Icoana în tradiţia Ortodoxă

Atunci când o persoană intră în spațiul sacru al unei biserici, indiferent dacă acesta este un
credincios sau necredincios, ia contact cu reprezentările murale, cu icoane pictate și simbolismul
lor. Pentru un non-credincios simbolurile pot fi elemente destul de ciudat, fără nici un sens în viața
sa personală, dar pentru un credincios ele nu se opresc în fața realităţii materiale ce se află în fața sa,
ci încearcă prin meditație să găsească răspunsuri ale tainei icoanei, asupra spiritualităţii sale, şi-i
oferă atât cât îi stă în putinţă lumina divină și frumusețea feței lui Dumnezeu.
În cursul de faţă nu voi încerca să dau o definiţie icoane, ci voi prezenta câteva elemente
generale privind fundamentul biblic al icoanei, mărturii patristice ale Sfinţilor Părinţi, precum,
anumite aspecte istorice, unele distorsionări privind cinstirea ei şi prezenţa ei în contemporaneitate.
Din parte creştinilor occidentali vin numeroase întrebări privind istoria, teologia şi semnificaţia
simbolistică a icoanei ortodoxe. Icoanele sunt imagini bidimensionale, reprezentări care au un
conţinut religios, ce sunt realizate din diferite din diferite materiale, şi reprezintă pe Iisus Hristos,
Maica Domnului, lumea îngerilor, evenimente biblice şi pe Toţi Sfinţii Bisericii. Icoana este o
predicare a Biblie, o istorie a sfinţilor şi a Bisericii fără cuvinte. Ele pot fi realizate din aur, argint,
lemn şi culori.
Cuvântul grecesc, εικον, eikon - înseamnă icoana sfântă, imagine şi se referă la prezența
istorică a icoanei, însă ne duce până la crearea omului, când Dumnezeu a zis: "Să facem om după
chipul și asemănarea noastră (Geneza 1, 26). Rigoarea credinței iudaice privind reprezentarea
imaginilor devine prohibitivă în momentul în care iudaismul s-a simţit ameninţat de elenism. În
Legea Vechiului Testament, Moise interzice idolii, atunci când spune: „Să nu-ți faci chip cioplit sau
vreo asemănare a ceea ce este sus în ceruri, nici de ceea ce este în pământ, nici de ceea ce este în
apa de sub pământul” (Exodul 20, 2-4) , iar Deuteronomul explică: „Ţineţi dar bine minte că în ziua
aceea, când Domnul v-a grăit din mijlocul focului, de pe muntele Horeb, n-aţi văzut nici un chip.
4:16 Să nu greşiţi dar şi să nu vă faceţi chipuri cioplite, sau închipuiri ale vreunui idol, care să
înfăţişeze bărbat sau femeie, 4, 17 sau închipuirea vreunui dobitoc de pe pământ (Deuteronom 4,
15-17).
Cele două texte nu se referă la interdicția oricărei reprezentări a lui Dumnezeu de mâna
omului, nu se referă la icoane, ci la idolii care erau creaturi plăsmuite de mâini omeneşti. Pentru
păgâni, imaginile zeilor, statuile, operele artistice plasticizate se identificau cu zeităţile pe care le
reprezentau, pe când pentru poporul evreu prin Legea lui Moise, datorită tendinţelor politeiste, se
interzicea cu desăvârşire închinarea la idoli.
1
 Porunca a doua din Decalog: „Să nu-ţi faci chip cioplit” era îndreptată împotriva
plăsmuirilor omeneşti, a idolilor care erau reprezentări închise în ele şi care nu aveau corespondenţă
cu realitatea, însă porunca a II-a nu se referă la interzicerea oricărei forme de reprezentare a
divinului. Din nefericire, a doua poruncă este înţeleasă de denominaţiunile creştine ca fiind un
argument împotriva icoanelor şi a cinstirii sfinţilor. Oare sunt vechii idoli din templele Egiptului,
Babilonului, din Atena sau Roma sau cei noi de astăzi din Africa sau Asia acelaşi lucru cu
închinarea la icoane? sau pot milioanele de sfinţi pe care Biserica i-a dat pe parcursul a 2 000 de ani
de creştinism să nu fie cinstiţi?
Idolii sunt chipuri de fiinţe născocite şi imaginate de raţiunea umană, ce pot veni din lumea
animalelor, plantelor, în vreme ce icoanele sunt înfăţişări ale sfinţilor care au trăit pe pământ cu
adevărat, ce L-au proslăvit pe Hristos prin credinţa lor şi s-au învrednicit în cer de Împărăţia lui
Dumnezeu. Idolii sunt o iluzie, o minciună, o nălucire născocită de mintea omenească, pe când
sfinţii reprezintă îndumnezeirea, adevărul şi realitatea istorică a existenţei unor persoane sfinte ce
sunt înfăţişate prin zugrăvire de icoanele sfinte. Idolii îl despart pe om de Dumnezeul Cel adevărat,
în vreme ce icoanele îl duc pe om la Dumnezeul cel adevărat. Hristos, Dumnezeu adevărat şi Om
adevărat, cunoştea din veşnicie neajunsurile, însă şi împlinirile lumii în care S-a născut şi căreia îi
aparţinea, dar şi ale religiilor lumii păgâne, de aceea se întrupează şi „…încheie cu casa lui Israel un
nou legământ“ (Ieremia 31, 31), preia religia şi cultura naţională, o transfigurează şi o introduce în
circuitul valorilor universale. Icoanele sunt o parte necesară pentru credinţa creştinilor ortodocşi
care le venerează, o cinstire care trece, de la icoană la reprezentare ei, acesta nu este adorare ci
venerare, fiindcă adorarea este rezervată doar lui Dumnezeu.
Fundamentul biblic al icoanei stă în actul creaţiei, prin crearea omului, „după chipul lui
Dumnezeu”. Prin căderea omului în păcat, chipul lui Dumnezeu în om a fost alterat, însă a fost
restaurat prin întruparea lui Hristos. Cu toate acestea, din moment ce în Vechiul Testament,
Dumnezeu a permis prezenţa imaginilor acestea au anticipat în mod simbolic mântuirea prin Logos.
Înainte de Întruparea lui Isus Hristos, de teama de idolatrie, orice reprezentare materială a
lumii spirituale a fost limitat doar la îngeri. Lumea cerească a duhurilor (îngerii), care era destinată
să servească omului se găsește în Vechiului Testament pe Chivotul Legii, unde erau reprezentaţi
heruvimii.
Prefigurarea icoanelor o găsim în Sfânta Scriptură prin imaginile heruvimilor care se găseau
în Cort Mărturiei și în Templul Sfânt. Templul a fost o imagine a cerului, după cum spune Sf. Pavel
erau o „umbră a celor cereşti” (Evrei 8, 5; Exod 25, 40). Moise ne spune că după porunca lui
Dumnezeu, pe capacul chivotului erau doi heruvimi de aur: „Apoi să faci doi heruvimi de aur; şi să-
i faci ca dintr-o bucată, ca şi cum ar răsări din cele două capete ale capacului; Să pui un heruvim la
2
un capăt şi un heruvim la celălalt capăt al capacului. Şi heruvimii să-i faci ca şi cum ar ieşi din
capac. Heruvimii aceştia să fie cu aripile întinse pe deasupra capacului.., (Exod 25, 18-22, 37, 7-9).
Momentul prezenţei viţelului de aur ne arată că pentru lumea şi cultura evreiască, nu era loc pentru
nici un tip de reprezentare iconografică; cu toate acestea ne surprind versetele de mai sus unde
Dumnezeu îi dă poruncă lui Moise să facă doi heruvimi din aur, lucraţi manual pe cel două părţi ale
capacului Chivotului Legii: un heruvim la un capăt și un alt heruvim la celălalt capăt. În vechime
era o disciplină pentru funcția preoțească, mai ales când vorbim de actele liturgice, aşa cum ne
spune Sfântul Apostol Pavel, că în Cortul Sfânt putea merge doar preoții să se închine, să se roage;
se închinau la obiectele sfinte care se găseau în Sfânta Sfintelor şi le tămâiau. (Evrei 9, 1).
De asemenea, în Vechiul Testament, îngerii erau prezenţi în Cortul Sfânt, pe perdeaua care
separa Sfânta de Sfânta Sfintelor, care era făcută din in răsucit din mătase violetă, stacojie şi vişinie,
şi pe care erau ţesuţi cu iscusinţă chipuri de heruvimi.
(Exod 26, 1) (Exod 26, 31). Înaintea acestei perdele ce separa cele două părţi ale cortului, evreii
aduceau ulei curat de măsline pentru candelabrul ce ardea permanent, rămânând ca o lege veşnică
pentru fii lui Israel. (Exod 27: 20-21).
Vom face un rezumat al textelor biblice din Vechiul Testament care vorbesc despre prezența
materială a creaturilor cereşti înainte de Întruparea lui Isus Hristos, texte ce anticipează
reprezentarea icoanei în creștinism. Acestea sunt: heruvimi pe Chivotul Legământului (Exod 25,
18), pe vălul despărţitor al Cortului Sfânt, pe pereții templului (1 Regi 6, 29), pe uşi (1 Regi 6, 32),
pe mobilier (1 Regi 7, 29, 36). Imaginile de heruvimi și serafimi, din Cortul şi Templul Sfânt al lui
Solomon au avut un caracter tranzitoriu, pentru că toate simbolurile din Vechiul Testament au fost o
umbră a realităţii cereşti, deoarece vor veni vremuri în care se va încheia cu un nou legământ cu
casa lui Iuda (Evrei 5, 9).
Baza istorică şi biblică a icoanelor este Întruparea lui Iisus Hristos, Dumnezeu revelat în trup
"(I Timotei 3: 16), cu "față umană"(Filipeni 2: 7-8), care este "imaginea lui Dumnezeu "(II
Corinteni 4: 4). Dumnezeu s-a făcut om pentru a restaura chipul omului alterat de păcat. Creștinii
care venerează icoanele într-adevăr cred că Dumnezeu sa întrupat în persoana lui Isus Hristos, de
aceea, aşa cum ne spune Sf. Evanghelist Ioan putem reprezenta "ceea ce am văzut cu ochii noștri"
(1 Ioan 1, 1). Din aceste câteva texte biblice, Biserica a permis reprezentare materială a icoanelor,
care îşi au fundamentul teologic în persoana lui Iisus Cristos, care asumă în persoana sa
dumnezeiască materialitatea tranzitorie da cărnii umane.
În Vechiului Testament imaginile erau interzise, deoarece acestea puteau pune în pericol
puritatea lui Dumnezeu cel nevăzut, dar în episodul al teofaniei de la Mamvri, patriarhul Avraam sa
închinat până la pământ în fața a trei bărbați necunoscuți (Sfânta Treime), pe care i-a ospătat
3
înaintea cortului său, în același fel trebuie să ne aplecăm în fața Sfintelor Icoane, pentru că oricine
respinge chipul lui Dumnezeu, disprețuieşte pe Dumnezeu însuși (Geneza 18-2). Cea mai bună
icoana a lui Dumnezeu este omul. Importanța omului în actul de creație este exprimată prin punct
de vedere liturgic în rugăciunile ortodoxe, când preotul tămâiază pe credincioși care sunt chipul lui
Dumnezeu, la fel cum sunt tămâiate icoanele.