ACADEMIA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ DIN MOLDOVA

“SFINȚII TREI IERARHI”

Rezumat
“ Trei Tratate Impotriva Iconoclastilor”
de Sfântul Cuvios Ioan Damaschin

Îndeplinit de studentul anului I Prot.P.Ciobanu

Chirita Robert Hristos

Chișinău 2022
 Introducere
Sfântul Cuvios Ioan Damaschin, născut în a.675, (în alte surse - în a.680), plecat la
Domnul în a.749), este considerat "ultimul părinte bisericesc".
Provenea dintr-o familie aristocrată arabă, care făcea parte din organele fiscale ale Siriei.

În baza educației primite, studiilor sale și viețuirii într-un mediu care îi permitea să analizeze
atât creștinismul cât și islamismul, Sfântul Ioan Damaschin constată la curtea califului Iezid, încă
din anul 723, influența monofiziților, care favorizează o poziție iconoclastă, de respingere a
cultului icoanelor.
Califul, sub influența monofiziților, îi scrie împăratului bizantin Leon al III-lea Isaurul (717-
741), că, tolerând cinstirea icoanelor în biserică, încălca porunca a doua din Decalog.
Ca urmare a intervenției califului, împăratul Leon publică edictul său împotriva icoanelor din
anul 726. Deci, iconoclasmul apare sub împăratul Leon III Isaurul. Edictul în cauză a fost
precedat "de o veritabila campanie de propaganda, condusa chiar de împărat și destinata a
convinge poporul că cultul icoanelor este o manifestare de idolatrie care provoacă mania lui
Dumnezeu și explica toate nenorocirile imperiului".
A urmat reacția patriarhului Ioan al V-lea al Ierusalimului care apelează la Sfântul Ioan. La
rugămintea patriarhului Sfântul Ioan redactează acele trei cuvântări de mare anvergură în
sprijinul icoanelor – "Tratate contra celor care atacă sfintele icoane".
Sistematizator al teologiei Părinților de până la el, Sf. Ioan Damaschin își baza învățătura sa
pe întreaga tradiție a Bisericii patristice.
Erminia iconologică a Sfântului Ioan Damaschin este de fapt împărțită în trei părți, dar
constituie un întreg tratat apologetic, prin care Sfântul reușește să lămurească ireproșabil
principalele coordonate ale învățăturii de credință, toate nuanțele privitoare la teologia sfintelor
icoane.
Sf. Ioan Damaschin scrie tratatele sale despre apărarea sfintelor icoane în care oferă
apărătorilor credinței o bază teologică ce va fi reluată de teologii ortodocși de după el", baza
teologică pe care se va construi formula dogmatica a celui de al VII-lea Sinod ecumenic (787).

"Teologul icoanelor", cum a fost numit Sf. Ioan Damaschin, a scris cele trei tratate
împotriva ereziei iconoclaste după cum urmează:
1. primul tratat între anii 726, promulgarea edictului lui Leon III, și 730 primul sinod
iconoclast;
2. tratatul al II-lea, imediat după depunerea patriarhului Gherman al Constantinopolului,
730;
 3. tratatul al III-lea, imediat după al doilea.
La sfârșitul fiecărui tratat sunt aduse mărturii din Părinții și scriitorii bisericești pentru cultul
sfintelor icoane.
La tratatul întâi sunt citate 28 de mărturii; la tratatul al doilea sunt reproduse mărturiile din
tratatul întâi, plus 7 mărturii noi; la tratatul al treilea sunt citate 90 de mărturii, dintre care 9 sunt
reproduse din primul și al doilea tratat.

În primul tratat apologetic, Sfântul Ioan Damaschin vorbește despre cele șase feluri de
icoane:
 Icoana - Fiul ca un chip/icoană a Tatălui;
 Icoanele ca intenții (viitoare) ale lui Dumnezeu pentru lumea creată;
 Icoanele, picturi văzute ale unor lucruri nevăzute, ca un fel de pedagogie;
 Icoanele ca tipuri/prefigurări ale unei împliniri viitoare;
 Icoanele, fie scrise, fie pictate, care ne aduc aminte de lucruri sau de oameni din trecut"1
 Icoanele ce ne aduc aminte de fapte, minuni.
La acuzațiile de idolatrie, aduse frecvent de iconoclaști, Cuviosul Ioan răspunde: "Eu nu mă
închin materiei, ci mă închin Creatorului materiei, Care S-a făcut pentru mine materie și a
primit să locuiască în materie și Care a săvârșit mântuirea mea prin materie, și nu voi înceta să
cinstesc materia, prin care s-a lucrat mântuirea mea" (Tratatul I, 16, 4-19).
În cuprinsul celui de al doilea tratat apologetic, Sfântul Cuvios Ioan Damaschin aduce
argumente impunătoare împotriva ereziei iconoclaste.
Sfântul Ioan dezaprobă la direct implicarea împăratului în treburile Bisericii prin promovarea
iconoclasmului.
Mai departe, el revine asupra argumentelor de dezaprobare a acuzațiilor aduse cinstirii
materiei, reamintind că "Dumnezeu Însuși a făcut primul un chip/o icoană și ne arată
chipuri/icoane, mai întâi prin facerea omului după chipul/icoana lui Dumnezeu, iar mai apoi
arătându-Se în Vechiul Testament prin teofanii, care sunt chipuri/icoane ale lui Dumnezeu mai
degrabă decât manifestări ale ființei lui Dumnezeu Însuși".
În cel de al treilea tratat împotriva iconoclasmului Sfântul Ioan completează seria
argumentelor apologetice, subliniind în special ideea că "religia creștină are un dublu caracter,
mijlocind între material și spiritual, răspunzând dublei naturi a oamenilor".
"Pentru că suntem dubli, făcuți din suflet și trup, și sufletul nostru nu este gol, ci ca acoperit cu
o perdea, nu este cu putință să venim la cele spirituale în afara celor corporale. Deci așa cum
cu urechile noastre trupești auzim cuvinte sensibile și înțelegem cele duhovnicești, tot așa printr-
1
o vedere trupească venim la contemplarea duhovnicească. De aceea, Hristos a luat trup și
suflet, pentru că omul este trup și suflet; de aceea și botezul este dublu, din apă și din Duh, și
împărtășania și rugăciunea și psalmodia, toate sunt duble, trupești și duhovnicești, și lumini, și
tămâie".
Chiar dacă Califul Iezid a fost dezamăgit de poziția Cuviosului, totuși el îl stima pe
Sfântul Cuvios Ioan Damaschin pentru calitățile sale umane și cunoștințele vaste, motiv pentru
care l-a invitat să preia funcțiile de la curte ale tatălui său, Serghie.
Problema sfintelor icoane devenise una dintre ultimele mari controverse legate de
sfârșitul epocii sinoadelor ecumenice și al perioadei patristice.
Secolele al VIII-lea și al IX-lea au pus la grea încercare Biserica creștină prin erezia
iconoclastă. Iconoclasmul a fost o mișcare complexă, cu repercusiuni politico-administrative
dureroase pentru imperiul bizantin, fapt ce a atras atenția multor bizantinologi și teologi, care au
explicat într-un fel sau altul evenimentele legate de persecuția sfintelor icoane.

Reflecțiile expuse în aceste trei tratate ne permit să înțelegem caracterul evenimentelor,

care au tulburat imperiul de Răsărit în timpul secolelor VIII și IX.
Dacă trebuie luată în considerare originea sireacă a împăraților iconoclaști, provincie în
care tendințele iconoclaste erau vechi, influențate atât de iudei cât și de musulmani, cât și "lupta
între puterea civila și comunitățile religioase", iconoclasmul apare din punct de vedere politic,
ca o "reacție împotriva clasei monahale cu tot ceea ce avea ea, cu tot ceea ce ea lucrase, cu
toate pretențiile și încălcările ei.
Din tratate conchidem, că iconoclasmul a fost un "fenomen complex", cu un pronunțat
caracter religios. El ne apare ca un ecou al luptelor hristologice din secolele IV-VII, căci se
punea în discuție legitimitatea pictării Mântuitorului, ceea ce în ochii iconoclaștilor părea
"nestorianism".
Să nu uitam că "monofiziții erau ostili cultului icoanelor". Mai mult, al doilea împărat
iconoclast, Constantin V Copronimul (741-775) "condamna chiar cultul Sfintei Fecioare și al
Sfinților".
Daca, potrivit unor istorici, nu trebuie să vedem în împărații iconoclaști niște oameni
necredincioși sau raționaliști, cum se pretinde de obicei, ci niște oameni "cu o credința profundă,
sincer convinși, care doreau o reformă religioasă și purificarea erorilor".., ce inundaseră
credința ortodoxă, caz în care iconoclasmul, apărea ca o reacție violentă împotriva superstiției,
practicilor idolatrice și a excesului de putere al monahilor", trebuie să avem în vedere însă faptul
că "folosirea icoanelor se stabilește și se răspândește în Biserica, nu impusă de vreun decret,
nici introdusă surprinzător, ci ca o înflorire naturala a sufletului creștin, uman în imperiul
harului".
În tratatele Sfântului Ioan vedem că iconoclastii nu puteau reproșa iconofililor, că ar fi
introdus cultul sfintelor icoane ca o inovație, pentru că acesta făcea parte integrantă din viața
ortodocșilor, caci pentru creștinul din Bizanț icoanele erau "mărturia asigurării binecuvântării și
a mântuirii, o garanție a ajutorului de sus, fără icoană el nu putea trai". În momentul izbucnirii
iconoclasmului, Biserica se pomenise de veacuri folosind icoanele și cinstindu-le, fără a se
întreba de ce anume făcea aceasta.
„Nu ne închinăm materiei, ci celui ce este înfăţişat în icoană, după cum nu ne
închinăm materiei din care este făcută Evanghelia, nici materiei crucii, ci chipului crucii
(…), scrie Sfântul.

Noțiunile de icoană și Închinăciune

Sfântul Ioan, cunoscând lupta Bisericii cu ereziile anterioare, a înțeles că primul pas ce
trebuie făcut este explicația termenilor: ce trebuie să se înțeleagă prin termenul de "icoană" și
prin cel de "închinăciune". Dacă astăzi prin icoana înțelegem îndeobște reprezentarea grafica a
cuiva, Sf. Ioan Damaschin numea icoana tot ceea ce reproduce și se aseamănă cu un anumit
prototip, dar de care se deosebește în ceva.
"Icoana este asemănare, care înfățișează originalul - spune autorul, cu toate acestea este
oarecare deosebire intre icoana și original, deoarece icoana nu se aseamănă în totul cu
originalul".
După cum am menționat mai sus, pornind de la ceea ce deosebește originalul de icoană,
autorul împarte icoanele în 6 grupe:
1) Icoana naturală. Fiul ca un chip/icoană vie a Tatălui.
Fiul lui Dumnezeu este icoana vie a Tatălui "deosebindu-se în aceea numai că este cauzat: Tatăl
este cauza naturală, Fiul cel cauzat, pentru că nu este Tatăl din Fiul, ci Fiul din Tatăl. Caci Fiul
are din el - deși nu după el - aceeași existență, pe care o are Tatăl, care l-a născut".
2) Icoanele ca intenții (viitoare) ale lui Dumnezeu pentru lumea creată
Paradigmele divine care "sunt icoane și exemple ale lucrurilor ce vor fi făcute" de Dumnezeu, în
sfatul căruia "cele hotărâte mai dinainte de el și cele ce aveau sa existe, în chip neschimbat, au
luat forma și s-au înfățișat în icoana înainte de devenirea lor".
3) Icoanele, picturi văzute ale unor lucruri nevăzute, ca un fel de pedagogie
"Icoana este cel chipul făcut de Dumnezeu prin imitare, adică omul. Caci cum va fi cel zidit de
aceeași fire cu ziditorul altfel decât prin imitare ?".
4) Icoanele ca tipuri/prefigurări ale unei împliniri viitoare.
Acest fel de icoană este cel întrebuințat de Scriptură, care atribuie forme, figuri și chipuri celor
nevăzute și necorporale; acestea sunt reprezentate corporal pentru ca sa ne facem o slaba idee
despre Dumnezeu și îngeri, deoarece noi nu putem sa contemplăm pe cele necorporale fără de
formele care sunt corespunzătoare naturii noastre.
5) Icoanele, fie scrise, fie pictate, care ne aduc aminte de lucruri sau de oameni din trecut
Acest fel de icoană se numește acela care înfățișează și schițează mai dinainte cele viitoare. Spre
exemplu: rugul (Ex. III, 2), toiagul (Numeri, XVII, 23) și vasul cu mana (Exod, XVI, 33)
preînchipuiesc pe Fecioara și Născătoarea de Dumnezeu. Șarpele (Numeri, XXI, 9) pe cel care a
distrus prin cruce mușcătura șarpelui, autorul râului (Evrei, II 14), marea, apa și norul duhul
botezului (I Cor., X, 1-2).
6) Icoanele ce ne aduc aminte de fapte, minuni.
Acest fel de icoana este acela spre aducere aminte a faptelor trecute sau a minunii sau a
virtuții. În aceasta categorie se încadra icoana propriu-zisa pe care Sf. Ioan Damaschin se
angajase să o apere pe baza Tradiției în fata iconoclaștilor.
Mai departe Sfântul Ioan trece la explicarea sensului "închinăciunii", termen la rândul său
cu mai multe înțelesuri :
1) Adorarea pe care o aducem numai lui Dumnezeu "singurul prin fire demn de închinăciune".
2) Închinăciunea adusă din pricina lui Dumnezeu slujitorilor Lui. După cum Isus, fiul lui Navi
(Isus Navi, V, 14) și Daniel (Daniel, VIII, 17; X, 9), Sfântul Ioan Teologul s-au închinat
îngerului, fapt pentru care îngerul i-a dojenit.
3) Închinăciunea adusă locurilor lui Dumnezeu, după cum zice David: "Să ne închinam în locul,
în care au stat picioarele lui" (Ps. 13, 17).
4) Închinăciunea la obiectele afierosite lui Dumnezeu, după cum întreg Israelul se închina
cortului.
5) Închinăciunea, potrivit căruia ne închinam unii altora, ca unii ce avem partea lui Dumnezeu și
suntem făcuți după chipul lui Dumnezeu.
6) Închinăciunea dată celor care conduc și stăpânesc (Rom. XIII, 2).
7) Închinăciunea, potrivit căruia se închină robii stăpânului și cei care au nevoie de ajutorul
altora, binefăcătorilor lor, după cum Avraam s-a închinat fiilor lui Emor, când a cumpărat peștera
dubla pentru mormânt.
Din împărțirea aceasta observam că prin închinăciune teologul icoanelor înțelegea un
anumit fel de relații interpersonale pe care le clasează după un anumit criteriu, arătând ca
închinăciunea este "simbolul fricii, al darului, al cinstei, al supunerii și al smereniei".
Ceea ce reținem este că numai lui Dumnezeu îi datorăm închinăciune pentru ființa sa,
adică adorare, pe când închinăciunea sau relația pe care o stabilim cu celelalte persoane, sau
chiar cu anumite lucruri, este numai în funcție de poziția acestora față de Dumnezeu, deci în fond
și aceasta închinare are direcția tot spre Dumnezeu.
"Cultul care se aduce unei creaturi este motivat printr-o relație, un raport al acestei
creaturi cu Dumnezeu".

Sfântul Ioan Damaschin – despre legitimitatea pictării și folosirii icoanelor

Cei care s-au ridicat împotriva icoanelor au invocat motivul cum că dumnezeirea, ca de
altfel toate lucrurile spirituale, nu pot fi pictate, nu pot fi reprezentate și mărginite în forme
materiale. La aceasta autorul răspunsese prin gruparea sensurilor noțiunii de icoana, în care arată
că icoana oglindește fidel prototipul, fără a-i repeta ființa, numai în cazul primei grupe icoana are
aceeași ființă ca și originalul, Fiul ipostaziază ființă Tatălui.
Meritul mare al teologului icoanelor este de legitimarea într-o oarecare măsură a
învățăturii despre posibilitatea pictării și folosirii icoanelor pe considerente de ordin hristologic.
"Zugrăvesc pe Dumnezeu nevăzut, spunea evlaviosul ieromonah de la Sf. Sava, nu ca nevăzut,
ci, ca pe unul care s-a făcut văzut pentru noi prin participare la corp și sânge. Nu zugrăvesc
Dumnezeirea nevăzută, ci zugrăvesc corpul văzut al lui Dumnezeu".
Pictarea și folosirea icoanelor ne apare nu numai îndreptățită și bazata pe revelație, ci și
utilă prin faptul că astfel ne sunt mijlocite adevărurile mântuitoare. Așa "putem să facem
icoanele tuturor formelor pe care le-am văzut, le înțelegem însă așa cum au fost văzute. Căci
deși uneori prin intermediul rațiunii înțelegem figurile, totuși ajungem la înțelegerea acestora
pe temeiul celor ce am văzut".

Sfântul Ioan Damaschin - Legitimitatea cultului icoanelor

Adversarii icoanelor au fost împărțiți în două mari grupe:
1) cei radicali, care condamnau atât folosirea, cât și cultul icoanelor.
2) cei moderați care condamnau numai cultul icoanelor.
Prima grupa reprezenta situația din Bizanț, schițata mai sus, iar cea de a doua reprezenta
pe dușmanii icoanelor în Occident.
Chiar și iconoclastii cei mai radicali acceptau ca Sfintei Cruci și Sfintei Evanghelii să li
se aducă închinare, după cum reiese din cele 8 anatematisme date de sinodul iconoclast din 754.
Pornind de la acest fapt, Sf. Ioan Damaschin le demonstrează legitimitatea cultului Sf. icoane,
arătând că "dacă ne închinam chipului crucii, ori din ce fel l-am face, pentru ce sa nu ne
închinam icoanei celui răstignit". Pe baza specificării termenelor arătate mai sus, autorul ne
spune ca "cinstea adusă icoanei se îndreaptă către cel înfățișat în icoană", în acest caz icoana va
fi cinstită și venerată, "nu ca Dumnezeu, ci ca icoana Dumnezeului întrupat".
 Aceasta nu înseamnă că ne închinam materiei din care este făcută icoana, ci "acelora
care sunt înfățișați de ea", tot așa "după cum nu ne închinam materiei din care este făcută
Evanghelia, nici materiei crucii, ci chipului crucii".
Sf. Ioan Damaschin se conduce și de aceasta data de criteriul hristologic al demonstrației
sale, ceea ce avea sa-i dea o mare autoritate. Numai ca el nu cauta sa demonstreze legitimitatea
cultului numai al icoanei Mântuitorului, ci și al icoanei Sfinților, care sunt "fiii lui Dumnezeu"
(Rom. VIII, 14 ; I Ioan, III, 1), fii ai împărăției, moștenitori ai lui Dumnezeu și împreună -
moștenitori ai lui Hristos (Rom. VIII, 17; Gal. IV, 7).
Cum sfinții "sunt cu adevărat Dumnezei, dar nu prin fire, ci prin participare la firea lui
Dumnezeu, tot astfel sunt demni de închinăciune, nu din pricina firii lor, ci din cauza că au în ei
pe cel prin fire demn de închinăciune, în același chip, în care fierul înroșit nu este prin fire cu
neputință de atins și arzător, ci pentru ca participa celui arzător prin fire.
Sf. Ioan Damaschin restabilește legitimitatea cultului Sfinților în raport cu cultul
Mântuitorului și cultul icoanei sfinților în raport cu cultul icoanei Mântuitorului.
Sinodul VII ecumenic din a.787 va preciza termenii, arătând ca închinarea datorată lui
Dumnezeu se numește - adorare, iar cea datorată icoanelor - venerare.
Autorul tratatelor contra iconoclaștilor ne îndeamnă "să ne închinam și să ne adresăm
numai Ziditorului și Creatorului, ca unui Dumnezeu, vrednic, prin fire, de a fi închinat. Să ne
închinam și Sfintei Născătoare de Dumnezeu, nu ca lui Dumnezeu, ci ca Maicii Dumnezeului
întrupat. Să ne închinam și sfinților, ca prietenilor aleși ai lui Dumnezeu și ca unora ce au
dobândit deplina încredere pe lângă El".

Sfantul Ioan Damaschin - Rolul icoanelor în cult

Rolul sfintelor icoane în cultul Bisericii are un dublu aspect :
a) instructiv-educativ - "Ca să evităm cele rele și să râvnim virtuțile".
b) harismatic. (Problema posibilității sfințirii și ridicării materiei la o stare supranaturală).

Concluzie: Teologul care a realizat sinteza gindirii crestine de pana la el a fost chemat,
printr-o purtare de grija de sus, si afieroseasca Bisericii sale, ca ,,o jertfire. de implicare", dupa
cum insusi spune, tot talentul sau si toata cunostiinta sa teologica intru apararea celei din urma
mari rataciri de la credinnta, iconoclasmul. A fost omul providential., ca atiit alti inaintasi ai sai,
care au stabilit o noua erezie. Cuvantul sau a fost o trimbita de desteptare pentru toti aceia care,
fie de frica muceniciei, fie dintr-o adormire a ochiului dreptei credinte, primeau drept norme ale
ortodoxiei noutatile de credinte necunoscute in trecut. Si cuvantul sau a fost autoritar,
convingator si cu bun rod.