SEMINARUL TEOLOGIC ORTODOX “SF.

VASILE CEL MARE” IAŞI

LUCRARE DE ATESTAT

ICOANA DUPĂ SFINŢII PĂRINŢI:

DE LA TEODOR STUDITUL LA IOAN

DAMASCHIN

COORDONATOR, ELEV,

1
 SEMINARUL TEOLOGIC ORTODOX “SF. VASILE CEL MARE” IAŞI

CUPRINS

INTRODUCERE ..................................................................................................................................... 3
ÎNCEPUTURILE ȘI DEZVOLTAREA CULTULUI ICOANELOR .................................................... 4
TEOLOGIA ICOANEI ANTE-ICONOCLASTĂ .................................................................................. 5
BIBLIOGRAFIA CELOR 2 STALPI ICONODULI .............................................................................. 6
ICONOCLASMUL ȘI COMBATEREA LUI ......................................................................................... 9
Apariția iconoclasmului ...................................................................................................................... 9
Combaterea doctrinei iconoclaste. Sinodul VII Ecumenic. ............................................................... 10
CONCLUZII ......................................................................................................................................... 14
BIBLIOGRAFIE ................................................................................................................................... 15

2
 SEMINARUL TEOLOGIC ORTODOX “SF. VASILE CEL MARE” IAŞI

INTRODUCERE

Cinstirea sfintelor icoane constituie un punct central al cultului Bisericii Ortodoxe. În

cultul liturgic icoanele sunt cinstite prin închinare și sărutare de către credincioși și prin cădire
de către preoți. Icoanele însă, au fost contestate de-a lungul secolelor mai întâi în perioada
patristică și apoi odată cu apariția protestantismului.

Cultul icoanelor a început în jurul secolului al IV-lea după cercetători, dar Sfânta Tradiție
spune că prima icoană a Mântuitorului a existat încă din vremea vieții Sale pământești, iar
prima icoană a Maicii Domnului a fost pictată după Cincizecime de către Sfântul Apostol
Luca. Deasemenea, alături de cultul sfintelor moaște ale mucenicilor a existat si tradiția ca
aceștia să fie pictați, din dragostea și prețuirea pe care o aveau creștinii față de cei ce iși
dădeau viața pentru Hristos.

Pe marginea acestui subiect - icoanele – au existat adevărate lupte ideologice, au fost

patriarhi, epscopi și mai ales împărați care au încercat să-și impună punctul de vedere. Despre
dogme, autori, scrieri și evenimente istorice își propune să vorbească această lucrare.
Deasemenea voi încerca să redau evoluția icoanei de-a lungul timpului, începând cu perioada
Sfinților Apostoli.

3
 SEMINARUL TEOLOGIC ORTODOX “SF. VASILE CEL MARE” IAŞI

ÎNCEPUTURILE ȘI DEZVOLTAREA CULTULUI

ICOANELOR

Cultul icoanelor a apărut de la începuturile Bisericii creștine. Icoana nu a venit în mod

forțat sau deodată, nu a fost impusa de nimeni, nu a existat cineva care să fi avut vreun interes
politic sau de alt gen în legătură cu introducerea sfintelor icoane, ci mai degrabă cu scoaterea
lor. Icoanele au apărut și s-au dezvoltat odată cu Biserica. Astfel, Sfânta Tradiție vorbește
despre icoana Maicii Domnului pictată de Evanghelistul Luca, dar și de picturi murale în
bisericile sau catacombele creștinilor. Prima icoană însă, este cea nepictată de mână, cu chipul
Mântuitorului, despre care vorbește tot Tradiția, adică Sfânta Mahramă.

Icoanele și picturile murale s-au dezvoltat în același timp, cele dintâi având rol în cult,
iar cele murale având un caracter pedagogic. Picturile murale erau întâlnite mai ales în
catacombe. Ele prezentau la început scene funerare sau martirii, apoi începând cu secolul III
s-a făcut trecerea la scene din Noul Testament sau Vechiul Testament. Astfel Sfânta
Evanghelie nu a fost propovăduită doar prin grai, ci și în mod vizual. Printre cele mai vechi
icoane și picturi păstrate amintim: icoanele de pe muntele Sinai, mozaicurile bisericii
Sfântului Dimitrie din Tesalonic, catacombe descoperite la Roma, Ravenna, Napoli, etc1.

Perioada primelor trei secole creștine nu a favorizat foarte mult cultul icoanelor, dar
odată cu edictul de la Milan (anul 313) și gasirea Sfintei Cruci (anul 324) cultul creștin a
început să ia amploare. Creștinii au dobândit libertate, au fost construite noi locașuri de cult și
așa s-a putut dezvolta și arta bisericească. Treptat pictura s-a dezvoltat până în perioada
împăratului Iustinian când icoanele erau împodobite cu pietre prețioase , iar arta căpăta o alta
valoare. În această perioadă s-a construit biserica Sfânta Sofia din Constantinopol, vestită
pentru măreția sa, mozaicurile și marmura cu care era împodobită.

1
Drd. Mihai D. Radu, Icoanele în istoria artei bisericești și a cultului creștin ortodox, în Studii Teologice, seria
a II-a, anul XXVII, nr. 5-6, mai-iunie 1975, p. 422-427

4
 SEMINARUL TEOLOGIC ORTODOX “SF. VASILE CEL MARE” IAŞI

TEOLOGIA ICOANEI ANTE-ICONOCLASTĂ

În perioada ante-iconoclastă nu s-a vorbit foarte mult despre icoane, dar există Părinții
care au formulat idei ce au putut fi folosite mai târziu în apărarea icoanelor. Sfântul Vasile cel
Mare vorbește cel mai direct despre folosul icoanelor, arătând legătura dintre icoană și
prototipul său: „cinstirea adusă chipului trece asupra prototipului”2. Tot Sfântul Vasile este cel
care atestă faptul că icoana își are rădăcinile în perioada apostolică: „mă închin și cinstesc
icoanele după cum este dat de la Sfinții Apostoli. Iar acestea nu sunt oprite, ci sunt zugrăvite
în toate bisericile noastre din vechime”3. Sfântul Metodie de Olimp arătând legătura dintre
icoană și prototip face o comparație interesantă. El spune că așa cum cineva care hulește un
tablou de-al împăratului se face vinovat, cel care nu cinstește icoanele cu atât mai mult se
face vinovat, pentru că este vorba de chipul lui Hristos cel Întrupat.4 Sfântul Ioan Gură de
Aur spune că așa cum cei victorioși în război sau întreceri sunt vrednici de a fi lăudați prin
statui și picturi, tot așa și sfinții care fac parte din Biserica Triumfătoare. Nimeni nu ar putea
să facă o icoană unui trădător sau unuia care nu este vrednic.5 Despre legătura dintre icoană și
prototip vorbește și Sfântul Grigorie de Nyssa: „firea omenească, pentru că a fost înălțată ca
să stăpânească peste celelalte, a fost înălțată ca o icoană însuflețită, care participă cu
originalul și în vrednicie și în nume”6.

Cu privire la arta bisericească sunt trei canoane date la Sinodul Quinisext (Trulan).
Acestea sunt 73, 82 și 100. Dar cel care este mai important este 82: „Pe anumite picturi se află
mielul pe care Înaintemergătorul îl arată cu degetul; acest miel a fost pus acolo ca model al
harului, prefigurând – prin mijlocirea Legii – adevăratul Miel, Hristos Dumnezeu. Desigur că
onorăm figurile și umbrele – ca pe niște simboluri și închipuiri ale Bisericii, dar preferăm
harul și adevărul, primind acest adevăr ca plinire a Legii. Hotărâm deci ca de acum înainte
plinirea aceasta să fie tuturor vădită prin picturi, astfel încât în locul mielului din vechime să
fie reprezentat – după firea sa omenească – Cel ce a ridicat păcatul lumii, Hristos Dumnezeul

2
Pr. Prof . Dr. Nicolae Chifăr, Iconologie și Iconoclasm, editura Andreiana, Sibiu 2010, p. 104
3
Drd. Mihai D. Radu, op. cit. , p. 430
4
Pr. Prof. Dr. Nicolae Chifăr, op. cit., p. 12
5
Ibidem, p. 12
6
Drd. Mihai D. Radu, op.cit., p.430

5
 SEMINARUL TEOLOGIC ORTODOX “SF. VASILE CEL MARE” IAŞI

nostru. Așa înțelegem mărirea lui Dumnezeu – Cuvântul și ajungem să – I pomenim locuirea
în trup, Patima, Moartea Lui mântuitoare și, de aici, izbăvirea pe care a dăruit-o lumii”7.

Totuși au existat voci împotriva sfintelor icoane și înainte de apariția iconoclasmului,

de exemplu: Sfântul Epifanie din Cipru, papa Grigorie cel Mare, Tertulian, Eusebiu,
Lactanțiu, etc. Sfântul Iustin Martirul spunea că prin icoană aducem blasfemie. Sfântul Irineu
de Lyon era împotriva reprezentării iconografice a lui Dumnezeu. Tertulian spunea că
Dumnezeu interzice orice reprezentare, cu atât mai mult reprezentarea chipului Său. Origen
era de părere că este cu neputință ca Dumnezeu să poată fi zugrăvit de către o mână
omenească. A existat chiar și un sinod în 306 la Elvira (Spania), care a hotărât că în biserică
nu trebuie să se găsească picturi.

Pentru a combate părerile negative despre icoane, unii teologi au căutat argumente
care să susțină cinstirea lor. Aceste argumente provin mai ales din hotărârile sinoadelor cu
conținut hristologic (III-VI).

Deci, icoana a fost folosită de la început in Biserică cei mai mulți dintre Părinți
aducând argumente în favoarea ei, părerile contra au fost într-un număr mai mic, iar
majoritatea acestora au fost formulate de teologi care au căzut mai apoi din credință.

BIOGRAFIA CELOR 2 STÂLPI ICONODULI

Ioan Damaschinul8 s-a născut la Damasc (Siria), pe la anul 675, ca fiu al lui Sarjun
(Serghie) ibn-Mansur, un înalt dregător la curtea califului musulman Abd-el-Malek din
Damasc, unde se stabilise din 661 califatul mahomedan. Serghie mai avea și rolul de
reprezentant al creștinilor în fața califului. Pentru educația lui Ioan și a fratelui său adoptiv
Cosma cel Tânăr, Serghie a răscumpărat de pe piața robilor pe călugărul Cosma. Acesta era
foarte bine pregătit, nu numai în domeniul teologiei, ci și al filozofiei și științelor.

7
Leonid Uspensky, Teologia Icoanei, traducere de Teodor Baconsky, editura Anastasia, București, 2009, p. 82

8
Andrew Louth, Ioan Damaschinul. Tradiție și originalitate în teologia bizantină, traducere de pr. prof. Ioan Ică
sn și diac. Ioan I. Ică jr., Deisis, Sibiu, 2010, p.19

6
 SEMINARUL TEOLOGIC ORTODOX “SF. VASILE CEL MARE” IAŞI

Pe baza educației primite, a studiilor sale și a viețuirii într-un mediu care îi permitea
să analizeze atât creștinismul cât și islamismul, Sf. Ioan constată la curtea califului Iezid, încă
din anul 723, influența monofiziților, care favorizează o poziție iconoclastă, de respingere a
cultului icoanelor. Califul, sub influența lor, îi scrie împăratului bizantin Leon al III-lea
Isaurul că, tolerând cinstirea icoanelor în biserică, încălca porunca a doua din Decalog. Ca
urmare a acestei intervenții, împăratul Leon publică edictul său împotriva icoanelor din anul
726. La apelul patriarhului Ioan al V-lea al Ierusalimului, Sfântul Ioan redactează trei
cuvântări de larg răsunet în sprijinul icoanelor – "Tratate contra celor care atacă sfintele
icoane".

Sf. Ioan afirma că Mântuitorul poate fi reprezentat prin icoană, deoarece a luat chip
omenesc, iar icoanele îndeplinesc în Biserică patru roluri: educativ – instructiv, estetic – de
împodobire a sfintelor lăcașuri, cultic – de însoțire a slujbelor bisericești și haric – de a
mijloci harurile Sfintei Treimi către credincioși. În ciuda acestor luări de poziție, califul Iezid
îl stima pe Sf. Ioan, pentru calitățile sale umane și cunoștințele vaste, motiv pentru care l-a
invitat să preia funcțiile de la curte ale tatălui său, Serghie.

Totuși, având o înclinare puternică pentru viața ascetică, în jurul anului 732, Sfântul
Ioan se retrage împreună cu fratele său în Lavra Sf. Sava de lângă Ierusalim, unde se găsea și
o bogată bibliotecă cuprinzând lucrări ale Sfinților Părinți bisericești, dedicându-se trăirii
întru Hristos și studierii teologiei creștine. După călugărire a fost hirotonit ieromonah de către
patriarhul Ioan al V-lea al Ierusalimului; fratele său a fost hirotonit mai târziuepiscop în
cetatea Maiuma de lângă Gaza, în Palestina de sud-vest.

Până la adormirea sa întru Domnul, Sfântul Ioan s-a dedicat teologiei ortodoxe, iar
prin operele sale polemice a subliniat neajunsurile mahomedanismului, iconoclasmului,
nestorianismului, monofizitismului și altor rătăciri. La anul 743 a alcătuit cea mai complexă și
sistematică "Expunere a credinței ortodoxe" de până atunci, numită în prescurtare Acrivia, în
care condensa într-un mod concis și cursiv rezultatele la care au ajuns Părinții Bisericii, prin
precizările lor teologice, confirmate apoi de sinoadele ecumenice.

În lucrarea de morală "Sfintele paralele" pune alături păcatele și virtuțile care le

înfruntă. A scris omilii despre Sfânta Treime, Adormirea Maicii Domnului, a comentat
Epistolele Sf. Pavel. Tot Sfântului Ioan i se datorează și Octoihul, care este în uz până în

7
 SEMINARUL TEOLOGIC ORTODOX “SF. VASILE CEL MARE” IAŞI

zilele noastre. A mai realizat și lucrări deascetică, unele dintre ele găsindu-se în volumul IV al
Filocaliei românești. A adormit întru domnul la anul 749, în Mănăstirea Sfântului Sava.

Teodor Studitul9(759-826), a fost monah şi teolog. S-a născut într-o familie profund
credincioasă din Constantinopol. Cea care s-a ocupat de educaţia sa a fost mama sa,Teoctista,
facilitându-i accesul la cultura clasică şi religioasă. Sub influenţa unchiului său,Plato,
egumenul mănăstirii Saccundium din Bitinia, îmbrăţişează viaţa monahală. Este hirotonit de
patriarhul Tarasie în 787/788 şi ajunge egumen în locul unchiului său în 794, acesta
retrăgându-se în favoarea nepotului său.

Atunci când împăratul Constantin al VI-lea se căsătoreşte pentru a doua oară, Teodor devine
unul dintre cei mai aspri critici ai împăratului, dar şi ai patriarhului Tarasie, deoarece
acceptaseră tacit săvârşirea celei de adouă căsătorii, însă când patriarhul a trebuit să dea
socoteală celei de a două căsătorii, l-a depus din treaptă pe preotul care a oficiat taina
căsătoriei.

Datorită atitudinii sale critice,este exilat în Tesalonic în anul 796, de unde revine numai
pentru un an, după ceîmpărăteasa Irina şi-a depus fiul, luându-i locul în 799. Teodor se mută
împreună cu întreaga obşte la mănăstirea Studion, mănăstire ce urma să fie închisă. Prin
activitatea sa neobosită şi dublată de spiritul său organizatoric, Teodor readuce Studion-ul la
statutul de centru spiritual şi cultural al capitalei bizantine. Nu după mult timp, Teodor intră
înconflict cu împăratul Nichifor I (802-811) şi cu noul patriarh, care au acordat clemenţă
preotului Iosif, cel care a săvârşit cea de a doua căsătorie a împăratului Constantin VI. Faţă de
atitudinea iconoclastă a împăratului Leon V Armeanul, Teodor10 , împreună cudiscipolii săi,
studiii, au fost apologeţii devotaţi ai cinstirii icoanelor, care au exercitat o mare influenţă
asupra masei poporului. Mai mult, Teodor a scris şi vorbit deschis împotriva intervenţiei
puterii imperiale în problemele Bisericii şi a apărat principiile independenţei Bisericii şi a
libertăţii de conştiinţă.

Iritat peste măsură de acţiunile lui Teodor Studitul, împăratul Leon al V-lea îl trimite încel de-
al treilea exil, de unde îi continuă activitatea prin scrisori şi intervenţii pe lângă Papa Pascal.
Moare în anul 826, în timpul împăratului Mihail al II-lea. Trupul său estea dus la Studion, în

9
Remus Rus, Dictionar Enciclopedic de Literatura Crestina, Editura Lidia, Bucureti, 2003, p. 817
10
A.A Vasiliev , Istoria Imperiului Bizantin, Epoca iconoclasta,Editura Polirom, Bucureti, 2011, p. 294

8
 SEMINARUL TEOLOGIC ORTODOX “SF. VASILE CEL MARE” IAŞI

anul 844, după reinstaurarea Ortodoxiei. Acesta a lăsat în urma sa o operă literară bogată,
cuprinzând scrieri polemici şi ascetice, scrisori, discursuri şi poezii.

ICONOCLASMUL ȘI COMBATEREA LUI

Apariția iconoclasmului

Perioada patristică a fost tulburată de multe erezii, combătute fiecare în parte la

Sinoadele Ecumenice. Ultima dintre aceste rătăciri este iconoclasmul (secolele VIII-IX).

Inițiatorul acestei erezii a fost împăratul Leon al III-lea Isaurul. El considera cultul
icoanelor o practică idolatră ce trebuia înlăturată. Astfel, el a interpretat erupția vulcanică care
a afectat insulele Thera și Therasia ca semn al mâniei lui Dumnezeu asupra creștinilor pentru
că aceștia ar fi încălcat porunca a II-a din Decalog, și a dat în anul 726 o dispoziție privind
înlătutarea icoanelor11. Împăratul a încercat sa îi atragă la înșelarea sa pe patriarhul
Constantinopolului și pe papă, dar nu a reușit. Sfântul Gherman care era pe atunci patriarh a
luptat pentru cinstea icoanelor. La început relația dintre patriarh și împărat a fost una
apropiată, Sfântul Gherman fiind cel care l-a încoronat pe Leon (anul 717), pe soția sa (anul
718) și pe fiul său drept coîmpărat (anul 720). Apoi relația s-a răcit din cauza faptului că
împăratul dorea scoaterea icoanelor din biserici, iar în 730 la o consfătuire de la palatul
imperial, Sfântul Gherman a renunțat la scaunul patriarhal spunând că el nu va tolera nicio
schimbare a învățăturii de credință fără un sinod ecumenic. După aceasta s-a retras la
Platanium și în anul 733 a murit. Următorul patriarh, Anastasie a oficializat ideile împăratului,
după care s-au arătat și episcopi susținători. Icoanele au fost scoase din unele biserici, iar în
altele au fost ridicate la înălțime pentru a nu putea fi sărutate. De acum icoanele aveau doar un
rol estetic, nu mai faceau parte din cult, iar în unele părți locul lor a fost luat de tablouri de
vânătoare, peisaje ornamente florale etc.

11
Pr. Prof. Dr. Nicolae Chifăr, op. cit. p. 86

9
 SEMINARUL TEOLOGIC ORTODOX “SF. VASILE CEL MARE” IAŞI

Papa Grigorie al II-lea s-a opus și el iconoclaștilor convocând în anul 727 un conciliu
care confirma cinstirea sfintelor icoane.

În această perioadă au fost mulți creștini uciși, episcopi exilați și de multe ori omorâți
pentru că se împotriveau deciziei de a nu se mai închina icoanelor. Acest atac nu a fost unul
pornit din Biserică, ci împăratul a profitat de puterea sa pentru „a face ordine ” în Biserică, el
de fapt neavând această putere, deci a intrat în treburile Bisericii în mod abuziv.

După moartea lui Leon, Constantin Copronimul fiul său a venit pe tron purtând
aceleași lupte împotriva celor ce se închinau la icoane. În anul 754 a avut loc un sinod
iconoclast ( la Hieria), convocat de împărat la care au participat 388 de episcopi ce au semnat
decizia de a nu ne mai închina la icoane, dar și anatemele asupra Sfântului Gherman,
Sfântului Ioan Damaschin și Sfântului Gheorghe al Ciprului. După moartea acestuia a venit
pe tron Leon al IV-lea care era indeferent față de tot ce se întâmpla, după care Împărăteasa
Irina (780) a urcat pe tron și a restaurat închinarea la sfintele icoane. După o perioadă de
liniște iconoclasmul a fost reinstaurat de Leon V Armeanul, care considera că împărații
iconoclaști aveau mai mult succes în lupte decât ceilalți. În această perioadă Sfântul Patriarh
Nichifor și Sfântul Teodor Studitul au fost cei ce au ținut piept ereziei prin scrierile și
atitudinea lor.

Combaterea doctrinei iconoclaste. Sinodul VII Ecumenic.

Criza iconoclastă, începută de împăratul Leon și legiferată de fiul său, a luat sfârșit în
anul 780 odată cu venirea împărătesei Irina pe tron. La început împărăteasa a acționat cu
prudență din cauza armatei care încă îl purta în memorie pe Constantin al V-lea. După
moartea patriarhului Pavel care s-a retras la Mănăstirea Sfântul Florus, a fost ales Tarasie
fiind mirean, dar cu o bună pregătire teologică. Acesta pentru a accepta a pus condiția ca
împărăteasa să convoace un sinod ecumenic pentru a lămuri problema iconoclasmului.

La 7 august 786 a fost organizat sinodul în Biserica Sfinților Apostoli din

Constantinopol. În biserică erau câțiva demnitari, delegații papei și episcopii invitați, dar
pătrunderea soldațlor iconoclaști a creat dezordine, iar sinodul a fost închis. Sub pretextul
unei campanii militare împotriva arabilor au fost aduși soldați iconoduli din Tracia. Patriarhul

10
 SEMINARUL TEOLOGIC ORTODOX “SF. VASILE CEL MARE” IAŞI

Tarasie a început organizarea unui nou sinod, hotărându-se ca acesta să se desfășoare la

Niceea spre aducere aminte de primul sinod, si pentru că era aproape de Constantinopol. S-
au făcut apoi noi invitații episcopilor și la 24 septembrie 787 a început sedința sinodului.
Foștii episcopi iconoclaști au fost audiați după care au depus mărturisirea de credință.12

Iconoclaștii spuneau că cei care pictează numai icoana trupului lui Hristos pe care l-am
văzut sunt vinovați de despărțire, trupul fiind în același timp și al Cuvântului lui Dumnezeu și
primind firea dumnezeiască în întregime, fiind îndumnezeit. Totuși chiar dacă erezia este una
hristologică, la început iconoclaștii dădeau vina pe ortodocși pentru faptul că încalcă porunca
a II-a. Ei spuneau că ortodocșii se închină materiei, deci au căzut în idolatrie. Ortodocșii însă,
au răspuns de la început cu dovezile hristologice. G. Ostrogorsky spune: „din documentele
istorice nu reiese că în prima fază a luptei iconoclaștii i-ar fi acuzat pe adversarii lor de
altceva decât de idolatrie. Ca atare, ar fi cu siguranță mai mult întemeiat să susținem că
raționamentele hristologice ale sinodului iconoclast nu au fost decât un răspuns forțat la
argumentele partidei ortodoxe – mai degrabă decât invers”13. Învățătura ortodoxă a fost
formulată chiar înainte de izbucnirea iconoclasmului, la Sinodul de la Quinisext. Sfântul
Gherman în cele trei scrisori către episcopii iconoclaști din Asia Mică (Constantin de
Nikoleia, Toma de Klaudiopolis), face referire și la canonul 82 al Sinodului Trulan, pe care l-
am citat mai sus. De fapt acesta este un veritabil argument ortodox, că cinstirea icoanei a fost
atestată înaintea apariției ereziei.

Gândirea iconoclastă este complet diferită de gandirea ortodoxă. Constantin

Copronimul, în tratatul său care a fost discutat la sinodul iconoclast arată că icoana trebuie să
aibă aceeași natură cu cel reprezentat. El spune că Euharistia este singura icoană validă
argumentând că Mântuitorul a dat pâinea pentru a ne fi imagine a Sa. Dar din punct de vedere
ortodox avem două erezii într-una. În primul rând este o aberație să spui că icoană adevarată
este doar cea consubstanțială cu prototipul, dacă stăm bine să ne gândim nu am putea să o
numim icoană, ci mai degrabă „clonă”. Însăși noțiunea de icoană implică diferența dintre
imagine și prototip. Cuvântul „icoană” vine din grecescul „eikon”. Noi nu spunem că în
icoană vedem firea cea dumnezeiască, ci spunem că în virtutea chenozei putem să îl pictăm pe
Dumnezeu – Omul, Cel ce S-a arătat. De aceea prin icoană vedem cu ochii trupești pe Cel ce

12
Pr. Prof. Dr. Nicolae Chifăr, op.cit. pp. 173-180

13
Leonid Uspensky, Op. cit., p. 113

11
 SEMINARUL TEOLOGIC ORTODOX “SF. VASILE CEL MARE” IAŞI

S-a Întrupat. Vederea cu ochii minții este diferită de vederea cu ochii trupului cu care vedem
icoana. Noi în icoană Îl vedem pe Hristos așa cum l-au văzut contemporanii Săi. De aceea
prototipul nu poate fi consubstanțial cu icoana, căci dacă ar avea aceeași ființă ar fi prototipul
însuși14 . A doua erezie este că Euharistia ar fi „imaginea lui Hristos”. Noi știm că este Însuși
trupul Lui Hristos: „acesta este Trupul meu care se dă pentru voi” (Luca 22, 19); „acest
pahar este întru Legea cea nouă, întru Sângele Meu, care se varsă pentru voi”(Luca 22, 20).
În cuvintele lui Hristos nu vedem nicăieri cuvântul „imagine”. Trupul lui Hristos nu ni S-a dat
ca să îl vedem, ci ca să îl mâncăm pentru că „cel ce mănâncă trupul Meu și bea Sângele Meu
rămâne întru Mine, și Eu întru el” (Ioan 6,56).

O altă greșeală a iconoclaștilor este neînțelegerea dogmei hristologice de la Calcedon.

Ei nu înțeleg diferența dintre natură și ipostas, de aceea spun că reprezentându-L pe Hristos
ori reprezentăm firea divină ceea ce nu ar fi posibil, ori reprezentăm firea umană despărțind-o
de cea dumnezeiască. Dar, după cum spune Sfântul Teodor Studitul nu reprezentăm nici firea
nici natura, ci persoana care a unit cele două firi, Îl pictăm pe Hristos cel Întrupat, de aceea
hristologia nu este despărțită nici de triadologie, nici de antropologie. Prin zugrăvirea
Mântuitorului mărturisim Întruparea Lui, iar prin negarea icoanelor, negăm Întruparea Lui. La
fel este și în cazul sfinților, după cum spune Sfântul Ioan Damaschin: „dacă pictezi imagini
ale lui Hristos fără să le pictezi și pe cele ale sfinților, e limpede că ceea ce interzici nu este
reprezentarea, ci venerarea sfinților”15; „când vezi că Cel fără de trup S-a făcut trup pentru
tine om, atunci vei zugrăvi icoana chipului Lui omenesc. Când Cel nevăzut S-a făcut văzut în
trup, atunci vei înfățișa icoană asemenea Celui ce S-a văzut. Când Cel fără corp, fără formă,
fără greutate, fără calitate, fără mărime din pricina superiorității firii Lui, Cel care există în
chipul lui Dumnezeu a luat chip de rob, prin această apropiere de cantitate, și calitate și a
îmbrăcat chipul corpului, atunci zugrăvește-L pe Acela care a primit să fie văzut”16. Aici
Sfântul Ioan Damaschinul risipește concepția eretică despre consubstanțialitatea icoanei cu
prototipul, dar și pe cea care spune că iconografia nu ar fi justificată de Întruparea Domnului.

Cei care s-au ridicat împotriva icoanelor au invocat printre altele şi motivul cum că
dumnezeirea, ca de altfel toate lucrurile spirituale, nu pot fi pictate, nu pot fi reprezentate şi
mărginite în forme materiale. La aceasta Sfântul Ioan Damaschin răspunsese în parte prin

14
Leonid Uspensky, op.cit. , p. 117
15
Sfântul Ioan Damaschin, Anexe la Primul tratat în apărarea sfintelor icoane;apud Leonid Uspensky, op. cit.,
p.123
16
Sf. Ioan Damaschinul apud Pr. Prof. Dr. Nicolae Chifăr, op.cit. p. 237

12
 SEMINARUL TEOLOGIC ORTODOX “SF. VASILE CEL MARE” IAŞI

gruparea sensurilor noţiunii de icoană, în care arată că icoana oglindeşte fidel prototipul, fără
a-i repeta fiinţa, numai în cazul primei grupe icoana are aceeaşi fiinţă ca şi orginalul, Fiul
ipositaziază fiinţa Tatălui.

Dar meritul mare al teologului icoanelor este de a fi bazat învăţătura despre posibilitatea
pictării şi folosirii icoanelor pe considerente de ordin hristologic. "Zugrăvesc pe Dumnezeu
nevăzut, spunea evlaviosul ieromonah de la Sf. Sava, nu ca nevăzut, ci, ca pe unul care s-a
făcut văzut pentru noi prin participare la corp şi sânge. Nu zugrăvesc Dumnezeirea nevăzută,
ci zugrăvesc corpul văzut al lui Dumnezeu"17.

Cât priveşte mult-citatul text din Decalog (Exod, XX, 4 , Deuteronom, V, 8), potrivit
căruia Dumnezeu ar fi oprit în mod expres orice fel de reprezentare a lucrurilor spirituale, Sf.
Ioan Damaschin arată aşa cum am văzut, că o astfel de interpretare a textului vechi-
testamentar denotă necunoaşterea exactă a Sfintei Scripturi. Autorul arată că Scriptura uneşte
adorarea cu închinarea, de unde înţelegem că în textul din decalog este oprită adorarea altor
persoane sau lucruri în afară de Dumnezeu, porunca dată Iudeilor "din pricina lesnei lor
înclinări spre idolatrie". Dacă însă am vedea în textul respectiv oprirea oricărui fel de
reprezentare a celor
duhovniceşti ar insemna să-L punem pe Dumnezeu în contradicţie cu sine însuşi, căci tot în
Vechiul Testament El Însuşi poruncise lui Moise să facă cortul mărturiei (Exod XXXI, 1-6) în
care erau reprezentaţi heruvimii.
În perioada (815-842) iconoclasmul a revenit, în ciuda faptului că fusese combătut.
Aici vorbim mai ales de contribuția Sfântului Teodor Studitul și a Sfântului Nichifor în
combaterea ereziei. Sfântul Teodor a arătat legătura ipostatică dintre icoană și prototip, dar și
diferența lor de fire. El i-a contrazis pe iconomahi cu argumentele lor. Asfel, dumnezeirea
este necircumscrisă, nonfigurabilă, nedefinită, dar prin faptul că S-a unit cu firea omenească
finită, având chip, circumscrisă noi putem să Zugravim chipul, ipostasul care a unit cele două
firi. În icoană zugrăvim pe sfinți și pe Cel Sfânt, cu privire la aceasta sf. Teodor spune: „când
a fost numit cineva sfânt și nu a fost vrednic de închinare?”18. Opera Sf. Teodor este un
argument veritabil pentru cinstirea icoanelor.

17
Sf. Teodor Studitul Iisus Hristos prototip al icoanei Sale, editura Deisis, Sf Mănăstire Ioan Botezătorul, Alba
Iulia, 1994, p. 116
18
Sf. Teodor Studitul, op.cit., p. 93

13
 SEMINARUL TEOLOGIC ORTODOX “SF. VASILE CEL MARE” IAŞI

CONCLUZII

Icoana a avut de la începutul Bisericii un rol foarte important, ea scoate în evidență

atât dragostea cât și râvna creștinilor. Dragostea pentru că își doresc să Îl vadă pe Hristos și pe
sfinții Săi, și ravnă pentru că au fost vremuri când și-au dat viața pentru icoană.

Icoana are un rol duhovnicesc. Ce ar fi Biserica fără icoane? Ar fi lipsită de duhul

rugăciunii, de frumusețea cultului. De ce ar cădi preoții în naos dacă nu ar fi icoane? Vedem
de aici că icoana nu este doar o reprezentare, ci este o revelație care dă sens cultului. Biserica
ar fi de neimaginat fără frumusețea picturii, deci icoana și pictura în biserică este o
preînchipuire a raiului, atât câtputem vedea noi, este imagine care reflectă desăvârșirea.

Din perspectiva secolelor care au trecut şi care au confirmat ortodoxia învăţăturii

autorului celor trei tratate împotriva iconoclaşilor, este foarte uşor să apreciem aportul imens
adus de autorul lor la definitivarea teologiei icoanelor. Sf. Ioan Damaschin a ţinut să specifice
că învăţătura sa este "tradiţia Bisericii", afirmaţie justificată mai ales de bogatele citate din
Sfinţii Părinţi cu care se încheie fiecare tratat.

Prin învăţătura sa, Sf. Ioan n-a impus icoana în cultul Bisericii, unde ea exista de la
început, ci a dat numai acestei practici un suport doctrinar solid, după criteriile Revelaţiei din
Sf. Scriptură şi Sf. Tradiţie. Icoana reprezintă una dintre funcţiile materiei de a mijloci
înţelegerea celor nevăzute, de a ţine locul cuvântului, fie pentru cei care ştiu să citească, de a
ţine locul cuvântului, fie pentru cei care n-ar şti să citească, de a face vii în mijlocul nostru
exemplele de virtute ale sfinţilor, spre a ne îndemna la a-i imita, spre a mijloci harul mântuitor
dar, mai ales, spre a contribui la descoperirea slavei lui Dumnezeu.

Prin această învăţătură, teologul icoanelor lasă Bisericii truda vieţii şi rodul evlaviei lui,
încheind prin moartea sa perioada patristică, aceea care a dat crestinătăţii pe marii şi
neântrecuţii ei apărători. Prin hotărârea dogmatică a Sinodului VII ecumenic, Biserica a
preluat şi oficializat învăţătura Sf. Ioan Damaschin cu privire la importanţa Sfintelor icoane în
cultul crestin. Această învăţătură se bucură şi astăzi de aceeaşi valabilitate în Biserica

14
 SEMINARUL TEOLOGIC ORTODOX “SF. VASILE CEL MARE” IAŞI

Ortodoxă.

Alături de argumentarea teologică a sfântulului Damaschin, probabil că cea mai

adecvată legitimare a intermedierii iconice, ne-o oferă Sfântul Teodor Studitul în celebrele
sale “Tratate contra iconomahilor”. Iată ce spune el:

“Icoana există în El în potenţă şi poate fi pururea văzută în Hristos, chiar înainte de a

fi realizată tehnic, aşa cum şi umbra subzistă pururea în trup, chiar dacă nu este încă
configurată de o rază de lumină, mod în care nu este în afara verosimilului a spune că
Hristos şi icoana Lui sunt simultane.

Prototipul şi icoana ţin de categoria relativelor, ca şi dublul şi jumătatea. Căci

prototipul introduce întotdeauna împreună cu sine icoana a cărui prototip este, şi dublul
introduce întotdeauna cu sine jumătatea fată de care se zice dublu, căci nu ar putea exista
prototip dacă n-ar exista icoană, nici dublu dacă nu s-ar gândi mai întâi o jumătate – lucruri
care subzistă şi se gândesc în acelaşi timp ca unele ce sunt simultane. Prin urmare, întrucât
nu intervine între ele un timp oarecare, nici închinarea nu va fi alta, ci una şi aceeaşi pentru
amândouă.

Prototipul şi icoana îşi au existenţa legată cumva unul de altul şi prin suprimarea unuia
este suprimat împreună şi celălalt, precum atunci când e suprimat dublul e împreună
suprimată şi jumătatea. Prin urmare nu poate exista Hristos fără ca icoana (chipul) Lui să fie
în potenţă şi să existe pururea în prototip, mai înainte de a fi executată tehnic. Prin urmare,
cel ce nu mărturiseşte că în El este venerată (şi închinată) împreună şi icoana Lui, suprimă
însăşi
închinarea lui Hristos.”19

BIBLIOGRAFIE

19
Sfântul Teodor Studitul, Iisus Hristos prototip al icoanei Sale, Ed. Deisis, Alba Iulia, 1994, p. 160-161

15
 SEMINARUL TEOLOGIC ORTODOX “SF. VASILE CEL MARE” IAŞI

Biblia sau Sfânta Scriptură, editura IBMBOR, București, 2001.

Chifăr, Pr. Prof. Dr. Nicolae, Iconologie și iconoclasm, editura Andreiana, Sibiu,
2010.

Herea, Pr. Gabriel, Simbolul în Tradiția Bizantină – note hermeneutice, „Studii

Teologice”, anul VII, nr. 4, octombrie – decembrie, București, 2011

Louth Andrew , Ioan Damaschinul. Tradiție și originalitate în teologia bizantină,

traducere de pr. prof. Ioan Ică sn și diac. Ioan I. Ică jr., Deisis, Sibiu, 2010

Radu D. Mihai, Icoanele în istoria astei bisericești și a cultului creștin ortodox, în

„Studii Teologice”, anul XXVII, nr. 5 – 6 , mai – iunie, București, 1975.

Rus Remus, Dictionar Enciclopedic de Literatura Crestina, Editura Lidia, Bucureti,

2003
Sfântul Teodor Studitul, Iisus Hristos prototip al icoanei Sale, editura Deisis, Alba
Iulia, 1994.

Uspensky, Leonid, Teologia Icoanei, editura Anastasia, București, 2009.

Vasiliev Alexandru , Istoria Imperiului Bizantin, Epoca iconoclasta,Editura Polirom,

Bucureti, 2011, p. 294

16