CATEHEZA

CINSTIREA SFINTELOR
ICOANE

Pr. Paroh Cotin Vasile

 Sfintele icoane împodobesc de veacuri sfintele lăcaşuri, dar şi casele
credincioşilor creştini. Cultul cinstirii sfintelor icoane s-a statornicit la Sinodul al VII-
lea Ecumenic de la Niceea din anul 787. Părinţii Bisericii ne învaţă că, prin cinstirea
icoanei, noi nu ne închinăm materiei din ea, ci persoanei pe care ea o înfăţişează.
Icoana devine sfântă atât prin sfinţenia chipului pictat pe ea, cât şi prin sfinţirea pe
care preotul o săvârşeşte cu harul Duhului Sfânt. În cateheza ce urmează primim o
expunere concisă a învăţăturii ortodoxe cu privire la sfintele icoane.

1. Pregatirea aperceptiva

Cu sufletul înălțat spre frumusețile duhovnicești s-a putut face în sfântul locaș
de închinare exclamația: ,,În biserica măririi Tale stând, în cer ni se pare a sta”. Nu
fără temei s-au putut spune aceste înaripate cuvinte, dată fiind ambianța care
sălășluiește în sfântul locaș. Această ambianță este dată de harul lui Dumnezeu dar și
de podoabele sfinte aflate, care vorbesc neîntrerupt celor care le privesc despre modul
cum ne-a venit mântuirea și cum o putem dobândi.
După învăţătura ortodoxă, cinstirea sfintelor icoane este parte integrantă a
cultului bisericesc. Aşa se explică faptul că, în Ortodoxie, nu există serviciu religios
sau ritual liturgic fără prezenţa icoanei. Părinţii Bisericii au văzut în icoanele sfinţilor
prezenţa lui Hristos şi a Duhului Sfânt, a energiilor dumnezeieşti necreate, dar şi o
cale de a-L vedea pe Dumnezeu mai lămurit, prin contemplare. Or, icoanele înlesnesc
această contemplare, fiind „ferestre care dau spre priveliştea de dincolo“, după cum le
numea cunoscutul teolog rus Paul Florensky.

2. Anuntarea temei

Acestea sunt sfintele icoane despre a căror cinstire ne vom ocupa în cele ce
urmează.
 3. Tratarea

Cuvântul „icoană” înseamnă imaginea care este asemănarea cu o anumită

realitate. Icoana creștină este reprezentarea picturală a unui eveniment, a unui pact sau
a unei persoane din istoria mântuirii neamului omenesc, reprezentare pe lemn, sticlă,
pânză, zid.
În primele pagini ale Sfintei Scripturi aflăm că omul a fost creat după „chipul
și asemănarea lui Dumnezeu”, la fel spune Sfantul Apostol Pavel despre Mântuitorul
că este „icoana Tatălui”(Coloseni 1,15) adică de aceeași ființă spirituală cu Tatăl.
Dumnezeu poruncește ca pe capacul chivotului să fie puși doi heruvimi de aur
(Ies.26,31). Cortul sfânt avea o perdea „iar la țesătura ei avea chipuri de
heruvimi”(Ies.26,31). La fel i se poruncește și lui Solomon ca în Sfânta Sfintelor de la
templu să facă „doi heruvimi săpați în lemn și ferecați cu aur”(2 Cronici 3,10). Tot
astfel și pe usile de la intrarea în Sfânta Sfintelor, a făcut heruvimi săpați și îmbrăcați
în aur. Acești heruvimi nu sunt realități imaginare ci ei există în realitatea lumii
spirituale a lui Dumnezeu. „Iosua a cazut cu fața la pământ înaintea chivotului
Domnului”(Iosua 7,6) unde era imaginea heruvimilor. În fața perdelei cu heruvimi ‚de
dinaintea chivotului legii” era un jertfelnic unde se aducea tămâiere neîntreruptă
(Iesirea 30,8) deci prin urmare nu erau socotiți idoli.
Însuși Mântuitorul care închinându-se la templu nu a obiectat cu nimic față de
prezența heruvimilor. În primele veacuri creștine niciodată nu s-a interpretat că icoana
Domnului Iisus Hristos ar fi idol. Niciodata nu s-a cinstit materialul din care era
făcută icoana ci chipul pe care îl reprezintă. Punem deseori în casele noastre poze
având chipul celor dragi, înrămate și păstrate cu cinste. De fiecare dată cand le privim,
comunicăm și ne aflăm în comuniune, cu cei aflați în poze, deși unii din ei poate sunt
departe, sau poate au trecut la cele veșnice. Sfântul Irineu (+202) vorbește despre o
creștină, Marcela care a păstrat și venerat chipul lui Iisus. Sfântul Vasile cel Mare
arată că icoanele nu sunt oprite ci sunt zugravite în toate Bisericile noastre încă din
vechime. Dovadă în acest sens sunt pereții catacombelor cât și pereții pictați ai
bisericilor aflate la suprafață. Scriitorul bisericesc Tertulian (+240) ne spune că icoana
Mântuitorului în chip de păstor poate fi găsită chiar și pe paharele de băut.
Despre vechimea icoanelor, datând din perioada apostolică Sfânta Tradiție ne
mărturisește despre existența pânzei pe care s-a imprimat chipul lui Hristos, icoana
Maicii Domnului ceea ce se cheama Povățuitoarea pictată de Sf.Evanghelist Luca.
 Icoana constituie „Biblia neștiutorilor de carte”. Sfântul Grigorie cel Mare
spune: ”Privind icoanele, creștinii văd calea pe care trebuie să o urmeze. Precum
cuvântul este pentru auz, icoana este pentru văz”. Dar chiar și pe cei știutori de carte
icoana îi ajută să înteleagă mai bine ceea ce au citit în Sfânta Scriptură, miscandu-le în
același timp inima, făcând sufletul să vibreze și întreaga ființă să se înalțe
duhovniceste. Icoanele ne îndeamnă să urmăm prin fapte ceea ce am văzut cu mintea
și am simțit cu inima, spune Sfântul Ioan Damaschin.
Raţiunea existenţei icoanei este bine lămurită de către Sfântul Ioan
Damaschinul, care, combătându-i pe iconoclaşti, spune: „Fiindcă sfinţii au fost plini
de Duhul Sfânt, în viaţă fiind, chiar şi când au trecut la cele veşnice, harul Sfântului
Duh s-a pogorât asupra lor în morminte şi asupra chipurilor lor în icoane, nu în esenţă,
ci după lucrare“. Aşadar, lucrarea Duhului - condiţie a vederii duhovniceşti a lui
Hristos (In. 15, 26), este esenţială pentru teologia icoanei. Sfântul Vasile cel Mare
(†379) spune că ceea ce cuvântul transmite prin auz, pictura arată în tăcere şi prin
imagine, devenind astfel o carte de teologie, ce transpune dogma în culori.
Dacă în primele veacuri creștine cinstirea icoanelor a fost de fapt primită, s-au
ivit apoi discuții aprinse privind cinstirea lor, considerându-se idolatrie închinarea la
Sf. Icoane. Pentru a pune capăt acestor frământări, împărăteasa Irina care conducea
Imperiul bizantin a convocat în toamna anului 787 cel de-al șaptelea și ultimul Sinod
ecumenic, în orașul Niceea, la sud-est de Constantinopol în Asia Mica. Aici s-a
stabilit ca icoanelor li se atribuie un cult de venerare, iar nu de adorare, caci aceasta i
se cuvine numai lui Dumnezeu. La 11 martie 843 Sinodalii au declarat valabile
hotararile celor 7 Sinoade ecumenice restabilind cultul icoanelor si au anatemizat pe
toti ereticii incepand cu Simon Magul, continuand cu Arie, Macedonie, Nestorie,
Eutihie si altii. Si pentru ca aceasta hotarare s-a luat in ajunul primei Duminici din
Postul Pastelor din anul 843, a fost numita Duminica Ortodoxiei, ea fiind praznuita
pana azi ca o amintire a biruintei Ortodoxiei asupra tuturor ereziilor din primele opt
veacuri crestine. Icoana este imaginea unei realitati pe cand idolul este o inchipuire a
unor lucruri inexistente. Idolul se mai numeste si iluzie, aparenta, fantoma, vanitate,
imaginea unei iluzii. „Caci idolii nu sunt decat minciuna si nu este nici o suflare in ei,
sunt un lucru de nimic, o lucrare inselatoare” (Ieremia 10, 14-15). Se numeste idol
atunci cand imaginatia realizeaza o forma pe care si-a inchipuit-o si care nu are
prototipul sau in lumea reala. Deci intre idol si icoana este o deosebire esentiala, si in
porunca a doua a Decalogului este vorba de idoli si nu de icoane.
Funcţiile icoanei:

- dogmatică - mărturisire de credinţă în Întruparea Mântuitorului;

- harismatică - sau sfinţitoare, prin lucrarea Sfântului Duh;
- latreutică - de adorare> (latria) a lui Dumnezeu, supravenerare (iperdoulia) pentru
Maica Domnului şi venerare (doulia) pentru sfinţi şi puterile îngereşti;
- anamnetică> - de aducere-amintire a smereniei Fiului lui Dumnezeu, de îndemn la
rugăciune şi contemplaţie (Sf. Teodor Studitul).

4. Recapitularea

Dar iubiti crestini, ce inseamna cuvantul „icoana”? El reprezinta imaginea ce

este asemanarea cu o anumita realitate. Icoana crestina este reprezentarea picturala a
unui eveniment, persoane din istoria mantuirii neamului. Aceasta porunca a fost data
de Sinodul VII ecumenic pentru cinstirea icoanelor. Mantuitorul Iisus Hristos nu s-a
opus cinstirii heruvimilor ci rugandu-se in templu, a cinstit casa lui Dumnezeu cu tot
ce era in ea din porunca lui Dumnezeu.

5. Asocierea

Cand vorbim de cinstirea sfintelor icoane, trebuie sa facem o deosebire de

cinstirea acordata lui Dumnezeu. Cinstirea acordata lui Dumnezeu se numeste adorare
sau „latrie” in limbaj teologic iar cinstirea acordata Sfintilor se numeste venerare sau
„dulie”. Maicii Domnului i se cuvine un cult de „hiperdulie” sau supravenerare.
„Latria” sau adorarea este cultul suprem si pe Dumnezeu il cinstim adica pe El insusi,
pentru maretia si perfectiunea Lui, pentru ca este creatorul si proniatorul nostru,
Parintele nostru. Venerarea este un cult dependent de cel suprem, subordonat, iar
cinstind sfintele icoane noi aducem preamarire tot lui Dumnezeu. Prin urmare intreg
cultul crestin porneste de la Dumnezeu si se sfarseste tot la Dumnezeu.
6. Generalizarea

Mergand pe aceasta linie, la sinodul VII ecumenic de la Niceea din anul 787
s-a stabilit cu privire la venerarea sfintelor icoane, ca nu cinstim materia din care este
facuta icoana, ci chipul pe care il reprezinta ea, „iar cinstirea care se da chipului, trece
de la prototip si cel ce se inchina icoanei se inchina Fiintei celei inchipuite de ea”.

7. Aplicarea

Se cuvine fratilor atunci cand intram cu frica in casa Domnului sa ne apropiem

cu evlavie de sfintele icoane cu gand de smerenie si rugaciune cinstindu-le prin
sarutare si facand semnul sfintei cruci si este bine fiecare crestin sa aiba in casa sa
icoane sfintite reprezentand icoana Mantuitorului, a pururea Mijlocitoarei Maicii Sale
si a Sfantului ce ii ocroteste casa.
Astfel trebuie sa le punem nume de sfinti copiilor nostri la Taina Botezului si
sa-i crestem, sa-i educam in spirit ortodox in frica de Dumnezeu asa cum arata Sf.
Ioan Gura de Aur.
Trebuie sa ne impotrivim cu tarie celor ce vor sa porneasca o lupta impotriva
cinstirii sfintelor icoane, si sa scoata icoanele din scoli si din institutiile publice.
Sa ne rugam la sfintele icoane cu credinta si evlavie caci fara indoiala toate
icoanele sunt facatoare de minuni si ajutatoare credinciosilor. Intr-adevar, sunt unele
dintre ele cu totul harismatice, facand tot felul de minuni, dar aceste minuni nu depind
de icoana in sine, ci de credinta si vrednicia morala a credinciosilor.
 BIBLIOGRAFIE

1. Petrescu Pr., „Catehetica” – Buc.1978

2. ***, „Cuvinte ale dreptei credinte”- Arad 1992
3. Ramureanu Pr.Ioan, „Istoria bisericeasca universala”, EIBMBOR- Buc. 1992
4. Todoran Pr. Prof. Dr. Isidor si Zagrean Arhid. Prof. Dr. Ioan, „Dogmatica
Ortodoxa”, Renaterea – Cluj 2000
5. Pacurariu Pr. Prof. Dr. Mircea, „Predici”, EIBMBOR-Buc.2000
6. Balan Arhimandrit Ioanichie, Sfintele icoane facatoare de minuni din Romania-
Edit. Episcopiei Romanului 1999
7. Leonid Uspensky, Teologia icoanei în Biserica Ortodoxă, trad. de Teodor
Baconsky, Apologeticum, 2006.
8. Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, trad. pr. D. Fecioru, Buc., 1993
9. Pr. Dumitru Stăniloae, „Idolul ca chip al naturii divizate şi icoana ca fereastră
spre transcendenţa dumnezeiască“, în Ortodoxia, nr. 1/1982.