se urca la chipul cel dintai” spune Sfantul Vasile Cel Mare. Sunt multi
dintre aceia care considera si pretuiesc sfintele icoane mai mult ca valori artistice si istorice, decat ca obiecte
putatoare de har si sfintenie. Ei au admirat indeosebi vechimea, culorile, maiestria si arta cu care sunt
lucrate, realitate subliniata si remarcata si de catre autorul cartii, dar nu reusesc sa surprinda si nici nu sunt in
stare sa simta duhul ce vibreaza si care se transmite prin aceste sfinte obiecte.
Caci prin intermediul sfintelor icoane, noi suntem permanent in comuniune cu Hristos, cu Fecioara
Maria – Nascatoarea de Dumnezeu si cu toti sfintii, datorita sfintelor rugaciuni. Prin icoane intretinem un
continuu dialog cu Creatorul cerului si al pamantului si cu toti sfintii.
Este suficient numai sa vezi o icoana, sa ingenunchezi in fata ei, ca te si inalti imediat, cu mintea la
Domnul Hristos. Bineinteles, ne putem ruga si fara sa avem in fata icoane, dar crestinul obisnuit isi aduna
mintea cel mai usor si intra in atmosfera rugaciunii, stand in fata unei icoane facatoare de minuni, insa pana
la urma, toate icoanele pot fi si trebuie sa fie savarsitoare si izvoratoare de minuni. Atunci simte imediat,
Harul Sfantului Duh in inima sa, simte o prezenta divina neintrerupta, caldura si incredere duhovniceasca, pe
care le-ar simti mult mai greu daca s-ar ruga in lipsa unei astfel de icoane – iata, asadar, valoarea
sacramentala, harica si sfintitoare a sfintelor icoane. Cu alte cuvinte icoanele scurteaza calea intre cer si
pamant, intretin un permanent dialog intre Dumnezeu si om, il urca pe om spre cer, dupa masura smereniei
lui si il coboara pe Dumnezeu spre pamant, dupa nemasurata Lui dragoste.
Asa stand lucrurile, noi suntem chemati sa recunoastem felul in care Crestinismul este perceput ca
fiind relatia omului cu Dumnezeu. Aceasta relatie are caracter istoric, prin urmare problema omului si a lui
Dumnezeu se studiaza, se intelege in sens teandric-istoric. De asemenea, religia crestina, care este revelata,
este cautarea omului de catre Dumnezeu. Aceasta cautare este lunga, avand origini in creatie, cand omul a
fost creat dupa „chipul si asemanarea lui Dumnezeu”, pana la cuvintele Evangheliei: „si cuvantul trup s-a
facut”. Prin icoana, ca reprezentare a lui Dumnezeu Intrupat, Biserica Ortodoxa marturiseste despre
asumarea firii omenesti in ipostasul Cuvantului lui Dumnezeu, adica despre mantuirea firii noastre.
Icoana „izvoraste astfel din invatatura despre mantuire”. Argumentul principal al cinstirii icoanelor este
deci, Intruparea lui Hristos: „Odinioara Dumnezeu, cel netrupesc si fara forma, nu se reprezenta
nicidecum in icoana. Dar acum, dupa ce s-a aratat in trup si cu oamenii a petrecut, infatisez in icoana ceea
ce este vazut al lui Dumnezeu” - ne spune Sf. Ioan Damaschinul in Cuv.I despre Icoane.
Dar, inainte de a intra in aceasta problema, voi prezenta ca argument al cinstirii icoanei, fata de
interdictia mozaica a chipului cioplit, o pretioasa precizare a deosebirii intre idol si simbol.
Aceasta diferentiere si deosebire a fost discutata pentru prima oara in istorie de catre Parintii
Bisericii in timpul marilor contoverse iconoclaste. Prin ea a putut fi impacata in constiinta crestina,
contradictia aparenta din Vechiul Testament intre interdictia chipurilor cioplite (Exod. 22, 4-6; 22, 25; 32, 1-
4; Levitic 26, 1; Deuteronom 4, 19-20; 27, 15) si porunca de a se turna doi heruvimi in cortul sfant (Exod.
25, 18-21), sau de a se turna un sarpe de arama ca semn a lui Hristos (Numeri 21, 8-9). Spre argumentare si
confirmare vom arata, in cele ce urmeaza, un citat clasic a Sf. Teodor Studitul din Antioh I, care zice: „O ce
nebunie! Negatia (inchinari la idoli), opreste a se asemana Dumnezeu cu o faptura din cele ce sunt, cu
soarele, cu luna, cu stelele, sau cu alceva dintre celelalte, care e una cu construirea de idoli; afirmatia vrea
sa ridice pe Israel pe o cale simbolica, prin anumite clipuri si forme la contemplarea si slujirea unicului
Dumnezeu. Oare nu este si chipul (paradigma) intregului cort o manifestare vazuta a slujirii in duh,
desemnata prin vedenii simbolice marelui Moise, De Dumnezeul tuturor?”. Acest text face o diferentiere

8
clara intre idol si simbol. Idolul fixeaza spiritul inchinatorului la lumea creata, simbolul priveste la
inaltarea mintii omenesti dincolo de el, la contemplare si inchinare spirituala a lui Dumnezeu. El nu
este o realitate pentru sine, ci in functie de o alta realitate pe care o simbolizeaza. El este o scara care
ajuta spiritul sa urce la realitatea simbolizata. Este vazut prin urmare, in functie de transcedenta. Idolul nu
inalta spiritul la o trascendenta, ci il coboara in creatie, il reduce la datele imanentului, dar acest imanent
este divinitatea. Patriarhul Nichifor Marturisitorul sustine ca „Sensul idolilor si al inclinarii lor de catre cei
rataciti, ramanand la ceea ce se vede si neputand indica mai mult. indreapla mintea omului la pieire si la
materia nensufletita”. De aceea Sfantul Apostol Pavel in Epistola I catre Corinteni 8,4 afirma ca „Nu este
vreo putere in idoli, ci sunt pietre si demoni.”. Tocmai pentru faptul ca idolii simbolizeaza forte imanente,
exagerate demonic, s-au asociat mituri, care personifica aceste forte, iar cultul lor e legat de mituri animand
si el acele patimi in oameni. Acest cult a fost numit idolatrie. In schimb simbolul sacru este un semn delicat
si sensibil al prezentei lui Dumnezeu, cum ar fi, de pilda: „Sa faci doi heruvimi din aur. sa fie aripile intinse
pe deasupra. „Acolo Ma voi intalni cu tine”, iata asadar, imagini aseazate pe Chivotul Legamantului, chiar
deasupra sulurilor Legii care le interzice. Prin simbolurile sale, Vechiul Testament marturiseste credinta sa
in comunicabilitatea lui Dumnezeu prin mijloace sensibile si o anticipare a icoanelor, precum Vechiul
Testament este o anticipare a lui Hristos.
Icoana nu mai este nici idol, care identifica sau confunda natura ori diferitele ei forte cu Dumnezeu,
nici simbol care atesta prezenta lui Dumnezeu dar Ii afirma distinctia de el, ci reprezentarea lui Dumnezeu
insusi devenit ipostasul personal a firii umane. Icoana pastreaza distinctia intre creatura si Dumnezeu, dar
vede intr-o fata umana creata pe ipostasul dumnezeiesc insusi devenit subiectul ei. Ea este locul unei
prezente harice, ea face trecerea de la tip la prototip, de la ceea ce este zugravit la ceea este in original.
Invatatura Bisericii despre icoana se bazeaza pe fundamentul ei hristologic, intruparea lui Hristos da sens
icoanei, iar aparand icoana, ea a avut constiinta ca apara temeiurile credintei.
Pentru iconoclasti icoana veritabila este aceea identica cu prototipul, ajungand la concluzia ca
singura icoana a lui Hristos este Euharistia. Pentru Biserica Sfintele Daruri nu sunt o icoana tocmai pentru
faptul ca sunt identice cu Prototipul lor, ele nu se prefac in imaginea, ci in „prea curat Trup si scump Sange”
a lui Hristos. Notiunea de „icoana” presupune diferentierea esentiala dintre imagine si prototip. Ea este,
potrivit afirmatiilor Patriarhului Nichifor, o asemanare a prototipului, dar se deosebeste prin natura de
acesta. Daca nu se accepta aceasta distinctie se ajunge la idolatrie. Pentru acestia nu poate fi icoana, decat
aceea care poate reprezenta cele doua naturi ale lui Hristos - umana si divina. Dogma de la Sinodul IV
Calcedon (451) face insa o distinctie clara intre naturi pe de o parte si persoana, pe de alta. De aici plecand,
observam ca icoana nu reprezinta nici natura umana, nici cea divina, ci persoana unei Fiinte Divine
Intrupate - Care este Domnul si Mantuitorul nostru Iisus Hristos - dupa cum ne relateaza Sfantul Teodor
Studitul. Icoana se leaga de prototip pentru ca ii reprezinta persoana si ii poarta numele. Dar se face
distinctia clara si limpede: „In Treime, Hristos se deosebeste de persoana Sa. In icoane, El se deosebeste de
propia Sa reprezentare prin natura” ne declara acelasi Sfant Teodor Studitul.
De la interzicerea picturii, a reprezentarii lui Hristos s-a ajuns la respingerea tuturor celorlalte icoane.
Impotriva lui Leon al III - care a dat un Edict in sensul acesta, Sfantul Ioan Damaschin arata sensul acestei
interziceri: „Daca pictezi imagini ale lui Hristos fara sa le pictezi si pe cele ale sfintilor, e limpede ca ceea
ce interzici nu este reprezentarea, ci venerarea sfintilor”. El percepe legatura intima si insurmontabila ce
exista intre venerarea icoanelor si cea a sfintilor. Refuzand venerarea sfintilor se sfarseste logic prin a se
respinge venerarea moastelor si in general, a tot ceea ce este material. Pentru Ortodoxie, mantuirea este
legata tocmai de materie, fiindca ea este realizata prin unirea ipostatica dintre Dumnezeu si trupul omenesc.
Sfantul Ioan Damaschin raspunde in acest sens: „Nu ador materia, ci pe Creatorul materiei, Care a devenit
materie de dragul meu, Care a vroit sa locuiasca in materie si Care, prin cele materiale, mi-a dus
mantuirea”.
Pentru Sfantul Teodor Studitul, icoana este o confirmare a chenozei Fiului lui Dumnezeu; ca atare
nu este urata si nici respingatoare Domnului: „Nu e urata de Dumnezeu, o, cugetator al desertaciunii, ci e
chiar foarte iubita. Fiindca altfel, cum ar fi facut ceea ce I-a fost urat sa faca? Caci nimic nu are atat de
primordial omul intre insusirile Lui, ca putinta de a fi infatisat in chip. Iar ceea ce nu poate fi infatisat in
chip nu este nici om, ci doar vreun avorton. Vezi, prin desartele tale cuvinte, ce deduci ca este Hristos, cel
ce, pentru imensa Lui bunatate, a iubit sa se faca om adevarat in toate?. Si cum se va crede ca si-a luat trup
din Sfanta Fecioara, daca nu se zugraveste in icoana la fel ca noi?”. Cu alte cuvinte, Sfantul Teodor vede
implicata in negarea icoanei, negarea intregii opere de mantuire a lui Hristos, a patimii si a mortii

9
Sale. El constata paralelismul intre cuvantul despre Iisus Hristos si Icoana Lui. Caci si cuvantul zugraveste
in mintea ascultatorilor un chip al lui Hristos. A nega lui Hristos putinta de a fi zugravit in icoana,
inseamna a ignora toate insusirile Lui trupesti, deci a cadea in dochetism. Nicaieri nu se spune ca
Hristos a fost fara chip. Icoana aceasta arata ca a avut chip, a luat chip de rob, dupa cum spune Sfantul
Apostol Pavel in Epistola sa catre Filipeni 2, 9; In inima iconoclasmului si a tuturor ereziilor tipice, Sfintii
Parinti ai Bisericii au descoperit „reductia si chiar refuzul misterului kenozei”. Icoana devine o confirmare
mai mult a misterului kenozei devine ca mijloc paradoxal de realizare a teoriei umane a
indumnezeirii.

Preliminarii

Termenul icoană gr Eikon = imagine, figură, asemănare, reprezentare

În BO prin icoane se înțeleg repr vizibile, redate prin zugrăvirea chipurilor lui Dumnezeu, Mânt Sf
Duh, MD, sf îngeri, a tuturor sf precum și a unor scene biblice
Sf icoană reprezintă ceva real și existent, nu sunt rodul imaginației sau al fanteziei vreunui
credincios. Între Sf icoană și chipul reprodus există o legătură ce îndreptățește cinstirea icoanelor, dar nu e
vorba de identitate. Icoana nu împrumută de la original natura acestuia, natura prototipului nu poate fi
reprezentată vizibil, ci numai chipul
Având în vedere strânsa legătura între icoană si Persoana pe care o reprezintă, Bisericaexplică faptul
că cinstirea ic nu contravene poruncii a 2-a din decalog „Sa nu-ți faci chip cioplit nici altă asemănare și să te
închini lor” (Ieș 20, 4) deoarece icoana nu e chip cioplit, nu e idol care n-are existență reală ci e reprezentare
a unei ps sfinte ce există în realitate iar noi nu ne închinăm naturii din care este făcută ic, ci ps reprezentată
în ic.
Sin VII Ec Ct 797 a hotărât împotriva iconoclaștilor că ic Mânt, a MD, a sf îngeri și a tuturor sfinților
și preacuvioșilor să fie cinstite cu sărutare și închinare respectuasă „căci cinstirea ce se dă chipului trece la
prototip și cel ce se închină icoanei se închină persoanei celei închipuite pe ea”
BO nu admite sculptate, sau statui, ca RC ci numai icoanele pictate, care sunt o reprezentare
spiritualizată a chipului. Protestanții au golit lăcașurile de închinare de orice reprezentare sau simbol ce ar
putea potența sentimentul religios.

În VT nu există ic ci numai simboluri mielul pascal, toiagul lui Aaron, etc

Deosebirea dintre idolul interzis și simbolul admis (VT) și sfânta icoană (NT)
Simbolul = repr în mod vizibil o anumită însușire a lui Dumnezeu. Unele lucruri sau creaturi au
primit în VT prin rugăciune și prin revelația supranat o putere deosebită de la El, dar Dumnezeu rămâne
deasupra lor
Idolul era o bucată de natură privită în ea însăși ca Dumnezeu, în sens panteist. Oamenii nu mai
deosebeau pe Dumnezeu de lume. Prin simb rămâneau în legătură cu Dumnezeu, punând lumea în
dependență față de El
Icoana nu este nici idol care identifică un chip creat cu Dumnezeu și nici simbol purtând o putere a
lui Dumnezeu în sine, ci reprezentarea lui Dumnezeu, Care S-a făcut om, care a încetat totuși a fi după
natura Sa, deosebit de natura creată
De aceea icoana n-a fost posibilă decât după ce Dumnezeu însuși S-a făcut om și a făcut din fața
omenească, fața Ipostasului Său necreat.

IV, 1. Icoana - cale de mărturisire a credinței Bisericii în Fiul lui Dumnezeu întrupat;

Temeiul de bază pt cinstirea icoanelor il repr întruparea Mânt. Nu se repr ființa divină ci modul în
care S-a arătat în lume.
În cazul Mânt, MD, Sf se procedează direct avându-se în vedere natura lor trupească
În cazul Dumnezeu T, Dumnezeu Dh Sf, Sf Îngeri - se procedează prin analogii după cele relatate în
Sf Scr, teofanii, angelofanii
În VT se arată f clar că Dumnezeu nu poate fi văzut, nu poate fi cunoscut în totalitate, și de aceea nu
poate fi reprezentat:

10
 „Fața Mea însă nu vei putea să o vezi, că nu poate omul vedea fața Mea și să trăiască” (Is 33, 20)
„Iar Domnul v-a grăit în multe, din mijlocul focului, glasul cuvintelor Lui l-ați auzit, iar fața Lui n-ați
văzut-o, ci numai glasul l-ați auzit. Țineți dar bine minte, că în ziua aceea, când Domnul v-a grăit din
mijlocul focului, de pe muntele Horeb, n-ați văzut nici un chip. Să nu greșiți așadar și să nu vă faceți chipuri
cioplite …” (Deut. 4, 12, 15-16)
În NT Dumnezeu Fiul a fost cunoscut după chipul Său omenesc, în natura omenească pe care și-a
însușit-o:
„S-a deșertat pe Sine, chip de rob luând făcându-se asemenea oamenilor și la înfățișare aflându-S e
ca om” (Fil. 2, 7)
„Ceea ce era de la început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii nostril, ce am privit și mâinile noastre
au pipăit despre Cuvântul vieții – și Viața S-a arătat, și am văzut-o, și mărturisim și vă vestim Viața de veci
care era la Tatăl și S-a arătat nouă” (1 In 1-2)
De aceea în ochii Bisericii, negarea ic lui Hr echivalează cu negarea întrupării Sale, cu negarea
întregii iconomii a mântuirii noastre. Când Bisericaapără ic, ea nu apără doar rolul ei didactic ci însăși
temelia credinței.
Sf Teodor Studitul „A nega lui Hr putința de a fi zugrăvit în icoană înseamnă a nega toate însușirile
Lui trupești, deci a cădea în dochetism” și continua arătând că Hr a avut trup ca al nostrum căzând sub
atingere si culoare sub cantitate și calitate, cu pozitie spațială și prelungire temporală toate acestea sunt
însușiri ale circumscrierii = > Hr poate fi circumscris ca oamenii. „A fost Hr fără chip? Dar însuși Ap
declară că a luat chip de rob și tu Îl declari fără chip?” „Însușirile omenității sunt CORPORALITATEA,
VIZIBILITATEA, CIRCUMSCRIEREA; SCHIMBABILITATEA; PĂTIMIREA. Dacă suprimi una dintre
acestea le suprimi și pe celelalte și rezultă că Hr nu fost om adevărat” (Respingerea poemelor iconomahilor)
Sf Gherman al Ctopolului: Iconoclaștii nu pot înțelege cum pot fi repr cele 2 firi ale lui Hr.
Ortodoxia nu repr nici una dintre aceste firi separat, ci repr în ic Persoana Dumnezeu-Omul.
Sf Ioan Damaschin deduce tocmai din ac interdicție de a-L repr pe Dumnezeu nevăzut necesitatea de
a-L repr pe Dumnezeu ce S-a arătat în chip de rob

Eusebiu Cezareea si Ct V Copronimul susțineau că Hr a avut însușirea circumscrierii până la moarte,

după transfigurat devenind de necircumscris. Ac idee a devenit un argument puternic al iconoclaștilor.
Sf Teodor Studitul: dovada circumscrierii lui Hr după înviere: „Vedeți mâinile Mele și picioarele
Mele că Eu sunt” (Lc. 24, 39) Dacă ar fi pierdut însușirile omenești nu i-ar mai fi spus lui Toma să vină să-l
pipăie pt a se convinge (Antireticul)
Sf Teodor Studitul, în sprijinul ideii că trupul lui Hr după înviere este același citează dintr-o epistolă
a Sf Chiril al Alex: „după înviere a rămas același trup care a pătimit, dar nu mai are slăbiciunile omenești,
este nestricăcios” „Reprezentarea lui Hr nu stă în imitarea unui om stricăcios, ci în asemănarea cu omul
nestricăcios, nedespărțind trupul de firea divină cu care S-a unit”

IV, 2. Funcția sacramentală a sfintelor icoane;

Ic înlesnesc intrarea în comuniune cu chipul reprezentat pe ele. Păr. De la Sin VII Ec fac deosebirea
dintre ic și portret. Portretul repr o ființă umană obișnuită, ic repr un om unit cu Dumnezeu.
Ic arată sfințenia vizibilă cu ochi trupești, ea conduce credinciosul de la vederea simțuală la
contemplarea spirituală și la întâlnirea tainică cu sfintele persoane și cu faptele mântuitoare repr în ea.
Sin VII Ec arată că „Fie prin cugetarea la cuvintele Scripturii, fie prin repr ic sfinte, noi ne amintim
de prototip de modelul viu și suntem introduși în leg cu el.
Trecerea de la ic la prototipul ei viu se face prin legătura ce se stabilește între sufletul cinstitorului și
pers repr în ic, care prin orientarea atenției lui asupra pers care se roagă, duce la radierea puterii Duhului
Sfânt prin el.
Sf Ioan Damaschin spune că „Ic sunt pline de puterea lucrătoare a lui Dumnezeu și de har, căci
numele celui zugrăvit este chemat asupra lor ca într-un fel de epicleză”
Sf Ioan Damaschin: spune că orice sf cu har și putere în timpul vieții rămâne și după moarte însoțit
de același har și aceeași putere. Dh Sf rămân în trupul său în mormânt, în trăsăturile și în sfântul lui chip, iar
aceasta se face nu prin fire, ci ca o urmare a lucrării divine a harului

11
 IV, 3. Dimensiunea educativ-morală a cinstirii sfintelor icoane.
Icoanele mijlocesc în formă vizuală și simbolică mărturisirea adevărurilor de credință; sunt o predică
vizuală, permanent a tot ceea ce propovăduiește Biserica; înfățișează cele viitoare „Ceea ce Scriptura ne
învață prin cuvântul scris, ic ne învață și ne încredințează prin culori”( Părinții de la Sin VII ec)
Sf Vasile cel Mare subliniază și el f de călăuzire și de întărire a dreptei credințe a sf ic: „Ceea ce
aduce cuvântul prin istorisire la auz, tot aceea înfățișează și arată pictura în mod tăcut ochiului” (Omilii la
Mc Varlaam)

12