Cinstirea Sfintelor Icoane

1. Semnificaţia icoanei
Creştinismul a adus o schimbare în profunzime a întregii societăţi. Marile temple şi statui
ale zeilor care constituiau obiectul închinării şi venerării a sute de generaţii se substituiau
prezenţei Dumnezeului Celui Viu. Icoanele însă nu au reprezentat nici o clipă o înlocuire
a idolilor păgâneşti. Spre deosebire de idol, la care închinarea se făcea către însăşi statuia
materială, căreia i se aduceau jertfe şi rugăciuni, icoana, ca reprezentare a chipurilor
sfinţilor, are rolul de a ne duce cu gândul la Dumnezeu sau la sfântul reprezentat pe ea,
închinarea în faţa ei trecând către persoana reprezentată.
Din Tradiţie ştim că prima icoană a fost pictată de Sfântul Apostol şi Evanghelist Luca şi
o înfăţişa pe Maica Domnului. Cinstirea sfintelor icoane a fost contestată de-a lungul
timpului de cei care le confundau cu idolii – chipurile cioplite interzise prin Decalog.
Sfinţii Părinţi de la Sinodul 7 Ecumenic au statornicit însă, o dată pentru totdeauna, că
cinstirea icoanelor nu este idolatrie, ci este un lucru bineplăcut lui Dumnezeu.

2. Formele de reprezentare vrednice de cinstire

Icoana canonică este o formă de reprezentare strict simbolică, o mărturisire a lui
Dumnezeu cu ajutorul artei. Tablourile religioase şi statuile nu sunt icoane!
Icoana nu este pentru mângâierea simţurilor trupeşti, ci trebuie să transpună, să înalţe
mintea şi inima către contemplarea lui Dumnezeu. Iconografia autentic ortodoxă, ca
legătură între cer şi pământ, nu insistă pe reprezentarea frumuseţii trupeşti trecătoare.
Icoana nu este o reprezentare fotografică a trupului, ci chipul omului transfigurat, devenit
vas ales al Duhului Sfânt.

3. Rânduiala cinstirii icoanelor

Cinstirea icoanelor constă în:
–    închinarea în faţa lor;
–    rugăciunea adresată celui reprezentat;
–    sărutarea sfintei icoane.
Cele trei acţiuni se săvârşesc împreună astfel: credinciosul se va însemna cu semnul
sfintei cruci plecându-se până la pământ (metanie mică) de două ori consecutiv şi rostind
în mintea lui o rugăciune, sau troparul celui reprezentat, sau măcar: „Sfinte (numele),
roagă-te lui Dumnezeu pentru mine, păcătosul”. Însemnându-se din nou cu semnul sfintei
cruci, va săruta cu evlavie sfânta icoană şi va încheia cu o a treia metanie mică.
Ordinea în care ne închinăm la icoane este următoarea: întâi către Mântuitorul Iisus
Hristos, apoi către Maica Domnului, către Sfântul Ioan Botezătorul, Sfinţii Apostoli şi
apoi fiecare după evlavia sa.

4. Cum nu trebuie să ne închinăm înaintea sfintelor icoane:

–    Icoanele nu se sărută pe faţa celui reprezentat, cei care procedează astfel dovedind
lipsă de smerenie şi evlavie;
–    Icoanele nu se sărută având o ţinută necuviincioasă;
–    Icoanele nu se sărută având ruj pe buze sau duhnind a tutun;
–    Icoanele nu se sărută de cei care trăiesc în desfrânare; aceştia au voie să sărute numai
rama;
–    Icoanele nu se sărută nici de soţii cununaţi care au avut relaţii sexuale în noaptea
precedentă;
–    Icoanele nu se sărută de femei în perioada lunară şi de bărbaţii care au avut scurgeri
în noaptea precedentă;
–    Icoanele nu se sărută ridicându-le de pe locul unde sunt aşezate.

Ieromonah Valentin MÂŢU,

stareţul Mânăstirii Turnu, jud. Prahova

ANUL OMAGIAL AL CINSTIRII SFINTELOR ICOANE,AL ICONARILOR ȘI AL

PICTORILOR BISERICEȘTI-Semestrul I 2017 –
CINSTIREA SFINTELOR ICOANE

În Biserica Ortodoxă Română Sfântul Sinod,la inițiativa Preafericitului Părinte Patriarh

Daniel a declarat anul 2017 ca An omagial al sfintelor icoane,al iconarilor și al
pictorilor bisericești și Anul comemorativ Justinian Patriarhul și al aparătorilor
Ortodoxiei în timpul comunismului.

Vorbind strict despre tema conferinței de astăzi și anume:“Cinstirea Sfintelor Icoane”,

facem precizarea că în acest an se împlinesc 1230 ani de la Sinodul VII Ecumenic de la
Niceea,din anul 787,sinod care a condamnat erezia iconoclastă și a reabilitat cultul
sfintelor icoane.

Numele de icoană vine din grecescul EIKON = a asemăna, asemănare. În limba latină
avem în mod similar, cuvântul IMAGO = chip, reprezentare.

ICOANA este deci, chipul sau reprezentarea pentru ochii noştri a unei fiinţe existente în
mod real, adică a adevăratului Dumnezeu, a Fiului Său Iisus Hristos, a Maicii Domnului
sau a Sfinţilor. Icoana este un fel de „treaptă” sau „scară”, pe care ne ridicăm cu întreaga
noastră fiinţă spirituală, prin credinţă, către Dumnezeu.Este o asemănare, un model, o
întipăritură a cuiva. Desigur că icoana nu seamănă întru totul cu originalul. Nu talentul
executantului, nu materia icoanei dau utilitate icoanei, ci, unirea rugăciunii celui cinstit
din icoană cu evlavia rugăciunii celui ce se roagă,deci, altceva este icoana şi altceva este
originalul. Spre exemplu: fotografia unui om nu este identică cu omul, întrucât fotografia
reprezintă numai forma corpului, nu şi puterile sufletului, căci imaginea fotografică nu
gândeşte, nu vorbeşte şi nici nu simte. În acest fel FIUL LUI DUMNEZEU ESTE
„ICOANA NATURALĂ A TATĂLUI”: „Doamne, arată-ne nouă pe Tatăl si ne este de
ajuns”, Iisus i-a zis: De atâta vreme sunt cu voi, şi nu M-ai cunoscut, Filipe? Cel ce M-a
vazut pe mine, a vazut pe Tatăl. Cum zici tu: arată-ne pe Tatăl?” (Ioan 14.9)

Sub conducerea împărătesei Irina, cu participarea a peste 300 de episcopi din toată
lumea,Sinodul de la Niceea a hotărât: „Este permis, folositor şi chiar bineplăcut înaintea
lui Dumnezeu a face icoane religioase. Acestor icoane sfinţite, însă, nu li se dă adorare,
care, în fapt, i se cuvine lui Dumnezeu, ci venerare şi cinstire şi această venerare sau
cinstire se acordă persoanei înfăţişate pe icoană şi nicidecum materiei din care este
făcută”.

Sinodul de la Niceea reprezintă un fel de împlinire a istoriei dogmelor, pentru că este

ultimul sinod ecumenic şi are o valoare absolută în ceea ce priveşte credinţa,deoarece
teologia icoanei şi răspunsul dat de Biserică problemei venerării icoanelor devine un
răspuns general asupra dogmei hristologice. Aşa cum patriarhul Nichifor al
Constantinopolului (806-815) a resimţit iconoclasmul ca fiind suma tuturor ereziilor de
până atunci, la fel şi Biserica Ortodoxă a resimţit acest triumf ca fiind faza finală a
victoriei asupra ereziilor.Synodicon-ulcitit în fiecare an în timpul Liturghiei din Duminica
Ortodoxiei reia, pe de o parte, condamnarea tuturor ereziilor de până atunci, iar pe de altă
parte celebrează memoria Sfinţilor Părinţi şi a tuturor celor care au contribuit la stabilirea
şi aplicarea credinţei adevărate în Biserică. Vedem astfel că rolul imaginii în Biserică
devine unul foarte important, imagine care, începând cu momentul în care sensul ei
teologic este stabilit, ia numele de icoană. Icoana nu este o simplă imagine, ci ea este o
imagine religioasă creştină care răspunde nevoilor spiritual ale creștinilor.

Răspunsul dat de Biserică celor care s-au ridicat împotriva cinstirii sfintelor icoane se
bazează pe fundamentul teologic al unirii ipostatice, şi anume că Hristos este o Singură
Persoană şi, evident, Aceasta este divină, deoarece este a doua Persoană a Sfintei Treimi.
Dar pentru că şi-a asumat şi natura umană, iar umanitatea Sa este totală, completă, a trăit
în timpul vieţii Sale ca om desăvârşit, deci a avut şi o imagine a Sa ca orice om, atunci
această imagine poate fi reprezentată. Reprezentăm din Persoana lui Iisus Hristos ceea ce
este reprezentabil, ceea ce se raportează deci la umanitatea Sa. Nimeni nu pretinde că ar
putea să reprezinte într-o icoană divinitatea lui Hristos, dar tot din acelaşi motiv această
icoană are ceva particular, special. Răspunsul ortodox este că icoana e posibilă şi trebuie
să existe. Iisus Hristos a trăit pe pământ ca un om desăvârşit, iar posibilitatea de a face o
icoană a Sa confirmă caracterul absolut al naturii Sale umane. Datorită faptului că
umanitatea Sa era perfectă şi completă, imaginea Sa este, şi ea, perfectă. Vechiul
Testament interzicea orice imagine a lui Dumnezeu şi orice interpretare a lui Dumnezeu,
dar o făcea tocmai ca urmare a faptului că în această perioadă Dumnezeu era invizibil, era
perioada dinainte de venirea lui Hristos. De fapt, Întruparea nu este doar cuvântul-cheie,
ci este şi evenimentul care schimbă tot. Întruparea Cuvântului este cea care permite
existenţa icoanelor. Vedem că toţi Sfinţii Părinţi ai Bisericii din perioada iconoclasmului,
Sfântul Ioan Damaschin, patriarhul Nichifor, Sfântul Teodor Studitul, îşi sprijină toată
argumentaţia şi gândirea lor pe Întrupare.

Sfântul Teodor Studitul afirmă, în contextul disputelor iconoclaste că, „cel care respinge
icoana, respinge în cele din urmă și taina întrupării Cuvântului”. Știm că Întruparea Fiului
lui Dumnezeu estefundamentul și rațiunea reprezentării și cinstirii icoanelor: dacă Iisus
Hristos nu ar fi luat chip de om, noi nu am fi putut să-L reprezentăm în icoane. Iar în ceea
ce privește reprezentarea sfinților, nici aceasta nu ar fi fost posibilă, tocmai pentru că prin
opera lui Dumnezeu, de răscumpărare a neamului omenesc, omul a primit posibilitatea de
a deveni sfânt.Sfinții ne devinmodele de sfințenie pe care trebuie să le urmăm, pentru a
ajunge să gustăm și noi din fericirea Raiului. Și vedem, astfel, că icoanele mai
îndeplinesc în viața creștinului un rol important – unul liturgic sau cultic. Noi ne rugăm
lui Dumnezeu și sfinților prin intermediul icoanelor, căci acestea predispun la dialog cu
divinitatea și răspund unei anumite nevoi de concret a omului. Din acest motiv se
obișnuiește să se picteze bisericile, iar credincioșii să aibă icoane în casele lor.Alt rol al
icoanei ar fi cel pedagogic. Fiind pictate după un anumit canon, icoanele pun înaintea
ochilor privitorului evenimente din istoria mântuirii neamului omenesc, inspirate fie din
Sfânta Scriptură, fie din viețile sfinților. Sfântul Grigorie Teologulspune că „icoanele
sunt pentru cei neînvăţaţi ceea ce Sfânta Scriptură este pentru ştiutorii de carte”. Prin
aceste cuvinte nu trebuie să înțelegem că icoanele ar folosi doar neștiutorilor, sfântul vrea
să scoată în evidență importanța deosebită a icoanelor, pe care le așează pe același
piedestal cuSfânta Scriptură. O icoană folosește și din punct de vedere pedagogic
tuturor creștinilor, pentru că oferă o altă perspectivă, o perspectivă văzută a Cuvântului
lui Dumnezeu.

În secolul al XIX-lea s-a vrut să se corecteze practica pictării icoanelor, maniera în care
erau făcute, pentru că se gândea că metoda tradiţională bizantină aducea puţin a
„nepricepere“ şi s-a vrut să se facă icoanele conform regulilor tablourilor renascentiste,
adică s-a introdus în practica picturii icoanelor, realismul. De exemplu, pe lângă lumină
au apărut şi umbrele. Acest lucru a făcut, fără ştiinţă, ca sfinţenia icoanelor să fie
pierdută, pentru că ceea ce vedem într-o icoană nu este poza sau fotografia cuiva, ci este
adevărata imagine a acestei persoane. Adevărata imagine este lumina lui Dumnezeu,
lumină care este pretutindeni. Maniera tradiţională de a face icoane este foarte profundă
şi nu are nici o „nepricepere“ în ea, este o „altă artă“, ce nu are aceleaşi reguli ca pictura
occidentală care a dat cu adevărat mari bogăţii istoriei artei, dar care nu vizează să
reprezinte pe om în eternitatea lui Dumnezeu. O icoană ne arată o imagine a omului în
timpul lui Dumnezeu, adică în veşnicie. Ea nu poate fi supusă aceloraşi reguli ca ale
celorlalte imagini. În ea se găsesc anumite detalii, poate chiar mici, dar care pe plan
teologic iau o proporţie monumentală, pe când în plan realist nu înseamnă nimic. Cineva
care priveşte o icoană cu un ochi realist se va întreba ce se întâmplă. Ei bine, se întâmplă
că aici este o interpretare teologică. O icoană bine făcută trebuie să rezume tot sensul
teologic, de exemplu, al unei sărbători. Icoana Naşterii Domnului, cea a Învierii, cea a
Adormirii Maicii Domnului rezumă în ele sensul teologic al acestor evenimente. Este,
deci, o analiză a faptei. Aşa cum o face, de altfel, şi textul liturgic, căci în Biserică avem
două suporturi care analizează şi explică fiecare sărbătoare: Sfânta Liturghie, textele
liturgice regăsite în cadrul ei şi icoana sărbătorii. Nu trebuie să aducem deci inovaţii în
ceea ce priveşte icoana, pentru că atunci riscăm să facem ceva care, de fapt, contrazice
însăşi natura icoanei.

Sfântul Ioan Damaschin ne spune că Chipul Sfânt din icoană este plin de har, aşadar, într-
un anume sens, este „purtător de duh”, după cum era cel pe care chipul îl reprezintă.
Sfântul Ioan Damaschin compară icoanele sfinţite cu moaştele sfinţilor, şi spune că şi
unele şi altele sunt pline de harul și de energia divină,dându-ne un exemplu, prin a
compara sfinţenia icoanei cu mantia imperială: „Fără să aibă valoare în sine, această
mantie se face vrednică de toată cinstirea atunci când a atins-o împăratul”. În viaţa
Sfântului Vasile cel Mare găsim următoarea întâmplare:Eladie, succesorul Sfântului
Vasile cel Mare în scaunul episcopal, stătea în faţa icoanei Maicii Domnului, în aceeaşi
icoană fiind pictat şi lăudatul mucenic Mercurie. Eladie se ruga în faţa icoanei să-l scoată
dintre cei vii pe împăratul Iulian, tiranul fără de Dumnezeu şi apostat, care-i prigonea
cumplit pe creştinii din acea vreme. Deodată a văzut că mucenicul a dispărut pentru
puţină vreme, dar după nu mult timp s-a întors, ţinând în mână lancea plină de sânge.
Deci tiranul împărat Iulian murise.

Icoana ne arată, ne pune în evidenţă „originalul”, adică un lucru pe care nu-l avem în faţă,
căci dacă ar fi de faţă n-am mai avea nevoie de icoană. Existenţa şi cinstirea icoanelor
izvorăşte din dorinţa creştinului de a se apropia de divinitate fără întârziere şi mai ales din
insuficiența firii omenești căci omul fiind circumscris în timp şi în spatiu, nu poate avea
cunoștiinţa directă nici a celor nevăzute, nici a celor trecute sau viitoare. Din pricina
acestor insuficienţe de cunoaştere a fost descoperită icoana, care deci, serveşte la
ghidarea cunoştinţei.

Există şase feluri de icoane:

 Primul fel este icoana naturală. Fiul cuiva este icoana naturală a aceluia care l-a
născul. Deci icoană prin excelenţă este Fiul lui Dumnezeu, care poartă în
întregime, în El însuşi pe Tatăl. [„Cine M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl.”
(Ioan 14,9)]. Că „Fiul este icoana lui Dumnezeu celui nevăzut, mai întâi Născut
decât toată făptura” (Coloseni 1,15) ].
 Al doilea fel de icoană este ideea. În Sfatul lui Dumnezeu s-au înfăţişat în chip de
icoane toate cele hotărâte de El, în acelasi fel în care un om când dorește să
zidească o casă, îşi face în mintea sa imaginea casei pe care o va zidi şi o
transpune apoi în realitate.
 Al treilea fel de icoană este cea prin poziţie sau prin imitare. Spre exemplu omul:
acesta prin fire este om, dar prin poziţie şi imitare este icoana Dumnezeirii care a
zis: „Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a
făcut; a făcut bărbat şi femeie,” (Facere 1,27).
 Al patrulea fel de icoană este acela prin care împărtăşim prin scris sau prin chipuri
cele nevăzute şi necorporale, din cauza neputinţei noastre de a înţelege cele
necorporale. Astfel, pentru a înţelege Dumnezeirea sau îngerii, ne servim de
icoane sau, cum am spune azi, de exemple prin analogie. Ca să înţelegem Sfânta
Treime ne servim de imaginea soarelui, luminii şi căldurii sau de minte, cuvânt şi
duh, sau de planta trandafirului, floare şi miros, sau apă, pământ şi foc.
 Al cincilea fel de icoană este cel ce înfățișează și schițează mai dinainte cele
viitoare; pe care azi le numim tip sau simbol. Spre exemplu, chivotul legii
simbolizează pe Maica Domnului, şarpele ridicat de Moise în pustie simbolizează
crucea pe care S-a răstignit Hristos.
 Al şaselea fel de icoană este cel făcut spre aducere aminte a faptelor întâmplate, a
minunilor, a virtuţilor, a răutăţilor. Toate aceste icoane sunt făcute spre folosul
acelora care, privindu-le, să poată evita răul și să imite virtutea. Acest fel de
icoane le putem înfăţişa prin scris, spre exemplu tablele legii din Vechiul
Testament sau prin zugrăvirea chipurilor bărbaţilor sfinţi.

Este firesc că se pot înfăţişa în icoană corpurile, ca unele ce au forme, limite corporale și
culoare. Singur Dumnezeu nu poate fi zugrăvit, caci El este nevăzut şimai presus de orice
pricepere. Pentru aceasta are dreptate Legiuitorul când spune că nu trebuie să se prezinte
ceea ce este nevăzut, că nu este permis să se facă chipul lui Dumnezeu. Dar când
Dumnezeu S-a făcut om, când S-a făcut asemenea nouă, putem să facem icoana Sa. Aşa
ne spune Sfântul Ioan Damaschin: „Când Cel fără de corp, fără de formă, fără de greutate
şi fără de mărime”, „Cel care există în chipul lui Dumnezeu” (Filip 2,6) „a luat chip de
rob şi a îmbrăcat chipul omului” (Filip’ 2,7), „atunci zugrăveşte-L în icoane şi-L aşează
spre contemplare pe Acela care a primit să fie văzut”.

Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos şi-a lăsat chipul imprimat pe pânză de trei ori:
  Prima dată, a dăruit chipul Său regelui Avgar al Edessei, pe care l-a vindecat de
lepră.

La porunca acestui rege Avgar, un pictor al său a venit în Ţara Sfântă, să-L invite pe
Mântuitor în Edessa, iar dacă nu va voi să vină, cel putin să-L picteze, căci regele Avgar
dorea măcar să-i vadă chipul. Iisus Hristos, văzând că trimisul regelui nu-L poate picta
din cauza luminii ce-L înconjura, S-a atins EI însuşi de pânza pictorului şi Chipul Său a
rămas imortalizat pe ea.

 A doua oară, mergând pe drumul spre Golgota, a dăruit unei fecioare, Veronica,
ce L-a şters de sudoare şi praf cu mahrama sa, Chipul Său Cel dumnezeiesc, care
s-a imprimat în mod miraculos pe această mahramă. însuşi numele Veronica
înseamnă „Vera Icon”, adică „adevărata icoană”.
 A treia oară, şi-a lăsat Chipul Său şi toate urmele rănilor de pe trup, pe Sfântul
Giulgiu cu care a fost înfăşurat în mormânt, giulgiu care se poate vedea şi azi în
Italia,  într-o biserică din Torino.

Analizând, spre exemplu, icoana Mântuitorului, vom vedea că Iisus Hristos este aproape
întotdeuna reprezentat în două culori primare: roșu și albastru. Haina roșie simbolizează
natura umană a Mântuitorului, în timp ce mantia albastră simbolizează natura Sa divină.
Mărturisim astfel, și prin intermediul culorilor, că a doua Persoană a Sfintei Treimi „s-a
înveșmântat” cu natura umană, pentru a face posibilă mântuirea noastră, a tuturor.
Culoarea roșie ne amintește și de sângele Mântuitorului vărsat pentru noi sau face
trimitere la demnitatea împărătească, prin asemănarea cu veșmintele purpurii pe care le
purtau împărații, în timp ce albastrul ne duce cu gândul la infinitul cerului.

Cinstirea sfintelor icoane nu este idolatrie, așa cum consideră unii și nu contravine câtuși
de puțin poruncii a doua din Decalog: “ Să nu-ți faci chip cioplit și niciun fel de
asemănare… să nu te închini lor, nici să le slujești “(Ieș. 20, 4-5). În timp ce idolii sunt
plăsmuiri ale minții omenești, care nu au existență reală, icoanele sunt reprezentări ale
unor persoane sfinte, care există în realitate și care au putere de a ne ajuta.

Sfântul Apostol şi Evanghelist Luca, fiind .pictor şi doctor, a pictat inspirat de Duhul
Sfânt pe Maica Domnului la Bunavestire, și când i-a arătat această icoană Maicii
Domnului,Ea a recunoscut că aşa a fost momentul, precum s-a zugrăvit în icoană şi i-a
zis: „Fiul meu şi Dumnezeul nostru să primească rugăciunile tuturor acelora care se vor
ruga la această icoană”. Deci însăşi Maica Domnului investeşte cu putere icoana.

Icoanele ortodoxe ale Maicii Domnului se recunosc cel mai degrabă după cele trei stele –
una pe frunte, a doua pe umărul drept, a treia pe umărul stâng.Aceste trei stele
simbolizează fecioria înainte de naştere, în naştere şi după naştere.

După aceea, culorile veşmintelor. Ca regulă, veşmântul Maicii Domnului se zugrăveşte

în trei culori principale: în auriu, roşu şi albastru. Haina de dedesubt este albastră, cea de
deasupra roşie, amândouă întreţesute, ţesute şi împodobite cu aur. Culoarea aurie
simbolizează nemurirea, cea roşie – slava şi domnia, iar cea albastră – cerurile. Ceea ce
înseamnă: înveşmântată în slavă nemuritoare în ceruri este ea, cea oarecând pătimitoare şi
roabă a Domnului pe pământ.

Faţa Sfintei Născătoare de Dumnezeu nu este niciodată în icoanele ortodoxe plină şi

rotundă, ci prelungă şi destul de trasă. Ochii, mari şi gânditori. Tristeţe lină, gata de un
surâs mângâietor: tristeţe pentru nefericirea lumii, surâs pentru nădejdea în Dumnezeu
Mângâietorul, însă atât tristeţea, cât şi surâsul sunt reţinute, şi totul este reţinut, totul este
supus duhului.

Este chipul unei biruitoare, care a trăit toate amărăciunile durerii şi restriştii şi poate să
ajute celor care se luptă cu durerea şi cu restriştea. Părul ei este întotdeauna acoperit cu
totul.
Chipul Născătoarei de Dumnezeu nu pare nicicând de o frumuseţe firească. El e în aşa
fel, că alungă orice gând trupesc. El este de o frumuseţe mai presus de fire, care nu se
arată altminteri decât prin sfinţenie. El întoarce gândul privitorului către înalta realitate
duhovnicească și frumusețe a sufletului

Capul Maicii Domnuluieste aplecat lin către pruncul Hristos, pe care îl ţine la piept.
Această lină aplecare arată supunerea în toate faţă de voia lui Dumnezeu, pe care ea a
arătat-o cândva şi în cuvinte binevestitorului Gavriil, zicând:”Iată roaba Domnului, fie
mie după cuvântul tău!”. Şi mai înseamnă recunoaşterea faptului că Cel pe Care îl ţine în
braţe este mai mare decât ea.
În icoanele ortodoxe, Maica Domnului e zugrăvită foarte rar fără pruncul Iisus. Iar atunci
când e zugrăvită singură, este concepută de către iconar ca Maică a durerii sub cruce, cu
mâinile încrucişate şi capul plecat, câteodată cu săbiile simbolice îndreptate spre inima ei.
Dar inima nu este zugrăvită niciodată, nici nu se vede. Cel mai des întâlnită este icoana ei
cu Fiul în braţe. Ea s-a şi arătat în lume pentru Fiul.Misiunea ei în lume a fost în Fiul ei.
Ca nimeni să nu vadă în ea femeia, ci, totdeauna şi pentru totdeauna, mama. Ea reprezintă
cea mai înaltă, mai curată şi mai sfântă maternitate, de la un capăt la celălalt al timpului.
Ea este Maica Domnului nostru Iisus Hristos, dar e şi mama noastră, mângâietoarea
noastră şi grabnica noastră ajutătoare.

Cinstirea icoanelor nu e idolatrie pentru că nu se poate confunda cu cinstirea pe care o

dăm lui Dumnezeu.Pe Dumnezeu îl cinstim prin latrie sau adorare iar pe sfinți, icoanele și
moaștele lor prin simpla venerare, cum o numește Sf. Ioan Damaschinul – cinstirea
relativă, pentru că această cinstire stă în relație cu prototipul (originalul), la care se
referă : nu cinstim icoanele pentru ele însele, ci din pricina sfinților care sunt zugrăviși pe
ele, după cum, la rândul lor, pe sfinți îi cinstim, nu pentru ei înșiși, ci pentru Dumnezeu
care i-a încoronat.

Doctrina ortodoxă despre cinstirea sfintelor icoane e cuprinsă și în cărțile noastre de

slujbă: “Mă închin sfinților și cinstitelor icoane, adică lui Hristos Însuși și Preacuratei
Maicii lui Dumnezeu și tuturor sfinților; nu însă cu închinăciune ca lui Dumnezeu ci
înălțându-mă cu mintea la chipul ce înfățișează; pentru aceea și cinstea cea către acestea o
trec la prototipuri”, se cuprinde in Arhieraticon mărturisirea la hirotonie, a candidatului la
episcopat.

În rugăciunea principală din Rânduiala pentru binecuvântarea și sfințirea icoanei

Domnului nostru Iisus Hristos, din Molitfelnic, se precizează aceeași idee: “am pus
această icoană înaintea măririi Tale, nu îndumnezeind-o, ci știind că cinstea icoanei se
suie la cel zugrăvit pe dânsa”( Sfântul Vasile cel Mare ).

Sfințirea icoanelor nu duce la transformarea sau transfigurarea materiei; în aceasta

privință icoana se deosebește de Sf. Euharistie în care Hristos se află prezent în mod real,
substanțial în chiar natura pâinii și a vinului prefăcute în Trupul și Sângele Domnului.

Prin cinstirea sfintelor icoane afirmăm în primul rând credința noastră puternică în
Dumnezeu, deoarece El i-a învrednicit pe oamenii plăcuți Lui de darul sfințeniei,totodată
știind și faptul că atunci când ne închinăm sființitelor icoane ne închinăm persoanei
reprezentate în ea.În al doilea rând propovăduind tuturor biruința prin luptă a celor care s-
au împotrivit necinstirii sfintelor icoane la cel de-al VII-lea Sinod Ecumenic de la
Niceea,dar și în perioada care a urmat.Găsim și în vremurile acestea foarte mulți oameni
care în diferite forme necinstesc pe Dumnezeu și închinarea la sfintele icoane.Deci
ereziile vechi condamnate de Sfinții Părințiapar iată și astăzi.Un exemplu actual este
chiar retragerea icoanelor din școli.

Credința puternică în Dumnezeu Cel veșnic nutrește în noi speranța,dar și bucuria

totodată că icoanele vor fi cinstite datorită caracterului sfințitor pe care l-a imprimat
Mântuitorul Iisus Hristos prin Întruparea Sa și că vor fi venerate mereu.

Despre cinstirea sfintelor icoane – Referat

susținut în cadrul Conferinței
administrative din data de 12 ianuarie
2017 – Pr. Narcis Ursuleasa, preot paroh
la parohia Dudu II
Cinstirea Sfintei Cruci
Sfânta Cruce, instrumentul binecuvântat al răscumpărării obștești și individuale a
oamenilor, este cinstită în mod special în a III-a Duminică din Postul Mare numită,
Duminica Sfintei Cruci.
Obiect de tortură și de groază pentru păgâni, ca și pentru evrei („Blestemat este cel ce
spânzură pe lemn…”, Deut. XXI, 23 și Gal. III, 13), Crucea a fost sfințită prin sângele
dumnezeiesc scurs pe ea și a devenit instrument de mântuire, obiect de cinstire, semn
distinctiv și pricină de mândrie și de laudă pentru creștini. „Cuvântul de cruce este
sminteală pentru iudei, nebunie pentru păgâni, dar pentru noi (creștinii) mântuire, spune
Sf. Apostol Pavel (1 Cor. I, 18, 23). De aceea, spune el in altă parte, „mie să nu-mi fie a
mă lăuda decât numai în Crucea Domnului nostru Iisus Hristos..;” (Gal. VI, 14. Comp. și
Col. I, 20 și II, 14; Efeseni II, 16 -ș.a.)

Încă de la început s-a acordat deci un cult religios Sfintei Cruci, ca oricărora dintre
sfintele relicve care aduceau aminte de jertfa mântuitoare a Domnului. Crucea este, într-
adevăr, cel dintâi obiect sfânt al religiei noastre, pe care istoria ni-l înfățișează clar, ea
bucurându-se de un cult relativ. Este adevărat că sfânta Cruce pe care s-a răstignit
Domnul — din ‘pricina’ împrejurărilor istorice vitrege, care caracterizează istoria
creștinismului primar, va rămâne pentru un timp dată uitării și îngropată sub temeliile
templului păgân, prin a cărui zidire împăratul Adrian căuta să acopere urmele materiale
ale evenimentului Crucificării și învierii lui Hristos. Dar cinstirea semnului sfânt al Crucii
era așa de generală în primele trei secole, încât ea nu avea adversari decât pe păgâni. Într-
adevăr, unul dintre obiectivele atacurilor păgâne împotriva religiei celei noi era
„adorarea” crucii de către creștini, care scandaliza mentalitatea păgână și pe care păgânii,
neînțelegând-o, o răstălmăceau și o denaturau, numind în derâdere pe creștini adoratori ai
Crucii. Dar tocmai atacurile acestea constituie astăzi dovezi indirecte despre existența
unui cult creștin al Crucii în acea vreme. Apologeții creștini din secolele II și III sunt
nevoiți să răspundă și să restabilească adevărul, justificând cinstirea Crucii; așa fac, de
exemplu, Tertulian (Apologeticum, XVI (P.L., t. I, col. 365 ș.u.).), Minucius Felix
(Octavius, IX—XII (PL.., t. III, col. 260 ș.u.), Origen ș.a. Ceva mai tîrziu (sec. IV),
printre ultimii și cei mai înverșunați adversari ai Crucii, îl aflăm pe împăratul ‘Iulian
Apostatul, care reproșa creștinilor : „Voi venerați lemnul gol al Crucii, făcând semnul ei
pe frunte și înscriindu-l la intrarea caselor voastre…” La Sf. Chiril al Ierusalimului,
Împotriva lui Iulian, cart. VI (PG., LXXVI, col. 796-797)

Dar nu lipsesc nici dovezile directe despre încrederea, cinstea și respectul cu care creștinii
înconjurau Sfânta Cruce în primele trei secole. Pe la sfârșitul secolului II și, începutul
secolului III, Tertulian numește pe creștini cinstitori ai Crucii (Crucis religioși). Cele mai
vechi acte martirice arată pe martiri pecetluindu-se cu semnul Sfintei Cruci în clipele
dureroase ale judecății și pătimirii lor sau închinîndu-se spre locul în care le apare Sfânta
Cruce în viziunile lor (Vezi, de ex., cazul Sfântului Mucenic Teodot și cele șapte fecioare
– la Gherasim Timuș, Dicț. aghiogiatic, București, 1898, p. 815). Un mod de a exprima
prețuirea față de Sfânta Cruce era întrebuințarea deasă a semnului ei în numeroase
împrejurări și momente din viața creștinilor (la deșteptarea din somn, la culcare, la masă,
la muncă etc.), despre care ne încredințează, de ex., Tertulian (De corona militis, III și IV
– P.L., t. II, col. 80) și Origen, precum și purtarea ei ca semn protector de către creștini
(așa, de ex., Sf. Procopiu, martir din persecuția lui Dioclețian (303), purta la gât o cruce
de aur și argint (vezi Actele Sinodului VII ecumenic, în SCNAC, XIII, col. 89).
Trecând de la textele literare la monumente, arheologia ne arată cât de des era reprezentat
semnul Sfintei Cruci în inscripții, picturi, sculpturi, gravura obiectelor portative (pe
relicvarii, bijuterii, lămpi, inele, monezi, sigilii etc.), dintre care multe s-au păstrat până
azi. Din pricina situației speciale a creștinismului în primele trei secole, semnul Sfintei
Cruci e reprezentat însă, de obicei, pe cele mai vechi monumente, în forme deghizate sau
în simboluri, ca de ex., ancora, tridentul, litera grecească T sau monogramul, în diferitele
lui variante, care se întâlnesc pe numeroase monumente funerare din epoca persecuțiilor.
Prima reprezentare sigură datată a Crucii pe un monument creștin apare incizată pe
peretele unei case din Herculanum, înainte, de anul 79 (Vezi la Daniel Rops, Jesusj in
seiner Zeit Wien Munchesn, 1936, p. 228); alta o găsim mai târziu în inscripția de pe un
altar din Palmiria, din anul 134. In inscripțiile și epitafele din picturile catacombelor
găsim de vreo 20 de ori semnul Crucii, iar ultimele descoperiri arheologice din Palestina
ne-au adus noi mărturii că semnul crucii era folosit ca simbol creștin pe osuarele din
necropolele aparțind chiar membrilor primei comunități creștine din Ierusalim (Vezi Pr.
Prof. VI. Prelipceanu, Vechimea crucii ca obiect de cinstire și simbol creștin, în lumina
descoperirilor arheologice mai noi, în MMS, an. 1958, nr. 5—6, p. 440).

Din sec. IV înainte, cinstirea Crucii din devoția particulară creștină ia o mare dezvoltare
și începe să se manifeste în chip public, trecând în cultul obștesc și oficial al Bisericii. La
aceasta au contribuit îndeosebi două evenimente istorice :

a) Cel dintâi e apariția minunată pe cer a semnului Crucii, prin care împăratul Constantin
cel Mare câștigă biruința împotriva lui Maxențiu – 312 (Vezi Eusebiu, Viața Iui
Constantin, I, 28 ș.u. trad. rom. de Iosif Gheorghian, p. 345); faptul acesta determină pe
împărat și pe succesorii lui să desființeze prin legi speciale pedeapsa răstignirii pe cruce,
obișnuită până atunci la romani (Vezi Eusebiu, Ist. Bis., I, 8 și Sozomen, Ist. Bis., I, 8.
(trad. rom. de Iosif Gheorghian, p. 15). De aici înainte, semnul Crucii a luat locul
vechilor embleme păgâne (dragonul sau altele) pe steagurile, ostașilor (labarum), pe
scuturile lor, pe diademele și sceptrul împăraților, pe monezi și acte oficiale, pe diptice
etc.; îl găsim însă și pe monezi ale regilor din provinciile periferice ale imperiului,
creștinate mai de mult cu un secol înaintea lui Constantin cel Mare.

b) Al doilea fapt determinant în evoluția ulterioară a cultului Sfintei Cruci a fost

descoperirea (dezgroparea) Crucii originare, pe care a fost răstignit Domnul; descoperirea
a avut loc pe la 326 și se datorează stăruințelor Sfintei Elena, conform unei tradiții pioase,
consemnată la mulți scriitori și Părinți bisericești din secolele IV—V, ca de ex., istoricul
Eusebiu, Sf. Chirii al Ierusalimului, Sf. Ambrozie, Fer. Ieronim, Teodoret, Rufin, Socrate
Scolasticul, Sozomen ș.a. Toți aceștia vorbesc și despre cultul dat atât Sfintei Cruci
întregi cât și părticelelor ei, dispersate în lumea întreagă încă din sec. IV, precum atestă
Sf. Chirii al Ierusalimului; acestea erau mult căutate, îmbrăcate în aur și argint și purtate
la gât, ca o bijuterie de mare preț, spun Sf. Ioan Gură de Aur și Sf. Paulin de Nola.
„Întreaga Biserică din toată lumea venerează cuiele cu care a fost țintuit Hristos și lemnul
cinstit al Crucii”, spune diaconul Rusticus. (Dialogus contra acephalos, P.L., t. LXVII,
col. 1169 ș.u. Istoricul bizantin Procopiu din Cezareea (sec. VI), în Bell. Pers., 2 spune că
un sirian a furat o bucată mare din Lemnul Sfânt, pe oare a dus-o la Apamea în Siria,
unde a fost multă vreme venerată (cit. la G. E. Gingras, Egeria, Diary of a Pilgrimage,
translated and annotated, New. York, 1970, p. 239, n. 384).

Îndată după descoperirea adevăratei Cruci, cinstirea ei a fost încadrată în cultul liturgic al
Bisericii. Punctul de plecare al acestui cult public și oficial al Sfintei Cruci a fost sfințirea
din 13 septembrie 335 a marii biserici zidite de împăratul Constantin cel Mare pe locul
Patimilor și al îngropării Domnului (vestita biserică a Sfântului Mormânt, sau Martyrion,
cu basilica Sfintei Cruci), în care a fost depusă, tot atunci, spre păstrare, cea mai mare
parte a lemnului Sfintei Cruci, descoperită de curând. Vederea, atingerea și cinstirea
acesteia deveniră unul din obiectivele de căpetenie al mulțimilor de pelerini care începură
să se îndrepte de aci înainte către Locurile Sfinte. Expunerea (arătarea) și cinstirea
liturgică (publică și solemnă) a Sfântului Lemn aveau loc la început de două ori pe an: o
dată la 13 septembrie (ziua în care, precum spune pelerina apuseană Egeria, a fost
aflată Sfânta Cruce) și a doua oară în Vinerea Patimilor. Ceremoniile sfinte care aveau
loc în aceste două zile la Ierusalim le descrie pe larg, spre sfârșitul secolului IV, pelerina
Egeria (Peregrinatio ad Loca Sancta, cap. 37, 48 și 49; ed. Pétré, Paris, 1971, p. 232 ș.u.,
262 ș.u.. Comp și Sf. Paulin de Nola, Scris, către Sulp. Sever, P.L., t. LXI, col. 325 ș.u.
— Vezi și Diac Ene Braniște, Vinerea Patimilor la Ierusalim, in veacul al patrulea, în rev.
„Păstorul Ortodox” (Pitești), an. 1947, nr. 1—12, p. 47—53).

Mai târziu, din pricina afluenței crescânde a credincioșilor, cinstirea generală, solemnă, a
Sfintei Cruci se făcea în trei zile consecutive din Săptămâna Patimilor : Joi, Vineri și
Sâmbătă.

Restituirea Sfintei Cruci, furate la 614 de către regele Chosroes al perșilor, și depunerea
ei solemnă (la 629—630) de către împăratul Heraclius în biserica Sf. Mormânt din
Ierusalim adăugă o nouă strălucire cultului public al Sfintei Cruci. După cinci ani (634),
din pricina pericolului crescând al invaziilor arabe asupra Pământului Sfânt, tot împăratul
Heraclius aduce Sf. Cruce la Constantinopol, depunând-o în Biserica Sf. Sofia.
Fragmente mici din ea se află în toată lumea creștină.

Prin veacurile VII—VIII, ceremonia liturgică a expunerii și venerării publice și solemne

a Sfintei Cruci, din Vinerea Patimilor, a fost importată și în Apus.

Cât privește întrebuințarea generală a semnului Sfintei Cruci și ve-nerația obștească de

care se bucură el în toată lumea creștină din secolele III—IV înainte, e amintită de
numeroși Sf. Părinți și scriitori bisericești, dintre care amintim pe: Clement din
Alexandria, Sf. Cipri- an, Origen, Sf. Ioan Gură de Aur, Asterie al Amasiei, Teodoret
Fericitul Augustin ș.a. După încetarea persecuțiilor, Crucea disimulată în simboluri și
Crucea monogramatică cedează cu încetul locul Crucii simple, latinești sau grecești. Din
sec. V înainte, pietatea artiștilor creștini începe să împodobească figura Crucii cu ‘flori și
piese scumpe, așa cum o întâlnim în desenele din catacombe, în celebrele mozaicuri din
basilicile italiene zugrăvite în acest timp (San Vitale, Sant Apolinarie Nuovo și
Mausoleul Gallei Placidia din Ravena, Sf. Puidentiana din Roma ș.a.), sau pe sarcofagele
păstrate în muzeul Lateran din Roma.
Din sec. VI înainte, devine frecvent Crucifixul (Crucea cu chipul Mântuitorului răstignit
pe ea), care luă o mare dezvoltare mai ales în arta și pietatea apuseană. Legi ale
împăraților Teodosie și Valentinian au interzis sculptarea, pictarea sau gravarea semnului
Sfintei Cruci în locuri necuviincioase sau în care ar fi riscat să fie profanat prin călcarea
cu picioarele, ca de ex., pe pardoseala bisericilor (Codex Justinianus, I, 1), dispoziție pe
care mai târziu a consfințit-o și Sinodul Trulan (692), prin canonul 73. Iconoclaștii masa
de înverșunați împotriva sfintelor icoane, au păstrat în cinste Sfânta Cruce, ba chiar au
exagerat cinstirea ei până la idololatrie, dacă e să credem pe istoricul Nichifor Callist,
care vorbește chiar de o sectă armeană a stavrolaților sau chazingarilor (de la chazus, în
limba armeană = cruce).

Sinodul VII ecumenic. (Niceea 787), completat de sinodul local din Constantinopol de la
869, formulează apoi oficial doctrina exactă a Bisericii în ceea ce privește cultul Sfintei
Cruci și al sfintelor icoane, precizând că cinstirea dată icoanelor trebuie să fie egală cu
cea data Sfintei Evanghelii și Sfintei Cruci. După această epocă, cinstirea Sfintei Cruci
luă un mare avânt și constatăm, mai ales în cultul bizantin, noi forme și mijloace de a se
manifesta, ca de ex., slujbele speciale alcătuite în cinstea și spre lauda ei (ea Acatistul
Sfintei• Cruci, vezi Ceaslovul Mare), care se adăugară la cele mai vechi, ale sărbătorilor
închinatei Sfintei Cruci, sau diferitele rugăciuni și imne (canoane, condace, stihuri,
tropare etc!), compuse de inspirații imnografi în același, scop și încadrate treptat în
rânduiala diferitelor slujbe sfinte din cărțile ortodoxe de slujbă. Așa sunt, de ex., cântările
din Octoih, pentru cele două zile ale săptămânii care au fost închinate amintirii și cinstirii
deosebite a Sfintei Cruci și a Patimilor, adică Miercurea și Vinerea. Prezența nelipsită a
Sfintei Cruci în toatei locurile scumpe evlaviei creștine: în sfintele locașuri (mai ales în
sfântul altar și deasupra tâmplei sau catapetesmei), în casele credincioșilor, la mormintele
morților din cimitire, la margini și răspântii de drumuri sau în locuri unde s-au întâmplat
nenorociri ori fapte memorabile (crucile memoriale sau troițele de lemn sau de piatră, așa
de larg răspândite mai ales la noi, românii), constituie o altă dovadă a prețuirii și
respectului cu care evlavia ortodoxă a înconjurat totdeauna semnul sfânt al Jertfei
Domnului și al mântuirii noastre.

Cinstirea Sfintei Cruci în pietatea creștină particulară și în cultul liturgic (public) al

Bisericii s-a manifestat, precum am văzut până aici, prin numeroase forme, ca de ex.:
facerea semnului Crucii sau închina-rea și invocarea ei în diverse împrejurări și momente,
venerarea lem-nului Sfintei Cruci, pelerinajele, zidirea de biserici închinate Sfintei Cruci,
ca cele ridicate în sec. IV la Ierusalim și Roma, cuvântări și imne de laudă în cinstea
Sfintei Cruci ș.a. Dar cea mai importantă for-mă este aceea a sărbătorilor, adică a zilelor
liturgice anume orânduite de Biserică spre venerarea (cinstirea-și închinarea) Sfintei
Cruci, de-spre care am și pomenit, pe scurt, până acum, referindu-ne la trecut. (Informații
preluate din Liturgica Generală a Pr. Prof. Dr. Ene Braniște)

Clasa a X-a. Relaţia omului cu Dumnezeu. Cinstirea sfinţilor, a sfintelor

icoane, a sfintelor moaşte şi a sfintei cruci.

O să observați probabil faptul că lecția voastră coincide întru o oarecare măsură cu lecția
postată pentru clasa a IX-a. Voi încerca să aduc câteva elemente în plus...
 Ce reprezintă sfinţii? Dar sfintele moaşte? 
 
Sfinţii sunt creştini sau persoane alese, care în timpul vieţii pământeşti s-au arătat plini de
desăvârşire în viaţa religioasă şi morală şi care, după moarte duc o viaţă fericită în cer;
Sfintele moaşte sunt rămăşiţele pământeşti făcătoare de minuni, ale unora dintre sfinţi.
Noi le cinstim ca pe nişte obiecte în care Dumnezeu îşi arată toată puterea minunată a
harului Său. 

-          Care este diferenţa dintre cinstirea sfinţilor şi cinstirea lui Dumnezeu?
Sfinţilor li se cuvine o cinstire relativă numită venerare, pe când lui Dumnezeu i se
cuvine o cinstire absolută, numită adorare. Pe sfinţi îi cinstim ca pe nişte mijlocitori ai
noştri către Dumnezeu.
Cinstindu-i pe sfinţi, cinstim în mod indirect pe Dumnezeu, Cel Care le-a dat acestora
harul Său care îi ajută la desăvârşire.

De ce cinstim sfintele icoane?

-          Noi cinstim de fapt Sfinţii reprezentaţi în ele, nu materia, lemnul, pictura respectivă.
Cinstim prototipul pe care ele îl reprezintă, persoană care există în realitate.
-          Icoanele sun reprezentări sensibile ale lui Dumnezeu sau ale sfinţilor.
-          Icoanele au mai fost numite şi Biblia neştiutorilor de carte. Ele au deci un rol ajutător în
rugăciunea credinciosului şi uneori îl ajută să înţeleagă sensuri ale învăţăturii creştine.
Astfel, în Biserica Ortodoxă icoana are rol pedagogic, ea fiind rezultatul şi mijlocul
răspândirii învăţăturii noastre despre Dumnezeu. 

-          Închinarea la moaştele sfinţilor e permisă?

Da, deoarece sfintele moaşte nu sunt idoli sau zei ori asemănări ale lui Dumnezeu. Dacă
însuşi Dumnezeu le proslăveşte prin puterea minunata pe care ce le-o dă atunci înseamnă
că  şi noi trebuie sa le cinstim, deoarece prin aceasta cinstim pe Dumnezeu, Care le-a dat
putere, şi suntem datori să cinstim puterea dumnezeiască din ele, iar nu pe ele însele ca
atare. Noi nu le ridicăm sfintelor moaşte biserici, cum făceau păgânii zeilor şi idolilor lor,
ci pe locul descoperirii lor ridicăm biserici lui Dumnezeu şi proslăvim pe Dumnezeu prin
ele.

-          Aţi putea să îmi daţi câteva exemple de sfinţi care au moaşte la noi în ţară şi unde
anume?
Sf. Cuv. Parascheva, Iaşi; Sf. Dimitrie Basarabov-Catedrala Patriarhală din Bucureşti, Sf.
Filofteia - Curtea de Arges...
Un articol frumos cu referire la cinstirea sfintelor moaște aflați dând un click aici.

-          Dar cinstirea Sfintei Cruci are justificare?

Noi trebuie să cinstim Sfânta Cruce cât se poate mai mult, deoarece Iisus Hristos a iubit
Crucea şi a îmbrăţişat-o cu iubire şi a ars pe ea, ca pe un altar, păcatul nostru. Crucea
arată ruşinea noastră, iar nu a Domnului; din partea Domnului arată iubire. Deci, gândul
la ea ne face pe de o parte să ne ruşinăm şi să ne căim de păcatele noastre şi să luptăm
împotriva lor, îmbrăţişând şi noi Crucea cum a îmbrăţişat-o Domnul. Iar pe de alta parte,
să ne înduioşăm de dragostea Lui cu care ne-a mântuit prin Cruce din păcatele noastre şi
să o slăvim. Desigur că obiectele care ne aduc întristare şi durere pentru pierderea unei
persoane scumpe nu le cinstim, dar Crucea Domnului nu ne-a adus numai întristare, ci şi
bucurie şi mântuire. Căci ea n-a fost, cum socotesc unii, o simpla spânzurătoare, ci a fost
altar de jertfă pe care s-a adus cea mai mare şi mai preţioasa jertfă cu putinţă, pentru
mântuirea noastră. 

Argumente biblice (scripturistice) pentru cinstirea Sfintei Cruci găsim la (1 CORINTENI
1,18), -”Dar mie să nu-mi fie a mă lăuda decât numai în crucea Domnului nostru
Iisus Hristos, prin care lumea este răstignită pentru mine şi eu pentru lume”
(GALATENI 6,14); -”Fiindcă mulţi – despre care v-am vorbit adeseori , iar acum o
spun plângând – se poartă ca duşmani ai crucii lui Hristos. Sfârşitul lor este pieirea”
(FILIPENI 3,18-19).