UNIVERSITATEA “ALEXANDRU IOAN CUZA” din IAŞI

FACULTATEA DE ISTORIE
Învăţământ la distanţă

Lucrare la
ORIENTUL MIJLOCIU ŞI MEDITERANA ÎN ANTICHITATE

“VIAŢA RELIGIOASĂ A IMPERIULUI ROMAN SUB

CONSTANTIN CEL MARE”

Coordonator,
Prof. Univ.Dr. Lucreţiu Ion Bârliba Student,
Gherasă Gabriel-Andrei
 Iaşi, 2018
INTRODUCERE

Niciun suveran în istorie poate că nu merită mai mult titlul de «Mare» ca în cazul
lui Constantin, deoarece în 15 ani el a luat 2 decizii care au modificat viitorul lumii
civilizate. Prima a fost adoptarea creştinismului drept religie oficială a Imperiului roman.
A doua a fost transferul capitalei acestui Imperiu de la Roma la Constantinopol. Aceste
două decizii cu consecinţele pe care le vom vedea pe parcurs, i- au conferit lui Constantin
dreptul de a concura pentru titlul de omul cel mai influent în istorie
Astfel, Biserica şi Statul se completează şi se întrepătrund..În timp ce legislaţia
civilă se va ocupa de organizarea materială a Bisericii, decretele canonice devin legi
civile Biserica urmează ca organizare pe cea de Stat.Ea ia naştere în oraşe şi se
organizează după modelul lor.
Noile structuri imperiale începeau să fie convertite treptat într-o manieră creştină
puterea devine un instrument al lui Dumnezeu pe pământ, slujind lui Dumnezeu pentru
pacea şi bunăstarea supuşilor. În acest sens împăratul va avea o seamă de prerogative în
calitate de protector al Bisericii: convoacă sinoadele ecumenice; sancţionează hotărârile
sinodale acordându-le valabilitate şi obligativitate de lege imperială; participă la alegerea
patriarhilor. Astfel sursa de inspiraţie pentru încadrarea creştinătăţii imperiale va fi de tip
biblico-patristic, cu trimitere directă la conştiinţa dogmatico-martirică a Bisericii primelor
secole,după cuvântul Mântuitorului: “Daţi …Cezarului cele ce sunt ale Cezarului şi lui
Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu”1.

1
Matie 22, 20.

2
 RELAŢIILE BISERICĂ-STAT

Numele lui Constantin cel Mare este strâns legat de Imperiul Roman de Răsarit,
de Constantinopol şi de liberalizarea creştinismului, recunoscut de el ca religie de stat.
Fondator al Imperiului de Răsarit, al Constantinopolului şi părinte al creştinismului,
Constantin este considerat primul împărat creştin, care a deschis o nouă perioadă în
istoria umanităţii – Evul Mediu2.
Prin tezele lui Eusebiu, pe care nu le-a contestat niciodată, Biserica a sancţionat
principiile monarhiei elenistice şi le-a transmis într-o formă adaptată conţinutului
învăţăturii creştine, împreunarea celor două fiind făcută posibilă de convingerea că religia
creştină reprezintă totalitatea deplină şi absolută a Revelaţiei în această lume, după cum
Imperiul Roman însuşi este statul prin excelenţă, mediu şi interval al manifestării
Providenţei dumnezeieşti între Naşterea Mântuitorului şi cea de-a doua Sa venire3.
Începând cu epoca Sf. Constantin cel Mare (306-337) -primul împărat roman care a
dat libertate creştinismului – Biserica a căpătat un statut privilegiat. Din 313 (anul
edictului de la Mediolanum) puterea ecleziastică a fost într-o continuă creştere. Fiind
recunoscută de stat drept Biserică oficială, protejată de împărat, ea a trebuit să accepte
amestecul puterii politice în treburile ei interne. Şi împăraţii n-au pregetat să-şi exercite
influenţa şi în acest sector al vieţii bizantine, mai ales că unii dintre ei doreau ca prin
unitatea credinţei propovăduite de Biserică să fie asigurată unitatea politică a vastului
imperiu condus de ei.Chestiunea apărării credinţei nu a fost însă, doar o preocupare a
ierarhiei Bisericii. Şi pe împăraţi i-au interesat dogmele creştine. Ei convocau sinoadele
ecumenice şi chiar au emis edicte cu conţinut dogmatic.
În 314, Constantin a încercat fără succes să stingă schisma donatistă şi a dus un scurt
război cu Licinius, câştigând prefectura Illyricului (Peninsula Balcanică fără dioceza
Thraciei, dioceză din care făcea parte şi Scythia Minor - Dobrogea). În schimb, Licinius
putea emite legi separate în Răsărit. Constantin îl va angaja în 316 pe celebrul scriitor
creştin, Lactantius, ca preceptor al fiului său mai mare Crispus (pe care l-a avut cu prima
soţie, Minervina). Licinius a manifestat o cruzime deosebită faţă de adversari şi rudele
2
Cidin Nicolae şi Aurelia, Personalităţi istorice, Editura Helios, Iasi,2000, p.37
3
Boicu, drd. Dragoş, Constantin cel Mare şi începuturile monarhiei creştine,în Telegraful Român, aprilie
2013, p. 7

3
lor, însă a fost un om de stat şi un militar capabil, remarcându-se mai ales prin politica sa
economică. Spre deosebire de Constantin care se implica în sinodul antidonatist de la
Arelate (aug. 314), Licinius nu s-a amestecat în sinodul de la Ancyra din 314. Constantin
a început şi el marile reforme ce îl vor califica drept un refondator al imperiului, dintre
care, evident, ne interesează cele religioase. Printr-o lege din 316 permitea eliberarea
sclavilor în biserică. În 317 îşi manifestă atracţia pentru Răsărit, numindu-şi reşedinţa la
Sirmium iar apoi la Sardica (Sofia). Începând din 317 în funcţiile înalte sunt admişi şi
creştini. În 318 dispunea ca, dacă una dintre părţile în litigiu dorea să decline competenţa
justiţiei civile, putea solicita judecata episcopului de care depindea 4. Din tolerant faţă de
toate celelate culte, Constantin devine un protector al creştinilor. A început să înlăture din
legile penale dispoziţii şi pedepse contrare spiritului crestin: răstignirea, zdrobirea
picioarelor, stigmatizarea. S-a îmbunătăţit tratamentul în închisori, iar preoţii şi episcopii
au primit dreptul de a-i proclama liberi în Biserică.
La 3 iulie 321 la Cagliari, capitala provinciei Sardica, a fost proclamată o
Constituţie către Helpidius, vicarul Romei, asupra observării zilei soarelui, din care ni
s-au păstrat două fragmente în Codex Theodosianus şi în Codex Justinianus. Prin aceasta
se interzicea activitatea judiciară şi orice lucru în mediile urbane. Doar locuitorii din
mediile rurale puteau lucra la câmp. După 317, Constantin a început a bate monede cu
monogramul crestin. După victoria asupra lui Liciniu, din anul 323, emblemele păgâne
încep să dispară, în funcţiile înalte administrative vor fi numiţi de preferinţă crestini.
O măsură importantă pentru linistea Bisericii a constituit-o convocarea Sinodului I
Ecumenic, de la Niceea, în anul 325. De asemenea, o măsură importantă pentru Imperiu
şi pentru Biserică, va fi aceea a construirii unei noi capitale, la Constantinopol, numită
Noua Romă.
Atât împăratul, cât şi membrii familiei sale, mama sa Elena, soţia sa Fausta, sora
sa Anastasia, fiica sa Constantina, acordau episcopilor numeroase ajutoare materiale în
vederea construirii de locasuri de cult, biserici. La Ierusalim, la Antiohia, la Roma, în Tyr
şi la Nicomidia, s-au ridicat biserici măreţe5.

4
Barnea ,Ion; Iliescu , Octavian, Constantin cel Mare, Editura Stiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti 1982
p. 39- 42
5
Gabor , preot prof. dr. Adrian, Curs de Istoria Universală Bisericească, Bucureşti, 2009-2010, p. 92

4
Dorinţa împăratului de a proteja creştinismul s-a materializat în construirea unei noi
capitale imperiale creştine. În timp ce Diocliţian a stabilit o nouă capitală, Nicomidia,
Constantin cel Mare a părăsit-o complet pe cea veche, Roma, şi a construit pe Bosfor un
oraş nou, împodobit nu cu temple păgâne, ci cu biserici şi edifici creştine, pe care l-a
inaugurat la 11 mai 330, dându-i numele de Constantinopol.

5
 CONCLUZII

Din cele expuse mai sus am văzut cât de complexe au fost relaţiile Bisericii cu
puterea politică, în general şi cele ale patriarhilor cu împăraţii bizantini, în special.
Fie că în palatul imperial a răsunat autoritară vocea ierarhilor Bisericii, fie că
împăratul a intervenit în deciziile care priveau viaţa Bisericii, relaţia dintre cele două
instituţii nu a cunoscut întreruperi totale. Statul a fost indispensabil dezvoltării Bisericii,
iar Biserica a asigurat, deşi doar parţial, unitatea imperiului. Ereziile au slăbit această
unitate, dar nu au condus la distrugerea ei totală.
Statul şi Biserica au slujit aceeaşi persoană: omul bizantin. Deşi percepute ca
două realităţi strâns legate (legătura s-a realizat prin creştinism: Dumnezeu, izvorul lui,
era pomenit deopotrivă în biserici şi în palatul imperial. Atât izbânzile credinţei în faţa
ereziilor, cât şi cele ale armatelor bizantine erau atribuite Celui din voia Căruia exista
Biserica şi conduceau basileii din Constantinopol) ele nu s-au contopit. Biserica a pătruns
în toate sectoarele vieţi. Şi puterea politică s-a amestecat în toate chestiunile vieţii
Bisericii.
S-a realizat de asemenea, o armonizare a unor compartimente ale vieţii de stat şi
bisericeşti. Drept mărturie stă împărţirea administrativ-teritorială a Bisericii, de la
Sinodul I ecumenic (Niceea, 325)6, asupra căruia este necesar un studiu amanunţit, ce nu
face subiectul prezentei lucrări.

6
Meyendorf, Jean , Biserica creştină ieri şi azi,Editura Anastasia, Bucureşti 1996, p. 35

6
 BIBLIOGRAFIE:

A. IZVOARE:
1. Bibla sau Sfânta Scriptură, Editura,IBMBOR, Bucureşti, 1993
2. Eusebiu de Cezareea, Viaţa lui Constantin cel Mare, în colecţia Părinţi şi
Scriitori Bisericeşti, Editura IBMBOR, Bucureşti, 2001

B . MANUALE SI CURSURI:
1. Floca, Arhid. Prof. Dr. Ion N., Legislaţie şi administraţie Bisericească, în Drept
Canonic Ortodox, vol. 2, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1990
2. Gabor, Lect. Dr. Adrian, Curs de Istoria Universală Bisericească, Bucureşti
2009-2010
3. Rămurenu, Pr. Prof. Dr. Ioan, Istoria Bisericească Universală, Ed. IBMBOR,

STUDII ŞI ARTICOLE:
1. Boicu, Dragoş, Constantin cel Mare şi începuturile monarhiei creştine, în
Telegraful Român, aprilie 2013

LUCRĂRI:

1. Barnea Ion, Octavian Iliescu, Constantin cel Mare, Ed. Ştiinţifică şi

Enciclopedică, Bucureşti, 1982
2. Băbuţ, Diac. Gheorghe, Hronograf, Iisus Hristos Stăpânu timpului, Ed. Pelerinul
Român, Oradea, 1992
3. Chifăr, Pr. Prof. Dr. Nicolae, Istoria Creştinismului, vol. I, Ed.MMB, Iaşi, 1999
4. Cidin, Niclolae şi Aurelia, Personalităţi Istorice, Ed. Helios, Iaşi, 2000
5. Drăgoi, Pr. Eugen, Istoria Bisericii Universale, Ed. Historica, Bucureşti, 2001
6. Bucureşti, 1992
7. Gabor, Lect. Dr. Adrian, Creştinismul şi intervenţiile puterii în primele patru
secole, Editura Sofia Bucureşti, 2003
8. Iorga Nicolae, Istoria vieţii bizantine, Ed. Enciclopedică Română, Bucureşti,
1974
9. Meyndorf, Jean, Biserica creştină ieri şi azi, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1996
10. Popescu, Ion Mihail, Istoria şi sociologia religiilor, Ed. Fundaţiei ,, România de
mâine’’, Bucureşti, 1996