Teoria Big Bang-ului contrazice dogmele ortodoxe?

// Adrian Sorin Mihalache

În ediţia de vineri, 15 februarie, a „Ziarului Lumina“ a fost publicat articolul cu titlul „Record Hubble în
investigarea adâncurilor din Univers“ (documentat după „Hubble News Release“, din 12 februarie 2008) şi semnat
de diac. Sorin Mihalache, coordonator al Centrului de Studii Interdisciplinare în Religie şi Ştiinţă al Fundaţiei
„Solidaritate şi Speranţă“ Iaşi. În articolul respectiv se vorbea despre ultima performanţă a telescopului spaţial
Hubble, care a reuşit să fotografieze o galaxie apărută la 700 de milioane de ani după marea explozie de acum 13,7
miliarde de ani (Big Bang). Articolul menţionat, postat şi în ediţia online a „Ziarului Lumina“
(www.ziarullumina.ro), a generat, pe forumul de dezbateri, un schimb de idei extrem de viu şi de incitant. Unii
dintre participanţii la discuţii („Ioan“, „Claudiu“) l-au acuzat pe semnatarul articolului că ar promova idei
„evoluţioniste“ şi, prin aceasta, ar intra în contradicţie cu învăţăturile Sfintei Scripturi, ale Sfinţilor Părinţi şi cu
dogmele Bisericii Ortodoxe. Citiţi mai jos fragmente din „acuzaţiile“ aduse articolului şi răspunsurile
semnatarului, diac. Sorin Mihalache. Lăsăm concluziile în seama cititorilor. (Florin Zamfirescu)
Big Bang-ul - teorie evoluţionistă despre Univers ?
Ioan: „Prea cucernice părinte diacon Mihalache, (...) Te informez că teoria evoluţionistă despre originea
universului este deja dovedită ştiinţific de peste 30 de ani ca fiind eronată (...) Mai mult, afirmaţiile din articol
atacă direct credinţa creştină privind Creaţia lumii din nimic de către Dumnezeu, căci dacă lumea a apărut prin Big
Bang, atunci nu mai e loc pt. Dumnezeu! Aşa că aş dori un răspuns care să reflecte poziţia redacţiei «Ziarului
Lumina» vizavi de evoluţionism, pt. că eu ştiu că Biserica Ortodoxă crede şi mărturiseşte la fiecare Sf. Liturghie:
«Cred într-unul Dumnezeu, Tatăl Atotţiitorul, FĂCĂTORUL CERULUI ŞI AL PĂMÂNTULUI...»“
Dacă universul ar fi vechi de câteva miliarde de ani, lumea s-ar sminti
Claudiu: „...Atitudinea dumneavoastă nu este clară referitor la facerea lumii. Sfinţii Părinţi şi Sfânta Scriptură
nu vorbesc despre o lume care are miliarde de ani. Şi eu vreau un răspuns din partea ziarului referitor la acest
articol. Nu e prima dată când văd în articolele dumneavoastră referirea la universul creat de câteva miliarde de ani
şi la big bang. Dacă am înţeles noi ceva greşit din acest articol, vă rugăm, explicaţi-ne. Dacă aţi greşit, vă rog luaţi
măsuri, pentru că smintim oamenii“.
Crezul şi dogmele nu fac referire la vârsta exactă a acestei lumi
Diac. Sorin Mihalache: „Stimaţi cititori, în primul rând, doresc să vă mulţumesc pentru faptul că vă număraţi
printre cititorii „Ziarului Lumina“. Acest proiect foarte util al Bisericii Ortodoxe este susţinut de o echipă tânăra
care munceşte mult. Mă bucur, de asemenea, că pot ajuta, puţin, la diversificarea articolelor publicaţiei. În altă
ordine de idei, întrucât am văzut că aţi făcut câteva observaţii legate de conţinutul articolului, doresc să adaug
următoarele:
1. Există o distincţie importantă între Dogmele Bisercii Ortodoxe şi învăţăturile sau opiniile sfinţilor părinţi
cu privire la diferite aspecte ale vieţii. Dogmele Bisericii fac referire la Credinţa noastră, la faptul că Dumnezeu
este Unul în Fiinţă şi Întreit în Persoane, că Hristos, Fiul lui Dumnezeu, S-a făcut Om, şi toate celelalte. Toate
Dogmele Bisericii sunt adevăruri imuabile, ele nu se schimbă până la sfărşitul veacurilor. În ele ne mişcăm noi şi
întreaga Biserică, iar temeiurile lor sunt Sinoadele Ecumenice, care le-au fixat de-a lungul timpului, sub insipiraţia
Duhului Sfânt, plecând de la textele Scripturii şi în comuniunea sfinţilor şi ierarhilor participanţi la Sinoade.
2. Foarte multe alte învăţături pe care le găsim în scrierile Sfinţilor Părinţi NU sunt dogme. Toate sunt
folositoare pentru suflet, şi este bine să ni le însuşim, însă Biserica nu le-a dogmatizat, prin hotărâri în cadrul
Sinoadelor Ecumenice. Sfinţii NU s-au contrazis niciodată cu privire la dogme, însă în multe alte privinţe ei se
completează unul pe altul şi se îndreaptă unul pe altul. Spre exemplu, Sf. Maxim Mărturisitorul îl completează şi îl
îndreaptă chiar pe Sf. Grigore de Nyssa, cu privire la epectază (învăţătura despre îndumnezeire, n.n.), la felul în
care oamenii se bucură în împărăţia lui Dumnezeu şi felul cum ei progresează în iubirea Lui.
3. CREZUL nostru adună principalele adevăruri de credinţă, adică Dogmele imuabile. Spune el ceva despre
vechimea lumii? Dar Sinoadele Ecumenice au stabilit, printr-o hotărâre, vreo dogmă cu privire la aceasta?
Zilele şi anii au diferite înţelesuri în textele Sfintei Scripturi
4. Zilele şi anii nu au exact acelaşi înţeles în toate textele Sfintei Scripturi. Iată câteva exemple: „Tu, însă,
Acelaşi eşti şi anii Tăi nu se vor împuţina“ (Ps. 101, 28.). „Anii Tăi nu merg, nici nu vin, căci numai anii noştri
merg şi vin, pentru ca toţi să vină. Anii Tăi toţi în acelaşi timp stau, fiindcă stau şi venind nu sunt excluşi de la cei
care vin, fiindcă nu trec. Dar aceşti ani, ai noştri, vor fi când toţi nu vor fi. «Anii Tăi sunt o singură zi»“ (I Petru 3,
8.) ...
De ce vorbesc textele acestea din Psalmi şi din Epistole despre „ani“ sau „zile“ cu referire la Dumnezeu?
Căci El este veşnic, şi veşnicia nu are unitate de măsură pentru timp. Aceasta se întâmplă pentru că textul
Scripturii nu este numai literă, ci şi duh. De ce să constrângem duhul să se coboare la literă? Dimpotrivă, textul
grecesc al Septuagintei vorbeşte, cu referire la fiecare din zilele Creaţiei, folosind cuvântul „eon“ - care poate fi
înţeles şi ca veac, nu doar ca zi, în sensul propriu. De aceea, Sf. Vasile cel Mare, scrie: „Aceasta este pricina că
începutul timpului n-a fost numit de Scriptură ziua întâia, ci: zi una, ca şi din numirea ei să i se vadă înrudirea cu
veacul. În chip propriu şi natural, ziua întâia a fost numită una pentru a arăta unicitatea veacului; că veacul nu are
părtăşie cu altceva.“ (Sf. Vasile cel Mare, „Omilii la Hexaemeron“, Omilia a II-a, VIII, în PSB, vol. 17, p. 95-96).
Sf. Ioan Gură de Aur scrie: „Nu putea oare mâna lui cea atotputernică şi nesfârşita Sa înţelepciune să aducă
la timp toate într-o singură zi? Putea să le aducă într-o clipită! Dar pentru că Dumnezeu n-a adus la fiinţă pentru
trebuinţa Lui nimic din cele ce sunt, pentru aceea le crează treptat“ (Sf. Ioan Gură de Aur, „Omilii la facere“, III;
3, P.G., 53, 35; PSB 21, 1987, p. 50-52). Măsura timpului, în lucrarea lui Dumnezeu este însă alta decât cea
aparţinând oamenilor: „O mie de ani înaintea Ta sunt ca ziua de ieri“. „Că o mie de ani înaintea ochilor Tăi sunt ca
ziua de ieri, care a trecut şi ca straja nopţii.“ (Psalmul 89, v. 4). Iar Sf. Vasile cel Mare scrie, în alt loc, faptul că
„dacă spui o zi, sau un veac, e acelaşi lucru“ (Sf. Vasile cel Mare, „Omilia a II-a“, 8, PSB 17, p. 96). Sfinţii
interpreţi spun că nu este necesar şi nici nu se cuvine să punem limite lucrării lui Dumnezeu. În atotputernicia Lui,
Dumnezeu putea să facă Lumea şi într-o clipă, dar şi în durate mai mari de 7000 de ani, pentru că timpul nu trece
pentru El.
Cinstim Sfinţii pentru viaţa şi credinţa lor, nu pentru ştiinţa lumească a vremii
5. Sfinţii au valorificat toată cunoştinţa ştiinţifică a vremurilor lor, atâta timp cât ea se făcea vehicul pentru
slăvirea lui Dumnezeu. Şi atitudinea lor trebuie păstrată, nu doar cuvintele lor.
Există, spre exemplu, afirmaţii ale sfinţilor care privesc datele lumii fizice. Ei le-au folosit ca, plecând de la
ele, să arate măreţia lui Dumnezeu. Însă dogmele şi credinţa NU sunt cuprinse în cele cu referire la ştiinţele lumii,
ci la Dumnezeu. Unele dintre aceste date ştiinţifice nu mai sunt valabile astăzi.
Iată un exemplu: Sf. Vasile cel Mare scrie că lumina creată, cea pe care o vedem noi, se deplasează
instantaneu, peste tot. (Nu este, aşadar, vorba de lumina necreată, ci de cea creată!) Iată citatul: „Şi a zis
Dumnezeu: «Să se facă lumină!» (Fac., 1, 3.) Cel dintâi cuvânt al lui Dumnezeu a creat lumina, a risipit
întunericul, a pus capăt tristeţii, a veselit lumea, a adus dintr-odată, peste toţi şi peste toate, privelişte veselă şi
plăcută. S-a arătat cerul, care mai înainte era acoperit de întuneric, tot cu atâta frumuseţe pe cât o mărturisesc şi
astăzi ochii noştri. Văzduhul s-a umplut de lumină; dar, mai bine spus, avea atârnată în el chiar lumina în
întregime, care trimitea pretutindeni, până la marginile văzduhului, iuţile împărţiri ale strălucirii ei. În sus, lumina
ajungea până la eter şi cer; în lăţime, lumina, într-o clipită de vreme, lumina toate părţile pământului; partea de
miazănoapte, de miazăzi, de răsărit şi de apus. Aşa este natura luminii; fină şi diafană; n-are nevoie de o durată de
timp ca să străbată aerul.“ (Sf. Vasile cel Mare, „Omilii la Hexaemeron“, omil. a II-a, VII, în PSB, vol. 17, p. 93).
Ce facem în acest caz, dacă astăzi este dovedit experimental, de un secol (şi putem verifica şi noi) că lumina
are viteză finită? Oare Sf. Vasile cel Mare ce ar fi făcut? Negăm aceste evidenţe? De ce? Ca să apărăm opinia Sf.
Vasile cel Mare? Afectează cu ceva dreapta-credinţă recunoaşterea că undele electromagnetice se deplasează cu
viteză limitată? Cu ce să afecteze DOGMELE credinţei, dacă ele fac referire la Dumnezeu cel mai presus de lume
şi la lucrarea energiilor necreate ale Sale în ea, pentru noi?
Taina celor şase zile. Mai există şi alte dogme afară de cele ale Bisericii?
6. De altfel, Sfinţii înşişi au recunoscut că taina Creaţiei este mai mare decât ei, deci şi decât noi. Deci, să
ascultăm de ei şi când spun că a cunoaşte precis cum a fost nu e cu putinţă nouă, oamenilor. „Nici un om nu poate
spune după vrednicie istoria şi întreaga rânduială a celor şase zile ale creaţiei lumii, nici dacă ar avea mii de guri şi
mii de limbi; dar nici dacă ar trăi cineva mii de ani, vieţuind în viaţa de aici, nici aşa nu va fi în stare să spună ceva
vrednic cu privire la creaţie, din pricina covârşitoarei măreţii şi a bogăţiei înţelepciunii lui Dumnezeu arătate în
aceste şase zile ale creaţiei de care am scris mai înainte.“ (Teofil al Antiohiei, „Trei cărţi către Autolic“, Cartea a
Doua, XII, în PSB, vol. 2, p. 403).
Dincolo de toate, nu trebuie să dogmatizăm altceva decât ceea ce Biserica însăşi a dogmatizat. În rest,
celelalte sunt trecătoare şi pot fi folositoare, precum ştiinţa, deşi nu sunt indispensabile, precum credinţa. Sf. Vasile
cel Mare, după ce a pus toată ştiinţa vremii lui în slujba doxologiei, a spus: „Dacă ţi se pare că poate fi adevărat
ceva din cele spuse, atunci mută-ţi admiraţia spre Dumnezeu, Care le-a rânduit aşa pe acestea! Că nu se
micşorează admiraţia pentru lucrurile măreţe din natură, dacă se descoperă chipul în care Dumnezeu le-a făcut. Iar
dacă nu le socoteşti adevărate, simpla ta credinţă să-ţi fie mai puternică decât argumentele logice.“ (Sf. Vasile cel
Mare, „Omilii la Hexaemeron“, omil. I, X, în PSB, vol. 17, p. 81-82)
 Pentru mine, în calitate de credincios, dacă ştiinţa arată că Universul are 13 miliarde de ani, măreţia lui
Dumnezeu şi veşnicia Lui ne pot fi mai evidente, nouă, oamenilor, iar aceasta nu afectează cu nimic adevărurile
imuabile ale Dogmelor Bisericii, care nu fac referire nicăieri, la ani.
Teoria evoluţionistă nu este un model cosmologic
Articolul scris nu face referire la Crez, pe care îl mărturisesc şi eu. De asemenea, articolul nu face referire la
teoria evoluţionistă, care este un subiect complet separat de Big Bang.
Rămân la convingerea că în cuvintele Scripturii este duh ascuns în literă şi că Sfinţii au exprimat şi opinii,
înafara dogmelor. Iar aceasta nu mi se pare a fi o înţelegere „unidirecţională“. Dimpotrivă, mi se pare prea strâmt
să vedem în zilele Creaţiei, în mod exclusiv, 24 de ore, şi în acest fel univoc, să sărăcim cuvintele de duhul lor.
* Titlurile şi intertitlurile aparţin redacţiei
▲ Cosmologia cu Big Bang: un model ştiinţific de lucru
„Teoria Big Bang-ului susţine existenţa materiei de la sine, fără intervenţia vreunui creator“?
Ioan: „Mulţumesc autorului pentru răspuns, asta arată că există respect pentru opinia cititorului la acest ziar.
Totuşi, părinte diacon, nu aţi oferit nici un răspuns cu privire la teoria evoluţionistă. Cele ce le spuneţi din Sf.
Părinţi sunt adevărate, dar interpretate cam unidirecţional. Privitor la Crez, acolo se spune clar- şi e o dogmă - că
Dumnezeu este făcătorul cerului şi al pământului. Acum, analizaţi mai amănunţit teoria Big Bang-ului şi veţi
observa că susţine existenţa materiei de la sine, fără intervenţia vreunui creator. Pe de altă parte, exista f. multe
studii ştiinţifice competente privitoare la această teorie, care dovedesc faptul că nu corespunde defel realităţii. Vă
recomand, în acest sens, cartea părintelui Serafim Rose, «Cartea Facerii, Crearea lumii şi omul începuturilor», şi
cartea Oanei Iftime, «Introducere în antievoluţionismul ştiinţific»“. Autoarea este asistent universitar la facultatea
de Biologie din Bucureşti...
Diac. Sorin Mihalache: „Stimate Domnule Ioan, din perspectivă ştiinţifică, teoria Big Bang-ului nu susţine
existenţa materiei de la sine. De fapt, Big Bang-ul nici nu vorbeşte de materie, ci de o concentrare imensă de
energie. (Studiile în matematică şi un program de master în fizică teoretică pe care le-am urmat mi-au dat
posibilitatea să mă apropii mai mult de acest subiect). Big Bang-ul circulă astăzi, peste tot, ca teorie cosmologică:
foarte mulţi îl interpretează, totuşi este o teorie destul de greu de înţeles, pentru că necesită multe cunoştinţe de
matematică şi fizică. Teoria în sine nici nu argumentează existenţa lui Dumnezeu, dar nici nu demonstrează că El
nu există. Vă recomand un curs de cosmologie de specialitate (desigur) şi veţi vedea că acesta nu face nici o
referire la Dumnezeu, nici într-un sens nici într-altul.
Teoria Big Bang-ului este teoria de serviciu astăzi, în şcoli şi universităţi. Ea se sprijină pe multe rezultate
ştiinţifice verificate timp de aproape 100 de ani. (De altfel, Premiul Nobel în fizică pe 2006 a recompensat
rezultatele privind confirmarea teoriei Big Bang-ului de anumite observaţii făcute de satelitul COBE).
Desigur, aceasta nu înseamnă că teoria Big Bang-ului este adevărată 100%, însă, până în prezent, nici o altă
teorie cosmologică nu poate să explice configuraţia actuală a Universului. Studii de specialitate care să infirme
teoria Big Bang nu există - în lumea fizicienilor. Există doar date observaţionale care nu pot fi corelate cu actuala
teorie şi câteva încercări de a găsi alte teorii, care să integreze toate datele observaţionale.
Din perspectivă teologică, Teoria Big Bang-ului este prima în istoria ştiinţei şi în toată tradiţia filosofică, ce
are câteva trăsături remarcabile:
1. Afirmă, pentru prima dată, în toată tradiţia filosofică greacă şi europeană, şi în consens cu Sfinţii Părinţi,
că spaţiul, timpul, materia şi întreg Universul nu sunt veşnice. (Cu excepţia credinţei creştine, nici o altă doctrină
filosofică nu a mai afirmat acest fapt până acum). Big Bang-ul prezintă unele dovezi care vin în sprijinul acestei
afirmaţii.
2. Teoria se apropie foarte mult de ideea că lumea este creată din nimic - ex-nihilo, am putea spune. (Există
multă bibliografie aici. Trebuie observat că nimicul din care a apărut lumea, potrivit teoriei ar putea fi vidul
cuantic.) Această apropiere poate fi importantă, deşi ştiinţa nu aduce o dovadă, ci mai mult o sugestie despre faptul
că lumea ar putea fi creată ex-nihilo. Or, între toate tradiţiile filosofice şi ştiinţifice din întreaga lume, creaţia ex-
nihilo aparţine numai tradiţiei iudeo-creştine şi este dezvoltată de Părinţii Creştini (vezi spre exemplu
„Encyclopedia of Religion“, Mircea Eliade, la articolul cosmologie).
3. De asemenea, teoria Big Bang-ului mai conţine o serie de rezultate deosebite care prezintă lumea ca fiind
foarte bine şi precis alcătuită, îndeplinind extraordinar de multe coincidenţe, care nu pot fi întâmplătoare (vezi
John D. Barrow şi Frank J. Tipler, „Principiul Antropic Cosmologic“, Ed. Tehnică, 2001). Aceste date arată, într-
un fel, că lumea în care ne naştem este foarte bine potrivită şi că viaţa şi omul erau planificate încă de la începutul
ei. Pentru oamenii de ştiinţă, toate aceste date au reprezentat un punct de plecare pentru o întoarcere la credinţă, la
recunoaşterea că lumea în care trăim este un dar extraordinar şi că ea este plină de raţionalitate (Sf. Maxim
Mărturisitorul).
Teoria ştiinţifică şi interpretarea ei nu sunt de aceeaşi putere
De aceea, trebuie spus că mulţi dintre cercetătorii din lumea ştiinţei care încearcă să arate că teoria Big Bang-
ului nu este bună, o fac tocmai pentru că ea se apropie prea mult de ideea creaţiei ex-nihilo din teologie creştină şi
seamănă prea mult cu înţelesurile referatului biblic al creaţiei. De asemenea, pe mulţi cercetători îi deranjează
modelul Big Bang tocmai pentru că el prezintă lumea ca una foarte bine pregătită, foarte atent planificată încă de la
începutul ei, situaţie explicabilă doar prin intermediul unei Puteri supranaturale.
Modelele cosmologice alternative, care vor să arate că Big Bang-ul nu este corect, încearcă să prezinte
Universul în diverse alte forme: ca unul care se creează singur (self consistent), fără nici o condiţie iniţială specială
(chaotic inflation), ca unul ciclic, care apare şi dispare fără încetare, din veşnicie şi până în veşnicie, sau ca fiind
un multivers (modelul lumilor multiple). Interesant este faptul că nici unul dintre acestea modele alternative nu mai
are ceva comun cu teologia creştină a creaţiei, dar nici nu este confirmat în mod distinct de vreo observaţie.
Repet un fapt: toate afirmaţiile ştiinţifice ale teoriei Big Bang-ului nu fac referire nici la existenţa lui
Dumnezeu, nici la absenţa Lui. Dacă totuşi ele se apropie de sugestia că El poate există, nu o fac prin demonstraţii
ştiinţifice, ci doar prin interpretări, însă unele oneste.
▲ Adevărata ştiinţă nu pune în pericol credinţa, pentru că nu are competenţe în cele sfinte
Diac. Sorin Mihalache: Există totuşi unii autori care preiau datele ştiinţei şi le folosesc în a afirma, spre
exemplu, că Dumnezeu nu există, pe baza unei teorii sau a alteia. Dacă ei afirmă că ştiinţa a dovedit asta, ei
greşesc. Pentru că acestea nu sunt concluzii ştiinţifice, ci interpretări folosite în scopuri ideologice. Dar nici nu ar
putea fi altfel. Dacă sub inspiraţia harului fiind, Pavel spune că acum cunoaştem „ca prin oglindă, în ghicitură“
(Corinteni 13, 12), ce s-ar putea spune despre dovezile cercetării ştiinţei cu privire la existenţa lui Dumnezeu, cât
timp ele se ajută doar de puterile raţiunii umane? Ele nu pot fi decât neutre. Restul ţine de credinţă, şi ea este
liberă.
Ştiinţa nu va putea demonstra niciodată nici existenţa lui Dumnezeu, nici absenţa Lui. Aceasta pentru ca
actul credinţei să rămână unul liber. Ne ajută să înţelegem asta părintele Dumitru Stăniloae: „Sensurile existenţei,
inclusiv cel final, nu se impun în mod ştiinţific, cum se impun fenomenele naturii. (...) acceptarea lor fermă are
caracterul unei credinţe (...) care este proprie domeniului relaţiei între persoana umană şi Persoana divină“ (Pr.
Dumitru Stăniloae, „Teologie Dogmatică Ortodoxă“, Editura IBMBOR, Bucureşti, 1996, vol. 1, p. 20) Sf. Simeon
Noul Teolog spune şi el: „Dumnezeu nu este nicăieri pentru cei ce privesc trupeşte, căci e nevăzut. Dar, pentru cei
ce înţeleg duhovniceşte, este pretutindeni; căci e de faţă, fiind în toate şi în afară de toate. (Sf. Simeon Noul
Teolog, „Cuvântări morale“, în „Filocalia“, vol. VI, p. 17.)
Ştiinţa adevărată, făcută de cercetători oneşti, este foarte smerită şi conştientă de limitele ei (cosmologia
actuală ne spune că nu cunoaştem decât cel mult 5% din fenomenele Universului). Adevărata ştiinţă se consumă în
laborator, departe de orice dispută ideologică, cu multe eforturi şi răbdare. Ea nu are nici o competenţă în cele
sfinte, cu atât mai puţin în cele cu referire la Dumnezeu. Cele ale Credinţei şi ale Bisericii lui Hristos sunt lucrări
ale harului Duhului Sfânt - care se situează în inima noastră, nicidecum în laborator.

Drumul Cunoașterii: De La Știință Și Teologie Către Viața Deplină // Diac. Adrian Sorin Mihalache
Diac. dr. Adrian Sorin MihalachePărintele diacon Adrian Sorin Mihalache este licențiat în matematică și
teologie, cu master în psihologie, filosofie, teologie și fizică teoretică, doctor în filosofie – Universitatea „Al.I.
Cuza” din Iași, doctorand în științe medicale – UMF „Carol Davila”, București, lector la Facultatea de Teologie
Ortodoxă din Iași, coordonatorul Centrului de Cercetare în Medicină și Spiritualitate al Spitalului „Providența” din
Iași, membru al Societății Naționale de Neuroștiințe din România, tată a patru copii. L-am rugat să comenteze
câteva enunțuri care și-au croit drum în spațiul public ca adevăruri absolute și au devenit mituri fără a fi analizate
obiectiv.
De multe ori, rațiunea se poticnește în datele credinței. Nici nu se poate altfel. Pentru că ceea ce credem și
mărturisim ca fiind adevărat, este de necrezut. Judecat în limitele rațiunii, Adevărul de credință este incredibil.
Întruparea lui Hristos este, de departe, cel mai scandalos eveniment petrecut în istoria umanității, dacă este să ne
limităm la reperele furnizate de simțuri, să judecăm în ordinea bunului simț și urmărind criteriile de rezonabilitate.
Și este așa, pentru că altfel cum ar putea fi? Ce ar mai fi postura credinței, ca vedere mai presus de minte și
mai presus de înțelegere, cum formulează Sfântul Grigorie Palama, dacă am fi puși în situația de a crede un Adevăr
întru totul demonstrabil? Fiind vedere mai presus de înțelegere, credința e mai presus de rațiune, adică mai presus
decât cea care e învățată să descoase ițele realității, pentru o analiză a fragmentelor ei. Credința e viață, e lumină
interioară, este ființare lăuntrică, cum afirmă Anastasie Sinaitul.
Faptul că cerem Adevărului de credință să treacă testul rațiunii sau al experimentului științific, pentru a fi
crezut, e o defecțiune generică a epocii în care trăim. În felul acesta, toate mișcările spiritului, din planul credinței
sau al creației artistice, riscă să fie plafonate, rămânând prizoniere în cușca rațiunii, fără putința accederii către cele
situate dincolo de rezoluția instrumentelor de cercetare și a conceptelor matematice.
Mitul 1: „Singura realitate sigură este cea materială, palpabilă.”
Dacă vreți să vedeți așa, așa veți recepta lumea! Câtă vreme facem lectura lumii sensibile doar cu simțurile,
așa ne apare. Dacă ne propunem să vedem doar cu ochii, să auzim cu urechile și să inspectăm realitatea cu
aparatură care prelungește această sensibilitate a simțurilor… La fel se întâmplă și dacă reținem din ea ceea ce este
descriptibil cu instrumentarul matematicii. Însă, părinții filocalici ne încredințează că omul poate vedea înțelesuri
și cu mintea. În acest caz însă, nu vedem lucruri, ci înțelesuri, care scapă ochiului, înțelesuri cumva ascunse
dedesubtul celor sensibile, în straturile mai adânci ale realității, acolo unde putem pătrunde prin puterea spiritului.
Aceste înțelesuri, puse în creație de Dumnezeu Creatorul, ne sunt însă accesibile în urma unei expertize, a unui
efort special de adaptare a sensibilității noastre la subțirimea lor. E nevoie de despătimire. Fără eforturile vieții
duhovnicești, aceste înțelesuri rămân nevăzute, tot așa cum înălțimile unui munte nu pot fi atinse decât de cel ce se
antrenează, se pregătește îndelung.
Pe de altă parte, exercițiul vieții duhovnicești ne pune des în situația de a renunța să ne guvernăm după bunul
plac, în favoarea nevoinței și ascultării. Fără acest efort, avem un destin dramatic, întrucât nu reușim să găsim în
lume decât ceea ce căutăm. Pentru realitatea sensibilă a lumii nu ni se dezvăluie, ci se lasă deschisă sub intenția
noastră, sub unghiul privirii noastre. Cine vrea să vadă înțelesurile ziditoare, le va vedea pe acelea, cine vrea să le
caute pe cele pătimașe, le va întâlni negreșit. Și aceasta nu pentru că Dumnezeu ne-a lăsat la îndemână o lume
plină de curse, care să ne împiedice spiritual, un labirint în care să rătăcim căutându-L, ci pentru că lumea așteaptă
de la om un rost. Ea nu are un sens preeminent, care să-l constrângă pe om la o anumită percepție și întrebuințare.
Lumea și lucrurile ei stau moi în mâna omului, gata să încaseze urmele spiritului său, devenind mai degrabă ceea
ce el vrea ca ele să devină. De aceasta ne încredințează Sfântul Maxim Mărturisitorul: „Cel ce preface prin imitare
legile făpturilor în lege proprie este virtuos, umplând de rațiune mișcarea celor lipsite de rațiune. Iar cel ce preface
tot prin imitare, legea sa în legi de-ale făpturilor, e pătimaș, făcând nerațional ceea ce e rațional”1.
Dumnezeu ne-a dăruit o lume în care să ne exercităm alegerile și acțiunile spiritului, căreia să-i dăm forma
spiritului nostru. Din trupul material al lumii, putem face bombe pentru a ucide sau brutării pentru pâinea care să
hrănească săracii. Ceea ce vedem în ea, și ceea ce facem cu ea ne exprimă de fapt adâncimea sau superficialitatea,
lumina sau întunericul spiritului nostru.
Mitul 2: „Cel mai bine cunoaștem realitatea prin metodele științifice și niciodată prin cele ale credinței.
Religia este o frână pentru știință; doar ni se spune: Crede și nu cerceta!”
Nu cel mai bine, ci cel mai precis. Da și nu. Realitatea sensibilă, de fapt ceea ce este observabil, poate fi
cunoscut prin știință, însă în parte. Filosofia și epistemologia remarcă faptul că știința oferă o descriere a realității,
dar această descriere nu e echivalentă cu însăși realitatea. Un soi de nedesăvârșire urmărește toate întreprinderile
omenești. Pe de o parte, prin simțuri și prin aparate sesizăm o parte din realitatea sensibilă. Nu cuprindem toată
realitatea, pentru că și simțurile, și aparatura au praguri de sensibilitate, benzi de receptare a realității. Nu vedem
marginile universului, de exemplu. Și, pentru această parte a realității, sesizată de noi, putem furniza unele
descrieri, însă aceasta nu surprind decât cel mult ceea ce sesizăm. Mai departe, întâlnim alte limite. Pentru că
descrierea realității nu e înseși realitatea, ci doar ceea ce am reușit noi să lecturăm din ea, ceea ce am reușit să
fixăm în limbajul pe care îl deținem. Însă una este descrierea realității, și explicația furnizată de știință, și altceva
este înțelegerea acelei realități.
Reflecția filosofică ajută aici, operând o distincție importantă. Înțelegerea presupune și o integrare a acelei
porțiuni de realitate în decorul mai larg al lumii, cu tot cu semnificațiile pe care acea realitate le poate avea pentru
mine și pentru viața mea. De aceea, cunoașterea e mai mult decât o simplă colecție de semne, formule, definiții sau
descrieri. Cunoașterea e mai mult decât informație. E o cunoștință asimilată de ființa mea, care trece în spiritul
meu, e o lumină care se adaugă altor lumini, luminând viața, scoțând la iveală ceva mai deslușit locul meu în lume,
valoarea vieții mele și a vieții semenilor în cuprinsul ei.
Câtă vreme efortul de cunoaștere e restrâns doar la cumulul rezultatelor științifice sau al realizărilor
tehnologice, noi nu creștem ca oameni și nici ca umanitate, în bunătate, în solidaritate. E simplu de înțeles, dacă
privim cu atenție situația zilelor noastre. Avem parte de o civilizație cu un potențial tehnic extraordinar, capabilă să
realizeze, tehnic sau economic, lucruri ieșite din comun. Și totuși, omenirea nu a atins o poziție mai înaltă în
condiția ei și din punct de vedere moral. Dimpotrivă, parcurgem o perioadă de provocări majore la nivelul întregii
umanități, în ciuda descoperirilor științifice și a potențialului tehnologic de care omenirea dispune. Poluarea, risipa,
conflictele armate, relativismul moral ne arată că, ghidați exclusiv de rațiune, fără o simțire îmbunătățită de virtuți,
fără o viață luminată de credință, putem rătăci lamentabil.
Într-o vreme, s-a exprimat cu insistență că eliberată de sub auspiciile credinței, omenirea va putea să
progreseze nestăvilit, neîmpiedicat, alimentată de puterile rațiunii. Cum arată lumea în care trăim, și mai ales cât
de rațional administrăm potențialul tehnologiilor și provocările mari ale prezentului? Vi se pare că trăim mai
rațional? Atunci, cum am încadra poluarea, supra-exploatarea speciilor, risipa, discrepanța dintre săraci și bogați,
care se adâncește tot mai mult, pe măsură ce prosperitatea țărilor bogate este tot mai mare? Dar în ce măsură
realizările științei mă pot face mai bun, mai îngăduitor cu cei din jur, mai pregătit să port neputințele celorlalți?
„Știința, recunoaște Richard Feynman, Laureat al Premiului Nobel în Fizică, nu ne învață de-a dreptul ce e binele
și răul”.
În ce fel știința îmi poate oferi răspunsuri la marile întrebări ale vieții și ce sens îmi poate oferi ea, un sens
care să mă întărească în dragostea pentru semeni, să îmi ofere răbdare în suferință și să îmi deslușească un rost al
morții mele? Din ce arie a științei ne-am putea lua un sens pentru viață? Și ce ne-ar putea spune știința despre
moarte, despre jertfă, despre nevoia iubirii? „Chiar dacă s-a răspuns la toate întrebările științifice posibile, ne spune
filosoful Ludwig Wittgenstein, noi simțim că problemele noastre de viață încă nu au fost deloc atinse”.
Sau altfel, putem trăi oare fără un sens care să lumineze viața? De aceea, poate acum pare mai limpede de ce
fără Revelația Iubirii lui Dumnezeu, viața nu are sens, fiind mai degrabă absurdă. Și, o ființă rațională găsește cu
greu resurse să trăiască o viață absurdă.
Și, în fine, despre expresia „crede și nu cerceta”, cred că ar fi bine să evităm acest îndemn, adică să procedăm
pe dos: să nu credem, ci să cercetăm. În câteva privințe ar fi util. De exemplu, să nu credem pur și simplu că
această maximă aparține creștinismului răsăritean, și să cercetăm să vedem de unde provine. Să nu credem pur și
simplu că știința și tehnologia au făcut lumea mai bună! Să cercetăm un pic, să introducem câteva nuanțe! Să
vedem cu cât de multe provocări, crize și dileme morale ne confruntăm astăzi, cauzate tocmai de faptul că
civilizația pune mult accent pe progresul economic și pe tehnologiile avansate, bizuindu-se pe ceea ce descoperă,
dar fiind pe cale să abandoneze, cel puțin în unele regiuni, valorile spiritualității creștine și credința. O spun chiar
și unii autori care nu se revendică de la spațiul credinței: „imaginea iudeo-creștină despre omenire … a asigurat un
consens moral minimal în viața de zi cu zi. Acesta a fost un factor major în coeziunea socială. Acum, când
neuroștiința a destrămat irevocabil imaginea iudeo-creștină despre ființa umană ce ar conține o scânteie
nemuritoare a divinității, am început să ne dăm seama că nu au substituit-o cu nimic care să poată ține societatea
laolaltă și să furnizeze o bază comună pentru intuițiile morale și valorile pe care le împărtășim. Ar putea urma,
imediat după descoperirile neuroștiințelor, un vid antropologic și etic”2.
Mitul 3: „Toți oamenii de știință sunt atei. Ca să mai crezi în Dumnezeu în vremea noastră trebuie să fii
ignorant și incult.”
Să fim atenți la formulare. În ultimele decenii, numărul de oameni de știință este într-o creștere fulminantă. E
imposibil să cunoaștem precis numărul lor (se schimbă în fiecare zi), și cu atât mai mult, este imposibil să le
cunoaștem opțiunile filosofice sau religioase (e de ajuns să ne gândim la simplul fapt că și aceste opțiuni se pot
schimba de la zi la zi, în cazul multora).
Pe de altă parte, există numeroși oameni de știință care au mărturisit, într-un fel sau altul, mai apăsat sau mai
discret, că nu pot să evite credința că în spatele acestei realități sensibile extraordinare este un Ceva superior, situat
cumva dincolo de marginile lumii sensibile. Desigur, judecând în termenii credinței noastre, putem spune că e prea
puțin. Una este să credem că există o forță, o inteligență răspunzătoare pentru toate, și alta este să credem în
Dumnezeu.
Werner Heisenberg, laureat al premiului Nobel în FizicăCred că dacă vom citi mai mult, vom vedea că
situația nu stă chiar așa. „Prima înghițitură din paharul științelor naturii te va transforma într-un ateu, o spune
Werner Heisenberg, Laureat Nobel în Fizică, dar în ultima înghițitură e ascuns Dumnezeu”. Un alt laureat Nobel în
Fizică, Robert Millikan, scrie: „Pentru mine este de neconceput că un adevărat ateu ar putea fi un om de știință”. În
fine, pentru a nu da decât trei exemple, Joseph Murray, laureat și al prestigiosului premiu, dar pentru Medicină și
fiziologie, scrie că „nu există niciun motiv că știința și religia trebuie să funcționeze într-o relație contradictorie.
Ambele provin de la aceeași sursă, singura sursă a adevărului – Creatorul”.
 Da, este probabil ca un număr important de persoane cu educație științifică să fie necredincioși, însă în multe
situații un rol important îl are educația din primii ani de viață, cărțile citite, experiențele avute. Expertiza științifică,
profesionalismul în această arie, nu exclude deloc credința, câtă vreme cunoaștem că orice știință prezintă limite de
valabilitate, câtă vreme matematica și fizica, științe fundamentale, care hrănesc celelalte științe cu suport
explicativ, sunt limitate.
Totuși, din perspectiva teologiei, situațiile acestea în care unii oameni de știință nu întrevăd pe Dumnezeu
nicăieri nu îngrijorează. Adevărul de credință nu e sesizabil de orice privire. Hristos Domnul a trecut prin piețe,
mulți s-au șters de El, fiind în mijlocul mulțimii Care Îl împresura, însă doar puțini, printre care și femeia care s-a
atins de poala hainei Lui, s-au vindecat. După înviere, S-a arătat ucenicilor, pe când stăteau ei cu ușile încuiate.
Vreau să spun că nu S-a arătat pe Sine înviat în piețe. Dumnezeu păstrează și acum această discreție. Sfântul
Simeon Noul Teolog remarcă ideea aceasta: „Dumnezeu nu este nicăieri pentru cei ce privesc trupeşte, căci e
nevăzut. Dar pentru cei ce înţeleg duhovniceşte este pretutindeni; căci e de faţă, fiind în toate şi în afară de toate”3.
Părintele Rafail Noica formulează ceva asemănător: Dumnezeu nu poate să facă cu mine ceea ce nu vreau eu.
Cercetările neuroștiințelor evocă astăzi numeroase rezultate care arată o anumită plasticizare a gândirii. Ceea ce
citim, ceea ce gândim, ceea ce credem, ne dezmărginește sau ne mărginește tot mai mult gândirea. Nu deținem
obiectivitatea absolută, nu putem ocupa o poziție egal distanțată de toate premisele, pentru a gândi ceea ce gândim.
De fapt, mintea noastră e formată mult de cele pe care le gândim de obicei, și de aceea, doar cu mila lui Dumnezeu
sau prin strădaniile pocăinței, ajutat de rugăciune și de smerenie, cineva poate părăsi vechea albie a părerilor și
convingerilor sale, spre ceva mai înalt. Iar în condiția aceasta, a uimirii și a contemplației, rezidă o altă postură de
cunoaștere, în care receptarea realității nu se face doar prin ochiul rațiunii, ci prin minte și cu inima, ferestre prin
care întrezărim conținuturi imposibil de sesizat sau de acceptat pentru rațiune.
Credința și teologia vizează ceea ce este dincolo de sfera științelor și de instrumentarul ei. Pentru cei care
cred că nu e așa, și care susțin că știința are loc peste tot și își păstrează rolul determinant în evaluările sale, arta
este un exemplu foarte bun. Pentru a trăi o experiență artistică, pentru a primi mesajul unei creații muzicale,
trebuie să lăsăm abordarea specifică științei deoparte. Pentru că arta are nevoie de alte „instrumente” și maniere de
receptare și decodificare, care sunt diferite de dispozitivele științifice.
Mitul 4: „Omul este un animal evoluat. Oamenii de știință au descoperit cranii ale strămoșilor noștri care
arată diferitele stadii ale evoluției.” E o întrebare complexă, pentru oricine încearcă un răspuns în aria dialogului
dintre teologie și știință, și foarte grea.
Întâi de toate, să așezăm câteva repere privitoare la context. Construcția unei teorii științifice care își propune
să expliciteze un fapt real este anevoioasă. În prezent, deși se afirmă că suntem foarte avansați în privința
cunoașterii științifice, foarte multe aspecte ale lumii fizice, unele dintre ele banale, sunt insuficient cunoscute. De
fapt, așa cum tot lumea științifică susține, în vastul câmp al cercetării există foarte multe necunoscute. În câmpul
științific e important să ne amintim ce nu știm, pentru a nu plafona întreaga cunoaștere la ceea ce știm, cu pretenția
că ar fi adevărul absolut.
Să dăm câteva exemple: în matematică, nu știm ce sunt numerele, și încă nu avem o explicație bună pentru
compatibilitatea remarcabilă dintre fizica elaborată pe baza conceptelor matematice și realitatea înconjurătoare.
Fizica nu are încă un loc pentru energia de vid, în Sistemul Standard, neavând o explicație pentru maniera în care
la scară mare valoarea ei este totuși atât de mică. Nu știm ce sunt spațiul și timpul, și nu știm încă felul cum cele
două hărți care descriu realitatea fizică se unesc, adică Mecanica Cuantică și Relativitatea Generală, pentru a
furniza o singură descriere coerentă a acestei lumi. Nu știm de ce știința funcționează, de ce descrierile ei
matematice se pliază atât de bine pe realitate, de ce ele sunt poteci bune, pe care poate înainta demersul ingineriei.
O afirmă reputatul om de știință Paul Davies. În alt mod, o găsim și la Einstein: nu știm de ce universul este
inteligibil, aceasta putând fi, aprecia el, cea mai mare necunoscută dintre toate provocările științelor.
În general, când știința ajunge în spațiul public, și chiar în manualele școlare, există simplificări și
aproximări, unele inerente, altele grosolane, nepermise și regretabile. Fără profesori de științe care să cunoască
bine limitele științelor pe care le predau, vom avea la catedră comunicatori fără spirit critic privind paradigma de
lucru a științei, adică perfect ideologizați în raport cu ceea ce predau. Prezentând așa lucrurile copiilor, profesorii
devin simpli agenți de nivelare a spiritelor, vectori de uniformizare a gândirii în rândul generației tinere. În loc să
formeze generații care pun în discuție datele științelor, încercând îmbunătățirea paradigmelor, pentru o reală
înaintare în câmpul cunoașterii, ajungem să predăm, pe băncile școlii, ideologie în locul științei.
 Suntem totuși într-un context liber, altul decât în perioada comunistă. Avem autori de primă mână cu lucrări
publicate în colecții de la edituri prestigioase, care în cunoștință de cauză fiind, arată limitele științelor și ne învață
să gândim critic în raport cu teoriile științifice, cărora ei înșiși recunosc, le lipsesc foarte multe certitudini.
Acesta este contextul în care putem așeza perspectiva prezentată astăzi ca fiind paradigma de lucru în știință
privind proveniența omului din maimuță.
În acest decor, trebuie spus că evoluționismul, ca model științific, e un amalgam. Sunt puse împreună mai
multe afirmații, de diverse calități. Există rezultate științifice validate pe cale observațională sau experimentală:
omologiile, de exemplu, asemănările între structurile osoase și musculare ale diverselor specii. Nimeni nu le poate
contesta, pot fi observate cu ochiul liber. De asemenea, o serie întreaga de caracteristici ale genomului uman sau al
altor specii, existența mutațiilor genetice care sunt de mai multe feluri: genice – care în general se transmit la
urmași, genomice și cromozomiale. Recent s-au pus în evidență mecanisme epigenetice care arată că expresiile
genelor noastre se schimbă, sub influența unor factori din mediul înconjurător, ceea ce arată între altele că viața,
comportamentul, faptele, gândurile și emoțiile noastre se imprimă în ființa noastră.
Tot în modelul evoluționist sunt incluse și scenarii complexe, despre care se crede ca s-au petrecut întocmai,
pe parcursul a sute de milioane de ani, care constituie vastul proces evolutiv. Însă, acestea nu pot fi verificate
experimental, cu acuratețea cu care verificăm, de exemplu, corectitudinea legii care descrie mișcarea unei bile pe
un plan înclinat. Biologia nu e nici matematică, nici fizică, deși are multe locuri în care se folosește de legile și
structurile lor.
În al treilea rând, e de menționat că teologia creștină întrevede în versetele biblice privitoare la Creație o
anumită progresivitate a creației. Omul nu a fost făcut la început, ci la sfârșit. Întâi a fost făcut pământul, apa și
celelalte. Pe de altă parte, călăuziți de înțelegerea Sfântului Ioan Gură de Aur sau a Sfântului Grigorie Palama,
înțelegem că Dumnezeu a făcut mai întâi pământul și apa, și apoi S-a folosit de ele ca să facă lumea vie. Versetele
Sfintei Scripturi nu spun că Dumnezeu a făcut iarba, ci că El a poruncit pământului să răsară iarba! „...a zis
Dumnezeu: Să dea pământul din sine verdeaţă: iarbă, cu sămânţă...” (Facerea 1, 11). Sfântul Ioan Gură de Aur
înțelegea aici faptul că în apele primordiale „era o energie plină de viaţă”, pentru că „prin porunca Creatorului
universului au fost şi animalele aduse la fiinţă din aceste ape”4. Un înțeles înrudit ne propune și Sfântul Grigorie
Palama, care înțelege că „pământul era amestecat cu apă şi fiecare dintre ele purta în sine, ca o sarcină, aerul şi
dobitoacele, şi plantele, după felul lor... Astfel a făcut Dumnezeu, la început, cerul şi pământul, ca pe o substanţă
care cuprindea totul şi purta în potenţă toate…”5. Este și motivul pentru care părintele Stăniloae înțelege să
sublinieze cuvântul folosit de Grigorie Palama, kυοφορώ, tradus prin „însărcinat”. „Pământul şi apa erau
însărcinate cu plantele, comentează părintele Stăniloae, şi cu animalele pe care aveau să le nască. Aveau în ele în
mod virtual plantele şi animalele. Se insinuează aici, continuă părintele Stăniloae, o concepţie corespunzătoare cu
cea a ştiinţei de azi”6.
Desigur, nu e vizată aici ideea că omul ar proveni din maimuță, ci faptul că și Sfinții Părinți au o înțelegere
cuprinzătoare a textului scripturii. Nu în maniera că Dumnezeu a luat pământ în mâinile Sale și a făcut iarba, și pe
celelalte, și le-a pus în pământ, ci că a poruncit pământului să le scoată. Există desigur, și observația subliniată de
mai mulți autori sfinți, că această însărcinare a Pământului pentru a face verdeața nu înseamnă că trebuie să punem
totul pe seama pământului. Dumnezeu, de fapt, a împuternicit pământul să scoată iarba și celelalte.
Însă, trebuie spus că viețuitoarele nu sunt create ex nihilo, precum cerul și pământul. Dumnezeu nu le face
din nimic. Viețuitoarele sunt din pământ și apă. În fine, nici trupul omului nu este creat ex nihilo, din nimic, ci din
țărâna pământului. Teologia ortodoxă întrevede aici, așa cum subliniază diverși autori, că prin trupul său luat din
pământ, omul e înrudit cu întreaga lume sensibilă. Iar prin sufletul care este insuflat de Dumnezeu, el este înrudit
cu lumea inteligibilă, cu îngerii, fiind, în ultimă instanță, făptură după chipul lui Dumnezeu. Este și motivul pentru
care Sfântul Maxim Mărturisitorul consideră pe om veriga de legătură dintre cer și pământ (syndesmos, inel), fiind
înrudit cu ambele. Pe temeiul acesta, sfințindu-se pe sine, omul sfințește întreaga Creație sensibilă, pentru că el
recapitulează trupul ei sensibil și îl cuprinde în trupul lui. De aici deducem că, în înțelegerea inspirată a teologiei,
omul se înrudește nu doar cu maimuța, ci cu toate viețuitoarele de pe pământ, având un trup din țărâna pământului,
recapitulându-le pe toate și cuprinzându-le pe toate în trupul lui.
Facerea lumii, Facerea lui Adam; frescă, Mănăstirea SuceviţaÎn al patrulea rând, putem spune că aspecte ca
acestea, ce vizează o anumită înrudire a lumii vii cu trupul omului, sunt prezente și în științele viului. O simplă
analiză arată că formele de viaţă terestră prezintă asemănări neobişnuite. Toate organismele conţin ca elemente
esenţiale: carbon, azot şi fosfor, în aceeaşi proporţie, respectiv 105, 15, 1. Regăsim, combinația acestor elemente,
împreună cu hidrogenul şi oxigenul, în proteinele alcătuite din aceiaşi 20 de aminoacizi, în toate organismele vii.
ADN-ul şi ARN-ul sunt alcătuite din aceleaşi cinci nucleotide şi polizaharide, formate la rândul lor din câteva
zaharoze simple. Practic, toate viețuitoarele pământului utilizează acelaşi sistem de cod genetic şi folosesc aceleaşi
molecule bogate în energie (molecule ATP) pentru consumul de energie în activitatea celulară. Pe de altă parte,
ştiinţa a scos la iveală ceea ce este numit „unitatea biochimiei”. De la cea mai simplă bacterie până la cel mai
complex mamifer, toate celulele vii conţin aceiaşi doi acizi nucleici reproduşi (ADN şi ARN). În cazul fiecărei
specii, acidul nucleic se reproduce şi proteinele se produc în exact acelaşi fel. În fine, și chiralitatea evidențiază o
anumită trăsătură a lumii vii. Așadar, speciile din întreaga lume vie sunt înrudite între ele! La prima vedere, o
astfel de lectură ar putea părea că sprijină evoluționismul. Cum vedem însă, cu aceste constatări ale unității lumii
vii, suntem în cuprinsul înțelesului Sfântului Grigorie Palama, care vede pământul amestecat cu apă, purtând „ca o
sarcină” toate viețuitoarele.
Desigur sunt și alte exemple.
În al cincilea rând, trebuie precizat că, la fel ca celelalte științe, biologia are și ea numeroase necunoscute.
Trebuie recunoscut că taina vieții și a omului rămân inepuizabile, cumva imposibil de cuprins, și de către biologie
și, vom vedea imediat, și de către reflecția teologică!
Pe de o parte, din punct de vedere științific, în sfera biologiei există multe necunoscute. Nu avem, de
exemplu, o teorie care să explice cum a fost cooptat ADN-ul pentru funcțiile sale, în universul lumii vii. O afirmă
unul dintre cei mai mari biologi ai secolului XX, Ernst Mayr. La un nivel mai subtil, biologia a evidențiat
adevărate „biblioteci informaționale” în structurile proteinelor și aminoacizilor, însă proveniența lor nu este clară.
O recunoaște un alt mare biolog evoluționist, Andreas Wagner. Nu există o explicație unanim acceptată privind
apariția genelor responsabile de vorbire, nu există o explicație lămuritoare privind preferința pentru chiralitate a
constituenților lumii vii. În fine, științele sunt departe de o înțelegere a conștiinței, a raportului dintre creier și
minte, a raportului dintre minte și corp. Nu trebuie uitat nici decorul în care se află lumea vie, pământul și
Universul cu fizica lor. În legătură cu acest decor fizic, favorabil vieții, fizica cuantică și cosmologia au descoperit
aspecte tulburătoare care au născut întrebări uriașe. Întreaga lume a viului, și trupul omenesc, sunt așezate pe un
suport de particule, de constituenți care, în ultimă instanță, sunt energii, în diverse stări cuantificate. Deși aceste
particule infime și interacțiunile dintre ele sunt înțelese destul de bine, în structura și proprietățile lor, totuși despre
natura lor ultimă nu știm nimic...
Explicațiile științelor sunt încă limitate. Au spus-o mulți și în trecut, mai ales în spațiul filosofiei, al
fenomenologiei, al hermeneuticii. O spun mulți autori și astăzi, din fericire și din spațiul științelor. „Oricât de
departe am ajuns – ca să cităm un nume cu greutate în știința actuală, Leonard Mlodinow – e aproape sigur greșit
să ne închipuim că suntem aproape de răspunsul final”7. Taina vieții omului rămâne nepătrunsă, departe de a fi
explicitată printr-un simplu mecanism orb al evoluției. Chiar dacă ar fi să ne oprim doar la chestiunile care privesc
creierul uman, autori cu greutate ai zilelor noastre afirmă că „cine crede că abordarea reducționistă rezolvă
problema nu înțelege complexitatea ei8.
În contextul atâtor necunoscute, a susține veridicitatea unei explicații, pentru întreaga complexitate a lumii
vii, cu siguranța unui adevăr cert, verificat în mod repetat și integral, într-un cadru experimental controlat, arată o
lipsă de onestitate și de rigoare științifică. E nevoie să de-ideologizare a științei, pentru o asimilare lucidă a
rezultatelor ei, deodată cu înțelegerea limitelor ei de valabilitate. În această privință se petrece adesea un abuz de
încredere.
Pe de altă parte, cum spuneam, nici teologia nu pretinde să aibă o înțelegere deplină a omului sau a
începutului creației. Sfântul Grigorie de Nissa afirmă, de exemplu, că omul e o făptură care se sustrage oricărei
cuprinderi teoretice exhaustive (atheoretos9 este expresia folosită de Sfântul Grigorie), și deci nu poate fi definit.
Teologul rus Vîșevslavțev și părintele Dumitru Stăniloae afirmă un anumit apofatism al omului, care decurge din
faptul că omul este făptură creată după chipul lui Dumnezeu, împrumutând, așadar, ceva din apofatismul infinit
mai amplu și mai adânc al lui Dumnezeu.
Dacă este așa, și dacă noi afirmăm apofatismul persoanei, luările noastre de poziție s-ar cuveni să fie în acord
cu această conștiință a tainei inepuizabile și de necuprins a omului. Asta ne-ar opri din a spune că avem ultimul
cuvânt și cunoașterea deplină a momentului creației. Întâlnim această conștiință a tainei începutului chiar la
părinții apologeți, care au știut să dea mărturie despre Adevărul de credință în context multicultural, fără să afirme
totuși că știu totul. „Niciun om nu poate spune după vrednicie istoria şi întreaga rânduială a celor şase zile ale
creaţiei lumii, nici dacă ar avea mii de guri şi mii de limbi; dar nici dacă ar trăi cineva mii de ani, vieţuind în viaţa
de aici, nici aşa nu va fi în stare să spună ceva vrednic cu privire la creaţie, din pricina covârşitoarei măreţii şi a
bogăţiei înţelepciunii lui Dumnezeu arătate în aceste şase zile ale creației”10.
 Adesea, dialogul dintre omenii de știință și teologi în această problemă spinoasă e afectat tocmai de siguranța
cu care fiecare își susține pozițiile, fiecare dorind să transmită semnalul că știe desăvârșit cum stau lucrurile.
Avocații științei trec cu vederea limitele științelor, absolutizând ceea ce știu. De partea cealaltă, și noi, teologii, în
situații în care discutăm despre crearea omului, o facem poate mult prea apăsat, ca și cum am cunoaște deplin și
exact cum stau lucrurile. Uităm însă că tot noi afirmăm faptul că omul este o ființă apofatică. Se cuvine, cred, să ne
comportăm și să afirmăm înțelesurile despre om deslușite în Revelație, având această conștiință și măsură care
decurge din faptul că tot ceea ce vedem acum „vedem ca prin oglindă, în ghicitură” (I Corinteni 13,12)
Adam pune nume animalelor, Facerea Evei; frescă, Mănăstirea SuceviţaDacă profesorii de la catedră, care
predau științe, vor integra aceste provocări de graniță în discursul lor, orele de știință vor fi vii, autentice. Vor
trebui să suporte întrebările grele, pentru care știința nu are răspunsuri. Așa putem îmboldi tinerii să caute
răspunsuri mai bune. Făcând lectura unor cărți recente, unde savanții nu au nicio problemă în a recunoaște că nu au
răspuns încă la marile întrebări, profesorii și elevii pot învăța să privească lucid datele științelor, făcând distincția
între ce este certitudine dovedită și ce este opinie subiectivă. Așa vor putea face din învățământ altceva decât
uniformizarea gândirii, evitând plafonarea spiritului prin însușirea fără discernământ a unor algoritmi și clișee
explicative. Putem proteja generația tânără de ideologizare, de aplatizarea simțului metafizic, de aculturația
digitală, deprinzând-o cu spiritul critic și cu afinitate pentru nuanțări, pentru înțelegeri rafinate, îmbunătățite de
lecturi de calitate, din surse autorizate, de primă mână. În felul acesta putem rămâne interesați de știință, dar
protejați de miopiile ei spirituale. Putem lectura descoperirile făcute în câmpul ei, ca material doxologic, dar într-o
libertate a spiritului față de limitările explicațiilor științifice. În felul acesta, strădania cunoașterii lumii ne împinge
către lectura Scripturii, acestea putând îmboldi sufletul spre nevoința despătimirii. Pe acest drum, în care Domnul
Însuși ne însoțește tainic în Biserică, împărtășindu-ne puterea Lui, prin Sfintele Taine, întreaga încordare a
cunoașterii de care este capabilă ființa se orientează spre a aduna și a fixa în noi lecțiile sădite de Dumnezeu în
Scriptură și în Creație. Pentru că adevărata întrebuințare a cunoașterii este devenire, edificarea omului, înțelepțirea
lui, creșterea lui în virtuți. De aceea, cunoașterea autentică sporește credința, pentru că se împlinește în ea.
Credința, ca vedere mai presus de înțelegere, este aceea care înnoiește puterile simțitoare și înțelegătoare ale
sufletului, croindu-le pentru bunătatea, frumusețea și înțelepciunea nevăzute și netrecătoare ale lui Dumnezeu, care
se întrezăresc încă de acum, în Creație, în Scriptură, și care se pot vedea deplin dincolo de hotarele acestei lumi și
acestei vieți de către cei ce cred și trăiesc cât mai deplin credința în El.
În fine, în această problemă, alte câteva aspecte trebuie precizate. Tradiția ortodoxă nu acceptă proveniența
omului din maimuță, ca rezultat al unui mecanism evolutiv orb, dar afirmă înrudirea omului cu toate viețuitoarele
lumii vii. Textul e clar, omul este o făptură creată de Dumnezeu, cu țărâna din pământ – ceea ce ne înrudește cu
toate viețuitoarele, inclusiv cu maimuța. Însă, prin suflarea Sa de viață dătătoare, omul a devenit făptură după
chipul lui Dumnezeu. Dumnezeu este creatorul lumii, ea nu este rezultatul unui mecanism orb, imanent. Și e de
remarcat că există constatări științifice despre unitatea aceasta a lumii vii, și de plasticitatea omului. Există însușiri
și mecanisme genetice, inclusiv în trupul omenesc, care arată un considerabil potențial de schimbare, un interval în
care alegerea omului produce efecte asupra propriei ființe. Prin ceea ce alegem să gândim și să simțim, avem și noi
un cuvânt de spus, iar acesta ne conferă o responsabilitate asupra modului cum ne administrăm viața.
De fapt, teologic privind, acestea sunt semnul, chipul văzut al unei realități spirituale mult mai profunde,
anume aceea că omul se poate înnoi. Viața pe care fiecare dintre noi o trăim, este opera la care Dumnezeu ne invită
și ne împuternicește să lucrăm, pentru a o înfrumuseța și îmbunătăți împreună cu El, în fiecare zi. Este o șansă
imensă să putem crește, să fim mai mult decât ceea ce suntem, mai curați și mai virtuoși în fiecare ceas. Acesta
este un dar neprețuit, care se adaugă peste darul neprețuit al vieții pe care o trăim, peste cel al înțelegerii și al
iubirii: șansa de a ne putea schimba și de a putea participa conștient la transformarea noastră. O transfigurare
participativă, mișcată de iubirea lui Dumnezeu și lucrată tainic de El în fiecare din cei ce îi urmează Lui.
Viața omului poate fi sfințită, dar se poate și împătimi, în termeni duhovnicești, iar asta depinde în bună
măsură de experiențele de fiecare zi, și, în mod existențial, de ajutorul lui Dumnezeu. Așa ni se arată viața ca
interval destinat să devină un cantonament spiritual, un loc de antrenament al virtuților, sub supravegherea unui
îndrumător spiritual, în vederea mântuirii. Or rezultatele medicale ne încurajează să vedem așa lucrurile, câtă
vreme ni se dezvăluie că toate experiențele se depozitează, se depun în noi, transformându-ne. Într-adevăr, modul
în care gândim și acționăm, emoționalitatea și celelalte mișcări ale noastre ajung să se facă simțite până în stratul
cel mai adânc al biologiei noastre, în comenzile de exprimare a genelor și în mecanismele de copiere celulară
(telomerii de la capetele cromozomilor), structuri care afectează deopotrivă calitatea vieții pe care o trăim și
lungimea ei!