ACADEMIA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ DIN MOLDOVA

“SFINȚII TREI IERARHI”

Rezumat
“Cartea Facerii, Crearea Lumii și omul începuturilor”
de Ieromonahul Serafim Rose

Îndeplinit de studentul anului I Lector Alex. Vacula

Godorogea Nicolae

Chișinău 2022
 “Cartea Facerii, Crearea Lumii și omul începuturilor”de Ieromonahul Serafim Rose

Părintele ieromonah Seraphim Rose (13 august 1934 în San Diego, California – 
 2septembrie 1982, Redding, California), pe numele de mirean Eugene Dennis Rose, este
considerat astăzi unul dintre cei mai de seamă reprezentanți ai apologeticii creștin ortodoxe
din Statele Unite ale Americii, spiritul său filtrând din perspectiva tradiției creștinismuluiortodox
cele mai multe dintre principiile de bază ale noii societăți moderne, fundamentelefilosofice ale
științei și artei contemporane, abordând cu precădere cultura nihilismului șireflectarea acesteia în
revoluțiile sociale de sorginte morală sau ideologică.
Lucrarea Ieromonahului Serafim Rose este un răspuns la această provocare cu care se
confruntă Biserica Ortodoxă. Astfel el studiază savanții și filosofii evoluționiști, le studiază
metodele, dovezile și lucrările punîndu-le totodată pe un cîntar cu învățăturile și tîlcuirile
Sfinților Părinți, scoțînd astfel adevărul creștin la iveală. Ieromonahul Serafim ne desfășoară cu
amănuntul fiecare din pasajele Sfintei Scripturi care au fost puse la îndoială sau chiar negate de
evoluționiștii creștini, prezentîndu-ne, totodată, tîlcuirea Sfinților Părinți asupra acestor pasaje.
Cartea Facerii care conform evoluționiștilor creștini este cea mai controversată parte a
Sfintei Scripturi, este, de fapt, o parte foarte importantă a Sfintei Scripturi, întrucît în ea se redă
începutul lumii și a toate. Iar cînd vorbim despre începutul lucrurilor sau despre sfîrșitul lor,
aflăm care este de fapt rostul vieții noastre. De aceea, scopul nostru în cercetarea Cărții Facerii
este tocmai acela de a o lua în serios, de a vedea ce spune ea cu adevărat. Iar înțelegerea vie a
revelației lui Dumnezeu o găsim la Sfinții Părinți precum Ioan Gură de Aur, Vasile cel Mare,
Efrem Sirul, Ambrozie al Mediolanului, Grigorie de Nyssa, Simeon Noul Teolog, Grigorie
Teologul ș.a.
În zilele noastre, există o părere larg răspîndită că Moise a scris Cartea Facerii după ce a
cercetat alte istorisiri timpurii despre creație, sau că nu a făcut decît să descrie tradițiile orale ce
au ajuns pînă la el. Această părere este una greșită și fără temei, cum ne arată Sfinții Părinți,
întrucît istorisirea începutului existenței lumii, cînd nu erau martori la prea puternicile lucrări
Dumnezeiești, poate veni numai prin descoperirea lui Dumnezeu. Este o cunoaștere
suprefirească, descoperită în contactul direct cu Dumnezeu, după cum ne spune Sfîntul Ioan
Gură de Aur, Moise nu a vorbit cu cel Preaînalt prin vedenie, ci din gură în gură. Astfel, fiecare
cuvînt din Sfînta Scriptură este dumnezeiește insuflat și are un înțeles adînc, căci nu sunt
cunvintele lui Moise, ci ale lui Dumnezeu.
Ieromonahul Serafim Rose, ne prezintă Cartea Facerii prin ochii și vorbele Sfinților
Părinți începînd cu cele Șase Zile ale Facerii, care fie sunt negate de unii care le asemuie unui
basm, fie încadrate într-un proces natural de alții care sunt adepți ai teoriilor științifice. Dar un
creștin ortodox, spune Ieromonahul Serafim, nu pote să nege învățăturile Sfintei Scripturi,
întrucît de aici s-a luat teologia de temelie a Bisericii despre obîrșia omului și țelul lui. Slujbele
sunt pline de această teologie, îndeosebi slujbele Crucii. Dacă interpretezi toate aceste întîmplări
din istoria timpurie a omenirii ca pe o simplă alegorie, te vei lipsi de adevărata înțelegere a
Raiului. Dar nici nu putem încadra cele Șase Zile ale Facerii într-un proces natural, întrucît, ele
sunt ceea ce a avut loc înainte de a începe să funcționeze întregul proces natural al lumii.
Ele sunt lucrarea lui Dumnezeu, nepotrivindu-se cu legile firii ce cîrmuiesc lumea pe care
o vedem astăzi. În Cartea Facerii primele viețuitoare sunt ierburile și pomii de pe uscat, viața nu
a apărut întîi în mare, cum ar voi teoria evoluționistă. Aceste plante de uscat dăinuie o zi
întreagă, înainte de zidirea soarelui, pe cînd, în orice variantă evoluționistă soarele precede însuși
pămîntul.
Cugetînd la cele Șase Zile ale Facerii, ortodocșii nu trebuie să le măsoare cantitativ ci
teologic. Însemnătatea lor nu ține de durată, ci de ceea ce s-a petrecut în ele. Ele sunt afirmarea a
șase lucrări ziditoare ale lui Dumnezeu, care au ivit universul așa cum îl cunoaștem. Prin natura
lor, întîmplările acestor zile sunt miraculoase, nesupunîndu-se legilor firii ce guvernează lumea
de azi, și nu le putem înțelege proiectînd asupra lor experiența noastră prezentă. Sfinții Părinți
care au scris despre Facere au subliniat în mod deosebit că lucrarea ziditoare a lui Dumnezeu în
cele Șase Zile este spontană și are loc dintr-o dată și nu în milione de ani. Dar deși fiecare lucrare
ziditoare este imediată, întreaga zidire constă dintr-o înșiruire ordonată a lucrărilor ziditoare.
Făcînd totul din pricina iubirii Sale de oameni și a bunătății Sale, Dumnezeu, crează totul treptat.
Concepția patristică ne arată că la început era întuneric, timpul își ia începutul cu prima
zi, seara și dimineața, adică sfărșitul zilei și sfîrșitul nopții, fapt care arată obărșia lumii și
pricinile obiceiurilor iudaice care au devenit acum creștine căci ziua noastră bisericească începe
cu Vecernia, slujba de seară.
Cartea Facerii descrie începutul absolut al întregii lumi, iar nu dezvoltarea ei din ceva ce
există deja. Apariția celorlalte lucruri din următoarele Zile ale Facerii dau bătăi de cap învățaților
și adepților teoriilor evoluționiste care încearcă să demonstreze proviniența științifică a lor.
Sfinții Părinți înșiși aplicau adesea cunoașterea științifică a vremii lor la înțelegerea Sfintei
Scripturi, lucru îngăduit și nouă cu condiția să nu forțăm textul Scripturii și să fim smeriți și
reținuți față de presupusa noastră înțelegere.
Astfel Sfinții Părinți prin aplicarea cunoștințelor științifice a vremii lor ne pun înainte
unele presupuneri în ce privește modul cum a creat Dumnezeu, tot așa și noi trebuie să ne
înfrînăm pornirea de a proiecta cunoașterea noastră despre felul cum arată zidirea prezentă
asupra lumii întîi-zidite. Nu avem voie să rearanjăm Zilele Facerii spre a se potrivi cu teoriile
nostre, ci ar trebui să ne smerim cugetul, astfel încît să înțelegem ce spune de fapt textul sfînt. Iar
Sfinții Părinți sunt cheia înțelegerii.
Așa cum ne spun Sfinții Părinți, plantele și copacii au apărut pe pămînt înainte de
existența soarelui. Iar ierburile și copacii au dat sămînță după fel. Iar făpturile însuflețite au fost
și ele făcute să apară tot după fel. Iar felurile își păstrează firea pînă la sfîrșitul timpului.
Încercările de încrucișare din toate timpurile, atît la plante, cît și la animale, pentru a crea noi
specii prin împerecherea indivizilor din specii diferite, atunci cînd reușesc, dau rezultate care nu
fac decît să dovedească zicerea patristică despre statornicia speciilor: hibrizii sunt sterpi,
neputîndu-se reproduce.
După cum deosebirea speciilor e legată între bine și rău, tot așa și amestecul speciilor e
legat de relativismul moral.Facerea omului, ne învață Sfinții Părinți a avut loc nu prin poruncă ca
toate celelalte, ci sfat a ținut Dumnezeu pentru a ști cum să aducă la viață această ființă vrednică
de cinstire. Astfel a făcut Dumnezeu pe om după chipul și asemănarea Sa. În alcătuirea dintîi, ni
s-a dat să ne naștem după chipul lui Dumnezeu, dar prin voia slobodă se plăsmuiește în noi
ființarea după asemănarea lui Dumnezeu.
Acest chip a lui Dumnezeu, ne spun Sfinții Părinți, ține de suflet, și nu de trupul omului,
nu are nimic de-a face cu împărțirea între bărbat și femeie. Dumnezeu a făcut ceastă împărțire,
prevăzînd căderea omului și viețuirea pămîntească a omului. Înainte de călcarea poruncii, întîii
oameni au trăit ca îngerii, și nici nu era vorba de împreunare. În Rai domnea fecioria, iar
căsătoria a fost înființată ca să nu se nimicească și să se desființeze, din cauza morții, neamul
omenesc, pentru că prin nașterea de copii avea să dăinuiască neamul omenesc.
Cei care cred în ideile evoluționiste spun că omul se trage din maimuță. Deci este o
făptură asemeni animalelor. Dar Sfinții Părinți spun că suntem o zidire mixtă, în parte cerească,
în parte pămîntească. În partea pămîntească Dumnezeu a îngăduit modul de reproducere similar
animalelor, și astfel vedem cît de animalici suntem cînd ne lăsăm stăpîniți de patimi. Dar avem și
partea cerească, pe care tînjim s-o redobîndim. În concepția patristică zilele facerii au fost
perioade de timp foarte scurte, că lucrarea lui Dumnezeu din fiecare zi s-a petrecut cu
repeziciune, ba chiar imediat, că la sfîrșitul celor Șase Zile lumea încă nu era lăsată stricăciunii și
morții.
 Dar facerea omului însuși- atît a trupului, cît și a sufletului, împreună cu harul în care
omul a fost făcut – a fost instantanee. Părinții au socotit necesar să înfățișeze această învățătură
în chip deslușit, fiindcă în vechime existau două învățături opuse, dar la fel de false amîndouă:
una a origeniștilor, care afirmau că sufletele pre-există plăsmuirii trupurilor și doar intră în
trupuri ca o “cădere” dintr-o stare mai înaltă; iar cealaltă, care spunea că trupul precede sufletul,
și deci are o fire mai nobilă.
O dată cu grădina unde Adam sălășluia înainte de cădere atingem un subiect subtil și
tainic, care este și cheia necesară înțelegerii întregii învățături creștinești. Raiul, nu este deoarce
a existat înainte de cădere; el există chiar și acum, fiind vizitat de unii oameni încă trăitori pe
pămînt; și este, de asemenea, țelul întregii noastre vieți pămîntești – fericita stare la care ne
străduim să ne reîntoarcem. Întîi de toate, Raiul nu este doar ceva duhovnicesc ce poate fi zărit
acum în vedenie, el este și o parte din istoria pămîntului. Scriptura și Sfinții Părinți învață că la
început, înainte de căderea omului, Raiul se afla chiar aici pe pămînt. Unii Părinți afirmă că, și
înainte de cădere, Raiul era într-un loc înalt, fiind “mai sus decît tot pămîntul”. Sfinții Părinți
socotesc că ținutul raiului pămîntesc este leagănul civilizației antice, între rîurile Tigru, Eufrat,
Nil și Dunăre.
Rostul sălășluirii omului în Rai și al mîncării din tot pomul nu era simpla săturare de
desfătările acelui loc minunat, ci căutarea și tînjirea după ceva mai înalt; însăși prezența pomului
cunoștinței binelui și răului și a poruncii de a nu mînca din el arată o provocare și o încercare
prin care omul trebuia să treacă pentru a urca mai sus.
Raiul și întreaga viață pămîntească a omului a fost făcută de Dumnezeu ca o școală și ca
un loc de învățătură a sufletelor omenești. Pomul însuși reprezintă cunoașterea răului, căci
mîncarea din el însemna călcarea poruncii. Adam a aflat de rău prin neascultare. A ales calea
păcatului și a descoperit astfel ce înseamnă a fi rău, apoi a te căi de acel rău și a te întoarce la
bunătate. Într-o oarecare măsură, omul se poate și astăzi întoarce la ceva din starea Raiului prin
harul lui Dumnezeu, cum se poate vedea din viețile multor sfinți, pline de minuni de necrezut
oamenilor lumești.
Întrucît Raiul este un loc anume, așa și pămîntul unde Adam a fost surghiunit, era un loc
anume, aflat lîngă Rai. Văzînd Raiul, Adam se afla încă, oarecum, aproape de Dumnezeu. Pe
deasupra, duhovnicește, el poate privi și vedea ceea ce a pierdut. Adam se afla într-o stare de
pocăință și nevoință. Această învățătură este înfățișată și în slujba Bisericii Ortodoxe din
Duminica Iertării, cînd creștinilor ortodocși care se pregătesc pentru nevoințele Postului Mare li
se dă, ca o insuflare spre pocăință, tocmai icoana lui Adam stînd afară din Rai și privind la ceea
ce a pierdut.
În Cartea Facerii vedem și începutul civilizației așa cum o cunoștem noi: prima cetate,
primele meserii, primele arte. Nu ni se spune nimic despre populația lumii din generațiile lui
Adam, care, datorită vieții îndelungate a primilor Patriarhi și poruncii date lor de Dumnezeu de a
crește și a se înmulți, după cîteva generații trebuie să fi existat mii sau chiar milioane de oameni.
Lameh este primul bărbat despre care se spune că a avut două soții.
După cîte se pare, acest obicei, care devine mult mai obișnuit după Potop, era o raritate în
zilele primilor Patriarhi. Astfel Sfinții Părinți ne spun că oamenii din vremile acelea, în primele
veacuri de după facere, erau cu adevărat foarte deosebiți trupește de noi.
În tâlcuirea sa la Ziua a Cincea a Facerii, Sfântul Ioan Gură de Aur scoate în evidentă
precizia și acuratețea ordinii în care se descrie zidirea:
"Să vedem ce ne învață și astăzi fericitul Moise, dar, mai bine spus, să vedem ce vrea să ne
învețe Duhul Sfânt prin gura acestuia. [...] Uită-te cât e de bun Dumnezeu ! Ne învață toată
crearea lumii într-o oarecare ordine și înlănțuire. [...]”
Sfântul Vasile scrie:
"Astfel, apa a fost silită să slujească poruncii Ziditorului. Nespusa și marea putere a lui
Dumnezeu a arătat vii, lucrătoare și mișcătoare tot felul de viețuitoare ale apelor, și este cu
neputință să numeri speciile lor, căci deodată cu porunca apele au primit și capacitatea de a
naște.”
Iar Sfântul Ambrozie:
"La această poruncă, apele îndată și-au ivit odrăslirea. Râurile erau în chinurile facerii.
Iezerele zămisleau partea lor de viață. Marea însăși începu a naște tot felul de târâtoare… Nici
că putem pomeni mulțimea numirilor tuturor soiurilor aduse într-o clipită la viață de către
dumnezeiasca poruncă. Căci forma materialnică și suflarea de viață întru o aceeași clipită au
fost aduse la ființare… Aceeași clipă și aceeași putere ziditoare au adus la existență și chitul și
broasca.”
Sfântul Vasile mai scrie (vorbind de Ziua a Șasea):
"Pământul a scos la iveală ceea ce se afla în el nu pentru că Dumnezeu a spus: Să scoată, ci
pentru că Dumnezeu, Care i-a dat porunca, i-a dăruit pământului și puterea de a scoate din
sine. Nici când pământul a auzit: Să răsară iarbă verde și pom roditor, pământul nu a scos
iarba verde pe care o avea ascunsă în el, nici nu a scos la suprafață finicul sau stejarul sau
chiparosul, care stăteau ascunși undeva jos în sânul pământului. Nu ! Ci Cuvântul dumnezeiesc
zidește cele ce se fac. Să răsară pământul. Nu să răsară ceea ce
fusese pus în el mai dinainte, ci să dobândească ceea ce nu are, adică puterea de a lucra,
putere dăruită de Dumnezeu pământului prin poruncă.”
Ideea că "în toate câte sunt există o singură fire” stă, desigur, la temelia teoriei evoluției
universale. Erasmus Darwin (bunicul lui Charles) indicase deja speculației științifice această
direcție, la sfârșitul veacului al optsprezecelea.
O astfel de idee este cu totul străină gândirii scripturale și patristice.
1,24-25 Și a zis Dumnezeu: Să scoată pământul suflet viu după fel, de cele cu patru
picioare și de cele ce se târăsc și fiare pre pământ după fel. Și s-a făcut așa. Și a făcut
Dumnezeu fiarele pământului după felul lor și dobitoacele după felul lor, și toate cele ce se
târăsc pre pământ după felul lor. Și a văzut Dumnezeu că sunt bune.
Învățătura Sfinților Părinți despre facerea animalelor de uscat în Ziua a Șasea nu repetă
doar ceea ce s-a spus deja despre celelalte ființe vii.
Astfel, Sfântul Efrem scrie:
"La porunca lui Dumnezeu, îndată, pământul a scos târâtoare, fiare ale câmpului, animale de
pradă și dobitoace, atâtea câte erau de trebuință slujirii celui ce, în aceeași zi, a călcat porunca
Domnului său.”
Iar Sfântul Vasile învăță:
"Sufletul necuvântătoarelor nu s-a arătat fiind ascuns în pământ, ci a luat ființă o dată cu
trupul lor, la porunca Ziditorului.”
O dată cu această lucrare creatoare, totul este gata pentru apariția omului, care avea să fie
domn peste toate. Dar măreața zidire nu este doar spre folosul practic al omului. Ea are ceva
tainic; fiind zidirea cea bună a Atotbunului Dumnezeu, ea poate să ne înalțe mintea către El.
Sfântul Ioan Gură de Aur scrie:
"Dumnezeu nu le-a creat pe toate numai pentru trebuința noastră, ci și pentru dărnicia Lui, ca
noi, văzând bogăția nespusă a făpturilor Lui, să ne uimim de puterea Ziditorului și să putem
şti că toate acestea au fost aduse la ființare cu o înțelepciune și bunătate nespusă, spre
cinstirea omului ce avea să fie făcut.”
Sfântul Vasile, minunându-se de măreția zidirii lui Dumnezeu, scrie:
"Să slăvim pe Marele Meșter al celor făcute cu înțelepciune și măiestrie.”
2,1-3 Și s-au săvârșit cerul și pământul și toată podoaba lor. Și a săvârșit Dumnezeu în ziua
a șasea lucrurile sale, care a făcut; și s-a odihnit în ziua a șaptea de toate lucrurile sale
care a făcut. Și a binecuvântat Dumnezeu ziua a șaptea și a sfințit-o pre ea; că întru aceea
s-a odihnit de toate lucrurile sale, care a început Dumnezeu a face.
Despre "sabbath-ul” odihnei lui Dumnezeu după creație, Sfântul Ioan Gură de Aur scrie:
"Aici dumnezeiasca Scriptură spune că s-a odihnit Dumnezeu de lucrurile Sale; în Evanghelii
Hristos zice: Tatăl meu până acum lucrează, și Eu lucrez (Ioan 5, 17). Nu se pare, la auzul
acestor cuvinte, că este contrazicere între cele spuse ? Să nu fie ! Nu este nici o contrazicere
între cele scrise în dumnezeiasca Scriptură”.
Sfântul Efrem Sirul învăță:
"Așa cum toate – copacii, ierburile, dobitoacele, păsările și omul – erau deodată și bătrâne și
tinere: bătrâne după înfățișarea mădularelor și alcătuirii, tinere după vremea zidirii lor; tot așa
și luna era în acea vreme și bătrână și tânără: tânără, căci numai ce fusese zidită, bătrână
fiindcă era plină precum în ziua a cincisprezecea.”
În Cartea Facerii primele viețuitoare sunt ierburile și pomii de pe uscat, viața nu a apărut
întîi în mare, cum ar voi teoria evoluționistă. Aceste plante de uscat dăinuie o zi întreagă, înainte
de zidirea soarelui, pe când, în orice variantă evoluționistă soarele preceda însuși pământul.
Cugetând la cele Șase Zile ale Facerii, creștini, ortodocșii nu trebuie să le măsoare
cantitativ ci teologic. Însemnătatea lor nu ține de durată, ci de ceea ce s-a petrecut în ele. Ele sunt
afirmarea a șase lucrări ziditoare ale lui Dumnezeu, care au ivit universul așa cum îl cunoaștem.
Prin natura lor, întâmplările acestor zile sunt miraculoase, nesupunând-se legilor firii ce
guvernează lumea de azi, și nu le putem înțelege proiectând asupra lor experiența noastră
prezentă.
 Cartea Facerii descrie începutul absolut al întregii lumi, iar nu dezvoltarea ei din ceva ce
există deja. Apariția celorlalte lucruri din următoarele Zile ale Facerii dau bătăi de cap învățaților
și adepților teoriilor evoluționiste care încearcă să demonstreze proveniența științifică a lor.
Sfinții Părinți înșiși aplicau adesea cunoașterea științifică a vremii lor la înțelegerea
Sfintei Scripturi, lucru îngăduit și nouă cu condiția să nu forțăm textul Scripturii și să fim smeriți
și reținuți față de presupusa noastră înțelegere. Astfel Sfinții Părinți prin aplicarea cunoștințelor
științifice a vremii lor ne pun înainte unele presupuneri în ce privește modul cum a creat
Dumnezeu, tot așa și noi trebuie să ne înfrânăm pornirea de a proiecta cunoașterea noastră despre
felul cum arată zidirea prezentă asupra lumii întâi-zidite. Nu avem voie să rearanjăm Zilele
Facerii spre a se potrivi cu teoriile noastre, ci ar trebui să ne smerim cugetul, astfel încât să
înțelegem ce spune de fapt textul sfânt. Iar Sfinții Părinți sunt cheia înțelegerii.
Sfinții Părinți ne învață despre Facerea omului, că facerea a avut loc nu prin poruncă ca
toate celelalte, ci sfat a ținut Dumnezeu pentru a ști cum să aducă la viață această ființă vrednică
de cinstire. Astfel a făcut Dumnezeu pe om după chipul și asemănarea Sa. În alcătuirea dinții, ni
s-a dat să ne naștem după chipul lui Dumnezeu, dar prin voia slobodă se plăsmuiește în noi
ființarea după asemănarea lui Dumnezeu. Acest chip a lui Dumnezeu, ne spun Sfinții Părinți, ține
de suflet, și nu de trupul omului, nu are nimic de-a face cu împărțirea între bărbat și femeie.
Dumnezeu a făcut ceastă împărțire, prevăzând căderea omului și viețuirea pământească a
omului. Înainte de călcarea poruncii, întâii oameni au trăit ca îngerii, și nici nu era vorba de
împreunare. În Rai domnea fecioria, iar căsătoria a fost înființată ca să nu se nimicească și să se
desființeze, din cauza morții, neamul omenesc, pentru că prin nașterea de copii avea să
dăinuiască neamul omenesc.
Cei care cred în ideile evoluționiste spun că omul se trage din maimuță. Deci este o
făptură asemeni animalelor. Dar Sfinții Părinți spun că suntem o zidire mixtă, în parte cerească,
în parte pământească. În partea pământească Dumnezeu a îngăduit modul de reproducere similar
animalelor, și astfel vedem cât de animalici suntem când ne lăsăm stăpâniți de patimi.
Dar avem și partea cerească, pe care tânjim s-o redobândim.
În concepția patristică zilele facerii au fost perioade de timp foarte scurte, că lucrarea lui
Dumnezeu din fiecare zi s-a petrecut cu repeziciune, ba chiar imediat, că la sfârșitul celor Șase
Zile lumea încă nu era lăsată stricăciunii și morții.
Dar facerea omului însuși - atât a trupului, cât și a sufletului, împreună cu harul în care
omul a fost făcut – a fost instantanee. Părinții au socotit necesar să înfățișeze această învățătură
în chip deslușit, fiindcă în vechime existau două învățături opuse, dar la fel de false amândouă:
una a origeniștilor, care afirmau că sufletele pre-există plăsmuirii trupurilor și doar intră în
trupuri ca o “cădere” dintr-o stare mai înaltă; iar cealaltă, care spunea că trupul preceda sufletul,
și deci are o fire mai nobilă.
O dată cu grădina unde Adam sălășluia înainte de cădere atingem un subiect subtil și
tainic, care este și cheia necesară înțelegerii întregii învățături creștinești. Raiul, nu este deoarece
a existat înainte de cădere; el există chiar și acum, fiind vizitat de unii oameni încă trăitori pe
pământ; și este, de asemenea, țelul întregii noastre vieți pământești – fericita stare la care ne
străduim să ne reîntoarcem. Întâi de toate, Raiul nu este doar ceva duhovnicesc ce poate fi zărit
acum în vedenie, el este și o parte din istoria pământului. Scriptura și Sfinții Părinți învață că la
început, înainte de căderea omului, Raiul se afla chiar aici pe pământ. Unii Părinți afirmă că, și
înainte de cădere, Raiul era într-un loc înalt, fiind “mai sus decât tot pământul”. Sfinții Părinți
socotesc că ținutul raiului pământesc este leagănul civilizației antice, între râurile Tigru, Eufrat,
Nil și Dunăre.
Rostul sălășluirii omului în Rai și al mâncării din tot pomul nu era simpla săturare de
desfătările acelui loc minunat, ci căutarea și tânjirea după ceva mai înalt; însăși prezența pomului
cunoștinței binelui și răului și a poruncii de a nu mânca din el arată o provocare și o încercare
prin care omul trebuia să treacă pentru a urca mai sus. Raiul și întreaga viață pământească a
omului a fost făcută de Dumnezeu ca o școală și ca un loc de învățătură a sufletelor omenești.
Pomul însuși reprezintă cunoașterea răului, căci mâncarea din el însemna călcarea poruncii.
Adam a aflat de rău prin neascultare. A ales calea păcatului și a descoperit astfel ce
înseamnă a fi rău, apoi a te căi de acel rău și a te întoarce la bunătate. Într-o oarecare măsură,
omul se poate și astăzi întoarce la ceva din starea Raiului prin harul lui Dumnezeu, cum se poate
vedea din viețile multor sfinți, pline de minuni de necrezut oamenilor lumești.
Întrucât Raiul este un loc anume, așa și pământul unde Adam a fost surghiunit, era un loc
anume, aflat lingă Rai. Văzând Raiul, Adam se afla încă, oarecum, aproape de Dumnezeu. Pe
deasupra, duhovnicește, el poate privi și vedea ceea ce a pierdut. Adam se afla într-o stare de
pocăință și nevoință.
În Cartea Facerii vedem și începutul civilizației așa cum o cunoaștem noi: prima cetate,
primele meserii, primele arte. Nu ni se spune nimic despre populația lumii din generațiile lui
Adam, care, datorită vieții îndelungate a primilor Patriarhi și poruncii date lor de Dumnezeu de a
crește și a se înmulți, după câteva generații trebuie să fi existat mii sau chiar milioane de oameni.
Lameh este primul bărbat despre care se spune că a avut două soții. După câte se pare, acest
obicei, care devine mult mai obișnuit după Potop, era o raritate în zilele primilor Patriarhi. Astfel
Sfinții Părinți ne spun că oamenii din vremile acelea, în primele veacuri de după facere, erau cu
adevărat foarte deosebiți trupește de noi.
Noe și urmașii lui sunt deja asemeni nouă la însușirile trupești.
 Referindu - se la Noe, Sfinții Părinți arată, îndeosebi, cât de mare era virtutea acestuia,
spre a fi așa de desăvârșit în mijlocul unei generații stricate. Deci, este cu putință ca și noi să fim
virtuoși, chiar trăind în asemenea vremi decăzute. Fii lui Noe, sânt luați în corabie împreună cu
el, nu pentru că ar fi la fel de virtuoși, ci pentru Noe, asemeni tovarășilor de călătorie ai Sf.
Pavel. Ne putem doar închipui batjocurile la care ar fi fost supus Noe de către contemporanii săi
pentru o astfel de pregătire aparent nebunească – totuși, Noe s-a supus lui Dumnezeu. De
asemeni, lui Noe i se poruncește să ia câte șapte perechi din animalele curate și câte două perechi
din toate celelalte. Aceasta se face pentru că avea nevoie de animale pentru a aduce jertfe lui
Dumnezeu, ceea ce face Noe îndată ce coboară din corabie, cât și avea nevoie pentru mâncare,
căci , după Potop, Dumnezeu îi dă poruncă să mănânce carne.
Criticii raționali moderni, au mari dificultăți în înțelegerea părții cu Noe și corabia,
negând că o astfel de construcție ar fi putut cuprinde toate vietățile. Cu toate acestea, un studiu
modern estimează că o corabie de o așa dimensiune, împărțită pe șapte nivele, putea să țină câte
două din toate felurile de animale care trăiesc astăzi, rămânând și spațiu în plus. În timpul
călătoriei Noe este ca un al doilea Adam, în fața căruia fiarele sălbatice se fac blânde și
ascultătoare, urcând singure în corabie, și viețuind în pace și armonie unele cu altele.
Sfinții Părinți descriu această aflare în corabie a lui Noe ca pe o experiență dură: mirosul
animalelor, lipsa ferestrelor spre exterior. Noe a luat, probabil, hrana potrivită pentru el, cu care a
hrănit și animalele. A fost, desigur, un răstimp de post, rugăciune și nevoință. Cu totul, pământul
a fost acoperit de apă vreme de un an, timp în care Noe se afla în corabie, fără aerisire și lumină
de soare. După Potop, lui Noe i se dă aceeași poruncă ca lui Adam: creșteți și vă înmulțiți.
Astfel, Noe se face tată al tuturor celor care au trăit după Potop.
După Potop, Dumnezeu dă poruncă prin care îngăduie oamenilor să mănânce carne, dar
la fel i se pune o îngrădire: să nu mănânce sângele. Sângele este simbolul vieții, iar aceasta
aparține lui Dumnezeu. Ham este pomenit ca tatăl lui Hanaan fiindcă, conform Sfântului Ioan
Gură de Aur, Ham nu și-a înfrânat pornirile în corabie, ci a zămislit un copil, deși ar fi trebuit să
se înfrâneze asemeni tatălui și fraților săi. Oamenii din corabie erau în stare de rugăciune și post.
Bărbații se înfrânau de la soțiile lor, afară de Ham.
Apoi Noe face o proorocie, binecuvântându-și fiii. Sim este cel binecuvântat, strămoșul
semințiilor semite. Iafet este strămoșul tuturor neamurilor, care, mai târziu, primesc cuvântul
mântuirii de la Hristos.
Hanaan și toți urmașii lui Ham urmează să fie slugi, dar și lor li se dă mântuire. Sfinții
Părinți spun cu dinadinsul că, indiferent cine ți-ar fi strămoși, poți totuși să te mântuiești.
Atacul gândirii moderne ateiste asupra creștinismului a fost atât de eficient, încât mulți
creștini ortodocși se află în defensivă. Ei subevaluează tradiția foarte bogată a Sfinților Părinți,
care ne dă înțelepciune creștină nu doar asupra unor subiecte bisericești și teologice înguste, ci
asupra multor altora. Înțelepciunea patristică cuprinde o întreagă filosofie a vieții, inclusiv
atitudinea sa față de confortul modern și cunoașterea științifică. Nimeni nu ar îndrăzni să spună
că Sfinții Părinți, și creștin ortodocșii, în general, sunt împotriva științei, adică potrivnici
cunoașterii științifice, în măsura în care ea este, cu adevărat, cunoașterea naturii. Dumnezeu este
atât autorul descoperirii dumnezeiești cât și al naturii. Nu poate exista conflict între teologie și
știință, atâta timp cât fiecare este autentică și rămâne în domeniul în care aparține în mod firesc.
Scriind tâlcuiri la Cartea Facerii, Sfinții Părinți s-au folosit de cunoașterea științifică a
naturii din vremea lor, în măsura în care se potrivea subiectului. Cunoașterea oferită de științele
naturale este una mereu supusă revizuirii, datorită noilor descoperiri făcute prin observație și
experimente, așa se face că în ea se pot afla greșeli. O altă deosebire în ceea ce privește natura și
calitatea cunoașterii teologice și științifice este că: prima purcede din descoperirea lui Dumnezeu
și este apreciată după credincioșia față de acea descoperire; pe când cunoașterea științifică
purcede din faptele lumii fizice și nu are alt scop decât a rămâne credincioasă faptelor.
Științele din ziua de azi se află într-o stare de ignoranță, folosind o grămadă de amănunte
într-un context de stupiditate. Creștinul ortodox nu este împotriva științei, dar el așteaptă de la
știință numai acea cunoaștere pe care ea este capabilă să o dea prin natura ei – nu teologie, nu o
filosofie de viață și nu speculații.
Adepții evoluționismului fac din evoluție însuși centrul filosofiei lor. Astfel făcând ades
abstracție între evoluție și variație ei le prezintă ca fiind același lucru.
Încercând să susțină teoria evoluționistă savanții aduc diverse dovezi precum fosilele. Cu
toate acestea, există o mulțime de specii găsite în straturile străvechi care sunt identice cu
speciile de astăzi. O altă dovadă a evoluționiștilor este existența mutațiilor, care în fapt sunt o
anomalie și nu prezintă cu adevărat o preschimbare a unei creaturi în alta total diferită.
Experimentele și metodele de cercetare precum datarea radiometrică: radiocarbon,
potasiu-argon, dezintegrarea uraniului. Acestea însă dau rezultate diferite asupra aceluiași studiu.
Astfel gândirea logică a fiecărui savant depinde în mare parte de credința fiecăruia, astfel
evoluția nu este în fond o problemă științifică, ci una filosofică. Astfel apar mai multe curente
între savanți, unul din ele este deismul care susține că Dumnezeu există, dar fără a se face simțit,
adică zidește lumea, apoi se retrage. Astfel între adevărul creștin și filosofia evoluționistă apare
un conflict.
Problema evoluției este extrem de importantă pentru creștini ortodocși, căci implică
valoarea relativă a științei și a teologiei, a filosofiei moderne și a învățăturii patristice; învățătura
despre om; atitudinea noastră față de scrierile Sfinților Părinți; interpretarea pe care o dăm
Sfintei Scripturi, și îndeosebi Cărții Facerii. Chibzuind asupra evoluției vedem că ceea ce aceasta
numește știință, nu este nicidecum un fapt, ci filosofie. Este o falsă filosofie inventată de Apus ca
reacție împotriva teologiei catolico-protestante, care s-a deghizat în știință pentru a se face mai
respectabilă și a amăgi oamenii gata să accepte faptele științifice. Astfel evoluția se face
potrivnică învățăturii Sfinților Părinți.
Ideea de evoluție e cu totul absentă din textul Facerii, potrivit căruia fiecare făptură este
făcută să apară după fel, nu schimbându-se din una în alta. Astfel Sfinții Părinți ne arată că știința
modernă nu poate ajunge la nici un fel de cunoaștere a celor Șase Zile a Facerii.
Interpretarea pe care o dăm Sfintei Scripturi nu trebuie să fie legată de nici o teorie
științifică, ci să o primim așa cum ne învață Sfinții Părinți, care prin harul lui Dumnezeu au fost
îndeletniciți să ne descopere nouă acestea. Nimeni nu contrazice faptul că știința modernă știe
mai multe decât Sfinții Părinți despre însușirile peștilor și despre alte fapte științifice speciale de
același fel.
Doctrina evoluției încearcă să înțeleagă tainele zidirii lui Dumnezeu prin cunoașterea
firească și filosofia lumească, neluând în considerație că în aceste taine există ceva care le
plasează dincolo de capacitățile cunoașterii. Nu există conflict între cunoașterea zidirii cuprinse
în Facere așa cum o tâlcuiesc Sfinții Părinți și adevărata cunoaștere a făpturilor pe care știința a
dobândit-o prin observații.
Dar există conflict de neîmpăcat între cunoașterea cuprinsă în Facere și deșartele
speculații filosofice ale savanților moderni, neluminate de credință.
Concluzionăm:
Creaționism sau evoluționism? Amestecarea științei cu religia (creaționismul științific,
care vrea să demonstreze științific lucruri cu neputință de aflat altfel decât prin revelație) și
evoluționismul teist (ideea că Dumnezeu a creat lumea prin evoluție și că aceasta ar fi sugerată în
chip tainic și de Sfinții Părinți).
Însemnătatea acestei cârti depășește cu mult limitele unei polemici oarecare. Problema pe
care o ridica ea este problema cea mai fierbinte a creștinismului contemporan: care este criteriul
gândirii si lucrării noastre creștine?
Nu există nici o problemă a vremurilor noastre tulburi care să nu-și poată afla rezolvarea
printr-o atentă și evlavioasă citire a Sfinților Părinți: fie că e vorba de probleme filosofice
complicate precum «evoluția», sau de chestiuni morale concrete precum avortul, euthanasia și
«controlul  nașterilor»… în toate aceste probleme, Sfinții Părinți și Părinții noștri în viață care
urmează lor ne sunt cei mai siguri călăuzitori. Dumnezeu nu le-a creat pe toate numai
pentru trebuința noastră, ci și pentru dărnicia Lui, ca noi, văzând bogăția nespusă a
făpturilor Lui, să ne uimim de puterea Ziditorului și să putem ști că toate acestea au fost aduse
la ființare cu o înțelepciune și bunătate nespusă, spre cinstirea omului ce avea să fie făcut. Adam
a fost făcut a fi de nevătămat de lucrarea oricăreia dintre stihiile zidite de Dumnezeu în asemenea
măsură, încât nici apa nu-1 putea îneca, nici focul nu-1 putea arde, nici pământul nu-1 putea
înghiți în adâncurile sale, nici văzduhul nu-1 putea vătăma cu vreo lucrare oarecare. 
Pricina pizmuirii era fericirea omului așezat în Rai, că nu a putut suferi diavolul
bunătățile primite de om. Pizma i s-a stârnit fiindcă omul, deși plăsmuit din tină, ales a fost a fi
locuitor Raiului. Diavolul a început a cugeta că omul, făptură de rând, avea totuși nădejde de 
viață veșnică, pe când el, făptură cu mai înaltă fire, a căzut, făcându-se părtaș vieții celei lumești.
 Nu mâncarea din pom le-a deschis lor ochii – căci vedeau pomul și înainte de a mânca
ci mâncarea din pom a fost temei de neascultare și de călcare a poruncii date lor de
Dumnezeu, din care pricină li s-a luat slava care-i înconjura, nevrednici făcându-se pe sine de o
cinste atât de mare.