Cursul 8, DSM I

Realitatea evenimentelor biblice și propunerile unei abordări

”științifice”.

Omenirea este caracterizată printr-o continuă sete de cunoaștere, ca efect al dobândirii

”cunoștinței binelui și răului”. Înțelegerea tainelor lumii înconjurătoare este o adevărată
provocare, iar omul se simte atras de acest necunoscut, dorind să-l cucerească, să-l subordoneze
și să extragă din el orice i-ar putea fi de folos. Obișnuința creează relativizarea valorilor, așa cum
oamenilor le place să creadă că le pot identifica în lumea care îi înconjoară. Fenomenul este
semnalat în Vechiul Testament: ”După ce a dat Iosua drumul poporului şi s-au dus fiii lui Israel
fiecare la casa sa şi fiecare la moşia sa, ca să ia ţara de moştenire. Atunci poporul a slujit
Domnului în toate zilele lui Iosua şi în toate zilele bătrânilor, a căror viaţă s-a prelungit după
Iosua şi care văzuseră toate lucrurile cele mari ale Domnului, pe care le făcuse El cu Israel (...)
Şi după ce tot rândul acela de oameni a trecut la părinţii lor şi când s-a ridicat în locul lor alt
rând de oameni, care nu cunoşteau pe Domnul şi lucrurile Sale pe care le făcuse cu Israel,
atunci fiii lui Israel au început a face rele înaintea ochilor Domnului şi s-au apucat să slujească
baalilor; Au părăsit pe Domnul Dumnezeul părinţilor lor, Care îi scosese din pământul
Egiptului şi s-au întors la alţi dumnezei, către dumnezeii popoarelor dimprejurul lor şi au
început să se închine acelora şi au mâniat pe Domnul” (Jud. 2, 6-12).

Și Sf. Ap. Pavel menționa această dorință nativă a geniului uman, de a scormoni în
căutarea lucrurilor noi, ce pot aduce aparent, anumite foloase: ”Pentru că ceea ce se poate
cunoaşte despre Dumnezeu este cunoscut de către ei; fiindcă Dumnezeu le-a arătat lor. Cele
nevăzute ale Lui se văd de la facerea lumii, înţelegându-se din făpturi, adică veşnica Lui putere
şi dumnezeire, aşa ca ei să fie fără cuvânt de apărare. Pentru că, cunoscând pe Dumnezeu, nu L-
au slăvit ca pe Dumnezeu, nici nu I-au mulţumit, ci s-au rătăcit în gândurile lor şi inima lor cea
nesocotită s-a întunecat. Zicând că sunt înţelepţi, au ajuns nebuni și au schimbat slava lui
Dumnezeu Celui nestricăcios cu asemănarea chipului omului celui stricăcios şi al păsărilor şi al
celor cu patru picioare şi al târâtoarelor. De aceea Dumnezeu i-a dat necurăţiei, după poftele
inimilor lor, ca să-şi pângărească trupurile lor între ei, Ca unii care au schimbat adevărul lui
Dumnezeu în minciună şi s-au închinat şi au slujit făpturii, în locul Făcătorului, Care este
binecuvântat în veci, amin! (...) Şi precum n-au încercat să aibă pe Dumnezeu în cunoştinţă, aşa
şi Dumnezeu i-a lăsat la mintea lor fără judecată, să facă cele ce nu se cuvine” (Rom. 1, 19-28).

Ucenicul Timotei, episcopul Efesului, primea la rândul său următoarele povețe, cu același
caracter vizionar despre dorința nesăbuită a oamenilor de rătăcire: ”O, Timotei, păzeşte comoara
ce ţi s-a încredinţat, depărtându-te de vorbirile deşarte şi lumeşti şi de împotrivirile ştiinţei
mincinoase, pe care unii, mărturisind-o, au rătăcit de la credinţă” (I Tim. 6, 20-21), dar și în
privința amploarei pe care o va dobândi rătăcirea de la dreapta credință, sub influența duhurilor

1
înșelătoare: ”Duhul grăieşte lămurit că, în vremurile cele de apoi, unii se vor depărta de la
credinţă, luând aminte la duhurile cele înşelătoare şi la învăţăturile demonilor, prin făţărnicia
unor mincinoşi, care sunt înfieraţi în cugetul lor” (I Tim. 4, 1-2).

Așadar, pentru că ”va veni o vreme când (oamenii) nu vor mai suferi învăţătura
sănătoasă, ci - dornici să-şi desfăteze auzul - îşi vor grămădi învăţători după poftele lor, și îşi
vor întoarce auzul de la adevăr şi se vor abate către basme” (II Tim. 4, 3-4), Sfânta Scriptură a
devenit teren de introspecție științifică.

Unii cercetători, încercând să ”deslușească adevărul” din evenimentele incredibile

relatate, dornici de reconsiderare a celor relatate, mergând pe principiul că evenimentele în sine
au fost percepute deformat și reinterpretate religios, propun explicații din cele mai năstrușnice.
Pentru ei, Biblia nu este nicidecum cuvântul Dumnezeului celui viu, ci un amestec de fapte
istorice și evenimente greșit înțelese de oameni necultivați, primitivi și înapoiați, incapabili de a
înțelege atunci fenomenele naturale petrecute, atribuindu-le o încărcătură divină. Oamenilor de
știință le revine menirea de a scoate la lumină ”Știința din spatele Bibliei”, adevărul mistificat ce
a sprijinit întronarea unei religii!!! explicând ”cum s-au întâmplat miracolele” în realitate.

Începând cu Moise, care se presupune că se droga, până la încălzirea globală pusă pe

seama inundaţiei căreia i-a supravieţuit Noe, unii oameni de ştiinţă cred că există o explicaţie
logică pentru orice eveniment petrecut în Vechiul sau Noul Testament. Așadar, orice explicație
clasică este eliminată, fiind credibile cele mai ciudate ipoteze…

Subiectele de studiu pentru acești cercetători, culese din Sf. Scriptură, sunt deosebit de
numeroase. Noi ne vom opri doar asupra unora dintre ele.

1. Rugul aprins.

Acesta este un moment crucial în istoria poporului evreu, momentul în care Dumnezeu îi
vorbeşte lui Moise dintr-un tufiş în flăcări, care ardea și nu se mistuia şi îi spune: „ Am venit să
scot poporul israelit din mâinile egiptenilor”. Oamenii de ştiinţă cred că acel tufiş creştea
deasupra unui fel de gură de aerisire naturală, sau că ar fi putut lua foc din cauza activităţii
vulcanilor din apropiere..... Fizicianul norvegian Dag Kristian Dysthe a studiat combustia
naturală a materialelor organice, în Mali, vestul Africii. Și a ajuns la concluzia că astfel de
evenimente se întâmplă în lumea reală. Cât despre vocea lui Dumnezeu, profesorul Benny
Shannon presupune ca Moise lua un halucinogen local, produs din frunze de ayahuasca, plantă
care se găsea în Negev, sau în Deşertul Sinai.

Așadar, doar tufișul s-ar fi aprins din cauza lavei, nu și restul vegetației, a versantului
acelui munte, iar Moise putea să stea desculț!!!!, în plus, un halocinogen stă la baza creativității
lui Moise, care a putut gândi și redacta o Lege atât de complexă, ce a reglementat întreaga viață a
poporului evreu, într-un mod superior față de popoarele înconjurătoare, neschimbată de
milenii!!! Dacă frunzele de ayahuasca au produs asemenea progres social și religios, ar trebui să

2
le consumăm cu toții, din pruncie, pentru a ne crește capacitățile intelectuale și spirituale,
contribuind major la progresul social al umanității!!!!!

2. Crearea lumii în șase zile.

Cercetătorul Gerald Schroeder susţine că poate explica cum Universul a fost creat în doar
6 zile. Teoria sa este bazată pe teoria lui Albert Einstein, conform căreia timpul este relativ.
Biblia spune că Universul a fost creat în șase zile. Oamenii de ştiinţă susţin că a fost creat în 13,8
miliarde de ani. Încercările lui Gerald Schroeder de a explica aceste diferenţe, pe baza teoriei lui
Einstein, sunt celebre. Fizicianul, care predă la Colegiul Evreiesc din Ierusalim, susţine că
„timpul este diferit pentru oameni, faţă de cum este el pentru Creator”.

Bineînțeles că ”o mie de ani înaintea ochilor Tăi sunt ca ziua de ieri, care a trecut şi ca
straja nopţii” (Ps. 89, 4). Pentru Dumnezeu timpul nostru este relativ, ”Şi pentru ce nu vrei ce
place Celui Preaînalt? Ori zece, ori o sută, ori o mie de ani, nu este în locuinţa morţilor
socoteală pentru ani” (Eclesiasticul 41, 7). Iar Sf. Ap Petru preciza atemporalitatea lui
Dumnezeu, reluând inspirația psalmistului ”Şi aceasta una să nu vă rămână ascunsă, iubiţilor,
că o singură zi, înaintea Domnului, este ca o mie de ani şi o mie de ani ca o zi” (II Petru 3, 8).

Sfinții Părinți care au tălmăcit referatul biblic al creației au explicat că utilizarea

termenului de ”zi”, de către autorul Pentateuhului, s-a făcut numai ca principiu de delimitare a
acțiunilor divine, deoarece apariția soarelui și a lunii (”luminătorul cel mai mare pentru
cârmuirea zilei şi luminătorul cel mai mic pentru cârmuirea nopţii (...) Şi le-a pus Dumnezeu pe
tăria cerului, ca să lumineze pământul, să cârmuiască ziua şi noaptea şi să despartă lumina de
întuneric”, Fac. 1, 16-18), care provoacă ritmicitatea zi/noapte, au apărut de abia în ziua a patra a
creației.

3. Crearea Universului.

Teorii în privința creării universului existau încă de la apariția gânditorilor elini, ce-și
închipuiau pământul și planetele, dar și însăși materia într-un mod nou, revoluționar, față de
concepțiile mitologice. Un asemenea subiect, cu anvergura și implicațiile deținute, a suscitat
dintotdeauna cugetul omenesc, nefiind de mirare ipotezele propuse continuu pe această temă.
Conform unui raport publicat de Atlas Obscura, același Gerald Schroeder consideră că timpul, în
momentul în care a fost creat Universul, trecea de un trilion de ori mai încet, acest timp fiind
calculat după unul dintre factorii enunţaţi de Einstein în ecuaţiile sale. După modelul lui Einstein,
„relativitatea generală”, cu cât lucrurile se întâmplă mai repede, cu atât timpul trece mai greu,
mai încet. Iar Schoeder crede că, din cauza luminii care se mişcă atât de repede, timpul trebuie să
fi fost afectat. „Când Biblia descrie zi-cu-zi dezvoltarea Universului nostru în șase zile de la
creare, se referă într-adevăr la șase zile a câte 24 de ore”, spune el. „Însă ansamblul la care se
referă acele zile, cuprinde întreg Universul”, mai susţine acesta. Schroeder argumentează că
această schimbare modifică dimensiunea celor șase zile. Şase dintre aceste zile cu 24 de ore,
înmulţite cu un trilion de ore, duc la aproape 14 miliarde de ani.

3
 Teoria sa a fost demontată de multe ori. Peter Enns, un profesor de religie, susţine că este
de-a dreptul absurd să cauţi fizică în Geneză. Cu siguranță că și această afirmație este hazardată,
pentru că într-adevăr, Biblia nu este un tratat de fizică, sau de astronomie, sau geologie, cu atât
mai puțin de biologie. Dar ea relatează fapte reale, petrecute în lumea noastră fizică, de care
aparținem și la care ne raportăm în tot ceea ce facem. Planul fizic al existenței nu trebuie negat,
ci înțeles ca suport pentru planul spiritual al existenței oamenilor, aici pe pământ. Cel de-al
doilea ar trebui să prevaleze, conducând cu adevărat către împlinirea umanului, dar lucrurile nu
se petrec sub această formă, omul lumesc preferând să folosească din plin planul fizic.

Pentru creștini, acest aspect prevalează: nu contează cât de repede a trecut timpul la
crearea lumii, ci ceea ce rezultă din actul creației, omul fiind cununa acestei creații prin întregul
său potențial spiritual.

4. Viaţa pe Pământ, creată din noroi.

Unii cercetătorii din Marea Britanie susţin că Adam a călcat pe Pământ aproximativ
209.000 ani în urmă, ceea ce contrazice un studiu recent care sugerează că cromozomul Y este
cel care a dat viaţa inteligentă pe Pământ. De fapt, afirmațiile s-ar putea împăca dacă ne gândim
că specia de hominizi de care se leagă actuala omenire, este homo sapiens. Vârsta speciei H.
sapiens provenit din strămoșul H. erectus (sau o specie intermediară precum Homo antecessor),
se estimează doar cu aproximație, fiind propusă la maxim 300.000 de ani în urmă (Homo
rhodesiensis). Dar alte studii afirmă că încrucișarea arhaică a avut loc atât în Africa, cât și în
Eurasia, între aproximativ 100.000 și 30.000 de ani în urmă. Cam neverosimilă propunere, ca
fenomen petrecut simultan pe o arie geografică atât de extinsă....

Biblia, Coranul şi chiar mitologia Greacă spun că viaţa pe Pământ a fost creată din noroi
(pământul umed). În textele religioase din Egiptul Antic, sau din legendele chinezeşti, Creatorul
modelează noroi în formă de om şi apoi suflă viaţă în interiorul acestuia, prin nări. Până şi cartea
Facerea vorbeşte despre oameni născuţi din ”țărână, praf” şi care se transformă înapoi în ”praf”
atunci când mor, traducându-se din Ebraica veche drept ”noroi”, sau ”pământ”.

Un studiu făcut în anul 2013 a încercat să demonstreze aceste presupuneri. De acolo

reiese că noroiul funcţionează precum un loc de înmulţire pentru molecule şi substanţe chimice,
pe care le absoarbe precum un burete. Acest proces durează milioane de ani, timp în care
substanţele chimice reacţionează între ele pentru a crea proteine, ADN şi, în cele din urmă, celule
vii. Bio-inginerii de la departamentul de nano-ştiinţă din New York, susţin că „noroiul ar fi
putut constitui locul în care s-a născut viaţa pe Pământ”.

Propunerile științifice încearcă să găsească soluții pentru apariția vieții ocolind cu

încăpățânare varianta creațională creștină și mozaică, în care doar Dumnezeu poate să creeze
viața din nimic, cu atât mai mult din ceva, adică din pământ. Este de remarcat convergența
religioasă și mitologică a multor popoare de pe pământ la acest subiect, expresie, desigur, a
revelației supranaturale păstrată de milenii, pe cale orală, apoi în scris. Aceste popoare au fost

4
despărțite istoric de-a lungul mileniilor datorită condițiilor istorice, nefiind posibilă influența
reciprocă. Și totuși, ele mărturisesc în cor că omul este o creație specială ce aparține unui
Creator, iar materia corpului nostru este luată din mediul nostru propriu de existență. Acest
aspect ar trebui să fie un argument extrem de convingător pentru credibilitatea referatului
biblic!!!!!!.

O anecdotă evreiască semnalează cu umor povestea unor geneticieni, a unor oameni de

știință, care au vrut să afle de la Dumnezeu cum l-a făcut pe om. Și-l roagă pe Dumnezeu să le
arate. Dumnezeu, iubitor și binevoitor, se apleacă, ia cu palma din pământul de la picioare, îl
modelează și face un om. Geneticienii observă și zic: ”... păi putem și noi să facem aceasta!” și
vor să se aplece să ia și ei pământ. Dar atunci Dumnezeu intervine și le spune: ”nu, nu, voi veniți
cu pământul vostru!!!!.”

Așadar, taina creării omului este pe cât de simplă, pe atât de complexă, refuzând să-și
descopere conținutul chiar și pe cale științifică. Complexitatea vieții aici pe pământ (a creierului,
a ADN-ului), este atât de vastă încât, creierul este considerat ca având mai multe celule
neuronale decât planetele universului, iar structura ADN-ului uman, este atât de evoluată, încât
unii savanți bănuiesc că ar fi de proveniență extraterestră....

5. Adam şi Eva.

Pe tema apariției primilor oameni și a faptului că întreaga umanitate de astăzi are la bază
o pereche de oameni, s-a scris mult și s-au propus cele mai îndrăznețe teorii. Sfinții Părinți au
acordat mare atenție acestui subiect doarece el explică unitatea neamului omenesc provenit din
același sânge, implicațiile păcatului strămoșesc și condiția existențială umană (dincolo de
temporalitatea și suportul ei material), prin biruința Binelui asupra răului.

Lumea științifică dorește să creadă nu într-un act creațional în privința omului, ci într-o
evoluție din primate spre omul inteligent, ca fenomen de evoluție și selecție naturală.
Ramificațiile acestui parcurs nu sunt rezolvate nici astăzi, cercetătorii având de împăcat diverse
teorii ca urmare a descoperirii mai multor specii de hominizi.

5
 Se observă aici plasarea lui Homo sapiens în ultimii 200.000 mii de ani, ca și relațiile de
înrudire cu alte specii de hominizi. Între aceștia, omul de Neanderthal s-ar fi încrucișat chiar cu
homo sapiens. Dar problemele sunt departe de a fi rezolvate. Cu toate acestea, apariția evolutivă
a omului este crezută în lumea oamenilor de știință ca o adevărată dogmă!!!!!

Istoria contestării conținutului biblic în privința apariției omului are o adevărată istorie:
Primul care a comparat speciile și a stabilit un clasament a fost Aristotel în secolul al IV-
lea î.Hr. El deduce o organizare a celor vii ridicându-l pe om pe o scară, în Scala naturæ.
Hippocrates în De natura hominis, vede o relație între anatomie și influența mediului. Galen (în
secolul al doilea), notează asemănarea dintre anatomia maimuțelor și a oamenilor. Îi încurajează
pe medici să practice disecția asupra maimuțelor.
În Evul Mediu, Isidor din Sevilla face observații corecte privind relația dintre
caracteristicile mediului geografic și particularitățile raselor omenești.
La Peyrère (1594-1676), afirmă în lucrarea Praeadamite, că omul a existat înainte de
Adam și admite și ideea poligenezei omului, iar E. Tyson (1650-1708), surprinde unele
asemănări între om și maimuțe în lucrarea Orang-outang sive Homo sylvestris.
În concordanță cu Noël-Antoine Pluche și faimoasa sa lucrare Spectacle de la nature,
Carl Linné stabilește o mare clasificare a naturii, Systema naturae. În ediția din 1758, omul este
descris ca Homo sapiens, membru al grupului de antropomorfe, inclusiv cimpanzeii (Homo
troglodytes). Linné consideră că maimuțele mari sunt cele mai apropiate rude ale omului în
funcție de asemănările morfologice și anatomice.
Georges-Louis Leclerc de Buffon (1707-1781) critică lucrarea lui Linné și spune:
"Dumnezeu a creat, Linné a clasificat". La rândul său, munca sa este organizată în jurul omului,

6
clasându-l ca o specie unică. Introduce noțiunea de "degradare a speciilor", cele mai nobile
specii, cu excepția oamenilor, pot suferi modificări în timp.
Jean-Baptiste de Lamarck abordează noțiunea de degradare prin inversarea ei: speciile
mai complexe apar în funcție de schimbările în mediu, conform unui proces evolutiv. A publicat
teoriile "pozitive" ale evoluției speciei în 1802, în Système des animaux, apoi în Philosophie
zoologique (1809). El a introdus noțiunile de anterioritate, descendență, genealogie a speciilor și
transformism. Și bineînțeles, în 1859, Darwin și-a publicat cartea "Originea speciilor".
În timpurile mai noi, în cartea sa „River Out of Eden” (Râul care iese din Eden), ateul
Richard Dawkins şi-a propus să îşi ducă cititorii înapoi la primul strămoş, o femeie de culoare
care a trăit în Africa, acum un sfert de milion de ani. Scriitorul a folosit un model matematic
complicat, cu ajutorul căruia a cercetat ADN-ul uman, concluzionând: „Trebuie să fii existat o
femeie care să creeze acest noroi. Singura problemă este dacă această femeie a apărut atunci, la
crearea lumii, sau acum”. Aşadar, până şi cei care nu cred în religie, cred că o Ea a existat. Însă
câteva studii au arătat că un Adam trebuie să fi existat cu aproximativ 9,000 de ani înainte de
perioada calculată de oamenii de ştiinţă (200.000).
6. Despărțirea Mării Roşii.

Alt eveniment din Biblie care a fost luat în vizor de către oamenii de ştiinţă este
despărțirea Mării Roşii în două, adică ceea ce a făcut Moise pentru ca israelienii să poată scăpa
de armata faraonului. În 2010, Carl Drew, un cercetător de la Centrul Naţional de Cercetare al
Atmosferei (NCAR), a transformat povestea Exodului într-un model generat pe calculator. A
transformat vântul puternic venit din Vest într-unul care bătea cu 63 de mile pe oră şi l-a aplicat
unui punct din Delta Nilului. Concluzia la care a ajuns este că, într-adevăr, un astfel de vânt ar fi
putut împărţi Mare Roşie în două.

Într-adevăr, referatul biblic menționează prezența unui vânt puternic la acel moment: ”Iar
Moise şi-a întins mâna sa asupra mării şi a alungat Domnul marea toată noaptea cu vânt
puternic de la răsărit şi s-a făcut marea uscat, că s-au despărţit apele” (Ieșirea 14, 21). Efectul
vântului asupra apei nu contestă acțiunea, ca fiind de la Dumnezeu. Și în cazul plăgilor Egiptului,
sau al potopului, elementele naturale nu sunt excluse, ci dimpotrivă, ele se supun și ascultă de
Creator, acționând așa cum li se cere, pentru a contribui la îndeplinirea planurilor divine.

7. Potopul lui Noe.

În Geneză, Dumnezeu, sătul de corupţia oamenilor, a decis să inunde Pământul,

instruindu-l pe Noe să construiască o arcă cu ajutorul căreia să se salveze pe el şi familia lui, şi
câte o pereche din fiecare specie de animal care trăia pe Pământ.

Primele cercetări și dovezi ale acestui cataclism au fost descoperite în 1929, în cadrul
săpăturilor arheologice întreprinse de Sir Charles Leonard Woolley într-o expediție anglo-
americană, la temelia celebrei cetăți biblice Ur, metropola sumeriană a patriarhului Avraam.
Acesta a găsit la același nivel săpat în mai multe puțuri, un strat de 3 metri de lut, sub care existat

7
o altă viață umană, bazată pe o ceramică mai puțin evoluată, prelucrată de mână și nu de roata
olarului, unelte de cremene și fără obiecte metalice. Știrea a făcut senzație bineînțeles.
Cercetările ulterioare au dovedit realitatea constatărilor din 1929, dar au contestat amploarea
fenomenului, putându-se vorbi despre o mare inundație (630 km x 200 km), în anul aproximativ,
4000 î.Hr., venită dinspre Golful Persic spre Mesopotamia antică. Așadar, nu potopul lui Noe, ci
un veritabil cataclism, limitat totuși la zona mesopotamiană.

O cercetare mai nouă propune o altă ipoteză. Geologii William Ryan şi Walter Pitman de
la Universitatea din Columbia sugerează că, în timpul unei perioade de încălzire globală din
ciclurile Pământului, topirea gheţarilor din Marea Mediterană ar fi putut produce o inundaţie de
dimensiuni catastrofale pe o zonă extinsă din partea sud-estică a Europei. Acest val de apă a
inundat toată bucata de uscat de la Bosfor, Turcia, spre Marea Neagră, trasformând totul într-o
mare de apă sărată. În 1990, pe baza unor picturi, desene şi dovezi arheologice, cercetătorii au
susţinut că în fiecare zi, pe culoarul dintre Marea Marmara și Marea Neagră au curs aproximativ
10 km cubi de apă şi că tot acest proces a durat 300 de zile (aproape un an). Mai mult de 96.000
km2 de pământ au fost inundați, forţând migrarea animalelor și a oamenilor din acele timpuri, de-
a lungul Europei. Cercetătorii, ale căror presupuneri au fost întărite cu ajutorul datării cu carbon
și a imaginilor obţinute cu sonare, susţin că povestea Arcii lui Noe îşi are originile în acest
cataclism natural, limitat la Marea Neagră.

Alte cercetări vin și ele să conteste referatul biblic în privința potopului, propunând
subînțelegeri mai acceptabile. Construirea unei corăbii de asemenea capacitate ar fi necesitat
metal și aptitudini inginerești, ceea ce nu poate fi invocat la vremea atribuită potopului. Atâtea
animale la un loc, în mare parte sălbatice, nu ar fi avut nici spațiu în corabie, nici mâncarea
necesară pentru un an de zile, cât a durat adăpostirea tuturor în arcă. Povestea potopului este o
prelucrare a unor istorisiri sumeriene, pe baze reale, ale unor inundații locale. Iar obiecțiile pot
continua la nesfârșit....

Într-adevăr, evenimentul este cu totul deosebit. Dar textul biblic oferă foarte multe
amănunte în privința evenimentului ca să fie considerată o poveste inventată, de la cap. 6 la cap.
9, din cartea Facerea. Dimensiunile amănunțite ale corabiei, metoda căptușirii cu smoală,
precizarea temporală a etapelor potopului, depășesc nuanțele unei povești dramatice. Se
punctează motivul dezlănțuirii potopului, în deplină consonanță cu evoluția dramatică a stării
spirituale a umanității, reieșind necesitatea unei resetări. În plus, întreaga istorie care urmează în
cărțile Vechiului Testament este în consonanță cu realitatea și semnificațiile potopului.

Autorii Psalmilor îl consideră un eveniment real (Ps. 28, 10; 31, 7). Proorocul Isaia
proiectează împărăția mesianică raportându-se la potop: ”Şi va fi ca în vremea lui Noe, când M-
am jurat că apele potopului nu se vor mai răspândi pe pământ; tot aşa Mă jur acum să nu Mă
mai mânii împotriva ta şi să nu te mai cert” (54, 9).

8
 Alți prooroci se folosesc de memoria distructivității potopului pentru a zugrăvi mânia lui
Dumnezeu asupra păcătoșilor (Iezechiel 13, 11, 13; Daniel 9, 26).

Ecclesiasticul folosește cu insistență imaginea potopului pentru a evidenția atât realitatea

acestui eveniment istoric, cât și caracterul său copleșitor: ”Ştiinţa celui înţelept se va înmulţi ca
un potop, şi sfatul lui ca un izvor de viaţă (...) Binecuvântarea Lui a acoperit pământul ca un râu
şi ca un potop a adăpat uscatul (...) Pentru cei fără de lege s-au zidit acestea toate; şi pentru ei
s-a făcut potopul (...) Pentru aceea a rămas rămăşiţă pe pământ, când s-a făcut potopul.
Legătură veşnică cu el s-a aşezat, ca să nu se mai piardă de potop tot trupul” (21, 14; 39, 27; 40,
12; 44, 18-19).

Sf. Ap. Petru îl consideră un eveniment real; ”Şi (Dumnezeu n.n.), n-a cruţat lumea
veche, ci a păstrat numai pe Noe, ca al optulea propovăduitor al dreptăţii, când a adus potopul
peste cei fără de credinţă” (II Petru 2, 5).

Iar certificarea deplină a evenimentului ne-o oferă chiar Mântuitorul când spune: ”Căci
precum în zilele acelea dinainte de potop, oamenii mâncau şi beau, se însurau şi se măritau,
până în ziua când a intrat Noe în corabie, și n-au ştiut până ce a venit potopul şi i-a luat pe toţi,
la fel va fi şi venirea Fiului Omului” (Matei 24, 38-39). Așadar, pentru oamenii lui Dumnezeu,
potopul, dincolo de explicațiile pe care le putem avea din perspectiva noastră de astăzi, rămâne
un eveniment cheie, care a schimbat o lume!.

Pe această temă, încă mai există cercetători care încercă să găsească arca lui Noe, în
împrejurimile muntelui Ararat, din Turcia. Documentarele din mass-media pe această temă sunt
chiar interesante!, chiar dacă nu au reușit să aducă răspunsul căutat.

- https://www.youtube.com/watch?v=oQwfU7DvUyE -f. Bun!

- https://www.descopera.ro/istorie/16801012-mitul-marelui-potop-ar-putea-fi-real-un-grup-
de-cercetatori-este-convins-ca-arca-lui-noe-se-afla-in-acest-loc
- https://www.descopera.ro/dnews/6070030-incredibil-arca-lui-noe-a-fost-descoperita

Este de remarcat entuziasmul unor oameni pe această temă, credința lor în realitatea
evenimentului și uneori, aparatura de ultimă generație pe care o folosesc pentru a examina
anumite structuri, provocând întrebări fără răspuns deocamdată.

8. Orașele Sodoma și Gomora.

Istoria biblică a celor două orașe din câmpia Iordanului a cutremurat mereu cugetele
oamenilor ce acordau atenție principiilor morale instituite de către Dumnezeu. În mod firesc,
cataclismul descris în cartea Facerea, a lovit conștiința multor generații de oameni în Palestina și
în lume, pe măsura răspândirii mozaismului, sau a creștinismului. Cu toată încărcătura morală ce
reiese de aici, au apărut contestatari ai evenimentului, fie negând realitatea lui istorică, fie
propunând cauze naturale la origine.
Această ultimă variantă a dobândit mai mult contur, pe măsură ce au fost identificate
de curând materiale piroclastice imediat în vecinătatea Mării Moarte, la nord de aceasta, pe o arie

9
destul de largă, de maniera rămășițelor exploziei unui asteroit de dimensiuni medii, dar suficient
de mare pentru a provoca o amplă devastare la impact. Teoria, probată cu multe recoltări pe teren
și cu mărturia arheologică a distrugerii mai multor localități în zonă, undeva prin secolele 19-17
î.Hr., atestă cauze naturale ca sursă a distrugerii celor două cetăți legendare.
Dar pentru credincioși, cauzele naturale nu există, decât în maniera aparentă, vizibilă
omului, exprimând o manieră divină de a acționa în această lume, iar pe acest subiect sunt
deosebit de numeroase exemplele în care Dumnezeu utilizează ”cauzele aparent naturale,”
pentru a interveni concret în istoria oamenilor. Această propunere științifică nu contestă cauza
biblică a dispariției celor două orașe, ci o certifică!!!!!

https://www.descopera.ro/istorie/17692540-orasul-biblic-sodoma-ar-fi-fost-distrus-de-explozia-
unui-asteroid-urias
În mod evident, știința omului este deosebit de cutezătoare, încercând să pătrundă uneori
chiar agresiv, în sfera religiosului, sub pretextul demitizării și explicării științifice a unor
fenomene, crezând că o explicație științifică poate demola eșafodajul unei religii milenare,
întemeiată pe revelația supranaturală. Știința omului, cu toată pretenția evoluției și a capacităților
pe care le deține, se află încă în fază de perfectare. Iar ca probă în acest sens, putem prezenta
modul în care noile teorii combat și doresc să răstoarne vechile teorii.

Câțiva oameni de ştiinţă au o nouă teorie extraordinară despre cum a apărut Universul, în
contrasensul teoriei Big Bangului. O echipă de cosmologi speculează că Universul s-a format din
resturile ejectate atunci când o stea patru-dimensională, s-a prăbuşit într-o gaură neagră. Acest
nou scenariu postulat de cercetători ar explica de ce cosmosul pare să fie atât de uniform în toate
direcţiile.

Modelul standard Big Bang afirma că Universul a explodat dintr-un punct infinit de dens,
cunoscut sub numele de singularitate. Totuşi, nimeni nu ştie ce ar fi provocat această explozie:
legile cunoscute ale fizicii nu ne pot spune ce s-a întâmplat în acel moment. „Din punctul de
vedere al cunoştinţelor actuale din fizică, puteau să zboare şi dragoni din singularitate”,
comentează Niayesh Afshordi, astrofizician la Perimeter Institute for Theoretical Physics din
Waterloo, Canada. În modelul actual, este greu de explicat cum un Big Bang violent a reuşit să
lase în urma sa un Univers care are o temperatură aproape totalmente uniformă, pentru că nu
pare să fi trecut suficient timp de la „naşterea cosmosului” pentru a putea atinge un punct de
echilibru al temperaturii.

Pentru majoritatea cosmologilor, cea mai plauzibilă explicaţie pentru această uniformitate
ar fi aceea că, după începutul timpului, o formă necunoscută de energie a făcut Universul tânăr să
se „umfle” cu o viteză mai mare decât viteza luminii. În acest mod, o bucată mică, cu
aproximativ aceeaşi temperatură s-ar fi întins, devenind cosmosul vast pe care îl vedem astăzi.
Totuşi, Ashfordi subliniază că „Big Bang-ul a fost atât de haotic încât nu este clar unde ar fi
putut fi întâlnită o bucată mică şi omogenă care să permită debutul procesului inflaţiei”.

Într-o nouă cercetare, Ashfordi şi colegii săi studiază o propunere făcută în 2000 de o
echipă în care se găsea şi Gia Dvali, un fizician ce lucrează astăzi la Universitatea Ludwig
10
Maximilians din Munchen, Germania. În propunerea din 2000, Universul nostru tridimensional
(3D), este o membrană care pluteşte printr-un „univers vrac,” care are patru dimensiuni spaţiale.
Cercetătorii conduşi de Ashfordi au realizat că, în cazul în care universul vrac ar conţine
propriile sale stele 4D (patru-dimensionale), unele ar putea colapsa, formând găuri negre 4D, la
fel ca stelele masive din Universul nostru: explodând ca supernove, aruncând cu forţă straturile
exterioare, iar straturile interioare colapsând într-o gaură neagră.

În Universul nostru, o gaură neagră este mărginită de o suprafaţă sferică numită „orizont
de evenimente”. Dacă în spaţiul obişnuit tridimensional este nevoie de un obiect bi-dimensional
(o suprafaţă), pentru a crea o „graniţă” în gaura neagră, în „universul vrac” orizontul de
evenimente al unei găuri negre 4D, ar fi un obiect 3D - o formă ce poartă numele de hipersferă.
Când cercetătorii conduşi de Ashfordi au modelat moartea unei stele 4D, ei au descoperit că
materialul ejectat ar forma o membrană 3D, care înconjoară orizontul de evenimente 3D şi care
se extinde încet. Autorii postulează că universul 3D în care trăim ar putea fi exact o astfel de
membrană — şi că noi detectăm dezvoltarea membranei ca fiind expansiunea cosmică.
„Astronomii au măsurat acea expansiune şi au extrapolat din ea că Universul a început cu un
Big Bang — dar asta e doar un miraj”, afirmă Afshordi.

Modelul conceput de Afshordi explică în mod natural uniformitatea Universului nostru.

Deoarece universul vrac 4D ar fi putut avea în trecut o perioadă infinită de timp, ar fi fost
suficient timp ca diferite părţi ale universului 4D să atingă un punct de echilibru, acesta fiind
moştenit de universul nostru 3D. Modelul lui Afshordi are şi nişte probleme, totuşi. La începutul
acestui an, observatorul spaţial Planck a dat publicităţii date care cartografiau micile fluctuaţii de
temperatură în radiaţia cosmică de fond — radiaţia străveche care poartă amprentele primelor
momente ale Universului. Fluctuaţiile confirmau predicţiile modelului Big Bang clasic şi ale
teoriei inflaţiei, însă modelul propus de Afshordi deviază de la observaţiile făcute de Planck cu
aproximativ 4%. Sperând să rezolve discrepanţele, Afshordi afirmă că lucrează la rafinarea
modelului.

Universul se răceşte întocmai în modul prezis de teoria Big Bang. Astronomii au realizat
cea mai precisă măsurare reuşită până în prezent a temperaturii Universului şi au constatat că
acesta s-a răcit, faţă de momentul în care avea doar jumătate din vârsta actuală, într-un mod care
corespunde pe deplin cu modelul prezis de teoria Big Bang-ului. Deoarece razele de lumină
călătoresc prin Univers, atunci cînd privim în spaţiu putem vedea Universul aşa cum era în
trecut; privind o galaxie îndepărtată, o vedem aşa cum era atunci când a fost emisă lumina din
acea galaxie. Deci, pentru a ne întoarce în trecut cu o perioadă egală cu jumătate din vârsta
Universului, trebuie să privim până la jumătatea lui.

Dar o altă teorie vine să electrizeze lumea științifică: Există dovezile şi altor universuri în
afară de cel în care trăim. După studierea unei hărţi a universului întocmite cu ajutorul datelor
colectate de naveta Planck, câțiva cosmologi au concluzionat că anomaliile observate nu se pot
datora decât atracţiei gravitaţionale ale celorlalte universuri. Harta arată radiaţia produsă de Big

11
Bang acum 13,8 miliarde de ani şi care este în continuare detectabilă în univers – radiaţie ce
poartă numele de radiaţie cosmică de fond.

Oamenii de ştiinţă au prezis că această radiaţie va fi distribuită în mod egal, însă harta
realizată cu ajutorul navetei Planck arată o concentraţie mai puternică în partea de sud a cerului
şi o „zonă rece”, ce nu poate fi explicată prin ceea ce se ştie în prezent despre fizică. Laura
Mersini-Houghton, specialist în fizică teoretică la Universitatea din Carolina de Nord, şi Richard
Holman, profesor la Universitatea Carnegie Mellon, au prezis în 2005 existenţa acestor anomalii
ale radiaţiei, afirmând că acestea sunt provocate de atracţia gravitaţională a celorlalte universuri.
Acum, după studierea datelor obţinute de Planck, dr. Mersini-Houghton crede că ipoteza sa a fost
validată. Teoria specialistei sugerează că ar putea exista un număr infinit de universuri pe lângă
al nostru. „Aceste anomalii au fost provocate de celelalte universuri care «au tras» de universul
nostru pe măsură ce s-a format în timpul Big Bangului. Este vorba despre primele dovezi solide
ce atestă existenţa altor universuri”, a comentat cercetătoarea. Deşi unii oameni de ştiinţă
continuă să rămână sceptici în privinţa teoriei celorlalte universuri, aceste rezultate ar putea fi un
pas important în ceea ce priveşte realizarea unei schimbări de perspectivă în fizică.

Agenţia Spaţială Europeană, organizaţia ce gestionează telescopul Planck, ce valorează 600 de

milioane de euro, a anunţat că „datorită faptului că acurateţea hărţii elaborate de Planck este
atât de mare, acest lucru a permis identificarea unor trăsături ciudate neexplicate ce ar putea
necesita noi elemente ale fizicii pentru a putea fi înţelese”. George Efstathiou, profesor de
astrofizică la Universitatea Cambridge, a comentat că „aceste idei pot părea ciudate acum, aşa
cum teoria Big Bangului părea bizară acum trei generaţii. Dar apoi am obţinut dovezi care au
schimbat complet modul în care ne gândim la univers”.

Așadar, o adevărată știință în mișcare, ce nu poate preciza ultimul cuvânt în materie de

cunoaștere, pe o anumită temă, pentru că este încă incompletă. Și, cu siguranță, Dumnezeu nu-și
va lăsa descoperite tainele sale, la cheremul curioșilor care vor, nu să-L cunoască, ci să-L pipăie
ca să-L descifreze în mod științific. Starea de instabilitate și lipsă de viziune completă asupra
realității ar trebui să lase loc înțelegerii că tocmai complexitatea situației îl indică pe Creatorul
necesar unei lumi finite, ale cărei structuri nu le putem cunoaște în integritatea sistemului.

Cu toate acestea, vocea savantului cutezător răzbate în mass-media, cu efect

generalizator, iar exponentul contemporan al acestei atitudini rămâne Stephen Hawking care
declara cu emfază: „Dumnezeu nu a creat Universul. Big Bang-ul nu a avut nevoie de
Dumnezeu.”

Universul nostru nu a avut nevoie de vreun ajutor divin pentru a „lua naştere”, a anunţat
celebrul cosmolog Stephen Hawking în faţa unui auditoriu arhiplin la California Institute of
Technology. Hawking a ţinut o prelegere intitulată „Originea Universului”, iar cozile pentru
bilete au început să se formeze cu 12 ore înainte de prelegerea faimosului fizician. Cu două ore
înainte de începerea prelegerii, cozile depăşeau 400 de metri. În cele din urmă, reprezentanţii

12
universităţii au decis să transmită prelegerea în direct în interiorul unui al doilea auditoriu şi pe
un ecran gigantic situat în faţa unei peluze pe care s-au adunat 1.000 de persoane. Un doritor a
oferit 1.000 de dolari pentru un bilet la prelegerea ştiinţifică, însă nimeni nu a fost dispus să-şi
vândă preţiosul tichet. Stephen Hawking a început prelegerea recitând un mit al creaţiei din
Africa, iar apoi a trecut la marile întrebări, precum „De ce suntem aici?”. Fizicianul a notat că
numeroase persoane caută o soluţie divină pentru a contracara teoriile fizicienilor, iar la un
moment dat a întrebat ironic: „Ce făcea Dumnezeu înainte de creaţia divină? Pregătea iadul
pentru persoane care pun întrebări de acest tip?”.

Hawking a explicat: „Noi, oamenii, suntem produsul unor fluctuaţii cuantice ce au avut
loc la începutul universului”. După ce a sintetizat ideile religioase despre crearea Universului,
Hawking a detaliat explicaţiile ştiinţifice oferite de cercetători, detaliind inclusiv teoria stării
continue postulate de Fred Hoyle şi Thomas Gold. Această idee susţine că nu există un început
sau un sfârşit şi că galaxiile continuă să se formeze din materie creată spontan. Hawking a
explicat de ce această teorie şi numeroase alte idei sunt infirmate de observaţiile făcute recent de
telescoape spaţiale şi de alte instrumente. După ce a oferit câteva informaţii elementare despre
fizica relativistă şi cosmologie, Hawking a adus în discuţie ideea unui Big Bang repetat.
Fizicianul a subliniat că în anii '80 el a demonstrat alături de Roger Penrose, că universul nu ar
putea „reveni” după ce se contractă, aşa cum susţineau unii cercetători. Aşadar, timpul a început
odată cu Big Bangul, iar acest eveniment a avut loc o singură dată, a spus Hawking.

Vârsta universului – estimată la aproximativ 13,8 miliarde de ani – se potriveşte cu

modelul estimat de cercetători, iar maturitatea galaxiilor observate, pare la rândul său să
confirme acest model. Hawking a făcut un alt comentariu referitor la religia modernă,
rememorând un moment din anii '80 în care a publicat o cercetare referitoare la momentul în care
„s-a născut” Universul. Atunci, Papa Ioan Paul al II-lea a „certat” oamenii de ştiinţă, anunţând
că aceştia nu ar trebui să studieze momentul creaţiei, pentru că este sfânt. „Mă bucur că nu am
fost dat pe mâna Inchiziţiei”, a glumit Hawking.

El s-a declarat dezamăgit de descoperirea recentă a bosonului Higgs: „Fizica ar fi mult

mai interesantă dacă cercetătorii nu ar fi descoperit această particulă”, a explicat cosmologul.
Fizicianul a încheiat prelegerea referindu-se la „Teoria M”, ce se bazează parţial pe idei postulate
de un alt fizician celebru, Richard Feynman. Hawking consideră că această teorie este singura
idee mare care explică ceea ce a observat. Teoria M susţine că mai multe universuri au fost
create din nimic, explică Hawking, numeroase istorii şi stări ale existenţei fiind posibile. În doar
câteva din aceste stări de existenţă este posibilă existenţa formelor de viaţă, iar omenirea ar putea
exista într-un număr şi mai restrâns de stări de existenţă. Hawking a subliniat că se simte norocos
să trăiască în această stare a existenţei.

Hawking a încheiat prelegerea cu o pleadoarie în favoarea continuării explorării

cosmosului: „Trebuie să continuăm să mergem în spaţiu pentru viitorul umanităţii. Nu cred că
vom supravieţui încă 1.000 de ani fără a scăpa de pe această planetă fragilă”.

13
 Așadar, este simplu să navighezi pe idei inedite și revoluționare atâta timp cât îți închipui
propria existență ca o stare tranzitorie, sau repetabilă, în multiplele universuri, crezând că nu
există consecințe pentru binele, sau răul săvârșit, la modul individual, sau colectiv! Este o
adevărată beție cu apă rece să crezi că nu te responsabilizează nimic față de nimic, fiecare viață
umană aici pe pământ fiind un adevărat noroc că există, fără implicații, sau consecințe.

În plus, dânsul a anticipat totuși (în stilul oamenilor de știință însă, adică sec și fără
emoție), că fără proiecția unei religii universale și mai ales pacificatoare, omenirea este sortită
autodistrugerii, aici pe pământ!

14