In Lumina Bibliei Vol 1

:
1 incognita
Colecţie coordonată de VLAD T. POPESCU
M
Colecţia Incognita:
Ernst Meckelburg
Agenţii PSI. Manipularea conştiinţei noastre
Jean-Michel Grandsire
Contacte cu lumea de dincolo
Fulcanelli
Misterul catedralelor
Patrice Van Eersel

Izvorul negru
Ştefan Brandes-Lăţea, Luminiţa Dimulescu

Urmaşii lui Dracula
Alexandra Moşneaga
Vindecarea PSI şi tehnica deschiderii
celui de-al treilea ochi
Călătorii Atemporali
Fiinţă, îngeri, martori
Dan Costian
ÎN LUMINA BIBLIEI
Biblia şi India
Voi. I
N
1999
Coperta de RĂZVAN LUSCOV
ISBN 973-569-330-0
I
'
Această carte este dedicată,
cu cel mai profund respect,
celei care a inspirat-o,
Doamna NIRMALA SHRIVASTAVA
I
I!
„Cine este înţelept, să ia seama la aceste
lucruri!
Cine este priceput, să le înţeleagă!"
Osea 14:9
CUVÂNT ÎNAINTE
Biblia este cartea cea mai citită şi, totodată,

cea mai puţin înţeleasă.
Paradoxul Bibliei
Pentru un cititor atent devine neîndoielnic faptul că scrierile

biblice cuprind o serie de aspecte enigmatice. Ele au făcut, şi fac
încă, obiectul unor căutări pasionante, a căror obiectivitate este
de multe ori pusă la îndoială, ele fiind aservite fie teologiei, fie
ateismului.
Nu ne propunem câtuşi de puţin să abordăm toate aceste enig¬
me, ci numai pe acelea care ar putea fi explicate prin cunoştinţele pe
care le avem despre civilizaţia, cultura şi filosofia indiană, apelând
la date geografice ori istorice şi, nu în ultimul rând, la Yoga. Când
a fost cazul, nu am ezitat să recurgem şi la alte zone ale spiritualităţii.
Arătăm, de la bun început, că am ţinut seama de posibilitatea
ca unii specialişti să se disocieze de anumite ipoteze (spre pildă
cele ce vor fi întâlnite în cap. III, VI, XII-XIV, XXIII etc.), dar
am considerat de datoria noastră să informăm cititorul - corect şi
10 ÎN LUMINA BIBLIEI
cât mai complet posibil - despre ideile mai puţin conformiste,

lăsându-i deplina libertate de a le accepta sau respinge, Acest fapt
ne-a determinat să ne abţinem de la adoptarea unei poziţii !
partizane (pro sau contra) în raport cu opiniile, îndrăzneţe uneori,
ale autorilor citaţi de noi.
Erudiţi cercetători ai istoriei religiilor au observat existenţa
unor asemănări incontestabile între unele elemente esenţiale ce
fac obiectul scrierilor sfinte. Unii au găsit astfel prilejul de a argu¬
menta preeminenţa uneia sau alteia dintre religii, cu alte cuvinte
au încercat să invoce acest fapt pentru a dovedi că o religie ar fi
derivat din alta. Spre exemplu, multe din criticile aduse de atei
Bibliei se bazează pe analogiile dintre aceasta şi alte surse care îi
sunt anterioare, încercând să se combată în acest chip caracterul
sacru al Scripturii. Astfel, unii au susţinut că Vechiul Testament
s-ar fi inspirat din tradiţiile popoarelor din Mesopotamia, alţii că
învăţătura lui Cristos şi-ar avea originea în budism sau în precep¬
tele sectei esenienilor care ne-au lăsat celebrele manuscrise de la
Marea Moartă. în mod asemănător, s-a pretins că budismul ar
proveni din taoism, şi aşa mai departe.
Trebuie să mărturisim cititorului că aceste ambiţii ni se par
lipsite de sens şi că nu intenţionăm să subscriem ideilor de mai sus.
Prin ipotezele pe care le propune, această carte nu urmăreşte
să fie o tentativă de desacralizare a Bibliei ci, dimpotrivă, inten¬
ţionează să dovedească existenţa unei surse unice privind esen¬
ţialul cărţilor sfinte ale marilor religii: Cuvântul unui Dumnezeu
Unic, indiferent cum L-am numi, Cuvânt revelat întregii uma¬
nităţi prin intermediul unor mari iniţiaţi.
Mesajul, pe care dorim să-l transmitem cititorului, nu este
cel al anteriorităţii ori supremaţiei uneia sau alteia dintre religii,
ci reliefarea caracterului universal al evoluţiei spiritualităţii uma¬
ne, izvorâte din anumite arhetipuri pe care le regăsim la popoare
din arii geografice şi din perioade istorice diferite. De câte ori ne-a
fost cu putinţă, am apelat şi la surse din afara sferei istorico-geo-
grafice a Indiei, tocmai pentru a evidenţia acest aspect al uni¬
versalităţii ce constituie esenţa strădaniei omului de pretutindeni
de a se apropia de Dumnezeu şi de Adevăr.
CUVÂNT ÎNAINTE 11
Marele indianolog Heinrich Zimmer arăta că „în timpul

Renaşterii, a fost chiar un moment (reprezentat în chip frapant de
către figura lui Giovanni Pico della Mirandola) când păreau să
cedeze ultimele ziduri ale exclusivismului religiei oficiale, iar
Ovidiu, Homer, Kabbala şi Coranul erau consideraţi în armonie
esenţială cu scrierile sacre ale mişcării creştine. îndărătul diversităţii
de simboluri, se admitea bucuros o tradiţie universal consistentă,
vast complicată, de înţelepciune umană, care era pe punctul de a
fi recunoscută oficial de păzitorii «unicei credinţe adevărate»1* [l]1.
„Extra ecclesiam mila salus2 este o doctrină creştină ştiută ca fiind
spinoasă şi care nu trebuie luată au pied de la lettre. Nu trebuie omis
că: «Tot ceea ce e adevărat, oricine ar spune-o, este de la Duhul
Sfânt» (Sf. Ambrozie despre 1 Corinteni 12:3, confirmat de Sf.
Toma din Aquino, Summa Theologiae I-II, 109.1); prin urmare,
chiar Sf. Toma putea vorbi despre doctrinele filosofilor păgâni ca
oferind «dovezi extrinseci şi probabile» ale adevărurilor creşti¬
nismului, observaţie ce s-ar putea aplica şi învăţăturilor profesate
de metafizicienii indieni şi chinezi, complet necunoscute pe atunci.
Toate propoziţiile teologice fundamentale... sunt comune tuturor
tradiţiilor ortodoxe. «Toate Scripturile strigă după eliberarea
Sinelui.» Religiile (supuse failibilităţii interpretărilor omeneşti) se
deosebesc, în mod necesar, în accent şi modalitate, dar adevărul
infailibil, ale cărui expresii sunt toate, este unul, şi va trebui scrisă
odată o Summa Philosophiae Perennis (et Universalis), bazată pe
toate sursele ortodoxe, fără excepţie, şi neexcluzându-le pe cele ale
«folclorului»** - spunea Ananda K. Coomaraswamy [2].
Zimmer urmează astfel: „Puterea vitală a simbolurilor şi fi¬
gurilor simbolice e inepuizabilă, mai cu seamă când transmiterea
lor e făcută de o civilizaţie tradiţională intens conservatoare ca
aceea a Indiei. Istoriile noastre convenţionale despre dezvoltarea
omenirii, creşterea instituţiilor omeneşti şi progresul religiei, al
virtuţilor şi idealurilor dau, nu rareori, o falsă imagine despre
1 Cu excepţia citatelor din Biblie şi din Coran indicate în text, celelalte
surse vor fi specificate la sfârşitul fiecărui capitol, printr-un număr indicat în
text, între paranteze drepte J...J. Sursele bibliografice principale sunt menţionate
la sfârşitul volumului.
„Nu există salvare în afara Bisericii" (lat.).
situaţia aceasta, descriind ca un nou început întoarcerea la puterea

formelor arhaice, arhetipale" [3]. La rândul său, arheologul şi
asiriologul Walter Andrae arăta: „Cel care se miră de faptul că un
simbol formal poate rămâne viu nu numai vreme de milenii, dar
şi că poate reînvia după o întrerupere de mii de ani, trebuie să-şi
aducă aminte că puterea lumii spirituale, care face parte din
simbol, este eternă... E puterea spirituală care ştie şi vrea, mani-
festându-se atunci şi acolo unde îi vine timpul potrivit" [4],
Să încercăm, în pofida educaţiei şi tradiţiei noastre religioase
unilaterale, să ne situăm, cu obiectivitate, deasupra oricărei
prejudecăţi partizane, să pornim de la concepţia că Dumnezeu
este Unul, indiferent că oamenii îl numesc Yahweh, Allah ori
Shiva1 . Să admitem, de asemenea, că toate marile personalităţi ale
istoriei spirituale a umanităţii - de la umilii profeţi la întemeietorii
marilor religii, cei ale căror cuvinte, adresate popoarelor lor, au
rezistat timpului - au fost, de fapt, purtătorii de cuvânt ai acestui
Dumnezeu Unic. Altfel zis, că Dumnezeu Cel Atotputernic a ales
drept mijloc de comunicare cu popoarele din timpuri diferite şi din
ţinuturi diferite calea revelaţiei, făcând astfel să parvină mesajul
Său acelor puţini aleşi care, în limba neamului lor, cu priceperea
lor, au căutat uneori să fie cât mai bine înţeleşi de cei mulţi, iar
alteori au uzat de pilde şi metafore, sau chiar au omis unele părţi
ale mesajului divin, fie pentru că nu l-au desluşit, fie pentru că au
realizat că omenirea acelei vremi iiu-1 va înţelege. Căci în
Evanghelia Vărsătorului stă scris: „Rămân de spus o mulţime de
lucruri pe care această epocă nu le poate primi, căci nu le poate
înţelege" [5]. Isus avertizează: „Mai am să vă spun multe lucruri,
dar acum nu le puteţi purta" (loan 16:12), căci „Iisus le vestea
Cuvântul... după cum erau ei m stare să-L priceapă" (Marcu 4:33).
Iar când ucenicii L-au întrebat pe Christos, referindu-se la poporul
care-L asculta: „«De ce le vorbeşti în pilde?» Iisus le-a răspuns:
«Pentru că vouă v-a fost dat să cunoaşteţi tainele împărăţiei
cerurilor, iar lor nu le-a fost dat»“ (Matei 13:10-11) (vezi, de
asemenea, cap. XI B şi XXII E).
I Pentru cuvintele indiene, ebraice şi arabe s-a păstrat transliteraţia din

ediţia engleză a acestei cărţi.
CUVÂNT ÎNAINTE 13
Iată ce declara Augustin: „Ceea ce se numeşte astăzi religie

creştină exista la cei vechi şi nu a încetat niciodată să existe, de
la obârşiile neamului omenesc, până în clipa când, Christos
însuşi venind, adevărata religie ce exista înaintea venirii Sale a
început să fie numită creştină Pasajul a fost comentat, la rândul
său, de abatele P J. Jallabert în cartea sa Catholicisme avant Jesus
Christ «Religia catolică nu este decât o continuare a religiei
primitive.» Abatele ajunge la concluzia că „această revelaţie di¬
vină... se păstra în toată puritatea şi poate în toată desăvârşirea ei,
sub vălul misterelor din Eleusis, Lemnos şi Samothrace1" [7].
Se poate trage concluzia că revelaţiile făcute de Unicul
Dumnezeu prin graiul aleşilor Săi, indiferent de timp şi loc, au
valoare sacră şi că toate religiile au o esenţă comună care este
mesajul divin. Iar ceea ce le desparte astăzi vine de la om şi nu
de la Dumnezeu, vine de la ritualistică, interpretări, dogme şi de
la instituţiile create de cei puţini, în detrimentul celor mulţi.
Să presupunem, pentru o clipă, că numai Biblia ar conţine
Adevărul lui Dumnezeu. Ar însemna că noi, creştinii, ne aflăm
într-o poziţie privilegiată. Dar faptul că o anume persoană este de
confesiune hinduistă, iar alta de confesiune musulmană este o
pură întâmplare: numai hazardul a făcut ca persoana să se nască
într-o anume arie geografică, într-o anume familie, având o
anume credinţă sau o anume educaţie religioasă bazată pe
perpetuarea tradiţiei locale. Ceea ce este cu totul absurd. Simplul
accident al naşterii şi educării în condiţii specifice2 nu poate
interzice accesul cuiva la Adevărul lui Dumnezeu. Ar fi nu numai
absurd, dar şi nedrept din partea Creatorului, contrazicând
imensa Lui dragoste faţă de oameni. Căci, trebuie să o
recunoaştem: pentru faptul că am îmbrăţişat o credinţă şi nu alta,
datorită „accidentului" naşterii, nu avem nici un merit.
i Locurile unde se celebrau mistere erau numeroase. Pe lângă cele gre¬
ceşti, menţionăm misterele din Egipt, Siria, Palestina, Roma, Frigia, Cappa¬
docia, Tracia, Creta, Beoţia, Karia. Ele erau consacrate Cabirilor, Corybanţilor,
Titanilor, Graţiilor, Marilor Zei, precum şi Demetrei, Athenei, Aphroditei, Herei,
Hecatei, lui Dionysos, Kronos, Zeus, Antinous, Dioscuriloretc. f6].
2 Considerăm prea puţin probabil ca un ţăran din India să adopte religia
mozaică, ori ca un şef de trib african să devină adorator al lui Shiva.
Ne apropiem de sfârşitul mileniului al doilea de la naşterea

lui Iisus şi asistăm, în aceşti ultimi ani, la o radicală schimbare
de poziţie a creştinismului, care manifesta odinioară o intoleranţă
marcată la adresa celorlalte religii. în prezent, Biserica este
nevoită să recunoască în mod oficial valabilitatea altor credinţe.
în recomandarea Lumen Gentium a Conciliului Vatican II se
pot citi următoarele: „Cei ce n-au primit încă Evanghelia sunt
ordonaţi poporului lui Dumnezeu în moduri diverse. Mai întâi
poporul ce a primit legământul şi făgăduielile şi din care Christos
S-a născut după came* ... Dar ţelul mântuirii îi cuprinde şi pe cei
ce recunosc Creatorul, iar printre ei, mai întâi, pe musulmani2.
Cât despre cei ce-L caută pe Dumnezeul necunoscut sub umbre
şi figuri, Dumnezeu însuşi nu e departe nici de ei, căci tuturor le
dă viaţă, suflare şi toate lucrurile."
Declaraţia Nostra Aetate merge mai departe, lărgindu-şi
solicitudinea şi faţă de alte religii necreştine: hinduism, budism
şi toate cele „ce se află în lume (şi care) se străduiesc să meargă
în chipuri diverse în întâmpinarea neliniştii inimii umane, propu¬
nând căi, adică doctrine, reguli de viaţă şi rituri sfinte... Biserica
Catolică nu respinge nimic din ce e adevărat şi sfânt în aceste
religii. Ea consideră cu un sincer respect aceste feluri de a acţiona
şi de a trăi, aceste reguli şi aceste doctrine care, deşi se deosebesc
în multe puncte de ceea ce ea susţine şi propune, aduc totuşi
adesea o rază a Adevărului care-i iluminează pe toţi oamenii".
Catehismul Bisericii Catolice publicat în 1992, referindu-se
la necatolici, arată că pot fi mântuiţi dacă „fără greşeală din partea
lor, ei ignoră Evanghelia lui Christos şi Biserica Sa, dar îl caută
totuşi pe Dumnezeu cu inima sinceră şi se străduiesc să-I împli¬
nească vrerea aşa cum le-o revelează conştiinţa lor".-
în Franţa, spre exemplu, preoţii au primit, de la episcopii
lor, interdicţia de a încerca să-i convertească pe musulmani, pen¬
tru că, urmându-1 pe Mahomed, mântuirea e posibilă. Mai mult,
preoţii strâng bani pentru a-i ajuta pe musulmani la construcţia
moscheilor în Franţa. Bisericile au fost deschise „necreştinilor",
i Evreii.
2 De la mustim (sing.), mustimam (p\.) - aderent la religia islamică (arab.).
CUVÂNT ÎNAINTE 15
care au aşezat statuia lui Buddha în locul crucifixului. Catedrala din

Chartres, în care se păstrează năframa Fecioarei Maria, a fost pusă
la dispoziţia druizilor pentru a sărbători adorarea Soarelui cu prilejul
solstiţiului de vară. în timpul războiului din Golf, episcopul din
Montpellier, Monseigneur Boffat, semna, împreună cu conducătorii
tuturor confesiunilor din oraş, un text împotriva rasismului:
„Trebuie să obţinem elementele unei înţelegeri reciproce mai presus
de deosebiri, în lectura textelor sacre ale Coranului, Bibliei,
Talmudului şi în respectul Constituţiei franceze" [8].
în pofida fundamentalismului islamic actual, nu trebuie să
uităm nici o clipă că în Coran 1 se recunoaşte valabilitatea iuda¬
ismului şi a creştinismului. „Fiţi iudei sau creştini, atunci sunteţi
pe drumul drept... Noi credem în Dumnezeu şi în ceea ce ne-a
trimis nouă şi lui Avraam, Ismail, Isaac, Iacov şi seminţiilor şi în
. ceea ce le-a adus lui Moise şi lui Iisus şi în ceea ce li s-a adus pro¬
feţilor de la Domnul lor. Noi nu facem deosebire cu vreunul din
ei, ci suntem musulmani" (2.129-130). „Şi el2 este o trimitere a
Domnului veacurilor, l-a pogorât împreună cu el duhul cel
credincios asupra inimii tale, ca să fii îndurător, în limba arabă
cea răzvedită, şi el este în scripturile înaintaşilor" (26.192-196).
„înaintea lui3 a fost cartea lui Moise, o îndreptare şi o îndurare.
Şi aceasta e o cale care adevereşte în limba arabă" (46.11).
La rândul său, cardinalul Lustiger arăta: „Problema Isla¬
mului este să găsească drumul raţionalităţii. Cea a lumii creştine
este să-l regăsească pe acela al spiritualităţii" [8].
în volumul consacrat unităţii transcendente a religiilor,
F. Schuon remarca: „Ne putem întreba de ce întâlnim în polemicile
religioase atâta prostie şi atâta rea credinţă...?... E un indiciu sigur
că în cele mai multe dintre aceste polemici există o parte de «păcat
I Dacă nu se precizează altfel, toate citatele din Coran provin din
traducerea în limba română a lui S.O. Iosipescul, Ed. ETA, Cluj-Napoca 1992.
Extrasele din alte traduceri ale Coranului vor apărea cu litere cursive.
2 Coranul.
3 Coranul.
în această privinţă Iisus spunea: „Oricine va vorbi împotriva Fiului omu¬
lui, va fi iertat; dar oricine va vorbi împotriva Duhului Sfânt, nu va fi iertat în
veacul acesta, nici în cel viitor" (Matei 12:32: Marcu 3:28-29; Luca 12:10).
r
Iţ
împotriva Duhului»4... Omul va fi vinovat de blasfemie pentru că,

jignind Adevărul divin manifestat într-o formă străină, el nu face
altceva decât să profite de ocazie ca să-L ofenseze pe Dumnezeu
fără mustrări de conştiinţă; acesta e, în fond, secretul zelului
grosolan şi impur al tuturor celor care, în numele convingerii lor
religioase, îşi consacră viaţa pângăririi odioase a unor lucruri sacre,
ceea ce nu este posibil decât folosind mijloace josnice.*1 Autorul
conchide: „Dacă doar Christos ar fi putut fi unica manifestare a
Cuvântului, presupunând că o asemenea unicitate de manifestare
e cu putinţă, naşterea Lui ar fi trebuit să aibă ca efect prefacerea
instantanee a întregului univers în cenuşă** [9]. Pentru a scoate în
evidenţă preţuirea dată de însuşi Iisus altor credinţe, Schuon
aminteşte cuvintele Evangheliei: „Adevărat vă spun că nici în Israel
n-am găsit o credinţă aşa de mare. Dar vă spun că vor veni mulţi
de la răsărit şi de la apus, şi vor sta la masă cu Avraam, Isaac şi
Iacov în împărăţia cerurilor. Iar fiii împărăţiei1 vor fi aruncaţi în
întunericul de afară** (Matei 8:10-12).
Marele istoric al religiilor, Mircea Eliade, făcând cuvenita
distincţie între adevărurile revelate şi religiile constituite în jurul
lor, afirma plin de îndrăzneală: „Nu cred că anumite revelaţii
ar putea să dispară... Dar sunt sigur de faptul că formele viitoare
ale experienţei religioase vor fi cu totul diferite de acelea pe care
le cunoaştem în creştinism, în iudaism, în islam, şi care sunt
fosilizate, desuete, golite de sens. Sunt sigur că vor veni alte
expresii** [10].
înţelegerea mesajului divin în esenţa lui, eliberarea struc¬
turilor arhetipale din păienjenişul artificial creat de om, ar putea
duce la adoptarea unei religii pure, universale ( Vishwa Nirmala
Dharma, în sanskrită), realizând astfel visul contemporan (şi nu
numai) al multora dintre exponenţii marilor religii, care însă se
lovesc de conservatorismul şi dogmele instituţiilor respective,
intolerante, exclusiviste, animate de mobiluri precum setea de
putere şi de avere, neavând nimic a face cu spiritualitatea ale cărei
unice reprezentante autorizate se pretind a fi.
I Israel, Biserica (nota lui F. Schuon, p. 55).
CUVÂNT ÎNAINTE 17
NOTE
IU Heinrich Zimmer, Mituri şi simboluri în civilizaţia indiană, Ed. Huma-
nitas, Bucureşti, 1994, pp. 207-208.
|2| Ibid., infra p. 208.
[3| Ibid., pp. 161-162.
[41 Walter Andrac, Die ionische Săule. Bauform oder Symbol?, 1933,
Schlusswort; apud Zimmer, Mituri..., infrap. 162.
[51 L.H. Dowling, L’fcvangile du Verseau, Leymarie, Paris, 1991, 162.4.
|6| Victor Magnien, Les Mystcres d’Eleusis. leur origines. le rituel et leurs
initiations, Payot, Paris, 1 938, ed. a 11-a, pp. 9- 1 6.
[7| Frithjof Schuon, Despre unitatea transcendentă a religiilor, Ed.
Humanitas, Bucureşti, 1994, infra1 pp. 151-152.
|8| Jean-Pierre Soulier, Enigma vieţii, Ed. Medicală, Bucureşti, 1991, p. 28.
[91 Schuon, Despre unitatea..., p. 37, /'nfra1 şi p. 47.
[10| Mircea Eliade, încercarea labirintului, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, traducere de
Doina Comea, 1990, p. 103.
;
*
INTRODUCERE
CADRUL ISTORICO-GEOGRAFIC AL
INDIEI ANTICE
„Dintotdeauna, căutătorii Adevărului au ştiut

că India este o sursă a cunoaşterii spirituale.“
Dan Costian, Adevărul despre Yoga [1]
Ceea ce se înţelege astăzi prin India cuprindea, odinioară, o

arie geografică mult mai extinsă, care includea Nepalul, Tibetul
şi o parte a Chinei şi Mongoliei către est, iar la vest - partea răsă¬
riteană a Iranului. Această întindere a variat, desigur, de-a lungul
vremurilor.
Arheologii au găsit în Kashmir (nordul Indiei actuale) urmele
unei civilizaţii de acum 50 000 de ani. în siturile din valea In-
dusului se află rămăşiţe ce atestă existenţa unei culturi înfloritoare
din mileniul al treilea înainte de Christos. Ruinele unor oraşe
bine structurate au fost scoase la iveală la Harappa (în Punjab, pe
afluentul Ravi al Indusului), la Mohenjo-Daro (în traducere:
Movila Mortului; movilă: daro, în India şi Pakistan; dâmb, în
sudul Afganistanului şi în Belucistan, practic identică cu dâmb),
în sud-estul Pakistanului, la Lothal (statul indian Gujarat) şi în

numeroase alte locuri. Unii istorici consideră că întemeietorii
civilizaţiei Indusului ar fi fost o populaţie înrudită cu dravidienii
aborigeni din India (acum numai în sudul peninsulei), întrucât
unele triburi din Belucistan vorbesc brahui sau kurdi, înrudite cu
limbile dravidiene tamilă şi malayalam.
In valea Indusului au fost dezgropate mai multe sigilii cera¬
mice. Ele denotă vechimea cunoştinţelor despre Yoga referitoare j
la cei şapte centri subtili (cap. II) şi zeităţile lor (cap. XIX C) reprp- j
zentate ca linii (puncte) sau cercuri, alături de Soare şi Lună (ca¬
nalele laterale de energie). Unul dintre ele, găsit la Mohenjo-Daro,
este numit Sigiliul celor Şapte Surori (adică shakti , v . mai jos) şi
datează din mileniul al III-lea. Pe el se observă un bărbat (pre-
Jj
supus a fi Shiva Pashupati) şezând cu picioarele încrucişate în |
poziţia yoghină clasică a lotusului (sanskr. padmasana) [2]. Este
o atestare a marii vechimi a culturii Yoga. Mircea Eliade, perso¬
nalitate de renume în domeniu, consemna despre Yoga: „Departe
de a fi patrimoniul câtorva secte ascetice, este o categorie sped- i
fică spiritului indian... Nici o mişcare spirituală autentic indiană
nu s-a putut lipsi de Yoga“ [3], La rândul său, A. Danielou scria:
„Metodele Yoga care permiteau dezvoltarea puterilor latente ale j
omului... au jucat un rol fundamental în elaborarea tuturor ;
formelor de cunoaştere: ştiinţifice, metafizice sau mistice" [4]. j
Etimologia cuvântului Yoga derivă de la sanskritul yuj- jug j
(engl. yoke; ir.joug, cu care e înrudit etimologic), cu sensul de „a
lega împreună la jug“, „a uni“ [5]. La aceasta se referea Iisus,
când spunea extraordinarele cuvinte: „Luaţi jugul Meu asupra
voastră, şi învăţaţi de la Mine... şi veţi găsi odihnă pentru sufletele
voastre. Căci jugul Meu este bun, şi sarcina Mea este uşoară"
(Matei 11:29-30). Nu încape îndoială că Iisus avea în vedere o nouă
formă de Yoga, mai uşoară, ştiut fiind că Yoga clasică se bazează
pe asceză (sanskr. tapasia), pe penitenţă (cap. XI C). Or, forma de j
Yoga cea mai uşoară, care exclude asceza, este Sahaja Yoga.
Yoga are semnificaţia unirii conştiinţei individuale - a Sine- !
lui (sanskr.Atman) sau manifestarea subiectivă a Absolutului - cu j
Conştiinţa Supremă, Divinul sau Brahman ori Absolutul, ceea ce
nu este posibil decât prin iluminare (Realizarea Sinelui) obţinută
INTRODUCERE 21
o dată cu trezirea energiei subtile spirituale, Kundalini, aflată în

stare adormită (latentă) în osul sacru ( Muladhara sacrum) - a se
vedea capitolul II.
Unirea cu Dumnezeu este ţelul oricărei religii; de altfel, verbul
religare (lat.) din care provine are această semnificaţie. Spre deose¬
bire de ceea ce înţelegem prin religie, Yoga nu se bazează pe simpla
credinţă, ci pe experiment1, oferind calea concretă pentru dobândirea
unirii chiar în timpul vieţii şi nu vagi promisiuni despre ceea ce va fi
după moarte. Adevăraţii sfinţi creştini au realizat în timpul vieţii -
prin metode de Yoga, chiar dacă nu le numeau astfel - unirea cu
Dumnezeu, dobândind starea de extaz, de beatitudine (sanskr.
ananda-, cap. IV) - subiect ce va fi detaliat în capitolul XXV A.
Aceasta dovedeşte cât de lipsite de obiect sunt campaniile anti-Yoga
conduse de preoţi fanatici, din ignoranţă sau din rea credinţă, care
încearcă să susţină că Yoga ar fi o sectă. Amintim că în anii 20 ai
secolului XX, în Statele Unite ale Americii homeopaţii erau şi ei
consideraţi că ar aparţine unei secte religioase [6],
Numele de India provine de la fluviul Indus ce scaldă actua¬
lul teritoriu al Pakistanului. Vechea denumire a fluviului era
Sindh, care are drept omonim o provincie din valea acestuia,
aflată în sud-estul pakistanez. Un râu Sindh există şi în Kashmir.
în jurul anului 1 500 î.d.C., popoare venind dinspre vest
pătrund mai întâi în Punjab, după care ocupă treptat bazinul
Indusului (1 200-900). Invazia ariană2 s-a îndreptat mai apoi
(900-600) spre ţinutul Kosala de la poalele Himalayei, traversând
Gangele; o altă ramură a coborât către sud- vest, urmând valea In¬
dusului spre Dravida, supunându-i sau alungându-i pe dravidieni
către vârful peninsulei. Casai avansează ipoteza (susţinută şi de
Sir Mortimer Wheeler) potrivit căreia oraşul Harappa ar fi fost
distrus de arieni, întrucât Vedele menţionează bătălia de la
Hariyapiya. în acest caz, invadarea Punjabului ar fi avut loc în
jurul anului 2 000 Î.d.C.
i Iacov spunea: „Fraţii mei, ce-i foloseşte cuiva să spună că are credinţă,
dacă n-are fapte?" (2:14). „Credinţa: dacă n-are fapte, este moartă în ea însăsi"
(2:17; 2:18,20,22,24-26).
2 Arian este partea de răsărit a podişului Iran.
Pătrunderea triburilor ariene are, pe plan cultural şi spiritual,

o imensă semnificaţie, căci ea corespunde elaborării Vedelor
(divina cunoaştere, de la rădăcina vid- a cunoaşte, sanskr.). Despre
impactul acestui eveniment istoric asupra altor culturi, filosofii şi
religii, A. Danielou scrie: „Marea religie care a fost cea a civili¬
zaţiei Indusului [a avut] prelungirile sale sumeriene, cretane,
egiptene, greceşti şi romane... religia vedică ai cărei zei, simbo¬
luri şi rituri sunt analoage celor din Grecia şi din Italia pre-romane,
ca şi din Iranul vestic... Atena, Alexandria, Siria, Palestina erau
locuri de întâlnire unde se aflau numeroşi hinduşi. Aristoxenes,
citat de Eusebius, aminteşte de discuţiile purtate de Socrates şi un
filosof indian. Şcoala scepticilor a fost fondată după principiile
jainiste. După cum a remarcat Schroder (Pythagoras und die
Indieri), aproape toate doctrinele filosofice sau matematice atri¬
buite lui Pythagoras sunt derivate din Sankhya şi erau curente în
India la acea epocă. Conceptele fundamentale din Sankhya se
regăsesc, de altfel, la Anaximandros, Heraklitus, Empedokles,
Anaxagoras, Demokritus şi Epikouros... Apocalipsa este o adap¬
tare a Bhavishya Purana. Colonii de hinduşi existau pe cursul su¬
perior al Eufratului cu mult înainte de era creştină şi abia în anul
304 d.C. Grigorie le-a distrus templele şi le-a sfărâmat imaginile
[de cult]“ [7].
După opinia cea mai răspândită, Vedele ar fi fost alcătuite în
perioada 1 500-1 000 î.d.C. Cu toate acestea, se pare că o parte a
imnurilor din Rig- Veda (cea mai veche din cele patru Vede) a fost
compusă înainte de venirea arienilor. Jacobi situează începutul
erei vedice în prima jumătate a mileniului al V-lea, pe baza
calculului astronomic al poziţiei câtorva „constelaţii lunare"
(sanskr. nahshatra) menţionate în Rig-Veda [8]. După Dr. Haug,
epoca vedică s-ar extinde între anii 2 000 şi 1 200, dar el consideră
posibil ca cele mai vechi imnuri să fi fost realizate în jurul anului
2 400 î.d.C.1 Bal Gangadhar Tilak le situează pe la 4 000 î.d.C„
iar Surendranath Dasgupta apreciază că Vedele au fost transmise
oral dintr-o antichitate necunoscută.
l Datarea vechilor scrieri indiene este dificilă, istoricii având opinii foarte
diferite.
INTRODUCERE 23
Corpusul Scripturilor indiene vechi e alcătuit din shruti (re¬

velaţia adevărată, „auzită“, sanskr., cu autoritate absolută) şi din
smriti (tradiţia „memorată1*, sanskr., a cărei autenticitate e abso¬
lută doar în măsura în care nu e infirmată de shrutî).
Shruti cuprinde în primul rând cele patru Vede1, colecţii
(sanskr. samhita) de imnuri destinate a fi adresate zeităţilor în
timpul ceremoniilor de venerare. Ele au fost compuse în urmă¬
toarea succesiune: Rig-Veda ( Veda strofelor sau Sfintele imnuri),
ce cuprinde 1 028 imnuri dedicate zeităţilor; Yajur-Veda ( Veda
formulelor sau Cartea preotului sacrificant), care cuprinde formu¬
lele ceremonialului şi e formată din două texte diferite: Vajasaneyi
(cea ,,albă“) şi Taittiriya (cea „neagră**); Sama-Veda ( Veda
melodiilor sau Cartea cântărilor), cuprinzând imnurile care se
intonează; Atharva- Veda ( Veda înţeleptului Atharvan sau Cartea
farmecelor), cu texte folosite pentru alungarea influenţelor ma¬
lefice. Se pare că lista primitivă a Vedelor (sanskr. trayi) le cu¬
prindea doar pe primele trei.
După Max-Muller, culegerea numită Mantra (instrument
purtător al gândului, sanskr.) a fost compusă între 1 200 şi
800 î.d.C. Ea cuprinde formule sacre, rugăciuni şi laude sub
formă de imnuri metrice.
Fiecăreia dintre Vede îi este ataşat un număr diferit de
Brahmane şi de Upanishade1.
Brahmanele, compuse în proză în perioada 800-600 î.d.C.,
includ glose liturgice şi ritualistice, explicaţii şi aplicaţii ale
imnurilor, ilustrate prin numeroase legende.
Upanishadele (a sta alături de Maestru, sanskr.) sunt tratate
filosofice esoterice (sanskr. rajaguhya, guhyatama) în număr de
108 (considerat a fi număr sacru), potrivit listei din Muktika
Upanishad. Herbert arată că sunt cunoscute 225, dar numai 14
sunt considerate a fi shruti. Ele joacă un rol imens în viaţa spiri-
1 Ele sunt definite ca ştiinţa strofelor (Rig-Veda), ştiinţa conţinuturilor
( Yajur- Veda), ştiinţa dezvoltărilor (Sama- Veda), ştiinţa corespondenţelor sub¬
tile (Atharva-Veda).
Citatele provin din The Thirteen Principal Upanishads (transl . by Robert
Ernest Hume), Oxford University Press, New Delhi, Bombay, Calcutta,
Madras, 1995.
'
tuală a hinduşilor, considerându-se că înglobează esenţa înţelep¬

ciunii din Vede, părere împărtăşită şi de Schopenhauer care de¬
clara: „Au fost consolarea întregii mele vieţi şi vor fi consolarea
mea în clipa morţii" [9].
în aceeaşi grupă de învăţături revelate sunt incluse Aranyaka
( învăţături date în pădure sau Cartea Pădurii) şi Sutra (sanskr.
şirag) conexe Vedelor, spre pildă Kalpa Sutra, referitoare la
ritual, care sunt numite Srauta. Grihya Sutra privind riturile do¬
mestice şi Samayacharika Sutra despre folosinţa convenţională,
fiind derivate din smriti, sunt denumite Smarta. Facem aici
cuvenita distincţie faţă de Sutra - culegeri de aforisme folosite în
cadrul celor şase şcoli filosofice (sanskr. darshana, punct de
vedere) cum ar fi, de exemplu, celebra Yoga Sutra a lui Patanjali.
Smriti cuprinde în primul rând Legile lui Mânu (Manava
Dharma Shastra) - un corpus de reguli şi norme morale, sociale
etc. Tot aici se află Puranele (sanskr. vechi), ce sunt relatări despre
zeităţi, datând din vremuri îndepărtate. Ca şi Vedelor, li se atri¬
buie o origine preumană. Potrivit tradiţiei, cele actuale sunt ceea
ce înţeleptul Vyasa ar fi păstrat dintr-o Purana originară unică.
Puranele conţin povestiri legendare şi mitologice, precepte morale
şi spirituale, scrise în versuri, sub formă de discuţie între expo¬
nent şi cel care întreabă, presărate cu dialoguri şi observaţii ale
altora. Ele alcătuiesc adevărate enciclopedii şi sunt destinate celor
cărora Vedele nu le erau accesibile. Există 18 Purane principale,
multe altele considerate secundare (sanskr. upa-purană) şi un mare
număr de interes local (sanskr. stahala-puranâ). După opinia lui
Wilkins, ele ar fi ulterioare Mahabharatei şi Ramayanei. Tot în
cadrul smriti accesibile nebrahmanilor se cuprind Tantrele
(regulă, ritual, tehnică, sanskr.), dintre care principale sunt cinci
(Panchatantra, de la sanskr. pancha, cinci). Ele sunt ulterioare
Puranelor şi se caracterizează prin importanţa pe care o acordă
energiei feminine (sanskr. shakti), îndeosebi Marii Zeiţe Primor¬
diale ( Adi Shaktr, sanskr. adi, primordial). Corpusul smriti în¬
globează, de asemenea, marile epopei Mahabharata şi Ramayana.
Ramayana (sanskr. faptele lui Rama) este cel mai vechi poem
epic Sanskrit şi este atribuit lui Valmiki. Se crede că a fost compus
în sec. al V-lea î.d.C., dar a căpătat forma actuală după unul sau două
INTRODUCERE 25
secole (Dowson). Wilkins arată că ar data, după unii istorici, din

jurul anului 500, iar după alţii din anii 200 sau 100 î.d.C. Conform
tradiţiei, Rama ar fi trăit acum circa 8 000 de ani. Poemul cuprinde
aproximativ 43 000 de perechi de versuri de 16 silabe.
Mahabharata (Marele Cântec) sau Marele (război al) Bharata
(sanskr.) ar fi fost alcătuit, în opinia lui Wilkins, la un secol după
Ramayana. Weber arată că epopeea îi era cunoscută lui Dion
Chrysostomos, în a doua jumătate a primului secol creştin, dar
Megasthenes, care fusese în India în jurul anului 315, nu aminteşte
nimic despre ea. După Williams, cele mai vechi compoziţii
prebrahmanice ale ambelor epopei n-ar fi mai târzii de sec. al V-lea
î.d.C. Evenimentele descrise în epopee ar fi avut loc, după alte
opinii [10] , în sec. al XVI-lea sau al XV-lea î.d.C., pe când tradiţia
indiană le situează acum circa 6 000 de ani, când ar fi trăit Krishna,
susţinând că înţeleptul Vyasa (sanskr. cel care aranjează),
considerat o încarnare divină, ar fi dictat epopeea - înainte ca
faptele descrise să fi avut loc - zeului Ganesha, copilul cu cap de
elefant, care şi-a rupt unul din colţi, cu care a scris-o. „Tu,
Ganapati1, eşti cel ce a transcris această operă" [11]. Mahabharata
cuprinde 110 000 perechi de versuri de 16 silabe, grupate în 18
Parva (sanskr. cărţi) şi este, probabil, cea mai lungă epopee din
lume. Bhagavad-Gita se află în cartea a Vl-a Bhishmaparvan (cap.
25-42). Titlul complet este Srimad Bhagavad-Gita Upanishadah
(sanskr. învăţăturile date în Cântecul Stăpânului Binecuvântat).
în secolul al VI-lea î.d.C., în nordul Indiei existau 16 mari
state, dintre care Magadha şi Kosala luptau pentru o dobândi he¬
gemonia. A învins regatul Magadha (544-324 î.d.C.), cu capitala
la Pataliputra (azi Patna), care a ocupat bazinele fluviilor Gange
si Brahmaputra (parte din actualul Bangladesh) şi s-a extins apoi
în direcţia Indiei Centrale (364-324 î.d.C.).
Expediţia lui Alexandru cel Mare în Punjab (327-325 î.d.C.)
ocazionează o dominaţie macedoneană efemeră în cele două
satrapii înfiinţate în nord-vest, cu care prilej determină şi pătrun¬
derea culturii helenistice.
1Stăpân (sanskr. puţi) al Gana, alt nume dat lui Ganesha.

întemeierea de către Chandragupta <324-300 î.d.C.) a dinastiei

Maurya (324-164 î.d.C.) marchează punerea bazelor celui mai
puternic stat din istoria Indiei antice, prin unificarea întregii părţi
nordice, iar acest imperiu se extinde spre sud (300-273 î.d.C.).
Apogeul imperiului Maurya este datorat lui Asoka, nepotul
întemeietorului, a cărui domnie acoperă, după diferiţi istorici,
perioadele 292-232 [12], 273-232 [13], 264-227 [14]’ 255-237
[15], 234-198 [16], iar J. Auboyer afirmă că împăratul a preluat
puterea în anul 264 şi s-a încoronat în 260 î.d.C. [17]. Am men¬
ţionat această diversitate a datelor domniei celui mai celebru îm¬
părat din istoria Indiei numai pentru a arăta, dacă mai era nece¬
sar, cât de controversate pot fi, uneori, informaţiile ce ne parvin
din antichitate.
Imperiul lui Asoka includea Gedrosia şi Drawida la vest,
Punjabul şi Kashmirul la nord, coborând de-a lungul contrafor¬
turilor Himalayei spre Kosala şi Magadha până la delta Gangelui,
ajungând la sud în podişul Dekkan, în ţara Andhara (văile cursu¬
rilor inferioare ale râurilor Godavari şi Krishna). Jeanine Auboyer
arăta că împăratul stăpânea şi o parte a Afghanistanului de azi (la
Kandahar s-a descoperit o inscripţie a sa).
Pe lângă meritele sale de cuceritor, Asoka a fost cea mai
proeminentă personalitate politică, morală şi intelectuală a istoriei
indiene. După ce, în tinereţe, s-a convins personal de monstruo¬
zităţile războaielor duse împotriva regatului vecin Kalinga, a
sfârşit prin a le condamna şi s-a consacrat în întregime învăţă¬
turilor pacifiste ale budismului, la care s-a convertit în anul
257 î.d.C. în vremea sa au fost construite, în imensul său imperiu,
peste 84 000 de mănăstiri budiste. Asoka a contribuit la expan¬
siunea budismului, trimiţând călugări misionari nu numai în India
şi în Ceylon, dar şi în Siria, Egipt şi Grecia, de-a lungul drumului !
mătăsii care, venind dinspre delta Gangelui, urca fluviul,
continua prin Taxila (nordul Pakistanului) spre ţinuturile Bactriei
şi Parthiei, apoi străbătea Tigrul şi Eufratul ajungând până în
Antiochia şi Tyr. După dispariţia scrierii civilizaţiei din valea
Indusului, următoarele inscripţii aveau să apară abia în timpul lui
Asoka, în scrierea brahmi care avea la origine alfabetul aramaic
(cap. XIV).
INTRODUCERE 27
în vremea urmaşilor lui Asoka, concomitent cu destrămarea

uriaşului său imperiu (între sec. al II-lea î.d.C. şi al III-lea d.C.),
asistăm la ridicarea regatului Andhara care a cucerit regatul
Magadha ce decăzuse între anii 75 şi 30 înainte de era creştină.
Regatul cunoaşte apogeul sub dinastia regelui Shalivahan1,
celebru pe cuprinsul actualului stat Maharashtra unde şi-a stabilit
: capitala la Pratishthan, pe râul Godavari. Calendarul erei
Shalivahan, în vigoare şi astăzi, debutează în anul 78 d.C. Regele
a fost ucis în bătălia de la Karar.
înjurai anului 150 î.d.C. subcontinentul indian fusese invadat
de popoare din Asia Centrală: indo-sciţii (shaka), părţii (pahlava) şi
kushanii (yueh-chi) ce au cucerit Bactria, Afghanistanul,
Belucistanul, Indul inferior şi Punjabul. Astfel, după două secole,
imperiul Kushan2, cu nucleul în Asia Centrală, îşi extinsese
dominaţia asupra nordului Indiei. Cel mai important suveran al
acestui imperiu, Kanishka (78-101 d.C.) a fost martorul india-
nizării triburilor sale, urmată de destrămarea statului. Kushanii,
răsturnaţi în anul 236, se vor mai menţine în Gandhara până în
sec. al IV-lea d.C.
între anii 320 şi 496 ai erei creştine, asistăm la înflorirea
statului Gupta (sub dinastia cu acelaşi nume), având capitala la
Pataliputra. Teritoriul, care va fi înglobat în perioada de apogeu,
se va întinde din Bengalul de nord până la Kathiawar, şi de la
Himalaya la Nerbudda. în acea perioadă trăieşte poetul şi drama¬
turgul Kalidasa, autorul celebrei Sakuntala.
Secolul al VI-lea d.C. va înregistra, o dată cu atacurile huni¬
lor albi (începute de fapt pe la 480, dar devenind importante după
530), decăderea imperiului Gupta şi încheierea istoriei antice a
Indiei.
Deşi aceasta e perioada ce interesează tematica lucrării de
faţă, nu putem omite unele evenimente tardive care vor avea
consecinţe în istoria teritoriilor indiene. Este vorba de invazia mu-
i Dinastia Shalivahan numără între descendenţi pe doamna Shri Mataji
Nirmala Devi, personalitate de excepţie a spiritualităţii contemporane.
2 întemeiat de cel mai important din cele cinci triburi yueh-chi venite de
la sudul Mării Arai.
fi
sulmană, care începe în anul 1 175 sub Muhammad, sultan de

Ghasna, urmată în 1 221 de prima invazie mongolă, apoi de
altele, culminând cu instaurarea stăpânirii Marilor Moguli timp
de peste trei secole (1 526-1 857). îndelungata prezenţă a cuceri¬
torilor musulmani şi-a pus amprenta nu numai pe convertirea la
Islam a unei importante părţi a populaţiei, dar şi pe cultura
subcontinentului indian, iar această influenţă s-a menţinut nealte¬
rată până în zilele noastre.
NOTE
1 1J Dan Costian, Adevărul despre Yoga, Ed. Valmi, Bucureşti, 1993, p. 5.

12] Fida Hassnain, Dahan Levi, The Fifth Gospel, Dastgir Publ., Srinagar, 1988,
p. 6; Zimmer, Mituri..., fig. 42; reprod. Costian, Adevărul..., fig. II-l . I
1 3ţ Mircea Eliade, Essai sur Ies origines de Ia mystique indienne, 1936.
141 Alain Danielou, Le polythdisme hindou, cd. Buchet Chastel, Paris, 1975,
p. 10.
(5| Zimmer. Mituri..., p. 42.
[6] Teodor Caba, Marius Caba, Homeosiniatria (Homeosiniatry), Ed. Litera,
Bucureşti, 1983, p. 85.
|7j A. Danielou, op. cit., pp. 7-9.
|8| Jacobi, Ober das Alter des Rig-Veda în Festgruss an Roth, 1893, p. 6,
apud Jean Hebert, Spirituality hindoue. Albin Michel, Paris, 1972, infra*
la p. 36.
|9| Herbert, op. cit., p. 367; S. Radhakrishnan, Eastern Religions and Western
Thoughts, London, 1940, p. 248.
1 10] PetitLarous.se, 1967, p. 1515.
1 1 1 1 Mahabharata 1 .1 .77.
f 12 j Atlas istoric, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1971, pi. 9a.
1 1 3 1 Istoria lumii în date, Ed. Enciclopedică Română, Bucureşti, 1963, p. 20.
1 14) Petit Larousse, 1967, p. 1123.
1 151 The Columbia-Viking Desk Encyclopedia, Dell Publ. Co., New York,
1964, p. 1131.
1 16 1 John Dowson, A Classical Dictionary of Hindu Mythology and Religion,
Heritage Publ.. Delhi, 1992, p. 26.
fl7| Jeanine Auboyer, Viaţa cotidiană în India antică, Ed. Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1976, p. 22.
PARTEA ÎNTÂI
;
;.1
fii
.1
!
CAPITOLUL I
„LA ÎNCEPUT ERA CUVÂNTUL"
„Eu sunt Alpha şi Omega... zice Domnul

Dumnezeu
Apocalipsa1 1:8; v. şi 21:6; 22:13
„La început era Cuvântul2 şi Cuvântul era cu Dumnezeu şi

Cuvântul era Dumnezeu/1 Aşa începe Evanghelia3 după loan
(1:1), atât de deosebită de celelalte trei , faţă de care apare atât de
bogată în conţinut. Şi în hinduism, Creatorul este Verbul originar
(Shabda-Brahman; shabda, sanskr. sunet).
Dintre cei doi evanghelişti care au fost discipoli ai lui Christos,
:
Matei şi loan, ultimul era „ucenicul pe care-1 iubea Iisus, acela
* Apokalypsis (gr.), revelaţie, descoperire, dezvăluire.

2 En arche en o Logos (gr.).
3 Evanghelia (veste bună: gr. euaggelion; ebr. basorah) comporta atât
anunţarea (gr. kyregma, propovăduirea) acestei bune veşti, cât şi mesajul
cuprins în aceasta („împărăţia Iui Dumnezeu este aproape" - Luca 21:31;
10:9, 1 1 ; Matei 3:2; 4:17; 10:7), ca şi cartea ce-l conţinea. Iisus spunea: „Trebuie
să vestesc Evanghelia împărăţiei lui Dumnezeu" (Luca 4:43).
i
care la cină se rezemase pe pieptul lui Iisuş“ (21:20) şi căruia

Mântuitorul i-a dezvăluit mai multe decât celorlalţi. Există toate
motivele să credem că era un adevărat iniţiat.
Vom vedea că la sfârşitul unor episoade sau părţi importante
ale Bibliei (Apocalipsa - cap. XIX D; Răstignirea - cap. XX C 1;
Vechiul Testament - cap. XXIV) - şi Evanghelia după loan este
una dintre acestea - sunt rostite fraze şi cuvinte (codificate ade¬
seori) de o însemnătate deosebită. Astfel, la încheierea celei de a
patra Evanghelii, Iisus îi adresează lui loan o serie de cuvinte miste¬
rioase, începând cu chemarea: „Vino după Minc“ (21:19). Petru,
care era de faţă, şi se considera cel mai de seamă dintre apostoli,
întreabă stupefiat: „Doamne, dar cu acesta ce va fi?“ (21:21).
Iisus îl admonestează: „Dacă vreau ca el să rămână până voi veni
Eu, ce-ţi pasă ţie?“ şi îi repetă lui loan: „Tu, vino după Mine!“
(21:22). Urmează comentariul: „Din pricina aceasta, a ieşit zvo¬
nul printre fraţi că ucenicul acela nu va muri deloc" (21:23). Or,
nemurirea o obţin numai adevăraţii iniţiaţi, cei care dobândesc
Iluminarea1 sau Realizarea Sinelui. Iisus anunţă „norodul
împreună cu ucenicii Săi" (Marcu 8:34): „...«sunt unii din cei ce
stau aici, care nu vor muri până când nu vor vedea îiripărăţia lui
Dumnezeu venind cu putere»2" (Marcu 9:1; Matei 16:28; Luca
9:27). Prin aceasta Iisus le-a făgăduit Realizarea Sinelui, pe care
urmau să o primească în ziua de Rusalii. Puterea asociată venirii
împărăţiei lui Dumnezeu (Realizării Sinelui) este energia Duhului
Sfânt, pe care înţelepţii indieni o numeau Kundalini (cap. XI).
„Vino după Mine" îl desemnează pe loan drept urmaş spiri¬
tual, deţinător al adevăratei doctrine. într-adevăr, acesta nu pre¬
zintă îndeosebi faptele aşa cum o fac ceilalţi trei evanghelişti, ci
mai cu seamă învăţătura lui Iisus. Este surprinzător atunci că
Evanghelia după loan a stârnit opoziţia unor exponenţi de seamă
ai creştinismului timpuriu cum ar fi Papias, Basilides, Hermes şi
Iustin Martirul (toţi din prima jumătate a sec. al II-lea), care nu au
recunoscut autoritatea acestei scripturi. Abia mai târziu ea a fost
* Photismos (gr.) de la phos (lumină, gr.).

2 Dynameis (gr.); shakti (sanskr.).
CAPITOLUL I 33
admisă cu dificultate în rândul canonului [1] (ebr.1 qaneh, trestie,

măsură, regulă, normă; gr. kanon, linie dreaptă).
Evangheliile după Marcu, Matei şi Luca, numite sinoptice
(gr. synopsis, vedere de ansamblu) au multe asemănări în planul
general, ca şi în detalii, chiar dacă accentele nu sunt aceleaşi şi
chiar dacă între ele se constată inversări ale cronologiei, adausuri
ori omisiuni, uneori semnificative.
Singură Evanghelia după loan îl identifică, încă din prolog,
pe Iisus cu Verbul lui Dumnezeu. Verb (cuvânt, lat.) este echi¬
valentul grecescului Logos (cuvânt raţional, raţiune divină) şi al
aramaicului Memra (Cuvânt creator al lui Dumnezeu). în mo¬
noteismul trinitar creştin (Unitatea trină) Verbul îl desemnează
pe Fiu.
Iată însă ce arată loan, în continuare, despre Cuvânt: „El era
la început cu Dumnezeu" (1:2). Apoi dezvăluie identitatea Logos -
Iisus: „Şi Cuvântul S-a făcut trup, şi a locuit printre noi, plin de
har şi de adevăr. Şi noi am primit slava Lui, o slavă întocmai ca
slava singurului născut din Tatăl" (1:14). De fapt, prologul Evan¬
gheliei sale este consacrat întrupării Cuvântului.
în tradiţia islamică2 consemnată în Hadith- urile din Sahih
Al-Bukhari3 Iisus este de asemenea numit „Cuvântul lui Dumne¬
zeu". Anas relatează: „Profetul a spus: «...Mergi la Iisus... Cuvân¬
tul lui Dumnezeu»" [3].
l Abrevierea ebr. desemnează nu numai cuvintele ebraice, dar şi pe cele
aramaice (limba semitică veche din perioada Vechiului Testament, dar şi din vre¬
mea lui Iisus), deoarece pentru nespecialist diferenţele nu sunt atât de importante.
2 al-lslam, abandon, supunere (arab.) - faţă de voinţa divină.
3 Hadith (sing.), ahadith (pl.), tradiţie, cuvânt (arab.). Este de două feluri:
hadith qudsi (cuvânt sfânt) - revelaţie directă, în care Dumnezeu însuşi vorbeşte
i prin mijlocirea Profetului, şi hadith nabawwi - cuvânt al Profetului, în care
acesta vorbeşte în numele său. Cea mai celebră culegere de Hadith a fost
alcătuită de Âl-Bukhari (Muhammad ben Ismail Abu ’Abd Allah al-Dju’fi),
născut în 810 la Bukhara. Culegerea, cunoscută sub numele de Sahih
Al-Bukhari (denumirea completă este al-Djami 'al-Sahih-, arab. sahih, adevărat)
este un ansamblu de spuse ale Profetului, constituind Sunna. Gruparea Shi’a are
propriile sale culegeri din spusele Profetului şi ale Imamilor. Treptat, Sahih al
lui Bukhari a căpătat reputaţia unei cărţi sfinte, doar cu puţin inferioară
Coranului \H. Toate Hadith au fost citate după The Noble Qur’an, Hilal Publ.
House, Istanbul, 1994, dacă nu se specifică altfel.
ii?J
i 34 ÎN LUMINA BIBLIEI
De la începutul Genezei (1:3) vedem că Dumnezeu S-a ma¬

nifestat prin Cuvânt: „Dumnezeu a zis: «Să fie lumină»** („Vaiomer
Elohim: «yehi aor»“, ebr.).
Potrivit concepţiei hinduiste din perioada Puranelor, la înce¬
put a fost Dumnezeu Cel Nediferenţiat (Nirguna, mai presus de
guna- tendinţe, sanskr.), deci Nemanifestat1 , numit Parabrahman
(Parama2- Brahman, sanskr.) adică Brahman3 Suprem. Este o
abordare prin negare (apophatikos, gr.). în hinduism, despre
Brahman nu se poate spune decât: Neţi, neţi (Nu, nu, sanskr.,
adică nici asta, nici asta), deoarece nu poate fi definit decât prin
negaţie, spunând că nu este nimic din ceea ce omul poate concepe
sau cunoaşte. L-am putea numi: non-dual4, incognoscibil, infor¬
mai, neschimbător, nelimitat. Nu e nici fiinţă, nici nefiinţă; nici
zeu, nici om, nici lucru; nici pozitiv, nici negativ; nici bărbat, nici
femeie, de aceea e considerat neutru. în Bhagavad-Gita, acest
deus otiosus se autodefineşte ca „neclintitul nefăptuitor**. „în¬
treaga această lume este desfăşurată'de Mine [Care sunt] formă
nemanifestată** [5], în tetralogia wagneriană Inelul Niebelungilor,
la readucerea inelului în apele primordiale (ceea ce are sem¬
nificaţia încheierii unui ciclu), Brunhilde îi spune Zeului Suprem:
„Odihneşte-Te acum, odihneşte-Te, Doamne!** (Ruhenun, ruhe,
Du Gott!, germ). Nemanifestarea ce defineşte starea anterioară
actului creaţiei, respectiv pe cea ulterioară disoluţiei lumii create,
1 Deus otiosus (Zeul non-activ, lat.). Acest epitet este alteori atribuit lui
Dumnezeu Care, după ce a creat lumea, Se dezinteresează de soarta Creaţiei şi
Se retrage în cer, abandonând desăvârşirea operei unei Fiinţe supranaturale.
unui Demiurg (Creator, din lat. sau gr.). Dionisie Pseudo-Areopagitul amintea
de „firea suprafiinţială în care se odihneşte Dumnezeu ca într-o linişte absolută,
fără o Durcedere în afară** |4],
Parama indică totodată transcendenţa.
4 Există două forme ale substantivului propriu sanskrit:
- Brahman (neutru) - Dumnezeu Nemanifestat (Nirguna), Transcendent;
Absolutul; Şinele Suprem (Paramatman);
- Brahma (masculin) - Dumnezu Manifestat (Brahma Saguna); Dumne¬
zeu Activ (Karya-Brahma); Creatorul.
Substantivul comun masculin brahman (brahmfn-, mai ales engl.) indică un
membru al castei preoţeşti, brahmanice.
4 Mai exact: nu e nici unul. nici mai mulţi.
CAPITOLUL I 35
e descrisă de cuvintele: „Eu sunt Cel dintâi şi Cel de pe urmă, şi

afară de Mine, nu este alt Dumnezeu" (Isaia 44:6; şi 43:10;
45:5,6; 48:12). Meister Eckhart făcea cuvenita distincţie între
Deitate ( Cottheit, Dumnezeire, germ.) sau Urgrund (Cauza
primordială, germ.), neantul divin, definit prin lipsa totală a
distincţiilor şi tendinţelor de manifestare, deci caracterizat prin
non-acţiune, şi Dumnezeu Căruia îi corespunde acţiunea.
Momentul Creaţiunii a avut loc când Acesta S-a desfăcut în
Sada-Shiva, Dumnezeu Tatăl1, Cel Atotputernic, Martorul sau
Spectatorul şi Puterea Sa Primordială (Adi Shakti2, sanskr.),
Principiul Feminin, Mama Divină, sau Actorul. „La început
această lume a fost Şinele... El era, într-adevăr, mare cât un
bărbat şi o femeie strâns îmbrăţişaţi. A făcut ca acest Sine să se
scindeze {pat, sanskr.) în două bucăţi. Astfel a fost un soţ (pati,
sanskr.) şi o soţie (patni, sanskr.)" [6]. „El şi-a divizat corpul în
două jumătăţi, una era bărbat iar cealaltă femeie" [7]. Cuplul
etern Shiva-Shakti îşi are originea în cel mai vechi shivaism
preistoric şi s-a menţinut şi în centrul hinduismului contemporan.
Această polarizare ( vritti, sanskr.) a substratului este manifestarea
Maya (aparenţă, iluzie, sanskr.). „Ea este puterea Sinelui. Ea
este cea care creează aparenţele" [8]. Energia este sursa a toate,
originea lumii fenomenale, dar şi a planului conştient al creaţiei
[9]. „Măreţia Mea depăşeşte Cerul şi Pământul" [10]. Când se
manifestă în cosmologie, ea este Prakriti (Natura, sanskr.). In
microcosmos ea este realizată ca ţel suprem al Yoga: „în
deschiderea Brahmarandhra3 fiecare om Mă află pe Mine, Regina
sferelor, forma însăşi a lui Brahman, dincolo de a patra stare4"
[11]. „Această întâi zeiţă este numită Cea încolăcită (Kundalini)...
Ea îl învăluie pe Shiva cu trei inele şi jumătate5" [12]. îndepăr-
tându-se de Sada-Shiva, Adi Shakti începe dansul cosmic (con-
1 Suveranul Suprem ( Maheshwara, sanskr.).
2 Cuvântul shakti apare în Vede, unde sinonimul său sachi reprezintă puterea
personificată în însoţitoarea lui Indra. Ca Putere Supremă, noţiunea de Shakti
apare în principala Upanishad shivaită: Svetasvatara.
3 V. cap. II.
4 Turiya - cap. IV.
5 Cap. IX.
i: 36 ÎN LUMINA BIBLIEI
siderat a fi o acţiune ludică, fără scopj lila, sanskr.) în formă de

elipsă, acesta constituind de fapt geneza universului. Pulberea
desprinsă de pe Marea Zeiţă (Maha-Devi, sanskr.) s-a agregat
formând Fiul sau Atomul Primordial ( bindu, sanskr.) - originea
spaţiului-timp din care, prin expansiune (teoria cosmogonică a
Big Bang, Marea Explozie, engl.), s-a format Universul. Aceasta
este jumătatea elipsei în care Adi Shakti se depărtează de Sada-
Shiva. Contracţia Universului constituie cealaltă jumătate, în
care Principiul Feminin se reapropie de Dumnezeu Tatăl, sfârşind
cu Big Crunch (Marea Implozie, engl.) care încheie Marele Ciclu.
Am putea numi această manifestare respiraţie universală, expan¬
siunea corespunzând inspiraţiei, iar contracţia reprezentând expi¬
raţia. „Când ceva s-a destins până la maximum, trebuie să se con¬
tracte din nou“ [13]. Contracţia finală e zugrăvită în Apocalipsă,
(6:14) unde universul e numit cer. „Cerul s-a strâns ca o carte de
piele pe care o faci sul“ (kai o ouranos apechoristhei os biblion
elisomenon, gr.; et coelum recessit sicut liber involutus, lat.; şi
cerul s-a retras precum o carte înfăşurată). O reminiscenţă a
dansului Principiului Feminin în jurul Principiului Masculin se
află în ritul iudaic al căsătoriei, în care femeia trebuie să se
rotească în jurul bărbatului. După ritul galez, în ectenia pentru
căsătorie se spunea: „Tu Care desparţi pentru a uni“ [14].
Multe texte sacre converg în sensul celor arătate mai sus. în
primul capitol al Cărţii Facerii putem întâlni conceptul cosmogo¬
nic al expansiunii universului: „Dumnezeu a zis: «Să fie o întin¬
dere între ape»“ (1:6). „Dumnezeu a numit întinderea cer“ (1:8).
Cuvântul folosit la origine pentru a desemna întinderea cerului
este rakiah{ , care are şi semnificaţia de expansiune, având aceeaşi
rădăcină cu verbul a se întinde, a se dilata. în primele versete ale
Genezei regăsim ordinea (taxis, gr.) manifestării divine: mai întâi
e menţionat Tatăl (Sada-Shiva) (1:1), apoi energia necreată a
Duhului Său (Adi Shakti; cap. XXI) (1:2) şi în urmă Cuvântul,
adică Fiul: „Dumnezeu a zis: «Să fie lumină»1* (1:3). Precizarea
Cuvântului este aici dublă: pe de o parte prin „a zis", iar pe de altă
parte deoarece Iisus (Cuvântul) Se autodefineşte ca Lumină: „Eu
* în ebraică, h final nu se pronunţă.

CAPITOLUL I 37
sunt Lumina lumii" (loan 8:12; 9:5; 1:4; 3:19; 12:35,36,46).

Scindarea lui Parabrahman o regăsim în cuvântul badal(a despărţi,
ebr.), căci asistăm la despărţirea perechilor antinomice, masculin
(Sada-Shiva) şi feminin (Adi Shakti): lumina de întuneric (1:4),
ziua de noapte (1:5), dimineaţa de seară (1:5), uscatul de ume¬
zeală (1:9-10). Despre desfacerea lui Parabrahman în cele două
Principii se aminteşte într-un vechi document nestorian găsit în
China: „întregul univers este din cele două feluri. Chiar
Dumnezeu S-a separat aşa ca să facă două feluri, aşezându-L pe
Unul în fiecare" [15]. Lao-Tse1 descrie elipsa lui Adi Shakti pe
care o asimilează cu Tao: „întoarcerea este mişcarea lui Tao.“
„«Mereu înaintând» înseamnă «îndepărtare», «îndepărtare» în¬
seamnă «întoarcere»" [16], definind astfel cele două părţi ale
elipsei. Alt manuscris nestorian de aceeaşi provenienţă cu cel
amintit menţionează Puterea (Adi Shakti) care creează: „Creaţia
nu s-a datorat nimănui altcuiva decât misterioasei şi minunatei
Puteri a lui Dumnezeu" [17].
îndepărtarea lui Adi Shakti de Sada-Shiva a găsit ecou şi în
tradiţia Kabbalei2 din Safed (Isaac Luria, sec. al XVI-lea). Este
vorba, ne spune Scholem, de „exilul3 Shekhinei sau, cu alte
cuvinte, despărţirea principiului masculin de cel feminin în Dum¬
nezeu". Shekhinah sau Shakhinah (ebr.) (cap. XX B) este echi¬
valentul primordialei Shakti (sanskr.), ambele având rădăcina
comună. Potrivit exprimării Kabbalei: „Ceva din Dumnezeu în¬
suşi este exilat de însuşi Dumnezeu." Scholem arată că „acest exil
este reprezentat uneori ca alungare a reginei... de către soţul ei“.
Atragem atenţia cititorului asupra admirabilei corespondenţe pe
care o aflăm în Ramayana, unde regele Rama o exilează pe soţia
sa, Regina Sita. Reunirea lui Dumnezeu cu Shekhinah este mân¬
tuirea (Realizarea Sinelui). într-o viziune absolut mistică, aceasta
va readuce Principiul Masculin şi pe Cel Feminin înapoi la uni¬
tatea Lor primordială. Kabbaliştii însoţesc fiecare act de formula:
Acesta e făcut „în numele unirii lui Dumnezeu cu Shekhinah
1 Ortografiat, după diferite sisteme de transcriere din limba chineză şi

Lao-Tseu, Lao-Tzu (Wade-Giles), Lao Zi (pinyin).
2 Detalii despre Kabbalah în cap. II.
3 Galuth (ebr.).
Lui“. Contracţia esenţei lui Dumnezeu, retragerea în Sine este

tsimtsum (ebr.). începe atunci shcvirah (ebr.), identificată de Luria
cu „moartea regilor primordiali** din capitolul 36 al Genezei. Este
sfîrşitul ciclului, închiderea elipsei. Refacerea armoniei într-un
nou ciclu e tikkun (restaurare, ameliorare, desăvârşire, ebr.), care
va avea ca instrument Legea proprie ciclului respectiv. Cele două
puncte extreme ale elipsei ar putea fi, potrivit terminologiei
kabbaliste, starea îndepărtată de Stăpânul ceresc a Principiului
Feminin (Rahela) şi starea contopită cu Stăpânul (Lea) [18] .
Atomul Originar este Silaba Primordială sacră sanskrită
AUM (pronunţată OM), Cuvântul din Biblie, ce reprezintă Prin¬
cipiul Fiului Divin, în forma Sa neincamată, Ganesha (sanskr.).
„Salut sălaşul întregii ştiinţe, pe Marele Zeu Maheshwara. Din
suflul1 Său a ieşit Cuvântul veşnic, Veda, şi din Cuvânt, univer-
sul“ [19]. „Iubita lui Shiva, energia Sa divină, este suportul tutu¬
ror cuvintelor" [20].
Nu numai textele sacre sau cele esoterice se refereau la
scindarea Celui Unic în două Principii, ci şi creatorii de opere
literare. Menţionăm în acest sens textul aluziv al lui Shakespeare
din Henric IV: „Slujit nu mai pot fi din partea ta, decât poţi tu să te
împărţi în două". în două ocazii, în Scrisoarea I, Mihai Eminescu
trimitea la Tatăl şi la Mama divină. Mai întâi este descrisă scindarea
lui Dumnezeu Nediferenţiat în cele două Principii: „Umbra celor
nefăcute nu-ncepuse-a se desface/ Şi în sine împăcată stăpânea
eterna pace!.../ Dar deodat-un Punct se mişcă... cel dintâi şi
singur. Iată-L/ Cum din chaos face Mumă, iară El devine Tatăl \..J
Punctu-acela de mişcare, mult mai slab ca boaba spumii/ E
Stăpânul fără margini peste marginile lumii..." Mai departe, în
cuprinsul aceleiaşi poezii, citim: „Unul e în toţi, tot astfel precum
Una e în toate". Sublinierile aparţin poetului. Ideea este reluată în
Rugăciunea unui dac: „Unul erau toate şi totul era Una".
Şi în cartea sfântă Zend Avesta a vechilor iranieni apare
ideea Cuvântului creator, întrucât se arată că „Asa para asmen“
au fost cuvintele ce au existat înainte de cer, apă şi pământ [21].
Să observăm aici tripla analogie AUM - asmen - amin (ebr.) sau
I Duhul Sfânt (Adi Shakti).
CAPITOLUL I 39
amen (lat.). Identitatea Iisus - Ganesha (AUM) rezultă din Apo-

calipsă, unde Iisus este numit „Cel Ce este Amin“ (3:14) (v. cap.
XIX B şi C).
Cuvântul ( Vak, sanskr.) produce aşadar universul, prin efec¬
tul vibraţiilor (cap. II) sunetului primordial. De aceea, adevăraţii
iniţiaţi pot porunci chiar forţelor naturii, rostind cuvinte sacre.
Este cunoscut exemplul proorocului Ilie care, prin rugăciuni, a
instaurat secetă vreme de trei ani şi jumătate, apoi tot astfel a
chemat ploaia (1 Regi 17:1; 18:42-45; Luca 4:25; Iacov 5:17-18;
asemănător, în Apocalipsă). Iisus a poruncit vântului şi valurilor
să se liniştească (Matei 8:26; Marcu 4:39; Luca 8:24), aşa cum s-a
prevestit în Psalmi (65:7; 89:9; 93:4; 107:29).
La început era Brahma, şi el era Vak - ne spun textele
vedice. în Islam, Verbul se numeşte Kalimat (ortografiat KLMT),
pe care Abu Sejestani a interpretat-o drept manifestarea cuater-
nară a Unităţii Primordiale. Dar şi Allah e compus din patru lite¬
re, ca şi Tetragrammaton-u\ (patru litere, gr.) ebraic YHWH
( Yahweh). Caracterul sacru al numărului patru este cunoscut şi în
hinduism: Brahma, Creatorul, are patru feţe (chatur-mukha,
sanskr. [22]), patru capete (chatur-anana, sanskr.) şi patru braţe
(chatur-bhuja, sanskr.) care, în limbajul simbolic, reprezentau su¬
veranitatea. La fel şi Şinele are patru părţi ( Vaisvanara, Taijasa,
Prajna, Atman, sanskr.), cărora le corespund cele patru stări ale
conştiinţei (cap. IV). înţelepţii indieni considerau, din timpuri
străvechi, că tot ce este perfect are patru picioare ori e aşezat pe
patru picioare ( chatur-pada, sanskr.), ori are patru aspecte
(chatur-vyuha, sanskr.). Şi în Biblie aflăm fiinţe divine cu patru
feţe şi cu patru mâini. Astfel, Ezechiel relatează: „Am avut vede¬
nii dumnezeieşti'1 (1:1) ...„Fiecare din ele avea patru feţe" (1:6).
„De cele patru părţi ale lor, aveau nişte mâini de om; şi toate
patru aveau feţe" (1:8). în Cartea lui Enoh 1 [23] citim despre
„cele patru aripi ale Domnului spiritelor, pe cele patru părţi"
(40.2) sau „cele patru laturi" (40.3,8). în reprezentările artistice,
i Deşi considerată azi text apocrif, Cartea lui Enoh este menţionată în
Biblie (Iuda 14-15) şi în Zohartde ex. III 240a etc.). După unele opinii ea ar data
din jurul anului lOOî.d.C.
îngerii au uneori patru aripi. Veda are patru părţi, tot aşa cum
Noul Testament are patru Evanghelii. Manifestarea cuatemară a
Unităţii Primordiale este Ganesha, care are patru braţe şi patru
calităţi principale: inocenţa, puritatea, înţelepciunea şi bucuria
copilului (cap. XIX C). El e Fiul Divin şi totodată silaba sacră
AUM (OM), stăpânind chakra Muladhara care este reprezentată
simbolic sub forma unei flori cu patru petale, având totodată o
corespondenţă anatomică foarte precisă (cap. II). Semnificaţia
depăşeşte însă sfera hinduismului. Astfel, într-un manuscris
francez din sec. al XIV-lea regăsim floarea cu patru petale în care
se află înscrisă imaginea Sfintei Treimi [24], Un basorelief al unui
manbar de lemn din biserica-criptă de la Telasfarri Estifanos
(Ethiopia) îl arată pe Iisus răstignit pe cruce în centrul unui uriaş
tetrafoliu [25]. In fine, într-un relief al mormântului de nord
(Beiling) al fondatorului dinastiei Qing Taizong (1627-1693) din
Shenyang, Marele Dragon (Kundalini, cap. IX) e înscris tot într-o
floare cu patru petale [26]. Simbolul suprem al Islamului, Ka’ba
(arab.) este încastrat într-un bloc pătrat (Beit ut’lah, Casa
Domnului, arab.) ce exprimă numărul patru, stabilitatea. Mandala
budistă, care imaginează universul, este un cerc înscris într-un
pătrat, iar semnul grafic al lui Shri Chakra (Yantra, sanskr.) este
figurat asemănător şi are patru porţi [27]. Din analiza jungiană
emerge mandala pentru puer aetemus; dar aceasta nu este altceva
decât simbolul geometric cuaternar al chakrei Muladhara. în
ebraică „poarta1* este daleth care este şi numărul patru.
în lumea noastră pământeană guvernează cifra patru: patru
puncte cardinale, patru anotimpuri, pătrarele Lunii ce marchează
calendarul lunar. Spaţiul (continuum) cvadridimensional ce ope¬
rează în teoria relativistă are cele patru coordonate spaţio-tem-
porale perfect echivalente1. De altfel, potrivit cosmologiei
Sankhya, Timpul e corolarul Spaţiului [28]. în microcosmosul
atomic, numai patru numere cuantice sunt necesare şi suficiente
pentru a caracteriza oricare din cele peste o sută de elemente
chimice şi, prin extensie, infinitatea combinaţiilor posibile dintre
i Aşa cum fuzionează spaţiul şi timpul, tot astfel energia şi materia for¬
mează o unitate.
CAPITOLUL I 41
aceste elemente. Macrocosmosul poate fi descris de patru forme

de câmp fizic, având fiecare o constantă de cuplaj adimensională
caracteristică.
Modelul „cuatemionului“ este prezent şi în schematismul
marelui psiholog Carl Gustav Jung. Şi el ajunsese la concluzia că
totul se petrece „ca şi cum ar exista o tendinţă firească înspre
«patru» sau ca şi cum statistic ar exista o mai mare probabilitate
pentru «patru»“, şi recunoştea în mandala budistă emblema Arhe¬
tipului major. Kerenyi arată: „Aşa cum subliniază profesorul
Jung, fenomenul lui «patru» nu constituie o simplă creaţie
imaginativă a conştientului, ci «un produs spontan al facultăţilor
psihice obiective» - s-ar putea sesiza în aceasta un element
mitologic de bază" [29]. Numărul patru era considerat de către
Jung ţelul întregirii cu sufletul. El a descoperit că există patru
stadii în toate procesele semnificative ale dezvoltării psihologice,
în toate procesele psihoterapeutice care implică o integrare
profundă a inconştientului [30],
Shri Mataji Nirmala Devi a dezvăluit că AUM este mate¬
rializat în atomul tetravalent al carbonului, baza vieţii, a chimiei
organice, la fel cum Muladhara (având patru petale) este suportul
-
rădăcinii (suport - adhara, rădăcină mula, sanskr.). Simbolul
Muladharei este atât AUM, cât şi svastica - simbol sacru stră¬
vechi, descoperit pe un fragment ceramic găsit la Samarra, în
Mesopotamia, datând din mileniul al V-lea [31] şi care reapare la
alte civilizaţii, spre pildă în Beoţia (sec. al VlII-lea î.d.C.), apoi
în Grecia (sec. al V-lea î.d.C.) etc. [32], fiind ulterior folosită de
creştini încă din sec. al IlI-lea (în România apare pe monumente
şi obiecte ceramice între sec. al IV-lea şi al XII-lea [33]). Echiva¬
lentele creştine ale Fiului Divin Iisus sunt simbolizate pe de o
parte de cruce (similară svasticii - cruce gamată 1 , cu braţe forma¬
te din patru litere gamma, iniţiala grecească a numelui Ganesha),
pe de altă parte de literele greceşti alpha şi omega: „Eu sunt
Alpha şi Omega... zice Domnul Dumnezeu" (Apocalipsa 1:8;
21:6; 22:13). Să reţinem analogia dintre alpha şi aleph, care nu e
numai prima literă a alfabetului ebraic, ci şi cea cu care începe
i Cmx gammata (lat.).-

r
întâia poruncă a Decalogului, al cărui prim cuvânt este Aaokhi

(Eu sunt, ebr.). în ebraică, aleph reprezintă numai poziţia luată de
laringe când cuvântul începe cu o vocală, deci se poate considera
că aleph e sursa tuturor sunetelor articulate. De aceea kabbaliştii
consideră că aleph e rădăcina spirituală a tuturor literelor.
Aleph-Alpha sunt identice cu AUM.
Semnalăm cititorului că, în arabă, unele pictograme ale celor
mai sacre nume ale Islamului - deşi situate la niveluri diferite -,
Allah şi Mahomed, seamănă în mod izbitor cu omega, respectiv
cu aleph [34], reunind astfel tradiţiile de la care această credinţă
se reclamă: creştinismul şi iudaismul. De altfel, pentru Islam,
caligrafia este o artă sacră. Anticipând aici semnificaţia specială
atribuită de esoterismul iudaic literelor de la începutul alfabetului
aleph şi bath, dar mai ales minusculei litere yod (simbol al
divinităţii) (cap. IV, V, VIII, XV D), observăm în islamism o si¬
tuaţie similară. Se spune că prima sura care deschide Cartea Sfân¬
tă (Surat al-Fatiha, Deschiderea, arab.) conţine în esenţă întreg
Coranul, iar formula Bismillah (cap. XV D) conţine, la rândul ei,
întreaga al-Fatiha. Bismillah este conţinută în litera ba, iar aceasta
în punctul său diacritic. Ba este a doua literă din alfabetul arab,
prima fiind alif. Litera ba are forma unei linii orizontale cu mar¬
ginile curbate în sus, având dedesubt un punct. Ansamblul con¬
ţine elementele semilunii cu stea, emblemă clasică a Islamului,
ce apare pe steagurile a numeroase ţări având această religie
(Libia, Malaezia, Mauritania, Pakistan, Tunisia, Turcia). Acest
grupaj intră şi în alcătuirea grafiei sanskritului AUM. Punctul
diacritic este asimilat picăturii divine, este germenele divin,
prototipul lumii. Am arătat că acesta este bindu (picătură, stea,
sanskr.; cap. XV C). Şi ebraicul yod este o trăsătură minusculă.
Cartea kabbalistică Sepher Yetsirah arată: „Lumina ţâşneşte din
misterul eterului. Punctul ascuns a fost astfel manifestat” [35]. în
ebraică, lumina (aor, cap. IV) provine din eter(awir), prin supri¬
marea punctului (yod) simbol al Principiului afirmat.
Ştiinţa modernă aduce o confirmare extraordinară a celor
arătate de Shri Mataji. Ansamblul norilor electronici de valenţă
ai atomului de carbon, privit din diferite unghiuri, are forma lui
AUM, a svasticii, a literelor alpha şi omega [36]. Cât de îndrăz-
T
CAPITOLUL I 43
neţe puteau fi aceste aserţiuni, ne putem da seama din precizarea

lui Kerenyi, care afirmă că Jung „îşi permite să indice posibilita¬
tea unei origini cosmice de un cu totul alt ordin: principalul
element constituţional somatic este carbonul, marcat prin tetra-
valenţa sa chimică“ (subl. ns.) [29].
Revenind la Logos, înţelepciunea hindusă distinge patru forme
de manifestare ale Cuvântului. Mai întâi e necesară existenţa sub¬
stratului nediferenţiat al gândirii, Verbul transcendent (Para-vak,
sanskr.). Apoi se defineşte intenţia, primul impuls, Verbul vizua¬
lizat (Pashyanti, sanskr.). Urmează găsirea cuvântului (nerostit încă)
ce poate servi drept vehicul ideii, sunetului potenţial, Verbul inter¬
mediar (Madhyama, sanskr.). în fine, sunetul se exteriorizează ca
Verb manifestat ( Vaikhari, sanskr.). Relaţia cu cele patru calităţi ale
lui Ganesha este evidentă. Dar şi cu simetria tetraedrică (triun¬
ghiulară, în plan) a carbonului, căci cele trei forme inferioare de
manifestare ale Cuvântului sunt simbolizate de laturile unui triunghi
ce reprezintă: puterea dorinţei (ichchha-shakti, sanskr.), puterea
cunoaşterii (jnana-shakti, sanskr.) şi puterea acţiunii (kriya-shakti,
sanskr.), numite şi Intenţie, Formulare, Exprimare - sunt cele trei
tendinţe personificate de Trimurti (cap. II), respectiv de cele trei
manifestări ale lui Adi Shakti: Maha-Kali, Maha-Lakshmi, Maha-
Saraswati, formând cele trei sunete ce compun Silaba Primordială
AUM (cap. XIX C). Ele reprezintă dorinţa ( tamo, canalul stâng),
cunoaşterea (sattwa, canalul central) şi acţiunea (rajo, canalul
drept). Centrul triunghiului (sau, în spaţiul tridimensional, centrul
tetraedrului) e Para-vak, Dumnezeu, conceput ca Shabda-Brahma,
sau Vak-tattwa (Principiul Verbului, sanskr.). Verbul revelat este
Veda.
Nada (sanskr.) e manifestarea calităţii sonore a sunetului
(shabda, sanskr.), care corespunde elementului Eter (Akasha ,
sanskr.), iar Iisus, potrivit gnosticilor dar nu numai, era înzestrat
cu un corp de vibraţie pură, eteric (cap. XXIII B). Textele sacre
hinduse arată că tot ce e perceput ca sunet este Shakti (Putere
divină, sanskr.). „Din energie iese vibraţia primară (nada),
punctul limită prin care începe manifestarea" [37], Din ea se
naşte Bindu (punct limită, germene - al manifestării, sanskr.;
cap. I), adică Ganesha sau OM. Cu alte cuvinte, Shakti e
Principiul Divin Feminin al Cărei Fiu este Ganesha-Iisus.
Studiul ştiinţific al limbilor dezvăluie o istorie a umanităţii

anterioară celor mai vechi documente scrise. Prin compararea
limbilor înrudite, lingviştii caută strămoşii imediaţi ai acestor
limbi, sperând să găsească cel mai îndepărtat strămoş comun,
protolimba.
Procesul de reconstrucţie lingvistică e înrudit cu metodele
biologiei moleculare: aşa cum, pentm a caracteriza strămoşul
comun al unor specii foarte diferite, biochimistul identifică, la
aceste specii, molecule eu funcţii asemănătoare, tot astfel lingvis¬
tul caută, printre limbile cunoscute, corespondenţe gramaticale,
sintactice, lexicale şi fonetice pentru a defini strămoşii acestor
limbi. Fonologia e primordială: componentele fonetice sunt mai
stabile decât sensul cuvintelor.
Lingvistica a făcut progrese extraordinare prin studierea
superfamiliei limbilor indo-europene, de departe cea mai impor¬
tantă familie ca număr de limbi şi de locutori, reprezentând limba
maternă a peste jumătate din populaţia mondială.
De două secole lingviştii reconstituie, cu precizie crescândă,
vocabularul şi sintaxa limbii proto-indo-europene.
Potrivit concepţiilor lui Gamkrelidze şi Ivanov [38], aceasta
ar fi fost vorbită în sudul Caucazului acum mai bine de 6 000 de
ani. Există ipoteze care o situează în alte zone geografice, chiar
în India. Oricum, autorii apreciază că ea provine din această parte
a Asiei şi nu din Europa, după cum consideră o serie de istorici
(v. mai jos). In ipoteza celor doi, arienii care ar fi difuzat limba
indo-europeană din Europa către India ar fi indo-iranieni veniţi
din Asia Mică şi care au pătruns în India după ce au traversat
Afghanistanul.
Cercetătorii amintiţi consideră că din comunitatea lingvistică
indo-europeană s-a desprins, în mileniul al VI-lea, un prim grup
ariano-greco-armean, apoi grupul indo-european s-a separat de
armeană şi de greacă. La jumătatea mileniului al doilea, grupul
indo-iranian dăduse naştere dialectului din regatul Mitanni, în
sud-estul Anatoliei, care era deja diferit de vechea sanskrită şi de
persana veche. Din sanskrită s-au desprins limbile indiene actuale
CAPITOLUL I 45
(hindi, marathi, gujarati, punjabi şi bengali), iar din vechea per¬

sană, limbile iraniene de azi (persana, afghana şi baluci).
Numeroase cuvinte ale limbilor indo-europene au fost
împrumutate din limbile vorbite în Anatolia Orientală (semitică,
sumeriană, kartveliană) şi chiar din egipteană. La rândul ei, limba
proto-indo-europeană a îmbogăţit fiecare din aceste limbi.
Pentru a cita un singur exemplu, atât limbile semitice, cât şi
cele indo-europene asimilează omul cu pământul. în ebraică
adam (om) şi adamah (pământ) derivă din aceeaşi rădăcină în
protolimba semitică. în Geneză stă scris: „Domnul Dumnezeu a
făcut pe om din ţărâna pământului41 (2:7).
Din acelaşi cuvânt proto-indo-european *dheghom* cu
semnificaţia de pământ şi om (etimologic: creatură terestră) de¬
rivă cuvintele latine respective homo şi humus (în română om şi
humă). Mergând mai adânc cu analiza, din cuvântul protolimbii
a derivat pentru pământ tekan (hittita), ksam (sanskrita), chthon
(greaca), humus (latina), iar pentru om: saumo (tokhariana),
homo (latina) şi, în limbile germanice: guma (gotica), guma
(engleza veche), gomo (germana de sus).
Spre deosebire de locutorii vorbind limbile anatoliene (hittita,
luvita etc.), care au migrat puţin şi limbile lor s-au stins odată cu
ei, locutorii dialectelor greco-armeano-indo-iraniene au migrat în
mileniul al III-lea departe de leagănul indo-european, după
înflorirea civilizaţiei proto-indo-europene. în al doilea mileniu,
locutorii limbilor iraniene s-au scindat în două grupuri ce au
urmat drumuri diferite către răsărit. Descendenţii primului grup,
ce vorbeau limbile kafiri, trăiesc şi azi în Nuristan, pe versantul
sudic al munţilor Hindu-Kush, în nord-estul Afghanistanului. Al
doilea grup a pornit către sud, a urmat valea Indusului şi a pro¬
pagat aici limbile din care s-au născut cele indiene. Imnurile
Rig-Vedei, scrise într-o formă veche a sanskritei, sunt cea mai
veche operă literară a locutorilor acestui grup.
Gamkrelidze şi Ivanov arată că sanskrita şi-a păstrat fono¬
logia originară. Se ştie că în India, sanskrita e considerată o limbă
sacră (sans sfânt, krita grai, sanskr.). Numărul de vocale ale acesteia
1 Asteriscul desemnează cuvintele protolimbii.
i: 46 ÎN LUMINA BIBLIEI
'
corespunde „petalelor" chakrei Vishuddhi, aflată la baza gâtului,
care controlează - în concepţia Yoga - comunicarea interumană
(gestica, mimica, mişcările oculare, auzul şi, desigur, vorbirea),
Plexul cervical, corelat cu Vishuddhi, are 16 ramificaţii (8 în stân¬
ga şi 8 în dreapta). Literele limbii sanskrite corespund „petalelor"
lotusurilor simbolice ale chakrelor (4-Muladhara, 6-Swadhisthana,
10-Nabhi, 12-Anahatha, 16-Vishuddhi, 2-Agya, 1-Sahasrara1),
care reprezintă anatomic numărul subplexurilor ce corespund
chakrelor. Se poate vorbi şi de o anumită corespondenţă a
numărului vertebrelor din regiunea respectivă: Muladhara şi
Swadhisthana (în total 10 sacrale şi lombare), Anahatha (12 tora¬
cice) şi Vishuddhi (8 cervicale, din care ies ramificaţiile plexului
cervical: 8 în dreapta şi 8 în stânga, adică 16). Cât despre Nabhi,
acesta e înconjurat de Vid, cu discontinuitatea sa (cap. II).
După opiniile altor cercetători ai istoriei şi lingvisticii, mi-
graţia ar fi avut loc de la apus spre răsărit şi ar fi avut originea în
zona geografică unde se află ţara noastră.
Pe baza fragmentelor de Australanthrop, vechi de 1,8-2
milioane de ani, găsite pe valea lui Grăunceanu [39] şi a uneltelor
culturii de prund (perioada 1 200,000-700 000) de pe valea Dâr-
jobului lângă Slatina [40], s-a apreciat că locuitorii de pe teritoriul
României au transmis cel mai vechi mesaj uman din Europa.
Alte descoperiri arheologice au confirmat continuitatea existenţei
umane pe aceste meleaguri în paleolitic, mezolitic, neolitic, mer¬
gând până în contemporaneitate.
Cu aproximativ nouă milenii în urmă, populaţia carpato-
dunăreano-pontică a trecut la domesticirea sistematică, organi¬
zată şi de amploare a animalelor (îndeosebi oi), fără ca aceasta să
atragă după sine o viaţă nomadă, ceea ce constituie un caz unic.
împrejurarea a permis apariţia acestui focar de civilizaţie înaintea
celor din Egipt şi din Mesopotamia. Datorită acestui fapt, adăugat
condiţiilor extrem de favorabile oferite de poziţia geografică
(climă, relief, bazinul Dunării - cel mai mare fluviu european),
s-a obţinut o mare abundenţă de produse (lactate şi lână, pe lângă
carne). Se consideră că aceasta a putut determina o explozie de-
l 1 sau 1 (XX) (cap. II).

CAPITOLUL I 47
mografică ce ar fi avut drept consecinţă expansiunea excedentului

de populaţie, care însă ar fi menţinut permanent legături cu cea
rămasă în bazinul dunărean şi ar fi dus cu sine trăsăturile civili¬
zaţiei realizate în teritoriul de origine. Ipoteza e susţinută de di¬
verşi cercetători. Virgil Vasilescu [41] arată că lumea străveche,
relativ grupată geografic, a cunoscut centrul de formare al fami¬
liei de limbi indo-europene „în spaţiul carpatic extins către Asia
mijlocie. Acest... centru a generat masive deplasări ale plusului de
populaţie, fenomen specific holocenului1, în vreme ce aşezările
stabile căpătau înfăţişare tentantă de bunăstare. Probaştina in-
do-europenilor timpurii a fost în Carpaţi" [42]. De aici au emigrat
luviţii, pelasgii, protogrecii, protohittiţii, bălţii, indoarienii, ico-
nienii, şi multe alte triburi urmaşe ale acestora au revenit măcar
în treacăt pe meleagurile originare, ca năvălitori [43] (v. mai
jos). Berinde şi Lugojan arată că deşi dezvoltarea a avut loc în
toate direcţiile, o ramură importantă a evoluat spre sud, trecând
Bosforul, străbătând podişul Anatoliei şi ajungând în Iran, apoi
în nord-vestul Indiei în cursul mileniului al II-lea î.d.C. Drumul
este presărat cu populaţii de păstori de limbă indo-europeană,
unele foarte vechi (hittiţii), altele existând şi azi (kurzii, armenii,
iranienii, inzii). Ca dovezi, sunt invocate, în primul rând, „surse
asiro-babiloniene ce păstrează informaţii privind apariţia unor
popoare noi la hotarele de vest şi de nord ale Mesopotamiei, în
mileniul al treilea anterior... când luviţii, popor european venit
din Peninsula Haemusului2, trec în Asia Mică, pe urmele lor
deplasându-se mai apoi hittiţii“ [44]. O altă „dovadă... este acea
Cale a Zeilor descrisă de Kaushitaki Upanishad (cartea I),
descrisă de Herodot, pomenită de Pindar în Isthmi, amintită de
Ovidiu şi reamintită de Hasdeu, trecută în vechile hărţi militare
ale armatelor ruseşti, relevată şi de N. Densuşianu în Dacia
Preistorică [45] . O admirabilă descriere îi face şi Dimitrie Can-
temir. Localizată geografic, această Cale a Zeilor ar corespunde
Cheilor Bâcului, şirul pietrelor călăuzitoare oprindu-se la Marea
de Azov“. Consultând textul Upanishadei menţionate, referitor la
*Ultima epocă a cuaternarului.

2 Peninsula Balcanică; Hueinus este vechiul nume al munţilor Balcani.
ii
calea Devayana (care duce la zei, sanskr.), am găsit menţiunea:

„El ajunge la lacul Ara“ [46], indicând că drumul continua de la
Marea de Azov către lacul Arai. „Ipoteza lansată este că poporul
trăitor în spaţiul carpato-dunărean este creatorul unei spiritualităţi cu
largi influenţe, care se pot regăsi şi în spiritualitatea vedică" [47]. în
ce-i priveşte pe hittiţi, „s-a demonstrat că ei au sosit în Anatolia din
Balcani, unii susţin că din nordul Dunării [48], în mileniile IU-II
î.d.C“. Se remarcă analogia het-get făcută, între alţii, de
Densuşianu [49], precum şi alte analogii lingvistice cu hittita:
pithana-pitai, tabama-topor, Arzava-Bârzava, Marasantia-Mureş
etc., ca şi alte asemănări între hittiţi şi traci (vestimentare,
culturale, spirituale) [50].
Arheologul american William Schiller este de părere că
„civilizaţia s-a născut acolo unde trăieşte astăzi poporul român...
răspândindu-se apoi atât spre răsărit, cât şi spre apus. Cam în ce
perioadă? Acum 13-15 mii de ani“ [51].
Pentru a caracteriza perioada de apogeu a străvechii civi¬
lizaţii ce a înflorit pe meleagurile noastre, o vom cita acum pe
istorica de reputaţie mondială Marija Gimbutas, profesor la
Universitatea din Los Angeles, California: „România este vatra
a ceea ce am numit Vechea Europă* , o entitate culturală cuprinsă
între 6 500 şi 3 500 Ld.C... A devenit de asemenea evident că
această străveche civilizaţie europeană o precede cu câteva
milenii pe cea sumeriană... A fost o perioadă de reală armonie, în
deplin acord cu energiile creatoare ale naturii... Aceşti oameni au
folosit o scriere sacră2 începând cu cel puţin sfârşitul mileniului
al VI-lea î.d.C. Trebuie ca de acum încolo să recunoaştem im¬
portanţa spiritualităţii Vechii Europe ca o parte a istoriei noastre...
In timpul mileniului al V-lea, Vechea Civilizaţie Europeană... a
atins un grad înalt de complexitate şi rafinament" [53].
1 Termenul „Vechea Europă" (Old Europe, engl.) este utilizat pentru a
defini Europa pre-indo-europeană.
2 „Tăbliţele de Iu Tăităria. descoperite în 1961 - Muzeul de Istorie al Tran¬
silvaniei, Cluj-Napoca aparţin... civilizaţiei Turdaş (Vinca)... Scrierea «veche
europeană» este cu circa 2 000 de ani mai veche decât cea sumeriană şi era
probabil legată de manifestările religioase, servind la înregistrarea unor date ori
având rol dedicatoriu şi comemorativ" |521.
CAPITOLUL I 49
Anne Baring şi Jules Cashford arătau la rândul lor: „Se pare

că centre izolate de cultură neolitică au existat încă din 7 000
î.d.C. în locuri îndepărtate precum Europa răsăriteană, sudul
Turciei, Egipt, Palestina, Mesopotamia şi valea Indusului. Re¬
zultă de aici imaginea unei singure matrice culturale ce reuneşte,
pe aceeaşi bază, toate aceste zone diferite. Figurine şi sculpturi
aproape identice ale Zeiţei au fost găsite în Europa răsăriteană şi
în valea Indusului (în locul numit Mehrgarh)... Implicaţiile
descoperirii acestor culturi neolitice foarte dezvoltate nu au ajuns
încă la cunoştinţa marelui public contemporan, care continuă să
creadă că «leagănul» civilizaţiei s-a aflat în epoca de bronz în
Sumeria şi Egipt." Referindu-se în continuare la lucrările Marijei
Gimbutas despre Vechea Europă, autorii consemnau: „Aceste
cărţi fascinante relevă matricea culturală ce se afla la baza civi¬
lizaţiilor europene, mediteraneene şi din Orientul Apropiat. Ceea
ce a descoperit şi interpretat ea justifică paralelismul cu desco¬
peririle altor culturi precum ţatal Hiiyiik în Anatolia şi comunită¬
ţile din valea Indusului. înainte ca datarea cu carbon radioactiv
(descoperită în 1952) şi datarea după inelele arborilor (dendrocro-
nologia) să fi fost sincronizate (realizare care a revoluţionat cro¬
nologia materialului preistoric), se credea că mişcarea culturală
s-a răspândit din Orientul Apropiat, îndeosebi din Egipt şi
Sumeria, spre apus, în timpul mileniilor al IV-lea şi al III-lea
î.d.C. Dar studiul Vechii Europe a arătat că aceasta a fost o cul¬
tură autonomă care s-a dezvoltat în paralel cu alte culturi din
Oricnţul Apropiat şi Anatolia, din mileniul al VII-lea până într-al
IV-lea î.d.C. Mai mult, uimitoarea varietate, bogăţia şi volumul
total al materialelor colectate din Vechea Europă depăşeşte de
departe orice se găsise până atunci în alte culturi neolitice. în
civilizaţia Vechii Europe, aşezările s-au dezvoltat în sate, şi satele
în mici oraşe adăpostind mai multe mii de oameni. Aceasta s-a
întâmplat cu multe mii de ani înainte ca ceva asemănător să se fi
produs în Europa occidentală sau nordică - fără îndoială datorită
creşterii îndemânării în agricultură - şi a atins apogeul în mileniul
al V-lea î.d.C. Tot felul de realizări, precum tehnici de olărit şi
prelucrarea pietrei şi metalelor - chiar formularea unei scrieri li¬
niare rudimentare - au atins un nivel de performanţă remarcabil,
! 50 ÎN LUMINA BIBLIEI
cu mult înainte de afirmarea Sumeriei m epoca de bronz. Una din

fiecare sută de figurine din Vechea Europă poartă incizii ale
acestei scrieri... Există şi o altă trăsătură a acestei civilizaţii. După
cum observă Eisler, zeităţile acestor oameni nu poartă suliţe,
săbii sau trăsnete... Nu există imagini care şă celebreze sau măcar
să descrie războiul. Mai degrabă, miriadele de imagini atestă
sentimentul de frumuseţe şi sfinţenie a vieţii. Scopul iniţial al
vieţii nu era, în mod evident, cucerirea, jaful sau prădarea, şi
relaţia cu divinul nu se baza pe teamă sau obedienţă. Cât despre
raporturile dintre femei şi bărbaţi în Vechea Europă, mărturiile
arheologice sugerează că nu exista o superioritate socială evi¬
dentă a bărbaţilor asupra femeilor... Gimbutas observă că aceasta
era o societate matriliniară, în care descendenţa şi moştenirea
erau stabilite după mamă şi în care femeile îndeplineau rolurile
esenţiale în ritualurile religioase.
începând din mileniul al IV-lea, triburi indo-europene în nu¬
măr tot mai mare îşi forţează trecerea spre Mesopotamia, Ana¬
tolia şi ţări ce se întindeau spre răsărit până în valea Indusului...
Le putem reface traseul cuceririlor deoarece apar ca hittiţi în
Anatolia şi Siria; mitanni, huriţi şi fcassiţi în Mesopotamia; ahei
şi apoi dorieni în Grecia; şi arieni în valea Indusului [54]. Ecoul
mitologiei războiului care răsună în Mahabhaiata, precum şi în
niadaşi Vechiul Testament, provine din aceste migraţiuni din
epoca bronzului*4 [55].
Astfel, o dată cu primele infiltraţii ale acestei populaţii a
kurganelor1 venite din stepele nord-pontice în anii 4 000-3 500
î.d.C., civilizaţia carpatică înfloritoare a început să intre în declin,
apoi în obscuritate. Vestigiile Vechii Europe s-au conservat nu¬
mai în vârful Peninsulei Balcanice şi în sudul Italiei, permiţând
realizarea ulterioară a civilizaţiei greco-romane.
Mircea Eliade arăta: „în toată Europa, dar mai ales în regiu¬
nile din sud-est, etnii, religii şi culturi diferite s-au întâlnit, con¬
fruntat şi influenţat mutual de cel puţin trei milenii înaintea ma-
1 Kurgan, tumul circular din piatră sau pământ, ce acoperă camera mor¬
tuară şi are în jur un cromlech format din ziduri sau ringuri de piatră ori din stâlpi
de lemn.
CAPITOLUL I 51
:
rilor invazii. Dacia a fost prin excelenţă ţara întâlnirilor. Din
preistorie şi până în zorii epocii moderne, influenţele orientale şi
egeene n-au încetat.... Elemente culturale comune tuturor popoa¬
relor balcanice par încă şi mai vechi decât moştenirea geto-da-
cică, prezentând o configuraţie pre-indo-europeană1... Tracii şi
cimerienii participau la o cultură protoistorică ale cărei iradiaţii
succesive au traversat Asia Centrală şi au suscitat apariţia noilor
configuraţii culturale pe malurile Mării Chinei... Anumite regiuni
eminamente conservatoare din Europa (printre care trebuie
întotdeauna amintite Balcanii şi România) revelează straturi de
cultură mai arhaice decât cele reprezentate, de exemplu, de
mitologiile «clasice» greacă şi romană... Un anumit număr de
elemente culturale pre-indo-europene şi paleo-indo-europene s-au
conservat aici mai bine decât oriunde în Europa (excepţie fac
poate Pirineii şi Irlanda)*4 [56]. în ce priveşte însemnătatea
moştenirii noastre culturale, marele istoric al religiilor conchidea:
„Exegeza materialelor româneşti şi sud-est europene înlesneşte
analiza tradiţiilor religioase populare din India, Asia Centrală,
Extremul Orient şi Mesoamerica, şi este, la rândul ei, validată de
rezultatele obţinute în aceste arii culturale exotice** [57].
Indiferent însă de sensul migraţiei şi al circulaţiei limbilor
indo-europene şi al interferenţelor culturale şi spirituale între
populaţii din Europa şi cele din îndepărtata Indie, se poate constata
prezenţa în limba română a unor cuvinte foarte asemănătoare sau
chiar identice cu o seamă de cuvinte indiene. Studii de specialitate
au condus la realizarea unei liste ce conţine nu mai puţin de 700 de
cuvinte de provenienţă sanskrită [58],
Vom observa mai întâi că substantivul comun om (derivat
din latinescul homo, având la origine un cuvânt al protolimbii
indo-europene) se deosebeşte de echivalentele sale din ginta
limbilor latine, întrucât este singurul cu ortografie identică
fonemului sacru OM din sanskrită. Semnalăm că unii cercetători
atribuie calitate de loc sacru vârfului omonim din masivul Bucegi
(cap. XV A).
l .mai ales simbolismul religios, dansurile şi instrumentele muzicale."

ii
i:
în continuare indicăm unele toponime dintre cele mai cu¬

noscute, arătând frecvenţa cu care apar1, iar în paranteză, cu¬
vântul indian şi semnificaţia sa.
Agnita (Agni, foc); 2 Bala (Baia, copil); nu mai puţin de 18
Buda, la care se adaugă derivatele: Budele, 3 Budeni, 14 Budeşti
(Buddha, Cel Iluminat); 6 Crasna, 2 Criş, 3 Grişan, 5 Crişeni, ca
să nu mai vorbim de râurile Criş (Krishna, Cel Negru); Deva
(Deva, zeitate), Ganaş (Ganas, zeităţi inferioare din anturajul lui
Shiva, aflate sub comanda lui Ganesha); Guruieni (Guru,
maestru); Lingă (Lingă, organul masculin, simbolul lui Shiva);
Măhal (Mahal, palat); Maia (Maya, iluzie); Mânu (Mânu,
părintele omenirii); Manga, Mangalia (Mangala, auspicios; este
totodată numele unei planete şi un alt nume al lui Karttikeya);
Moacşa (Moksha, eliberare din ciclul reincarnărilor); Nadis,
Nadişa, Nadişu (Nadis, canale energetice ale corpului subtil);
Parva (Parva, carte; Parvati, Munteanca); Pria (Priya, plăcut,
bun, drag); 3 Purani (Purana, vechi); 2 Racşa (Raksha, spirit
malefic, demon); Rada (ca onomastic), Radila (Radha, dim.
Radhika, consoarta lui Krishna); Ragu (Ragu, străbunicul lui
Rama); Răhău (Rahu, cauza eclipselor); 2 Rama, Ramna, Ramsca,
Ramscani (Rama, eroul Ramayanei, regele din Ayodhya); Sadău,
Sadu (? de la Sada-Shiva, Dumnezeu Atotputernic); Salva
(Salwa, Rajahstan, dar şi numele unui rege); 2 Sita, Sitani (Sita,
soţia lui Rama, fiica regelui Janaka); 2 Şandra (Chandra, Luna);
Şiviţa (dim.? de la Shiva); Ugra ( Ugra, unul din numele lui Rudra);
3 Vedea ( Veda, divina cunoaştere; scriptura ce o conţine); Vrata
(Vrata, penitenţă). Iar lista e departe de a fi completă...
NOTE
11 j Robert Graves, Joshua Podro, The Nazurene Gospel Restored,

Doubledăy & Comp. Inc., New York (f. an) este rodul colaborării dintre
R. Graves - expert în problemele greco-romane ale creştinismului primitiv
şi J. Podro - specialist în domeniul ebraico-aramaic.
1 în Codul poştal al localităţilor.

CAPITOLUL I 53
|2| H.A.R. Gibb, J.H. Kramers, Shorter Encyclopedia of Islam, E.J. Brill,
Leiden, 1953, p. 65.
[ 3] Sahih Al-Bukhari, vol . 6 , Hadith 3.
1 4] Dionisie Pseudo-Areopagitul, De Divinis nominibus II . 4; apud Vladimir
Lossky, Teologia mistică a Bisericii de Răsărit, Ed. Anastasia, Bucureşti,
1993, p. 101.
1 5 j Bhagavad-Gita 4.13; 9.5, (trad. Sergiu At-George), Ed. Informaţia,
Bucureşti, 1992.
1 6 1 Brihad-aranyaka Upanishad 1 .4. 1 ,3.
1 7 1 Mânu Smriti 1 .32, Nirnayasagar Press, Bombay, 1933.
[81 Karapatri, Shri Bhagavati tattwa, Siddhanta, 1944-1945, voi. V, p. 160.
|9J Shrimad Devi Bhagavatam 1.1.1 (transl. by Swami Vijnanananda),
Munshiram Manoharlal Publ.,New Delhi, 1992.
[10] Rig-Veda 8.7.125.
[11] Bhuvaneshwari Upanishad; apud A. Danidlou, op. cit., p. 390.
[12] Linga-archana Tantra; apud A. Danielou, op. cit., p. 388.
(13] Giridhara Sharma Chaturvedi, în Kalyana, Veda-anka.
[ 14] Jean Kowalevsky, Taina originilor, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1996, pp. 58-59.
1 15] P.Y . Saeki , The Translation of the Fragments of the Nestorian Writings in
China, I-t’ien-lun-ti-i, în Journal of the North China Branch of the Royal
Asiatic Society1 , Shanghai, Kelly & Welsh, vol. 64 (1933), p. 94 (32).
1 16] LaoTse, Tao-Te-Ching. (trad. Chin Tao-Kao), Allen & Unwin, London,
1970, cap. 40 şi 25.
|17| P.Y.Saeki, op. cit., Y-ti-erh,p. 88 (1 1).
[18] Gershom Scholem, Cabala şi simbolistica ei, Ed. Humanitas, Bucureşti,
1996, pp. 122-123,127,167.
1 19| Kalyana, Shiva a nka, Gita Press, Gorakhpur, p. 169; apud A. Danielou,
op. cit., p. 305.
|20[ Vaiyakarana manjusha; apud ibid., pp. 307-308.
[21[ Yasna IX, 2-3; apud Mioara Căluşiţă-Alecu, Limba românilor,
Ed. Miracol, Bucureşti, 1994, p. 57.
|221 Maitri Samhita.
|23| Cartea lui Enoh, Ed. Miracol, Bucureşti, 1997.
|24| I. Stancu, Călătorie în lumea cărţii, Ed. Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1970, ilustr. p. 95.
|25| Encyclopaedia Universalis, Encyclopaedia Universalis France, Paris, 1971,
ed. a IV-a, vol. 4, ilustr. p. 448.
1 26] Thomas Thilo, Arhitectura clasică chineză, Ed. Meridiane, Bucureşti
1981, fig. 47.
(27 1 Zimmer, Mituri..., fig. 36; C.G. Jung, Psihologie şi alchimie, Ed.Teora,
Bucureşti, 1996, vol. 1, fig. 39.
[ 28 1 Apud A. Danielou, op. cit., p. 308.
* în continuare, publicaţia va fi desemnată prin iniţiale: JNCBRAS.

54 IN LUMINA BIBLIEI
1 29 1 C.G. Jung, K. Kerenyi, Copilul Divin. Fecioara Divină, Ed. Amarcord,

Timişoara, 1994, pp. 55-56.
1 30 1 Stephen A. Hoeller, Sophia. The Gnostic Archetype of Feminine Soul-
Wisdom, în Shirley Nicholson, The Goddess Re-Awakening. The
Feminine Principle Today, Quest Books, Wheaton, Madras, London,
1989, p. 48.
131 1 Jean Chevalier, Alain Gheerbrant. Dictionnaire des symboles, Robert
Laffont/Jupiter, Paris, 1990, ilustr. p. 912.
1 32] Baring, Cashford, op. cit., ilustr. pp. 67, 68, 325.
133] Enciclopedia arheologiei şi istoriei vechi a României, Ed. Enciclopedică,
Bucureşti, 1994, voi. I, pp. 381-382.
1 34 1 V. spre pildă, Javed Khan, Islam Enlightened, Ritana Books, New Delhi,
1998, supracoperta.
1 35] Frith jof Schuon, Să înţelegem Islamul, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1994,
p. 217.
|36| Dan Costian, Yoga Spontană nr. 5, 18-23 (1995); Dan Costian, Revista
Română de Acupunctură 5(1) 46-52 ( 1 996); Spiritual Secrets in the Carbon
Atom, în Knowledge of Reality nr. 11, coperţile I şi IV, p. 1 (1997).
|37| Shri Bhagavat tattwa; apud A. Danielou, op. cit., p. 396.
(38 1 Thomas Gamkrelidze, V. Ivanov, Pour la science nr. 151, pp. 88-95
(mai 1990).
1 39 1 Spaţiul carpato-danubian cu două milioane de ani în urmă, în Almanahul
Magazin 1982, p. 37.
140] Dinu C. Giurescu, Istoria ilustrată a românilor, Bucureşti, 1981, p. 14.
|4 1 1 Virgil Vasilescu, Semnele cerului. Cultură şi civilizaţie carpatică,
' Ed. Arhetip, Bucureşti, f. an, p. 40.
|421 I.P. Frantov, Istoria universală, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1958, voi. 1,
pp. 127-128.
|43| V.A. Sofronov 1983, pp. 156, 338; Doluhanov, 1989, p. 30, apud
Vasilescu, p. 40.
|44| Al XV-lea Congres mondial de ştiinţe istorice, Bucureşti, 10-17 august
1980, apud Aurel Berinde, Simion Lugojan, Contribuţii la cunoaşterea
limbii dacilor, Ed. Facla, Timişoara, 1984, p. 40.
[451 Nicolae Densuşianu, Dacia Preistorică, Ed. Meridiane, Bucureşti. 1986,
pp. 147-160.
[46) Kaushitaki Upanishad 1.3-4.
|47] Madi Pavelescu, AST, 1981.
|48J Tăbliţele de argilă. Scrieri din Orientul Antic, Bucureşti, 1981, pp. 217-227.
[ 49 1 Citat de E. Condurachi , Str G-R, Miraculoasa lume a tracilor, pp. 24-25 .
[50| Berinde, Lugojan, op. cit., p. 41 .
1 5 1 1 Apud ibid., p. 47.
152) Marija Gimbutas, Civilizaţie şi cultură. Ed. Meridiane, Bucureşti, 1989,
pp. 65-68, fig. 5-7: Fig. 1-3 opuse p. 216.
) 53 1 Ibid., Cuvântul autoarei la ediţia română, Los Angeles, octombrie 1987,
pp. 49-50; p. 253.
CAPITOLUL I 55
[54] Mircea Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, Ed. Ştiinţifică şi

Enciclopedică, Bucureşti 1981, voi. 1, pp. 196-198; Riane Eisler, The
Chalice and the Blade: Our History, Our Future, Harper & Row, San
Francisco, 1987, pp. 42-59.
[55 ] Anne Baring, Jules Cashford, The Myth of the Goddess, Penguin Books,
Harmondsworth, 1993, pp. 53-56,155-156.
[56| Mircea Eliade, De la Zalnioxis la Genghis-Han, Ed. Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1980, pp. 161,190-191.
|57| Ibid., p. 16 - Prefaţa autorului la traducerea românească, Chicago University,
25 noiembrie 1978.
1 58 1 Berinde, Lugojan, op. cit.
CAPITOLUL II
!/
„DUMNEZEU A FĂCUT PE OM DUPĂ

CHIPUL SĂU“
„Va veni vreodată ziua când omul va desco¬

periprin cunoaştere ştiinţifică şi experienţă şi
manifestare pământească ceea ce spiritele au
ştiut dintotdeauna prin Dumnezeu, şi ceea ce
inimile noastre au ştiut prin dorul lor?"
Khalil Gibran [1]
„Ştiinţa fără religie este şchioapă, religia fără
ştiinţă este oarbă“
Albert Einstein [2]
„Pentru religie Dumnezeu este la începutul
gândirii, pentru ştiinţă El este atins la sfârşit .“
Max Planck [3]
Cum ar trebui să înţelegem afirmaţia din Geneză (Facere)

(1:27) care a dat titlul prezentului capitol? în modul creştin naiv
în care îl vedem pe Dumnezeu Tatăl zugrăvit în icoane ori în
opere de artă? Sub forma unui bătrân, cu barba albă, înveşmântat
în straie somptuoase, şezând pe un tron de aur? Sau, asemenea
închinătorilor lui Allah, care îl reprezintă fie sub forma unei
flăcări, ca într-un manuscris uigur din sec. al XV-lea aflat la
Biblioteca Naţională din Paris, fie nu-L reprezintă deloc, lăsând
nezugrăvite chipul, mâinile şi picioarele Creatorului? Nici evreii
nu îi atribuie un chip lui Dumnezeu. Apariţia lui Yahweh se
manifestă, de regulă, ca foc sau lumină (cap. XI E): Exod (Ieşire)
3:2: 19:18; Deuteronom (A doua Lege) 4:11-12: 5:4-5,22-24;
Ezechiel 1:27-28 etc. Cât despre hinduşi, ei consideră că Brahman
este mai presus de cunoaştere, deci de orice reprezentare.
CAPITOLUL II 57
Celebrul exeget al teologiei creştinismului ortodox Vladimir

Lossky afirma: „Când vorbim despre Dumnezeu, orice antro-
pomorfisme scripturistice trebuie abandonate" [4],
G. Turek constata că pe măsură ce ne apropiem de sfârşitul
acestui mileniu, tot mai mulţi oameni de ştiinţă devin conştienţi
că dincolo de realitatea fizică există o realitate spirituală. Tradiţia
indiană numeşte acest domeniu spiritual Virata (sanskr.). Multe
mitologii consideră Virata drept Fiinţa Cosmică, a cărei mani¬
festare aparentă este universul. Omenirea este privită drept inter¬
faţa conştientă între domeniul fizic şi cel spiritual. Această rea¬
litate devine manifestată ca o putere atotpătrunzătoare, care există
în întregul univers şi care ar putea oferi o soluţie teoriei unifica¬
toare pe care o caută în zadar toţi fizicienii de la Einstein încoace.
Vechile scripturi o numesc Paramchaitanya (sanskr.). Cu un
termen simplist (deoarece limbajul ştiinţific nu e capabil să ofere
un cuvânt potrivit pentru aceasta) poate fi numită vibraţii
( cbaitanya, sanskr.). Ea cuprinde atât cosmosul fizic, cât şi do¬
meniul spiritual, motiv pentru care înţelepţii au calificat-o drept
Universală sau Supremă (Parama, sanskr.). Paramchaitanya
reprezintă o forţă vitală deoarece în cosmos totul pare să fie
alcătuit din aceste „vibraţii", pătruns şi armonizat de ele [5].
Dar Fiinţa Cosmică nu include doar universul fizic, ci
totalitatea principiilor universale, împreună cu Conştiinţa care-i
precedă existenţa, energiile directoare, legile ce-i sunt proprii.
Omul e considerat de înţelepţii indieni drept diviziune a uni¬
versului (vyashu, sanskr.) sau microcosmos (kshudra-brahmanda,
oul minuscul al lui Brahma, sanskr.), în timp ce Fiinţa Universală
este macrocosmosul (Brahmanda, Oul lui Brahma, sanskr.).
Rig-Veda arată că la origine a existat Oul Primordial1
( Hiranyagarbha, sanskr.). „La început această lume era numai
nefiinţă. Exista. Se dezvolta. S-a transformat într-un ou. A
aşteptat timp de un an. S-a scindat. Una din cele două jumătăţi ale
cochiliei a devenit argint, cealaltă aur. Cea care era de argint
este acest pământ. Cea care era de aur este cerul" [6], Acestea
l Acesta aparţine mitologiei Zeiţei Pasăre (cap. XXI), iar amintirea sa se
menţine în obiceiul ouălor pascale.
corespund, de fapt, principiilor Masculin şi Feminin şi, după

cum vom vedea mai jos, canalelor laterale (solar - aurul şi lunar -
argintul). în opera celui recunoscut pe plan mondial ca părinte al
sculpturii modeme, Constantin Brâncuşi, Oul pare a fi o realizare
plastică a viziunii Genezei din Rig-Veda, de care se leagă şi nu¬
meroasele reprezentări ale Păsării măiastre a marelui artist
român, ca aspiraţie către elevaţia spirituală.
Mitul pelasgilor despre creaţie începe cu Eurymene, Zeiţa
Tuturor Lucrurilor. Din vânt (cap. XI C) ea a făcut marele şarpe
(cap. XI), Ophion, apoi, luând forma unui porumbel (cap. XXI)
a ouat Oul Universal pe Apele Primordiale. Ophion s-a înfăşurat
de şapte ori în jurul oului (ouroboros, cap. IV) până ce acesta s-a
despicat în două. Apoi a creat cele şapte puteri planetare (eoni,
cap. XIX C), punând peste fiecare un bărbat şi o femeie (Princi¬
piile Masculine şi Shakti ale lor). Primul bărbat s-a numit
Pelasgos, strămoşul pelasgilor (populaţia indigenă, negreacă, din
nordul Greciei) [7].
Corpul fizic al Fiinţei Cosmice - totalitate a tuturor corpu¬
rilor fizice - este Virata, guvernat de Brahma; Corpul subtil este
i Hiranyagarbha, aflat sub controlul lui Vishnu; Corpul cauzal este
Sarvajna (Omniscientul, sanskr.) şi se află în grija lui Shiva. Per¬
soana Cosmică este Purusha. în concepţia jainistă şi în filosofia
sankhya, purusha este monada vitală ( jiva) distinctă de materia
nevi© (prakriti; ajiva), respectiv de karma. în Bhagavad-Gita,
Arjuna l-a putut contempla pe Vishnu ca Fiinţă Cosmică
(Vishwarupa darshana; Vishwarupa, Forma Universală; darshana,
contemplare, sanskr.): „Văzând toţi zeii în trupul Tău, O, Zeule,
şi felurite fiinţe adunate, pe Brahma stăpânul aşezat pe lotus, pe
rishi şi pe toţi şerpii divini... Te văd fără început, fără mijloc şi fără
sfârşit, putere nesfârşită, braţe nesfârşite; drept ochi Soarele şi
Luna... întinderea dintre pământ şi cer este cuprinsă de Tine
singur, ca şi toate zările; văzându-ţi forma Ta uluitoare şi
groaznică, cele trei lumi sunt cutremurate, O, Mare Suflet...4* [8].
Analogia dintre Dumnezeu şi om poate fi explicată prin
corespondenţa ce există între Virata1 şi fiinţa umană, la nivelul
1 Cel Glorios (sanskr.).

CAPITOLUL II 59
corpului subtil (sukshma sharira; opus corpului fizic, grosier -

sthula sharira, sanskr.). Aşa cum în orice om există energia
Kundalini (reflectarea energiei cosmice a lui Virata), iar corpul
energetic uman este structurat într-un sistem de centri sau plexuri
energetice ( chakra, sanskr.) şi canale energetice (nadi, râu,
sanskr.), tot astfel Virata are în alcătuirea Sa centri şi canale
primordiale (Adi Chakra, respectiv Adi Nadi, sanskr.).
Relaţia dintre Divinitate şi om apare în cuvintele lui Iisus:
„Rămâneţi în Mine, şi Eu în voi“ (loan 15:4; 15:5,7). „Eu în ei,
şi Tu în Mine“ (17:23). Şi Bhagavad-Gita atestă analogia omului
cu Fiinţa Supremă: „Cei care Mi se dăruiesc cu dragoste se află
în Mine, şi Eu Mă aflu în ei“ [9] sau, în altă traducere: „Eu sunt
ce este el. El este ce sunt Eu“ [10]. Iar în Upanishade stă scris:
„Ceea ce este aici este acolo. Ceea ce este acolo este aici. Cel ce
vede în asta o deosebire, rătăceşte din moarte în moarte" [11] . în
Tabulla smaragdina se afirmă că „ceea ce este jos este aidoma cu
ceea ce este sus, şi ceea ce este sus cu ceea ce este jos“ [12]. Fiind
asemenea Fiinţei Supreme, deci perfecţiunii, în Coran se spune
despre om: „Noi l-am făcut pe om cu cel mai frumos chip" (95.4).
în Vechiul Testament Dumnezeu Se autodefineşte ca Fiinţă:
„Eu sunt Cel ce sunt" (Exod 3:14), iar lui Moise i se dezvăluie chiar
imaginea corpului divin: „Mă descopăr lui, nu prin lucruri grele de
înţeles, ci el vede chipul Domnului" (Numeri 12:8). Este exclus că
el ar fi văzut faţa divină, căci în iudaism ea nu este reprezentată,
iar cel ce ar fi văzut-o era sortit morţii. Astfel, Dumnezeu îi spune
lui Moise: „Faţa nu vei putea să Mi-o vezi, căci nu poate omul să
Mă vadă şi să trăiască»" (Exod 33:20; 33:23). Din acelaşi motiv,
când S-a manifestat Dumnezeu, ,Jlie şi-a acoperit faţa cu mantaua"
(1 Regi 19:13). Potrivit tradiţiei, lui Moise i-a fost revelată
Shekhinah; aşa e interpretată Faţa lui Dumnezeu 1 . Noi credem
că, mai curând, lui Moise i-a fost revelată structura corpului subtil,
proiecţie în plan uman a Fiinţei Divine.
Iisus spune despre Tatăl: „Nu I-aţi văzut deloc faţa" (loan
5:37; şi 6:46), lucru arătat de altfel şi de evanghelist: „Nimeni n-a
l penuel sau peniel, ebr. (Geneza 32:30); prosopon (gr.) literal, faţa (aici:
a lui Dumnezeu), dar e folosit în general pentru a desemna persoana.
văzut vreodată pe Dumnezeu" (1-18). loan Gură de Aur

(Chrysostomos, gr.; 344-407d.C.) a reluat; „Nimeni nu L-a văzut
vreodată pe Dumnezeu" [13]. Toţi profeţii (iacov, Geneza 32:30;
Isaia 6:1; Mica, 1 Regi 22:19; Danieli:9; etc.) care au afirmat că
L-au văzut pe Dumnezeu, au zărit fie manifestările divine (cap.
XI E), fie incarnări divine (Avatar, sanskr.; cap. XIX B) sau
pogorăminte (sygkatabasis, gr.), spre pildă cele numite îngerul
Domnului (Geneza 16:7; 19:1; Judecători 6:22; 13:3; etc.). Aceste
pogorăminte corespund, în gândirea lui loan Chrysostomos,
lucrărilor sau energiilor revelatoare care coboară spre noi şi de
care vorbesc cei trei mari Părinţi cappadocieni1 [14]. Refe-
rindu-se la primul dintre aceştia, Lossky arăta: „Dumnezeu Se
arată făpturilor în energiile Sale «care pogoară până la noi», după
cuvântul Sfântului Vasile" [15].
Episcopul Kowalevsky îl considera pe Adam drept Pan-
anthropos, macro-anthropos, faţă de care universul este micro-
anthropos [16]. într-un Midrash din sec. al II-lea sau al III-lea,
Adam este de o mărime şi de o forţă cosmice [17].
Despre Fiinţa Universală, Platon scria: „Acest univers este -
din cauza providenţei Zeului - cu adevărat o fiinţă însufleţită şi
raţională" [18]. „După părerea noastră, aflată în limita unui
discurs verosimil, lumea este, în întregul ei, un singur zeu" [19].
„Pentru etrusc2, totul era viu, întregul univers trăia; iar trea¬
ba omului era să trăiască el însuşi în mijlocul acestuia. El trebuia
să aspire în sine viaţa din uriaşele vitalităţi călătoare ale lumii.
Cosmosul era viu, ca o vastă creatură... întregul era viu şi avea un
mare suflet" [20].
Şi în cosmologia jainistă, universul e considerat un organism
viu (dar nemuritor) [21].
Iisus se referă la centri („locaşuri") ce există în Virata -
numit „casa Tatălui Meu" - şi la faptul că Fiul Divin guvernează
unul din acestea (cap. XIX C): „în casa Tatălui Meu sunt multe
locaşuri... Eu Mă duc să vă pregătesc un loc" (loan 14:2).
1 Vasile cel Mare, Grigorie de Nazianz, Grigorie de Nyssa.
2C. 1 000-c. 3<Xl î.d.C,
CAPITOLUL II 61
Isaia (45:3) aminteşte de comorile din locurile secrete

(chakre) pe care le hărăzeşte Divinitatea: „îţi voi da... bogăţii
ascunse ale locurilor secrete1, ca să ştii că Eu sunt Domnul Care
te chem pe nume, Dumnezeul lui Israel". în Vechiul Testament
se vorbeşte foarte des de chakrele primordiale numite ceruri
{shamaim, ebr.), având aceeaşi iniţială (litera shin, dinte, ebr., în
formă de trident, sugerează cele trei canale) ca divinul Nume
( Ha-Shem, ebr.). Acestea au fost create în Virata chiar de la
început: „La început, Dumnezeu a făcut cerurile şi pământul"
(Geneza 1:1). Alte referiri despre ceruri întâlnim în Geneza 2:4,5;
Psalmi 8:3; 33:6; 89:11; 102:25; 136:5; 146:6; Isaia 44:24;
Ieremia 10:12; 51:15 etc.
„Deschiderea cerurilor" (Ezechiel 1:1; Matei 3:16; Marcu
1:10; Luca 3:21; Fapte 7:56; 10:11; Apocalipsa 4:1; 15:5; 19:11)
la care sunt martori profeţii (cap. XIX C), indică deschiderea
-
chakrelor adică Iluminarea, Realizarea Sinelui, atingerea stării
de Yoga (unirea cu Absolutul).
Doctrina esoterică a Kabbalei, considerată ca fiind o reve¬
laţie primită (Qabbalah, de la qabel-a primi, a conţine, ebr.), a
apărut pe scena istoriei evreieşti către finele sec. al XII-lea, în
Languedoc. Ea are la bază două cărţi: Zohar2 (numele complet:
Sepher 3-Ha-Zohar, Cartea Splendorii, ebr.), a cărui parte princi¬
pală (realizată între 1280 şi 1286) este atribuită lui Moses de Leon4
şi Sepher Yetzsrah (Cartea Formării sau Cartea Creaţiei, ebr.) -
atribuită, potrivit tradiţiei, lui Avram -, în care se descrie pentru
întâia oară arborele sephirotic (cap. IV). Zoharul dezvăluie şi el
reflectarea structurii Fiinţei Cosmice la nivel uman. „Cel Prea¬
sfânt, binecuvântat fie Numele Său, a creat omul imprimându-i
imaginea regatului sfânt care este imaginea a tot5" [23]. „Aşa
cum firmamentul este însemnat cu stele şi alte semne lizibile de
1 După traducerea Darby (în textul românesc apare: „bogăţii îngropate").

2 Literal, zo/iarînseamnă radianţă.
5 Sephir (arab.) de unde a provenit cifra.
4 După alţii, autorul Zoharului ar fi Rabbi Simeon ben Yohai (urmat de
fiul său Rabbi Eleazar) sau chiar Meister (Magistrul) Eckhart |22].
5 Kol (ebr.).
către cei înţelepţi, tot aşa pielea, care e învelişul exterior al

omului, este însemnată cu linii lizibile de către cei înţelepţi" [24],
Cosmologia gnostică aminteşte de structura sistemului subtil
uman: „cu încăperi aşezate unele peste altele, şi repartizate fie¬
cărui zeu, cu tot atâtea scări câte erezii reprezintă acestea" spune
Tertullian, adversar îndârjit al gnosticismului [25]. în unele texte
apocrife1, spre pildă în Testamentul celor doisprezece Patriarhi,
se arată că cerul se compune din şapte trepte. Cifra şapte (sheva,
ebr.) trimite la Shiva şi, implicit, la structura lui Virata. Potrivit
tradiţiei, fondatorul cifrei şapte este Seth, al cărui fiu Enos a fost
a şaptea fiinţă umană (cele anterioare fiind Adam, Eva, Cain,
Abel, Enoh, Seth). De atunci „au început oamenii să cheme
Numele Domnului" (Geneza 4:26), kabbaliştii înţelegând prin
aceasta că stelei ebraice cu şase colţuri i s-a înscris în centru
Numele sacru, tetragrama, astfel încât „a început să strălucească
cu şapte raze" [26]. Să observăm că însuşi numele de Seth este
înrudit cu cifra şapte: sept (fi:.), sette (ital.). Suma 6 colţuri + 4
=
litere ale Tetragramei 10 este pleroma (gr.), plinătatea, zece
fiind numărul de sephiroth al Arborelui Vieţii (cap. IV). Totodată
: este şi suma celor 3 canale şi 7 chakre.
Nu întâmplător, sura ce deschide Coranul (Al-Fatiha) are
exact şapte versete. Scriptura islamică îl menţionează pe Virata
numindu-L „Domnul celor şapte ceruri" (23.88). Vom vedea, mai
jos, că şapte ceruri înseamnă cele şapte chakre primordiale. „S-a
suit la cer şi a făcut cele şapte ceruri unul ca altul" (2.27). „Şi aşa
îi săvârşi El ca şapte ceruri" (41.11). „Şi am zidit asupra voastră
şapte tării" (78.12). „A făcut Dumnezeu şapte ceruri peste olaltă"
(71.14). A se vedea şi 17.46; 25.75; 50.37. Punctul culminant este
Sahasrara numită împărăţia cerurilor (în creştinism), Paradis (în
iudaism şi Islam), descrisă de Coran ca tronul lui Dumnezeu:
„Domnul celor şapte ceruri şi al tronului Celui Prea înalt" (23.88).
„El este Cel Ce a făcut cerurile şi pământul în şase zile, apoi S-a
. suit pe tron" (57.4; 7.52; 10.3; 11.9; 13.2; 32.3; 57.4).
1 De la apokryphos (gr.): secret, ascuns. Cu timpul, sub influenţa Bisericii,

care a urmărit discreditarea acestor scrieri, cuvântul a căpătat sensul incorect de
fals.
CAPITOLUL II 63
Cartea sfântă a Islamului oferă o minunată descriere a

momentului când Profetul a primit Realizarea Sinelui, asemuită
cu o ascensiune (Mi’raj, arab.; cap. IV) a lui Mahomed (de fapt
a lui Kundalini), care a străbătut cele şapte ceruri până la lotusul
Sahasrarei: „Şi era pe orizontul cel mai înalt... şi el l-a văzut altă¬
dată la lotusul hotarului1 lângă grădina locuinţei2" (53.7,13-15).
Deşi inefabilă, această experiere mistică a extazului este cali¬
ficată de terminologia creştină drept înălţare la cer (Ilie; 2 Regi
2:11), sau răpire la cer (2 Corinteni 12:2), în deplină concordanţă
cu caracterizarea oferită de Islam. Pentru a primi Realizarea
Sinelui, corpul subtil al lui Mahomed a fost în prealabil purificat
(cap. XV C). Arhanghelii Gavriil şi Mihail (stăpânii canalelor
laterale) au spălat de pe trupul Profetului orice îndoială, idolatrie,
păgânism şi greşeală (cauze de blocaj ale chakrelor), folosind apă
din fântâna Zam-zam (apa vie a lui Kundalini; cap. XI D) şi i-au
umplut corpul cu înţelepciune şi credinţă (calităţi divine ale
chakrelor). Vehiculul ascensiunii (Realizării Sinelui) este iapa
Al-Burak, descrisă ca având cap de femeie [27]. Este fără
îndoială materna Kundalini. în fiecare cer (Adi Chakra) Profetul
întâlneşte câte un trimis al lui Dumnezeu (Avatar; cap. XIX B),
de la Adam (simbolul primei chakre, Muladhara) la Iisus
(stăpânul chakrei Agya care precede Paradisul Sahasrarei) [28].
Pildele sau Proverbele lui Solomon (Mishie Shlomo, ebr.)
menţionează şi ele cele şapte chakre, numite aici „stâlpii casei"
(corpul subtil), operă a înţelepciunii sau Sophia (gr.) - nume dat de
gnostici, desemnând-O pe Mama Divină (v. Cap. XX C 4), deci pe
Adi Shakt3 a cărei proiecţie, energia Kundalini, iluminează cele
şapte chakre. Iată textul: „înţelepciunea şi-a zidit casa, şi-a tăiat cei
şapte stâlpi" (9:1). Coloanele templului4 lui Solomon corespund
canalelor laterale: cea din dreapta (yamin, ebr.) se numeşte Yakhin
1 Sidrat-ul Muntaha ( sidr, copacul-lotus sau copacul nabk, arab.), lotusul
ultimei limite (al şaptelea cer) dincolo de care nimeni nu poate trece 127].
2 Grădina Edenului, locuinţa lui Dumnezeu.
3 Stăpânul Descendenţei „zămisli din sine însuşi, ca primă creaţie a sa,
Puterea Sfântă, adică «întreita înţelepciune»" [29].
4 în Noul Testament, corpttl omenesc este desemnat metaforic ca templu:
„El le vorbea despre Templul trupului Său“ (loan 2:21).
j r
şi cea din stânga (smolah, ebr.) - Boaz. în Zohar, Rabbi Yehuda

aminteşte şi el de aceste coloane: „Ştim totuşi prin tradiţie că
lumea se sprijină pe şapte coloane... Rabbi Yosse i-a răspuns: «în
adevăr, lumea se sprijină pe şapte coloane»44 [30].
Metafora stâlpilor-chakre există şi în Coran: „Dumnezeu este
Cel Ce a ridicat cerurile fără stâlpi pe care i-aţi vedea44 (132; |
31.9). Stâlpii nu se văd (corp subtil), dar există, altminteri preci¬
zarea nu ar fi avut rost. Corpul subtil este cetatea „Iram, cu mulţi
stâlpi, asemenea căreia n-a fost nimic făcut în ţară44 (89.6-7).
în concepţia talmudică, Shekhinah (manifestarea lui î
Dumnezeu, cap. XX B) se înalţă în cele şapte ceruri. Potrivit lui
Philon, numărul şapte este cel „al perfecţiunii depline44 [31].
Faptul că anticii considerau că şapte este un număr plăcut zeilor,
denotă o cunoaştere a existenţei celor şapte centri subtili.
Pythagoras îl considera numărul climacteric, culminant (climax,
în gândirea filosofică este asociat ascensiunii unei scări).
Scholem arată că „gnosticii evrei din sec. al II-lea şi al III-lea
ştiau, spre exasperarea filosofilor din Evul Mediu, despre un «corp
al Divinităţii» (Shiyur Qomah, literal: măsura corpului, ebr.)“ [32].
în Zohar se arată: „Aşa cum corpul omului este format din
membre şi articulaţii de ranguri diferite, având fiecare asupra
celorlalte o acţiune şi o reacţie şi constituind laolaltă un organism,
tot aşa se întâmplă şi cu lumea: toate creaturile din ea sunt
organizate la fel ca membrele care se află într-o relaţie ierarhică
unele faţă de altele şi, când sunt bine organizate [sau: sunt de
acord], atunci alcătuiesc, în sensul cel mai exact al cuvântului, un
organism44 [33]. O cărticică de 30-40 de pagini, intitulată Bahir
(luminos, ebr.), este una din cele mai vechi scrieri kabbalistice,
fiind apărută către 1180 în sudul Franţei. în ea se vorbeşte de „şapte
forme sfinte ale lui Dumnezeu44, fiecare corespunzând unei părţi a
corpului uman [34]. în limbajul Kabbalei, Merkabah (ebr.) - lumea
cerească şi Tronul lui Dumnezeu - constituie arhetipul, modelul
primordial, ideal, după care au fost realizate toate lucrurile.
O concepţie creştină despre Fiinţa cosmică se întâlneşte la
Emanuel Swedenborg (1688-1772) care, în viziunile sale, a
perceput totalitatea cosmosului în mod antropomorf [35]. El
aminteşte chiar de împărăţia cardiacă, de cea pulmonică a cerului
K
CAPITOLUL II 65
etc. [36]. El conchide că organismul uman e o reflectare a

multiplelor ceruri: „Multitudinea acestor mici glande poate fi
comparată şi cu multitudinea societăţilor angelice din ceruri,
care... după cum mi s-a spus, sunt ordonate în acelaşi fel ca şi
glandele11 [37]. Despre relaţia dintre chakre şi glandele umane
vom vorbi în cele ce urmează.
Dr. Dumitru Constantin, autorul cunoscutului volum Inteli¬
genţa materiei, defineşte un „model informaţional cosmic11 şi un
„model energetic individual11. Recunoaştem aici pe Virata şi,
respectiv, corpul subtil uman. „Câmpul informaţional universal11,
citim mai departe, poate fi „asimilat cu un «creier invizibil» de pro¬
porţie cosmică11. „Modelul energetic fundamental11 specific întregii
lumi vii [38] ar corespunde, deci, energiei Kundalini. Autorul îşi
pune întrebarea: „Este aşa greu de priceput de noi azi ceea ce cu
multe mii de ani în urmă deja se ştia?11 [39]. Tompkins şi Bird
considerau că „înţelepciunea antică... aruncă o lumină absolut nouă
asupra energiei corpurilor umane sau vegetale şi asupra relaţiei
celulelor individuale cu cosmosul în ansamblul său11 [40]. Nu de
mult, Carl Sagan aprecia, plin de speranţă: „începem să înţelegem
Cosmosul care se află în noi, aşa cum noi ne aflăm în el“.
în corpul subtil uman se află un ansamblu de canale ener¬
getice, unele din ele folosite în medicina tradiţională extrem
orientală (acupunctură, presopunctură etc.) sub denumirea de
meridiane. Energia vitală care animă chiar şi cosmosul e numită
Ch ’i (chin .) sau K’i (japon .) 1 , iar meridianele - cărările lui Ch ’i.
Acupunctura se referă la o „«energie ancestrală» care se află la
originea tuturor energiilor organismului11 şi utilizează termenul de
„meridiane curioase11 pentru a desemna traseele acestei energii
subtile care nu sunt în legătură cu un sistem viscere-organ, ci cu
sistemul nervos (creier şi măduva spinării). Ele mai sunt numite
şi „vase minunate11. „Circulaţia energiei ancestrale reglează ener¬
gia totală a organismului. Ea este întotdeauna bipolară şi reglează
potenţialul pozitiv şi negativ ... Medicina chineză vorbeşte şi de
aspectul «imaterial» al energiei vegetative, reprezentat de energia
psihică11 [41].
1 în timp ce sufi o numesc baraku (arab.), apropiat de Burak, iar kabaliştii
yesod (ebr.).
5
Pentru prezentarea succintă a concepţiei Yoga, vom reduce

traseele energetice la trei canale principale. Canalul central
( Sushumna nadi, sanskr.) corespunde sistemului nervos paraT
simpatic, măduvei din coloana vertebrală şi nu este accesibil i
acupuncturii, presopuncturii sau practicanţilor Hatha Yoga, care
apelează exclusiv la canalele laterale (Ha, Soare şi Tha, Lună,
sanskr.). Este canalul echilibrului (Sattwaguna , sanskr.). în acu¬
punctura ar corespunde canalelor principale (deoarece comandă
sau au legătură cu celelalte meridiane) reprezentate de traseele ce
încep de la extremitatea coccisului (respectiv de la un punct situat
între organele genitale şi anus) şi urcă pe linia mediană (poste-
rioară sau anterioară) de-a lungul coloanei vertebrale până la
craniu [42]. Canalul stâng (Ida nadi, sanskr.), de-a lungul lanţului
ganglionar simpatic stâng, este canalul tendinţei feminine (Yin,
chin.), lunare, reci, letargice (Tamo guna, sanskr.). Canalul drept
(Pingala nadi, sanskr.), ce urmează lanţul ganglionar simpatic
drept, este canalul tendinţei masculine (Yang, chin.), solare,
calde, dinamice (Rajoguna, sanskr.). Nu putem să nu remarcăm
analogia termenilor Yang-Yin, cu simbolurile indiene: masculin
(Lingă) şi feminin ( Yonî). La origine, Yang desemna strălucirea
Soarelui, iar Yin - obscuritatea. Canalele laterale pot fi caracteri¬
zate şi prin alte diade antitetice (în ordinea Ida/Pingala): mi¬
nus/plus, pasiv/activ, receptiv/cmisiv, dorinţă/acţiune, umed/uscat,
întuneric/lumină, noapte/zi, trecut/viitor, solve/coagula (termeni j
alchimici, cap. IV; le corespund forţa centrifugă - utkranti, sanskr.,
respectiv atracţia centripetă - adana, sanskr.) etc. (v. şi cap. I), în
timp ce canalul central corespunde unei poziţii neutre, de echilibru
(pratishtba, sanskr.), zero matematic, sau prezent. Această
caracterizare s-ar putea compara cu sarcina electrică a particulelor
elementare: electron (negativ), proton (pozitiv) şi neutron (neutru).
Cele Irci tendinţe (guna, sanskr.), a căror împletitură alcătuieşte
universul, nu sunt altceva decât reflectarea aspectelor lui Adi
Shakti: Maha-Lakshmi creează Sattwa guna, Maha-Saraswati -
Rajo guna şi Maha-Kali - Tamo guna. Ele corespund triadei
zeiţelor Dcmeter, Kore şi Hecate. în Theogonia sa Hesiod o :'
slăveşte pe Hecate, cunoscută în lumea antică drept zeiţa cu triplu
corp, ce deţine o triplă putere (Shakti, sanskr.) asupra celor trei
CAPITOLUL II 67
tărâmuri. Hekateia erau înălţate peste tot unde se întretăiau trei

drumuri 1 [43]. în mitologia greacă ele sunt, de asemenea, cele
trei Graţii (Gratiae, lat.; Charites, gr.; de remarcat că Adi Shakti,
ale cărei manifestări sunt cele trei, este cea care acordă harufî,
Realizarea Sinelui): Charis, Mia şi Pasithea (lat.) sau Euphrosine
(Cea veselă), Thalia (Cea înfloritoare) şi Aglae (Cea strălu¬
citoare, gr.). Ele sunt totodată cele trei Parce (Parcae, lat.; Noms,
germ.): Nona, Decuma şi Morta, având ca echivalent grecesc
cele trei Moirai: Klotho, Lahesis şi Atropos. în tradiţia populară
românească sunt cele trei ursitoare3, cele trei sânziene sau iele:
Savatina, Rujalina şi Margalina (se observă apropierea fonetică de
numele sanskrite). Arătăm că, potrivit celei mai îndepărtate tradiţii,
şi numărul muzelor din Helikon era de trei: Melete (exerciţiu,
pregătire, studiu), Mneme sau Mnemosyne (memorie) şi Aoede
(cântec) [44]. Rolul muzelor era acela de a purifica (katharsis, gr.).
în ciclul arthurian, pe Insula fermecată întâlnim trei stăpâne care
sunt cele trei gune, manifestări ale Zeiţei Mamă. în Faust citim:
„Zeiţe domină-n singurătate,/... Vorbim de ele în perplexitate/ Sunt
Mumelel“ (Gottinen thronen hehr in Einsamkeit,/... Von ihnen
sprechen ist Verlegenheit/ Die Mutter sind es!“, germ.) [45].
Revenind la hinduism, cele trei sunt Shakti ale divinităţilor
masculine care alcătuiesc Trimurti (murti, aspect, sanskr.), triada
hinduistă: Brahma (Creatorul), Vishnu (Suportul creaţiei, al
evoluţiei) şi Shiva (Distrugătorul creaţiei la încheierea marelui
ciclu - cap. XIX A). Sunt etapele oricărei evoluţii: naşterea, apoi
existenţa, trăirea (păstrarea, menţinerea sau dăinuirea vieţii) şi
moartea. Cele trei manifestări sunt aspecte ale Principiului Unic
(Brahman), descris în Bhagavad-Gita „drept Cel ce susţine
fiinţele, drept Cel ce le distruge, drept Cel ce le creează" [46].
Aşa cum există o relaţie între Virata şi fiinţa umană, Trimurti se
reflectă la nivelul triadei sanguine: globulele roşii (hematii)
creează premisa vieţii întrucât oxigenează organismul, globulele
*Trei canale (această intersecţie are loc la nivelul chakrei Agya).

2 Grace (engl.; fr.) se traduce prin har.
3 De la a urzi: ordire (lat.) sau orizo (neogr.); klotho (a toarce, gr.) a dat
numele uneia din Moirai.
68 ÎN LUMINA BIBLIEI f:
albe (leucocite) asigură susţinerea prin combaterea oricărui atac <

al agenţilor patogeni, iar plachetele (trombocite) determină '
distrugerea, producând coagularea sângelui. Se poate observa, de
asemenea, că la nivel atomic, câmpul cuantic generează o |
varietate infinită de forme pe care le susţine şi, în cele din urmă,
le reabsoarbe. Astfel, fizica modernă confirmă concluziile la care
înţelepţii Orientului ajunseseră pe cale intuitivă. „în pace, fiecare
îl va diviniza, ca pe Cel din Care se trage1, ca pe Cel în care se
va topi2, ca pe Cel în Care respiră3" [47]. Zobarul descrie de
asemenea aceste trei principii călăuzitoare: „Rabbi Yehuda
spune: «Omul este condus de trei ghizi: raţiunea..., pasiunea... şi,
în sfârşit, instinctul de conservare». Rab Dime desemnează acest
ultim ghid al omului sub numele de «bază a existenţei»" [48],
într-adevăr, Pingala e canalul raţiunii, Ida e cel al pasiunii, iar
Sushumna e canalul susţinerii. Tripla hypostasis divină se re¬
găseşte sub formă de incarnări. Cu titlu de exemple, menţionăm
aici: Vechiul Testament - Domnul (singular) îi apare lui Avraam
la stejarul lui Mamre4 (Geneza 18:1), profetul văzând trei bărbaţi
(18:2); Noul Testament - cei trei magi din Răsărit (Matei 2:1);
Scripturile indiene - Dattatreya, incarnarea Trimurti ca principiu
al Gurului Primordial (cap. X).
Sistemul vegetativ şi, implicit, canalele subtile, acţionează
asupra plexurilor nervoase: parasimpaticul le decontractă, furni¬
J
zând energie, în timp ce simpaticul le contractă, consumând ener¬
gie. Canalele laterale se încrucişează la nivelul frunţii, unde se află
chiasma optică (intersectarea nervilor optici), terminându-se prin
două proeminenţe situate în dreptul emisferelor cerebrale. Se ştie
că acestea din urmă controlează părţi opuse ale organismului.
Deşi medicina occidentală nu face distincţie între funcţiile celor
două lanţuri ganglionare ale sistemului nervos simpatic - în timp
ce Yoga atribuie calităţi deosebite canalelor laterale corespunză¬
toare -, vom observa că emisferele cerebrale (unde se află extre-
1 Brahma.
2 Shiva.
3 Vishnu.
4 Mamre simbolizează Arborele Vieţii, corpul subtil.
w
CAPITOLUL II 69
mităţile canalelor) sunt specializate în funcţii diferite: cea stângă

e consacrată gândirii logice şi analitice, iar cea dreaptă - intuiţiei
şi sintezei [49]. Corespondentele subtile ale emisferelor sunt
numite ego (terminaţia canalului drept, în partea stângă a capului)
şi superego (terminaţia canalului stâng, în partea dreaptă a capu¬
lui). Cunoscuta imagine a simbolului taoist Yin- Yang figurează
dispunerea acestor elemente subtile. Ceea ce este însă absolut
uimitor, e faptul că exact aceeaşi imagine apare incizată pe o cupă
din anii 4 300 1 î.d.C. (deci cu circa două milenii premergătoare
simbolului din China) găsită la Hăbăşeşti, judeţul Iaşi [51].
într-un alt registru, numele eroului din basmul omonim
Harap-Ally1 exemplifică echilibrarea antinomiilor Yin-Yang.
Chakrele, în număr de şapte, sunt înşiruite la nivelul -
plexurilor nervoase şi al glandelor endocrine - în lungul canalului
central (având proiecţii corespunzătoare pe canalele laterale), în
următoarea ordine ascendentă: Muladhara (plexul sacral; glandele
sexuale), Swadisthana (plexul aortic; glandele suprarenale),
Manipura sau Nabhi (plexul celiac; pancreasul), Riddhaya sau
Anahatha (plexul cardiac; timusul), Vishuddhi (plexul cervical;
tiroida), Agya (chiasma optică; hipofiza şi epifîza), Sahasrara
(zona limbică a creierului). Profesorul Umesh C. Rai arată că
sistemul limbic poate acţiona ca mediator între gândirea conştien¬
tă şi activităţile involuntare ale sistemului nervos vegetativ [52].
Determinarea unor parametri fizici a condus cercetătorii la
concluzii ce confirmă existenţa chakrelor: „Aceste măsurători,
declară Harvalik, ne fac să ne gândim că puncte sensibile radia¬
ţiilor trebuie să fie situate în regiunea plexului solar şi că ar mai
fi şi altele, poate, în cap sau creier" [53].
Sahasrara are sensul literal de lotus cu o mie de petale (sanskr.).
în secţiune sagitală creierul uman prezintă un sistem de fibre ce
alcătuiesc corona radiata, capsula internă ce sugerează cele o
mie de petale. Secţiunea orizontală dezvăluie, pe de o parte, o
structură asemănătoare: radiatio corporis callosi, iar pe de altă
* Datare cu carbon radioactiv [50].

1Prezentând o curioasă analogie cu numele oraşului antic Harappa, centru
deosebit de important al civilizaţiei Indusului.
i
parte cele 12 perechi de nervi cranieni dispuşi radial asemenea |

petalelor unei flori. I
în jurul chakrei Nabhi se află o zonă circulară numită Vid:sau
Bhava Sagara ( Oceanul Iluziilor, sanskr.). în taoism este numită j
Oceanul Energiei, şi corespunde lui Hara (jap. ). Parasimpaticul
este întrerupt în zona chakrelor Nabhi şi Swadisthana, de la
nervul vag în jos. Vidul este localizat la nivelul diafragmei care
taie respiraţia abdominală de respiraţia pulmonară. Traumatismul
naşterii implică năvala aerului în plămâni şi întreruperea con¬
tactului matern prin tăierea cordonului ombilical. La nivel subtil
are loc întreruperea canalului Sushumna şi formarea Vidului.
Pentru ca în procesul Realizării Sinelui energia Kundalini să
poată străbate Vidul ( vacuus, lat.), continuându-şi ascensiunea,
este necesar ca acesta să fie umplut cu vibraţiile divine
(Paramchaitanya), altminteri Dumnezeu lipseşte: vacare Deo
( vacare, a lipsi, lat.). Acesta pare a fi motivul pentru care prac¬
ticanţii isihasmului (cap. XXV A) îşi concentrează atenţia, în
timpul meditaţiei, asupra ombilicului.
Structura lui Virata se manifestă nu numai în sfera corpului
subtil, dar şi la nivelul structurii intime a celulelor. Dr. Ram
Mishra, profesor universitar din Canada, a descoperit că recep¬
torii de membrană1 sunt structuraţi astfel încât formează şapte
bucle conformaţionale ce corespund celor şapte chakre şi au
fiecare o funcţie specifică. Aşa cum blocajul unei chakre conduce
la disfuncţia unui anumit ţesut, tot astfel alterarea sau distor-
sionarea unei bucle determină disfuncţia celulei, având drept
consecinţă perturbări mentale, neurologice sau psihosomatice.
Spre exemplu, blocarea chakrei inimii (Anahatha) duce la apariţia
unor boli cardiovasculare, a hipertensiunii arteriale şi însuşi
receptorul adrenergic e alterat la nivelul celor şapte bucle. Dr.
Mishra ajunge la concluzia că folosind metoda Sahaja Yoga se
pot „curăţa“ nu numai chakrele majore ale corpului, dar şi
minichakrele aflate la nivel celular [54].
1 Receptorii de membrană informează asupra mediului înconjurător,
suplinind, la monocelularele cele mai primitive, rolul sistemului nervos
specializat în culegerea de informaţii periferice.
CAPITOLUL II 71
în viziunea poetică a complexului artist şi filosof care a fost

William Blake (1757-1827), considerat azi un mare iniţiat,
„odinioară omul cuprindea în membrele sale puternice toate lu¬
crurile cerului şi pământului" [55], admiţând că energia
Kundalini era cândva activă în toate fiinţele umane. Invităm
cititorul să contemple o minunată litografie a acestuia, care
figurează Soarele pe piciorul drept (canalul solar, Pingala) şi
Luna pe piciorul stâng (canalul lunar, Ida) [56]. O descriere
asemănătoare aflăm în manuscrisele nestoriene descoperite în
China: „Existau, într-adevăr, două manifestări (ale Unuia
Dumnezeu Tatăl). De pildă, acestea puteau fi asemuite mâinilor
sau picioarelor drepte şi stângi" [57]. în Coran stă scris: „Dar nu
vedeţi cum a făcut Dumnezeu şapte ceruri peste olaltă şi a pus
Luna în ele ca lumină şi a pus Soarele ca o candelă?" (71.14-15).
„Cel Ce a ridicat cerurile... S-a aşezat pe tron şi a silit la muncă
Soarele şi Luna. Totul grăbeşte la un termen hotărât... Poate
credeţi într-o întâlnire cu Domnul vostru!".(13.2). întâlnirea e
Unirea (Yoga), Realizarea Sinelui. Origen scria: „Tu însuţi eşti
chiar o altă mică lume şi ai în tine Soarele şi Luna ca şi stelele"
[58]. Sf. Francisc din Assisi (11827-1226) se referea la analogia
cosmică, atunci când vorbea de „fratele Soare şi sora Lună şi
Stelele, fratele Vânt, fratele Foc şi sora noastră, Mama ţărână".
Regăsim aici aşa-numita Triadă Vedică: Surya (Soarele) - Vayu
(Vântul) - Agni (Focul), alături de alte zeităţi hinduiste: Chandra
(Luna), Bhumi Devi (Zeiţa Pământ). La rândul său, Sf. loan al
Crucii (Juan de la Cruz din Spania, 1542-1591) exclama: „Al
meu e Soarele, a mea Luna, ale mele Stelele, a mea Mama lui
Dumnezeu... Ce mai vrei şi ce mai cauţi, o, suflet al meu!" [59],
Reflectarea structurii macrocosmosului la nivelul micro¬
cosmosului uman este o concepţie holistică (holos, întreg, gr.),
având la bază principiul pars per toto (partea reprezintă întregul,
lat.). Acest concept a fost însuşit de o pleiadă de cercetători
moderni din cele mai diferite domenii: fizicienii David Bohm şi
Geoffrey Chew, neurochirurgul şi psihiatrul Karl H. Pribram, Ilia
Prigogin, laureat al premiului Nobel (1977), psihologul Abraham
Maslow, medicul psihiatru Stanislaw Grof, biochimistul Rupert
Sheldrake, microbiologul Lynn Margulis, chimistul James
< 72 ÎN LUMINA BIBLIEI
! Lovelock, psihologul şi naturalistul .Peter Russell, pentru a da M \

numai câteva exemple.
încă dinainte de Socrate, filosofi precum Thales din Milet, ţ
Pitagora şi alţii proslăveau armonia cosmică. „în gândirea chi- j
neză antică şi medievală" - spune Joseph Needham - „Universul J
fizic era un întreg continuu ... Obiectele individuale interacţionau |
cu toate celelalte obiecte din lume... vibraţiile1 interacţionau cu |
toate celelalte obiecte din lume... vibraţiile lor individuale 1
depinzând în ultimă instanţă de alternanţa ritmică, manifestată la
toate nivelurile... Obiectele aveau; deci, propriile lor ritmuri, iar
acestea se integrau... armoniei universale" [60]. Concepţia iden¬
tităţii dintre parte şi întreg era exprimată de şcoala Avatamsaka
(sanskr.) a budismului Mahayana (Marele Vehicul; yarn, ve¬
hicul, barcă, pod plutitor, sanskr.) [61]. Acesteia îi corespunde,
în China, Şcoala Hua-yen, şi în Japonia, şcoala Kegon. Con¬
cepţia holistică se reflectă şi în medicina orientală integralistă,
care este opusă viziunii „atomice", difuze a omului, ce a început
| să câştige teren în occident, la sfârşitul sec. al XIX-lea (concepţia
bacteriomorfică), o dată cu afirmarea în pictură a stilului
impresionist cu care putem considera că se află în relaţie.
în Avatamsaka Sutra se menţionează metafora plasei lui
Indra (Indrajala, sanskr.), relatată astfel de Charles Eliot: „Se
spune că în paradisul lui Indra se află o împletitură de perle2
dispuse în aşa fel încât dacă o priveşti pe una din ele le vezi pe
toate celelalte reflectate în ea. Tot astfel, orice obiect din lume nu
este doar el însuşi, ci le implică pe toate celelalte" [62]. Este
exact ceea ce numim astăzi o hologramă.
Kabaliştii subliniau corelaţia între toate lumile şi nivelurile
de existenţă, întrepătrunderea a tot ceea ce există fiind guvernată
de legi exacte, dar insondabile. Exponenţii târzii ai curentului (de
exemplu Moses Cordovero, 1570) erau tributari concepţiei ho-
listice, afirmând: „Acolo unde stai sunt toate lumile" [63],
Din nou vom apela la William Blake, marele suflet realizat,
care descria cele de mai sus în versuri de o rară frumuseţe: „Să
1 Adică Paramchaitanya, v. mai jos.
2 Simbol al Sahasrarei (cap. XV A).
CAPITOLUL II 73
vezi lumea într-un grăunte de nisip / Şi cerul într-o floare de

câmp. / Să ţii infinitul în palmă / Şi veşnicia într-o oră“ [64].
Holografia a fost descoperită în principiu în anul 1947, dar
realizarea ei a necesitat apariţia laserului (1965). Orice fragment
al unei holograme cuprinde în el imaginea întregului. în foto¬
grafie (bidimensională) percepem informaţia prin variaţiile de
intensitate ale luminii (variaţiile de amplitudine a undelor
electromagnetice). Holografic, percepţia se face tridimensional,
datorită informaţiei suplimentare conţinute de trenurile de undă,
de variaţiile de fază. în raport cu fotografia, holograma apare ca
fiind transcendentală.
Potrivit paradigmei1 vibratorii elaborate pe baza celor mai
recente cuceriri ale fizicii (teoria supercorzilor - superstriags,
engl.) universul e conceput, într-o viziune holistică, asemenea
unui ansamblu de vibraţii. Situaţia e descrisă de Solomon Marcus
[65]: „Ne putem reprezenta substanţa Cosmosului ca pe un
substrat universal şi nedeterminat, care relevă întreaga diversitate
în ceea ce numim electroni, fotoni sau alte entităţi. într-o atare
viziune, vidul nu există, fiind înlocuit de un substrat constituit de
unde sau particule în stare virtuală neobservabilă, dar care se pot
actualiza sub efectul unei cuante de energie... Teoria supercor¬
zilor este capabilă să explice întreaga diversitate a tipurilor de
particule şi substanţe din univers. Excitaţiile superioare ale «cor¬
; zii vibratorii» conduc la diferite forme de materie... «Muzica»
produsă de aceste corzi este însăşi materia. Mult căutata forţă
unificatoare pc care fizicienii o intuiau de atâta vreme pare că a
fost găsită" [66].
In realitate, lucrurile nu par să fie atât de simple. Atomii sunt
modele de unde probabilistice, iar numerele cuantice ale atomilor
reflectă modurile de vibraţie ale undelor electronice pe orbitele
atomice. Friţjof Capra, celebrul autor al cărţii Taofizica, în care
stabileşte raporturi între fizica modernă şi filosofia orientală,
arată că la nivel subatomic „particulele nu sunt constituite din
i Paradeigma (model, gr.). Thomas Kuhn foloseşte acest termen pentru a
defini concepţia despre lume a unei comunităţi de oameni de ştiinţă, într-o pe¬
rioadă determinată.
I
vreo substanţă; există numai entităţi dinamice care se transformă

1
a
unele în altele fără încetare - un dans continuu al energiei11 [67].
Potrivit concepţiei călugărilor budişti tibetani, „toate lucrurile
sunt agregări de atomi care dansează şi ale căror mişcări produc $
sunete11 [68]. Din acest „dans11 ritmic, simţurile noastre traduc
doar unele game de vibraţii, unele benzi de frecvenţă, transfor- i
mându-le în structuri vibratorii care, la rândul lor, sunt preluate
de creier (mai jos: teoria lui Pribram).
Mircea Eliade constată: „Este surprinzător să vezi cum cei
mai mari matematicieni şi astronomi de astăzi, care au crescut
într-o societate în întregime desacralizată, ajung la nişte concluzii
ştiinţifice, chiar filosofice, foarte apropiate de anumite filosofii
religioase. Este surprinzător să vezi fizicieni, mai ales astro¬
fizicieni şi specialişti ai fizicii teoretice, reconstituind un univers
în care Dumnezeu îşi are locul Său11 [69]. Este ceea ce observa şi
Capra: „Fizica modernă ne conduce spre o concepţie despre lume
care e foarte apropiată de viziunile misticilor tuturor timpurilor şi
tradiţiilor... Asemănări cu fizica modernă nu apar numai în
Vedele hinduiste, în I King sau în Sutrele budiste, ci şi în scrierile
lui Heraclit, în sufismul lui Ibn Arabi11 [70],
Concepţia holistică se regăseşte şi într-o concepţie a fizicii
modeme despre o a cincea dimensiune a spaţiului, mai mică
decât nucleul atomic, dar în care se regăseşte întregul univers. Pe
de altă parte, Sepher Yetsirah arată că lumea în care trăim are
cinci dimensiuni: trei spaţiale, una temporală şi una spirituală.
Ştiinţa recunoaşte existenţa lui Dumnezeu. Astfel, în a sa
Optică, Isaac Newton afirma „că există o Fiinţă necorporală,
vie, inteligentă, omniprezentă, care în spaţiul infinit ca şi în
sensorium-vl său, vede înseşi lucrurile în mod intim şi deci le
percepe şi înţelege complet11 [71]. Tompkins şi Bird ajungeau la
o concluzie asemănătoare: „Există în Univers o anume forţă
globală inteligentă, capabilă să furnizeze răspunsuri. Daniels
presupune că această forţă operează printr-un întreg spectru de
frecvenţe care nu sunt în mod necesar legate de spectrul elec¬
tromagnetic şi că poate: exista o interacţiune între această forţă şi .
activitatea mentală a omului11 [72]. în baza conceptului holistic,

Fritjof Capra făcea următorul raţionament: „Dacă omul este dotat
CAPITOLUL II 75
cu inteligenţă, atunci întregul din care face parte este dotat, de

asemenea, cu inteligenţă. Omul este dovada vie a Inteligenţei
cosmice; prin noi, universul îşi afirmă mereu capacitatea de a pro¬
duce forme prin care devine conştient de el însuşi" [73]. în aceeaşi
direcţie converg lucrările recente care postulează existenţa
principiului antropic, potrivit căruia proprietăţile fizice ale
universului sunt exact cele care ar fi necesare pentru ca omul să
poată apărea, rezultând de aici existenţa unei finalităţi [74],
„Dumnezeu nu joacă zaruri cu Lumea" este celebra frază rostită de
Albert Einstein [75]. Este interesant că acest principiu antropic
apare enunţat încă din Biblie: „Căci aşa vorbeşte Domnul,
Făcătorul cerurilor, singurul Dumnezeu, Care a întocmit pământul,
l-a făcut şi l-a întărit, l-a făcut nu ca să fie pustiu, ci l-a întocmit ca
să fie locuit" (Isaia 45:18). Iar în Coran, Domnul spune: „Noi n-am
făcut în deşert cerul şi pământul şi ceea ce este între ele" (38.26).
La rândul lor, adepţii curentului ştiinţific modem cunoscut
sub numele de Gnoza de la Princeton (1969) declarau: „Lumea
este creată de Spirit, care este Conştiinţa Cosmică în care se află
informaţia lumii, matricea tuturor lucrurilor" [76].
în volumul consacrat misticismului oriental şi ştiinţei,
Amaury de Riencourt face o analiză pertinentă a raportului dintre
religie şi ştiinţă. „Existenţa, într-o lume ce se îngustează, a unui
foarte mare număr de religii care se contrazic adeseori între ele,
a contribuit la neînţelegerea şi declinul credinţei spirituale.
Marele avantaj al ştiinţei este că e una singură. Vorbeşte acelaşi
limbaj în întreaga lume... Ceea ce nu este cazul cu religiile
instituţionalizate, fiecare dintre ele avându-şi simbolismul şi
limbajul metafizic propriu, adeseori excesiv de obscur pentru
neiniţiat. Problema este însă de a pătrunde în esenţa tuturor
religiilor, de a descoperi dacă ele conţin un nucleu de adevăr
care le este comun - care ar putea fi atunci numit concepţie
religioasă asupra lumii - şi care, în orice împrejurare, nu ar putea
să contravină imaginii ştiinţifice despre Univers. O sumedenie de
credinţe şi de Biserici împrăştiate pe cuprinsul lumii revendică un
cvasi-monopol asupra adevărului spiritual, cu o remarcabilă lipsă
de umilinţă metafizică, aceasta din urmă fiind caracteristică fizicii
contemporane. Devine astfel tot mai greu oricărei persoane
raţionale să subscrie unor asemenea pretenţii, indiferent care ar
fi ele... O calc spirituală - acesta este singurul lucru pe care îl au

în comun toate religiile, un mod de viaţă... Creştinul nu e doar cel
ce crede în divinitatea lui Christos; el este cel ce trăieşte, cât de
bine poate, viaţa integrală a unui creştin; a te dedica numai 1
intelectual unei doctrine, nu e destul... Să năzui la calea marilor
sfinţi şi mistici care par adeseori să fi dus vieţi supraomeneşti sau
transumane şi care par să fi cunoscut «calea», deoarece au
străbătut-o şi au atins o anumită destinaţie sacră; să fii creştinul
care urmează îndemnul lui Iisus, potrivit Evangheliei după loan;
«Eu sunt Calea...», sau budistul ce urmează «Nobila Cale
Octuplă1», ori taoistul şi confucianistul care văd (în chipuri
diferite) în Tao calea pe care fiecare chinez trebuie s-o urmeze în
viaţă, sau chiar hindusul care citeşte în epica Mahabharatei:
«Dură este marea cale ( mahapantha , sanskr.) şi puţini la număr
sunt cei care o străbat până Ia capăt» [77]. Această «cale» este
calea_misticului, iar destinaţia ei e misterioasă, inefabilă, adică
realmente mai presus de orice descriere verbală, inexprimabilă în
orice limbă, deşi poate fi indicată în... metafore... Acesta e
sâmburele tuturor religiilor deoarece, în esenţă, există numai o
cale şi numai o destinaţie., numai o experienţă fundamentală,
oricât de diferit sunt concepute şi exprimate ele în diferitele
religii2. Mistici cu har au încercat să descrie această experienţă
pentru folosul laicilor mai puţin înzestraţi, care încearcă să-i
urmeze pe calea sfântă. în esenţă, experienţa mistică este una şi
adeseori răzbate prin pojghiţa culturală pe care tradiţia şi educaţia
i-au dat-o misticului... Puţini sunt fizicienii de seamă care să aibă
înclinaţii mistice, dar mulţi sunt interesaţi de problemele
religioase în general, şi asta îl privea probabil şi pe Einstein când
afirma: «Emoţia cea mai frumoasă şi mai profundă pe care o
putem încerca este sentimentul mistic. El este cel ce însămânţează
toată arta şi ştiinţa adevărată. Cel căruia această emoţie îi este
străină, cel care nu se mai poate minuna şi nu rămâne răpit de
spaimă, este ca şi mort. A şti că ceea ce e de nepătruns pentru noi,
1 Care include: Opinia corectă. Aspiraţia corectă. Vorbirea corectă, Con¬

duita corectă, Mijloacele de existenţă corecte, Efortul corect, Atenţia corectă şi
Contemplarea corectă.
2 A se vedea cap. XXV.
r CAPITOLUL II 77
există cu adevărat, se manifestă ca atare ca cea mai înaltă înţelep¬

ciune, acest sentiment se află în centrul adevăratei religiozităţi»
[75]“ [78],
Referindu-se la religiile, filosofiile şi ştiinţele din afara
Indiei, Danielou arăta: „Am fost profund surprins de incredibila
ignoranţă a lumii creştine, ca să nu mai vorbesc de lumea
islamică, în ce priveşte originea şi semnificaţia miturilor şi ritu¬
rilor, ca şi de caracterul primitiv, aş putea zice copilăresc, al
conceptelor teologice şi filosofice. Numai în domeniul ştiinţelor
celor mai avansate, matematică, cibernetică, biologie, atomism,
am întâlnit noţiuni care se apropiau de cele ale ştiinţelor din India.
în această lume, care se laudă că a inventat totul, nu am văzut
nimic original, ci doar frânturi prost înţelese ale unei cunoaşteri
mai vechi, şi am fost surprins de folosirea nesăbuită - interzisă
în toate societăţile tradiţionale - a unor moduri de viaţă şi tiranii
intelectuale şi morale care nu puteau conduce decât la distrugerea
omului11 [79].
După cum arăta Capra, către sfârşitul deceniului al şaptelea,
Geoffrey F. Chew a lansat ipoteza bootstrap (legătură, conexiu¬
ne, engl.) potrivit căreia Universul e privit ca o reţea dinamică de
evenimente corelate. „în ultimă instanţă, ipoteza bootstrap
implică şi conştiinţa, ca şi toate celelalte aspecte ale naturii, ca
necesitate a conştiinţei de sine a întregului11 [80]. Conştiinţa şi
materia nu sunt, deci, decât aspecte congruente ale unuia şi
aceluiaşi ontos1 al totalităţii dinamice; astfel, conştiinţa este
admisă ca aspect esenţial al universului. Este o consecinţă a
legilor teoriei cuantice, care nu se pot formula în mod consistent
fără a apela la conştiinţa observatorului. Fizica modernă descrie
universul ca pe un întreg dinamic de care nu se poate separa
observatorul. Asemănarea cu concepţia misticilor orientali devine
evidentă în cazul teoriei cuantice, al celei einsteiniene relativiste
şi, mai cu seamă, în modelele cuantic-relativiste.
Fizicianul britanic David Bohm - elev al lui Einstein şi unul
dintre principalii adversari ai Şcolii de la Copenhaga conduse de
Niels Bohr şi Wemer Heisenberg - este creatorul teoriei holoni-
1 On, ontos (gr.): fiinţă, existenţă.
w
mice şi al modelului holografic ( holomovement, engl.) care l-a I

influenţat mult pe Fritjof Capra.
Bohm defineşte holomişcarea ca fenomen din care apar toate |
formele universului material, spaţiul şi timpul, inclusiv conştiin-
ţa [81]. în concepţia sa, mintea şi materia sunt interdependente şi
corelate, fiind proiecţii ale unei realităţi superioare care nu este
nici una, nici cealaltă. în opinia acestui fizician, conştiinţa este un
aspect esenţial al universului şi ar trebui inclusă în viitoarele
teorii ale fenomenelor fizice. Structurile universului sunt supuse
dinamicii de autoorganizare, adică Spiritului Cosmic. Omul
dispune de un sistem holonimic pe care, în decursul evoluţiei
sale, a uitat să-l folosească. Acest sistem ar putea percepe accesul
transcendental, cunoaşterea „directă", prin decodare holografică.
între persoanele având holograme „acordate" devine astfel po¬
sibilă comunicarea directă. Trebuie să precizăm că acest fapt
enunţat de către David Bohm - ce poate fi constatat la persoanele
aflate în stare de Yoga, prin conectare la conştiinţa colectivă, f;
după cum se explică mai jos - nu are nici o legătură cu fenome¬
nele telepatice ale căror resorturi ţin de manifestările unor entităţi
dăunătoare (cazuri de posesiune; cap. XXII D). Dacă Chew
considera că fiecare particulă subatomică le cuprinde pe toate,
nici una nefiind „mai fundamentală" decât celelalte, după opinia
lui Bohm în fiecare particulă a realităţii e „înfăşurată" întreaga
realitate [82].
Continuator al ideilor lui Bohm, neurochirurgul şi psihiatrul
Karl Pribram a elaborat teoria holonimică a structurilor creierului.
în cadrul modelului holonimic al creierului, Pribram a subliniat
rolul decisiv al percepţiei senzoriale a vibraţiilor şi al organizării,
la nivelul creierului, a câmpurilor de vibraţii sub formă de
holograme. S-a demonstrat experimental că memoria vizuală a
întregului este codificată în fiecare fragment al materiei cerebrale,
tot aşa cum holograma se regăseşte în fiecare din fragmentele sale
[80]. Aşa stând lucrurile, lumea poate fi considerată o proiecţie jj
din afară, dobândind astfel spaţiu şi timp, dar fiind la fel de
imperfectă în raport cu realitatea interioară, ca şi fotografia faţă
de hologramă. Pribram arată că'fără funcţionarea holonimică a
creierului uman, am percepe lumea sub formă de vibraţii, lipsind
CAPITOLUL II 79
formele, sunetele, culorile şi, în general, spaţiul şi timpul. Spre

pildă, văzul nu este altceva decât transformarea undelor de
lumină în pulsiuni ritmice ale neuronilor creierului, iar ceva
asemănător se petrece în cazul undelor acustice. Chiar şi mirosul
pare să aibă la bază nişte frecvenţe olfactiv-cosmologice [83],
Toate acestea provin din interpretarea pe care creierul o aplică
frecvenţelor ce îi sunt transmise de organele de simţ ca impulsuri
nervoase. Această lume iluzorie nu este altceva decât ceea ce
hinduismul numeşte Maya (iluzie, sanskr.). Buddha spunea:
„Trecutul, viitorul, spaţiul fizic... şi individul nu sunt altceva
decât nume, forme ale gândirii, cuvinte de uz comun, realităţi
superficiale" [84].
Dezvoltând raţionamentul lui Pribram, rezultă că fiecare
creier este o parte din Marea Hologramă şi deci, în anumite
condiţii, creierul poate avea acces la informaţiile Sistemului
Cibernetic Universal.
Concluziile la care au ajuns Bohm şi Pribram sunt confir¬
mate de dovezile experimentale ale conexiunii la conştiinţa
colectivă şi universală care se obţine în practicarea Sahaja Yoga,
a cărei fondatoare, Shri Mataji Nirmala Devi, arată că după
trezirea energiei Kundalini „calculatorul microcosmic uman este
conectat la programul cosmic şi informaţiile încep să circule în
sistemul nostru nervos sub formă de vibraţii. De fapt, tempera¬
mentul, sănătatea, structura personalităţii şi chiar destinul fiecărei
fiinţe umane depind de genul de relaţie care există între
instrumentul său spiritual şi arhetipul cosmic" [85].
Medicul canadian Richard Maurice Bucke, prieten al lui
Walt Whitman, a avut în 1872 o trăire a iluminării atât de intensă
şi de copleşitoare, încât l-a determinat să vorbească de conştiinţa
cosmică şi să dea acest nume cărţii sale Cosmic Consciousness,
în care analizează fenomenul [86] .
în acelaşi sens, Dumitru Constantin definea un câmp
informaţional universal care poate fi „asimilat cu un «creier invi¬
zibil» de proporţie cosmică". „Cuplarea întregii lumi vii la infor¬
maţia şi forţa de acţiune a acestui câmp informaţional ar fi încă
o explicaţie a funcţionării coerente a întregului univers, a armo¬
niei, a rezonanţei, a interdependenţei tuturor sistemelor." Autorul
80 ÎN LUMINA BIBLIEI I
admite astfel posibilitatea conectării .fiinţelor vii la câmpul

universal de informaţii [87]. Exemple de asemenea conexiuni,
recunoscute de ştiinţă, sunt bioritmurile, influenţa ciclurilor
lunare asupra fiziologiei sau a maximelor activităţii solare asupra
morbidităţii, ori existenţa unei sensibilităţi meteorologice a
fiinţelor vii.
Deşi neadmisă de oamenii de ştiinţă şi respinsă de religie
(cap. XV C), astrologia se bucură de apreciere în rândul locuito¬
rilor planetei noastre. După opiniile lui Bjornstad şi Johnson, în
S.U.A. ar exista 70 de milioane, iar în fosta R.F.G. 40 de milioane
de persoane preocupate de astrologie [88]. în opinia noastră,
mesajul astrologiei trebuie înţeles ca necesitate a integrării
omului în marea armonie universală. Tompkins şi Bird arată că
tot mai mulţi sunt cei ce „consideră omul ca făcând parte inte¬
grantă din angrenajul vieţii pe pământ şi în univers. Ei susţin că
el e legat de cosmos prin intermediul corpului său bioplasmatic...
Dacă există o modificare a universului sau a mediului încon¬
jurător... există o rezonanţă în energia vitală a corpului uman şi
în consecinţă rezonanţă în corpul fizic“ [89].
Jung a enunţat opinia că „nu putem să nu admitem existenţa
unui strat fundamental psihic colectiv" pe care îl numeşte in¬
conştient colectiv [ 90], Pornind de la teoria sincronicităţii a lui
Jung şi Pauli, potrivit căreia Unus Mundus e concepută ca lume
atemporală şi acauzală în care se găsesc engramele arhetipurilor 'î
reflectate în inconştientul colectiv, Dumitru Constantin apreciază
că psihicul ar opera o transfocare - în frecvenţe perceptibile
i
spaţio-temporal - a energiei din lumea arhetipală [91] (v. mai
jos). Jung arată în continuare: „«Straturile» profunde ale sufle¬
tului îşi pierd, o dată cu creşterea adâncimii, ...particularităţile
individuale. Acestea devin colective, pe măsură ce înaintăm «în
jos», adică pe măsură ce ne apropiem de sistemele funcţionale
autonome" [92]. Ce descriere extraordinară a pătrunderii „în jos"
a energiei subtile în sistemul nervos autonom (parasimpatic),
despre care vom vorbi mai încolo! Cât de minunat formulează
marele psiholog conectarea la conştiinţa colectivă a persoanei
aflate în stare de Yoga, prin accesul la potenţialul sistemului
autonom - altminteri inabordabil - şi la energia Kundalini
J
CAPITOLUL II 81
specifică acestui sistem! Goethe considera că această conexiune

reprezenta „existenţa supremă" spre care năzuise Faust, care
dorea să-şi „lărgească Eul lui până la Eul umanităţii" [93], mai
exact spus, Şinele.
Solomon Marcus [94] aduce argumente în sprijinul celor de
mai sus: „J.C. Eccles consideră că o inteligenţă cu adevărat
umană se exercită dincolo de creier, prin controlul şi folosirea
activităţilor neuronale critice (şi a tranziţiilor bruşte din activitatea
grupelor de neuroni)" [95]. Analiza conceptelor mecanicii
cuantice a dus la concluzia că „reducţia localizată implică o
reducţie asociată a pachetelor de undă ale tuturor particulelor cu
care particulele creierului au interacţionat vreodată. Cu alte
cuvinte, de la o reducţie localizată se ajunge la reducţii care
privesc zone îndepărtate ale universului. Ajungem astfel la
teorema lui J.S. Bell" [96], potrivit căreia entităţi îndepărtate din
univers par să acţioneze ca elemente ale Marelui întreg [97].
Rezultă că procesul de reducţie introduce un element nelocal sau
cosmic în decizia umană. Omul nu mai este un observator pasiv,
ci un participant activ, un amestec (precizat matematic) de
elemente personale şi elemente cosmice [94].
De mii de ani, înţelepţii indieni au adoptat un punct de
vedere holistic asupra universului, al cărui principiu unificator
este Brahman: „Acela în care se împletesc cer, pământ şi aer
laolaltă cu vântul şi suflarea vieţii, Acela singur e Sufletul" [98],
Am văzut că potrivit acestei concepţii, în univers acţionează
energia atotpătrunzătoare, pe care au numit-o Paramchaitanya
( vibraţii supreme, sanskr.) sau Brahmachaitanya ( vibraţii divine,
sanskr.). Ea a apărut din prima clipă a Creaţiei. O găsim în
manuscrisele nestoriene de care am mai pomenit: „Toate lucrurile
din univers îşi împart în comun Puterea Divină a lui Dumnezeu"
[99]. Omniprezenta vibraţie divină Paramchaitanya este, cu alte
cuvinte, manifestarea lui Adi Shakti (Puterea Primordială,
sanskr.). Este ceea ce Dumitru Constantin defineşte ca „inteli¬
genţa materiei", prezentă de la atom la univers [100].
S-ar putea presupune că este vorba de aşa-numita radiaţie
cosmică reziduală, reminiscenţă a radiaţiei primordiale apărută în
momentul exploziei (Big Bang) care a dat naştere universului. în
primăvara anului 1964, fizicienii americani A. Penzias şi |[r

R. Wilson, cu ajutorul unei antene a laboratoarelor Bell Telephone
au detectat un semnal semnificativ, cu o lungime de undă de
7,35 cm (domeniul microundelor). Intensitatea radiaţiei şi forma
spectrală măsurată au permis asimilarea sa cu radiaţia unui corp
negru cu temperatura de 2,7 K. Măsurătorile mai exacte făcute cu
satelitul COBE (Cosmic Background Explorer), lansat de NASA
în noiembrie 1989, au confirmat caracterul de corp negru al
acestei radiaţii la o temperatură de 2,7350,06 K. Radiaţia este
practic constantă în orice direcţie (variaţia cu direcţia nu
depăşeşte 30 milionimi de grad). Admiţând că radiaţia are un
caracter cosmologic (scaldă întregul univers), aceasta constituie
o dovadă sigură a gradului extrem de izotrop al universului [101].
Lakhovsky a arătat că „orice făptură vie emite radiaţii...
Boala este o problemă de dezechilibru în oscilaţiile celulare.
Lupta între celulele sănătoase şi celulele patogene ca bacteriile şi
virusurile este un «război de radiaţii»... Pentru a reda sănătatea
unei celule bolnave, Lakhovsky apreciază că ea trebuie tratată cu
ajutorul unei radiaţii de o frecvenţă potrivită... El a ajuns la
concluzia că energia rezultă în mod extern, din radiaţiile cosmi¬
ce... Ansamblul radiaţiilor universale, în concepţia lui Lakhovsky,
nu trebuie asociat noţiunii de vid complet al spaţiului, prin care
fizicienii au înlocuit eterul din secolul al XIX-lea. Pentru el,
eterul1 nu este negarea materiei, ci o sinteză a forţelor de radiaţie,
plexul universal al tuturor razelor cosmice. Acesta e un corp
omniprezent, care se răspândeşte pretutindeni... în martie 1927,
Lakhovsky a redactat o comunicare intitulată Influenţa undelor
astrale asupra oscilaţiilor celulelor vii, care a fost prezentată
Academiei de Ştiinţe a Franţei [102]. Simoneton conchide, din
studiul operei lui Lakhovsky, că celulele nervoase ale omului pot
nu numai să capteze lungimi de undă, dar trebuie de asemenea să
le şi emită. Orice receptor trebuie să intre în rezonanţă vibratorie
cu emiţătorul dacă vrea să-i capteze emisiunile. Lakhovsky
comparase acest proces cu două piane bine acordate: o notă
1 După unele opinii, eterulcosmic medieval ar corespunde hiperspaţiului
multidimensional.
CAPITOLUL II 83
cântată pe unul face să vibreze aceeaşi notă pe celălalt" [103],

Tiller afirmă şi el că „organismele vii, asemenea oamenilor, emit
un spectru de unde foarte complex din care unele părţi sunt aso¬
ciate diferitelor organe şi sisteme ale corpului" [104], Profesorul
Burr, de la Universitatea din Toronto, admite la rândul lui
existenţa unei „matrice energetice" a structurilor biologice [105].
La nivel individual, vibraţiile atotpătrunzătoare se manifestă
sub forma energiei materne Kundalini. Ea există în orice fiinţă vie
şi acţionează în mod inteligent.
Plecând de la esenţa vechilor învăţături indiene [106], Shri
Mataji Nirmala Devi aduce următoarele precizări [107]. Când
embrionul uman are două până la trei luni, un fascicul de energie
vibratorie (Paramchaitanya) pătrunde prin fontanelă (fa/u,
sanskr.). Creierul manifestă atunci o acţiune care o evocă pe cea
a unei prisme asupra unui fascicul luminos, determinând scin¬
darea acestuia în patru raze. Una străbate sistemul nervos para-
simpatic şi se localizează sub formă de energie reziduală
(Kundalini) în osul sacru, în zona terminală a coloanei vertebrale.
Celelalte se răsfrâng către sistemul simpatic stâng, către simpa¬
ticul drept şi către sistemul nervos central. Raza ce pătrunde în ca¬
nalul central lasă o fină amprentă filiformă1 în lungul măduvei
(vom vedea că Platon aminteşte de un canal săpat).
„Adevărata lumină, care luminează pe orice om venind pe
lume2" (loan 1:9) nu este altceva decât fasciculul de energie
vibratorie amintit de Shri Mataji. Iar traseul lui Kundalini este
Calea cea sfântă: „Se va croi o cale, un drum, care se va numi
Calea cea sfântă: nici un om necurat nu va trece pe ea, ci va fi
numai pentru cei sfinţi; cei ce vor merge pe ea... nu vor putea să
/
se rătăcească... Cei răscumpăraţi vor umbla pe ea" (Isaia 35:8-9).
Geneza arată că „un râu ieşea din Eden şi uda grădina; şi de
acolo se împărţea şi se făcea patru braţe" (2:10). Am văzut că
Sahasrara este numită simbolic împărăţia cerurilor sau Paradisul.
Potrivit tradiţiei islamice, lui Mahomed i s-a arătat „Sidrat-ul
Muntaha3... Patru râuri izvorau la rădăcina sa, două din ele erau
1 Posibil a corespunde fasciculului Reissnerori canalului ependimar 1 108).
2 Se observă înrudirea lumină (lumen, lat.) - lume, specifică limbii române.
3 Lotusul hotarului, adică Sahasrara - v. mai sus.
vizibile şi două erau ascunse. L-am întrebat pe Gavriil despre

aceste râuri şi el a spus: «Cele două râuri ascunse sunt în Paradis,
iar cele vizibile sunt Nilul şi Eufratul»" (28]. Râurile ( nadi,
sanskr.) ascunse sunt canalele laterale; referirea la Gavriil nu lasă
r
nici un dubiu deoarece el este cel care controlează un asemenea
canal (cap. II). în corpul uman, dintre cele patru raze, două merg
în locuri vizibile: capul şi coloana vertebrală (ambele constituente
ale Paradisului - creierul, căci măduva este o continuare a
creierului 1 ), ascunse fiind celelalte destinaţii: simpaticul drept şi
cel stâng. Fluviile Nil şi Eufrat sunt cele care încadrează
Ierusalimul, de unde s-a înălţat Mahomed la cer. Ascensiunea
mistică îl transformă în Ierusalimul ceresc (Paradis). Cele patru
râuri izvorăsc din Tronul lui Allah (v. mai sus) aşezat deasupra
Al-Firdaus, partea mijlocie, cea mai înaltă a Paradisului.
Sahasrara este tot o culme, fiind aflată în creştetul capului. în
Grădina Desfătărilor, Jean Delumeau arată că „tradiţiile care
situează Paradisul pe un vârf de munte inaccesibil, cel mai înalt
al lumii, ori dincolo de un ocean de netrecut... evocă originea
non-aparentă a marilor fluvii". Nu întâmplător, Sahasrara este
relaţionată cu Himalaya, considerat, în geografia sacră, drept
sediul terestru al acestui centru energetic (cap. IV). Cât despre
oceanul de netrecut, este desigur vorba despre Vid (cap. II, V). în
ambele cazuri este subliniată dificultatea abordării acestora.
Originea non-aparentă a marilor fluvii evidenţiază caracterul
subtil al canalelor energetice.
„Muntele Casei Domnului va fi întemeiat ca cel mai înalt
munte... Veniţi să ne suim la muntele Domnului, la Casa
Dumnezeului lui Iacov, ca să ne înveţe căile Lui şi să umblăm pe
cărările2 Lui" (Isaia 2:2,3). „îi voi aduce la muntele Meu cel
sfânt, şi-i voi umple de veselie3 în Casa Mea" (56:7; 65:25).
„Cetatea Dumnezeului nostru, pe muntele Lui cel sfânt" (Psalmi
48:1). „O cetate aşezată pe un munte nu poate să rămână
ascunsă" (Matei 5:14). Tot la Sahasrara se referea Christos când
spunea: „împărăţia lui Dumnezeu nu vine aşa ca să izbească
* Şarpele gnosticilor era creierul prelungit cu măduva spinării.

2 Canalele subtile.
3 Bucuria (ananda, sanskr.) resimţită în starea de Yoga (cap. IV).
CAPITOLUL II 85
privirile. Nu se va zice: «Uite-o aici, sau Uite-o acolo!» Căci iată

că împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru" (Luca 17:20-21).
„împărăţia (cerurilor) este în voi: (şi oricine) cunoaşte [calea] o
va găsi. [Căci dacă vă] cunoaşteţi pe voi înşivă... sunteţi [fiii]
Tatălui... veţi şti voi înşivă că sunteţi în [împărăţia cerurilor]. Şi
voi sunteţi cetatea (lui Dumnezeu)" [109]. Iisus le cere oamenilor
să nu caute împărăţia nici în cer şi nici în mări. „Mai degrabă, îm¬
părăţia este înlăuntrul vostru şi în afara voastră. Când veţi ajunge
să vă cunoaşteţi pe voi înşivă, atunci veţi deveni cunoscuţi, şi vă
veţi da seama că voi sunteţi fiii Tatălui Celui viu" [110].
Metalele şi pietrele preţioase din preajma râurilor edenice
(Geneza 2:11,12) simbolizează calităţile chakrelor, cărora tradiţia
indiană le atribuie anumite nestemate (cap. XV A).
Despre pătrunderea, în capul embrionului, a lui Kundalini
(numită Tao), vechea înţelepciune chineză se exprima sintetic:
„Această fiinţă se naşte din cap. Ea este Tao" [111], Nu întâm¬
plător, alchimia chineză face dese referiri la embrion, utilizând
termenii de gestaţie, resptaţie embrionară ( t’ai si, chin.), ultima
fiind recomandată pentru obţinerea stării primordiale (embrio¬
nare). în acupunctura se consideră că o parte a energiei psihice
este „înnăscută (primită de foetus în timpul concepţiei)", arătând
că energia ancestrală (de care am vorbit mai sus) „este primită
odată cu naşterea, reprezentând potenţialul energetic ereditar
propriu fiecărei specii şi fiecărui individ în parte" [112].
în Zohar aflăm următoarele: „Punctul Suprem proiectează o
lumină care se împarte în patru direcţii... razele ţâşnind din
Punctul Suprem formează la extremitatea lor inferioară un alt
Punct: acesta este Punctul de josl“ [113]. Tot acolo, Rabbi
Simeon arăta: „Legea a ţâşnit din capul Regelui misterios şi sacru
şi ea s-a răspândit în tot corpul" [114],
Platon scria următoarele: „Cei mai puternici decât noi2... au
făcut ca însuşi trupul nostru să fie străbătut de o reţea de canale,
pe care le-au tăiat ca pe şanţurile de irigaţie dintr-o grădină,
pentru ca trupul să poată fi udat ca de un curs de apă3 care ar
1 Osul sacru în care se încolăceşte Kundalini.
2 Adică zeii.
3 Kundalini este numită în Biblie „apa vie“ (cap. XI D).
pătrunde în el. întâi au deschis, ca un fel-de canale ascunse între

I
piele şi carne, două vene dorsale, una pe partea dreaptă şi una pe
cea stângă, potrivit celor două părţi ale trupului; apoi le-au întins
de-a lungul şirei spinării, prinzând între ele măduva generativă,
pentru ca acesteia să-i meargă cât mai bine şi, de asemenea,
pentru ca, curgând în jos, fluxul să poată ajunge de aici către
celelalte părţi ale corpului, prilejuind o irigaţie uniformă. După
aceea, la nivelul capului, au ramificat vasele şi le-au încrucişat
capetele, orientându-le spre stânga pe cele dinspre dreapta şi pe
cele dinspre stânga către dreapta" [115]. Constatăm că Geneza
(2:10), dar mai ales Timaios al lui Platon descriu, cu o uimitoare
precizie, cele menţionate mai sus (similitudinile le vom indica
prin litere cursive). Denumirea sanskrită a canalelor ascunse (deci
subtile) este nadi, având semnificaţia de curs de apă. Mai aflăm
aici: despre două vene dorsale, una pe partea dreaptă şi una pe cea
stângă de-a lungul şirei spinării (cele două canale laterale, drept
şi stâng), prinzând între ele măduva (sistemul parasimpatic,
canalul central Sushumnâ), de curgerea în jos (a energiei
Kundalini la crearea fătului indicată de zeii care au făcut ca...),
despre fluxul acesteia către celelalte părţi ale corpului (chakre) şi
de încrucişarea capetelor canalelor (formând chiasma optică; v.
mai sus). Tot în Timaios se spune: „De vreme ce sufletul e legat
de trup, legăturile vieţii au fost bine fixate în măduvă, dând
puternice rădăcini neamului muritor... A împărţit măduva în
forme corespunzătoare în număr şi fel... celor ale diferitelor părţi
ale sufletului... «Ogorul», zicând aşa, care urma să cuprindă
sămânţa divină, a fost plăsmuit în formă sferică, zeul dând părţii
corespunzătoare de măduvă numele de creier" [116]. Decodarea
este simplă: rădăcina este Muladbara (v. mai sus); puternicia
semnifică pe Adi Shakti; împărţirea măduvei, a substanţei
nervoase, în diferite părţi ale sufletului reprezintă plexurile
nervoase. Ele sunt corespunzătoare în număr cu chakrele corpului
spiritual, subtil. Sămânţa divină pe care o va cuprinde este
Kundalini, ce pătrunde mai întâi în creier, unde, deasupra
Sahasrarei, se află deschiderea subtilă Brahmarandhra (orificiul
lui Brahman, sanskr.) în centrul fontanelei.
CAPITOLUL II 87
Coborârea - în cursul căreia Kundalini devine pasivă,

latentă, energie reziduală, adormită şi ferecată în osul sacru - se
va transforma, o dată cu Realizarea Sinelui, într-un flux ascendent
care va străbate toate chakrele până la Sahasrara, pe care o va
deschide şi o va transcende, ţâşnind apoi din fontanelă, asemenea
unui izvor de apă vie (cap. XI D). Ea devine astfel vehiculul
unirii (Yoga) lui Atman cu Brahman. în felul acesta îşi găseşte
explicaţia denumirea anatomică ce se traduce prin fântână mică,
fântânică (ital.), altminteri complet nejustificată sub raport
medical. Cât de precis defineşte poezia noastră populară acest loc
de sutură a oaselor craniului când îl numeşte unde-i rostul
Domnului, cu dublul sens de interval îngust dai şi de menire, căci
într-adevăr există o menire divină a acestui loc misterios! Putem
menţiona aici şi expresia „a-ţi pune Dumnezeu mâna în cap“ şi
faptul că binecuvântarea implică atingerea fontanelei cu palma.
Vechi texte yoghine descriu Realizarea Sinelui: „Când
Kundalini cea adormită e trezită prin harul1 unui Guru, atunci
sunt străpunse toate chakrele“ [117].˙Gnosticii (cap. XX C4)
cunoşteau şi ei energia Kundalini. „în fiecare există în stare
latentă o [putere divină]... Aceasta e o putere divizată între sus2
şi jos3; se autogenerează, creşte de la sine“ [118]. Simon Magul
arăta că în fiecare persoană „sălăşluieşte o putere infinită...
rădăcina universului*1 [119], dar această putere „există în stare
latentă în fiecare**, „în mod potenţial, nu manifestat** [120], La
rândul său, Zoharul arată: „«Uşa cortului» desemnează uşa Celui
Drept aşa cum stă scris: Deschideţi-mi uşa Celui Drept4. Este
prima uşă prin care trebuie să intri, pentru ca toate porţile cereşti5
să se deschidă; cel care se bucură de favoarea de a intra prin
1 Prasad, arul (sanskr.).

2 Paramchaitanya.
3 Kundalini.
4 Combinaţie alterată (datorită traducerilor intervenite) între două versete
din Psalmi: „Deschideţi-mi porţile neprihănirii... (118:19). Iată poarta Dom¬
nului; pe ea intră cei neprihăniţi" (118:20). O traducere apropiată textului din
Zohar apare în Psalmul 1 18:19 din The Holy Biblecontaining The Old and New
Testaments, Translated from the Original Texts, Gute Botschaft Verlag,
Dillenburg, trad. J.N. Darby, 1881.
5 Chakrele.
această uşă va vedea toate uşile cerului deschizându-se în faţa lui,

căci toate celelalte uşi superioare se bazează pe aceasta... Când
Israelul va ieşi din exil el va urca toate treptele înălţării aşa cum
r
se cuvine. în acea perioadă locuitorii lumii vor cunoaşte preţioa¬
sele mistere ale înţelepciunii superioare pe care nu le-au cunoscut
mai înainte... în acea clipă lumea va recunoaşte această uşă de jos
numită Uşa cortului [121]. Uşa cortului se referă, desigur, la osul
sacru, reşedinţa Shekhinah (Kundalini). Shekhinah provine de la
shakhan (a rezida, a sălăşlui, ebr.).
Şi Dante, care a fost un mare spirit realizat, descrie metaforic
Realizarea Sinelui, atunci când trece din „Paradisul pământesc"
în „Paradisul ceresc", cu ajutorul Beatricei, care este simbolul
călăuzei feminine (Kundalini) ce conduce spre Paradisul ceresc
(Sahasrara). Tot astfel, Luceafărul eminescian părăseşte „cercul
strâmt" al condiţiei umane, pentru a trece într-o stare existenţială
pură.
Trăsnetul - dar şi fulgerul ca manifestare luminoasă, chiar şi
tunetul ca manifestare sonoră (deci tot vibratorie, ca şi lumina) a
lui Zeus (Tonans, Tunătorul, lat.) - reprezintă Marele Dragon ce
uneşte Cerul cu Pământul. Găsim în această metaforă identi¬
ficarea energiei vibratorii (de natură electromagnetică, de data
aceasta) a fulgerului (trăsnetului) cu Marele Dragon, simbol al lui
Kundalini (cap. IX), care, străbătând canalul central, uneşte Cerul
(Sahasrara) cu Pământul (element ce desemnează Muladhara).
Identitatea e proclamată în titlul scrierii gnostice Tunetul, Mintea
Perfectă, adică Sophia (numele gnostic al Mamei Divine, deci
Kundalini; cap. XX C4), care începe cu cuvintele: „Am fost tri¬
misă de la putere1 şi am venit la cei care reflectează asupra mea,
şi am fost găsită printre cei care mă caută" [122]. în planul unei
manifestări cosmice similare, amintim versurile lui Eminescu,
din Luceafărul în care, despre mesagerul ceresc, se spune: „Şi
s-arunca fulgerător,/ Se cufunda în mare;.../ Colo-n palate de
mărgean", unde mărgeanul (coralul) indică, în mod precis,
Muladhara (cap. XV A).
I Adi Shakti (sanskr.), sursa energiei Kundalini.

CAPITOLUL II 89
în acest context, amintim legenda Sfântului Gheorghe, că¬

ş lare pe un cal de foc, care ţintuieşte cu lancea, de pământ, Dra¬
gonul, eliberând astfel Fecioara, simbolul energiei feminine
Kundalini. Calul e metafora Mântuitorului şi a mântuirii
(eliberării, moksha, sanskr.) (cap. XIX B), iar focul sau fulgerul
sunt tot simboluri ale lui Kundalini (cap. XI E). Şi aici , lancea se
năpusteşte aidoma energiei sacre, sau ca o sabie în teaca şirei
spinării, pentru a o fixa pe Kundalini în sacrumul Muladharei
(Pământul). De altfel, lancea de foc a zeului Agni o reprezintă pe
Shakti a cărei manifestare e Kundalini. Lancea lui Achilleus, cU
care Ulysses l-a vindecat pe regele Mysiei din Asia Mică, dez¬
văluie efectul tămăduitor al energiei Kundalini (cap. XXII C).
Făcând legătura între cele dezvăluite de Shri Mataji şi
descoperirile ştiinţei medicale, constatăm că energia Kundalini
pătrunde atunci când sistemul nervos a atins un anumit grad de
dezvoltare. Cercetările embriologice confirmă că în perioada
primelor 2-3 luni are loc o transformare radicală în evoluţia
creierului embrionului uman. în luna a doua există deja structuri
(de exemplu hipothalamusul) capabile să producă separarea
fasciculului de energie Kundalini. între săptămânile a opta şi a
douăsprezecea are loc dezvoltarea creierului prin creşterea
numărului de celule nervoase. Programul genetic determină astfel
apariţia a 14 miliarde de celule (numărul diferă după autori). în
săptămâna a douăsprezecea procesul cantitativ de generare se
întrerupe brusc, concomitent cu începerea stabilirii de conexiuni
între celule, astfel că de la momentul naşterii, când fiecare neuron
cerebral este conectat prin circa o mie de legături, se ajunge la
maturitate la aproximativ un sfert de milion de conexiuni
intercelulare. în săptămâna a opta se observă rădăcina nervului
sacral, iar în săptămâna a treisprezecea măduva a căpătat forma
definitivă [108]. „Neurofiziologii au descoperit că traseele
nervoase par să se dezvolte înainte de creşterea ţesutului nervos
însuşi; implicaţia este că se constituie câmpuri formative ce
preexistă substanţei nervoase şi îi orientează dezvoltarea" -
consemnează W.I. Thompson [123]. Traseele nervoase anterioare
ţesutului nervos- pare a fi o absurditate. Noi credem că este vorba
de canalele energiei subtile ce apar atât de precoce în foetus. Iar
f
câmpul formativ ce preexistă substanţei nervoase şi îi orientează
dezvoltarea nu poate fi decât cel creat de energia Kundalini.
Este remarcabilă convergenţa conceptelor indiene străvechi, a
concluziilor embriologiei modeme şi a moralei religioase care
consimte la întreruperea sarcinii până la vârsta de trei luni a fătului.
Un Hadith relatat de ’Abdullah glăsuieşte astfel: „Trimisul lui
Allah, cel adevărat şi cu adevărat inspirat a spus: «(cu privire la
creaţia noastră) fiecare din voi este adunat în uterul mamei sale în
primele patruzeci de zile şi apoi devine un cheag timp de alte pa¬
truzeci de zile şi apoi o bucată de came alte patruzeci de zile1. Apoi
Allah trimite un înger ca să scrie patru cuvinte... Apoi sufletul e
suflat în corpul său»“ [124]. îngerul trimis este Paramchaitanya,
cele patru cuvinte scrise sunt cele patru fascicule, iar suflarea este
forma de manifestare a energiei Kundalini ce se resimte deasupra
fontanelei ca o briză răcoroasă (v. cap. XI C).
Problema osului sacru merită, credem noi, o scurtă analiză.
Denumirea anatomică, ce provine din hieron ostoun (os sfânt, gr.)
era folosită în vremea lui Hippokrates (circa 400 î.d.C.) şi a fost
tradusă de romani prin sacrum (sacru). Halyah (verigă sau
vertebră, ebr .) are ca rădăcină numele lui Dumnezeu: Yah (forma
scurtă de la Yahweh). Timp de secole a fost un mister motivul
pentru care acest os fusese numit „osul sfânt“. Unii credeau că
osul era folosit în ritualurile sacrifîciale, alţii aveau în vedere
rolul său în protejarea organelor genitale (considerate sacre ele
însele) sau necesitatea de a păstra intact acest os, ca pe un
receptacul al învierii la Judecata de Apoi. Lumea antică gândea
că sacrumul este ultimul os ce se descompune după moarte (cre¬
dinţă ce se regăseşte într-o poveste folclorică evreiască) [125].
Acest concept există şi la arabi şi e menţionat într-un Hadith: Abu
Huraira povestea: „Profetul a zis: «Din corpul omenesc totul se
va risipi, va pieri sau se va descompune, cu excepţia osului
terminal al coccisului2 şi din acest os Allah va reconstitui întregul
corp»“ [126]. Nu trebuie să ne surprindă, deci, că yoghinii consi¬
deră trezirea lui Kundalini ca fiind echivalentul învierii.
1 Cele trei stadii descrise sunt numite Nutfali, ’Alaqa şi Mudgha (arab.).
2 Al-ajb (arab.).
F
CAPITOLUL II 91
Etsem (os; esenţă, ebr.; ts, vertebră, egipt.) are ca rădăcină ets
(arbore, ebr.), motiv pentru care Annick de Souzenelle consideră
că sacrumul ( ats, ebr.) este arborele (al vieţii, am adăuga noi; cf.
cap. IV) în germene [127], Considerăm că dubla semnificaţie a
cuvântului etsem face posibilă interpretarea corectă a frazei
rostite de Adam despre Principiul Feminin (Eva): „Iată în sfârşit
aceea care este os din oasele mele“ (Geneza 2:23), frază ce devi¬
ne: „aceea care este esenţa din oasele mele“ (ştiut fiind că energia
feminină Kundalini este esenţa sacră a osului cu acest nume).
în capitolul I am văzut că Muladhara este controlată de
Ganesha, Fiul Divin, reprezentat cu cap de elefant în iconografia
indiană. Este exact imaginea pe care ne-o oferă, în orice atlas de
anatomie, ansamblul format din osul sacru (faţa triunghiulară),
având de-o parte şi de cealaltă oasele iliace (urechile) şi dedesubt
coccisul (trompa curbată a elefantului). La fel, grafia.silabei sacre
AUM redă forma capului de elefant văzut din profil: urechile în
partea stângă, iar trompa în dreapta.
Conceptele îndrăzneţe ale ştiinţei modeme răspund, parcă,
profeţiei făcute cu puţin înainte de a muri de marele inventator
american de origine sârbă Nikola Tesla (1943): „în ziua în care
ştiinţa va începe să se intereseze de fenomenele nefizice, ea va
progresa într-un deceniu mai mult decât în toate secolele existen¬
ţei sale“ [128]. Tompkins şi Bird considerau că „a ridica vălul ce
ascundea alte lumi şi alte vibraţii, situate dincolo de limitele
spectrului electromagnetic, ar putea să ne facă să parcurgem o
parte a drumului în vederea explicării anumitor mistere ce rămân
de neînţeles pentru fizicieni, a căror viziune se limitează la ceea
ce pot controla cu ochii şi cu instrumentele lor“ [128]. La rândul
ei, Annick de Souzenelle aprecia: „Realitatea acţionează pe un
tablou extrem de larg de lungimi de undă; o mică parte din ele
acţionează asupra simţurilor noastre imediate; dar simţurile
Omului care îşi realizează ascensiunea în «Arborele său» se
deschid unor câmpuri din ce în ce mai vaste ale Realităţii** [129].
Recunoaştem aici arborele sephirotic. în cap. XI E vom explica
semnificaţiile constatărilor de mai sus.
După cum am văzut înainte, nu numai oamenii de ştiinţă
aduc mărturii despre reflectarea lui Dumnezeu în om, ca relaţie
holistică. Texte pe această temă pot fi găsite în scrierile patristice.

în încheierea acestui capitol vom menţiona câteva, după exce¬
lenta lucrare a lui Vladimir Lossky închinată teologiei mistice, a
ortodoxiei. „Slava Sa se arată în puterile cereşti, se oglindeşte în
om“, iar „omul conţine în el toate elementele din care este alcătuit
universul" [130] .„O persoană nu este partea unui tot, căci ea
conţine într-însa totul ... Căci tot ceea ce a fost creat de Dumnezeu
în diversele naturi se reuneşte în om ca într-un creuzet, pentru a
forma în el o desăvârşire fără pereche, ca o armonie compusă din
felurite sunete" ne spune Sf. Maxim [131]. „Distincţiile
( diakriscis, gr.)... sunt, deopotrivă, purcederi (prdodoi, gr.) ale lui
Dumnezeu în afară, ele sunt manifestările ( ekphanseis, gr.) Sale,
pe care Dionisie le numeşte virtuţi şi puteri ( dynameis, gr.) de
care se împărtăşeşte tot ce există, făcându-L cunoscut pe
Dumnezeu prin creaturi" [130], „Dumnezeu Se descoperă prin ale
Sale dynameis în toate fiinţele, Se multiplică fără a-Şi abandona
unitatea, iar făpturile sunt ridicate spre îndumnezeire, prin
transcenderea manifestărilor lui Dumnezeu în creaţie" [132].
Subiectul va fi reluat în cap. XXV A.
NOTE
111 Khalil Gibran, Reader, Jaico Publ. House, Bombay, Delhi, Bangalore,
Hyderabad, Calcutta, Madras, 1992, p. 25 1 .
f2[ Albert Einstein. Out of My Later Years, New York, 1950, p. 26.
( 31 Max Planck , L ’image du monde dans la physique modeme, Paris , 1963,
pp. 132-133.
|4] Vladimir Lossky, Vederea lui Dumnezeu, Ed. Institutului Biblic şi de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1995, p. 62.
[5| Greg Turek, A Seeker’s Journey, Knowledge of Reality Publ., Taree,
1995, pp. 44,47.
(61 Chandogya Upanishad 3.19.1 -2.
|7| Robert Graves, Greek Myths, Cassell, London, 1955, pp. 27-28.
j 81 Bhagavad-Gita 1 1.10-31.
19] Ibid. 9,29.
1 10 j Bhagavad-Gita 9.29; apud A. Danidlou, op. cit., p. 82.
[11] Katha Upanishad 4.10.
1 12] Chevalier, Gheerbrant, Dicţionar de simboluri, Ed. Artemis, Bucureşti,
1994-1995, voi. 3, p. 323.
V
CAPITOLUL II 93
1 13| loan Chrisostomul , Omilia a XV-a la Evanghelia după Sfântul loan , apud
Lossky, Vederea..., p. 79.
|141 Lossky, Vederea..., p. 79.
1I5| Lossy, Teologia..., p. 1 10.
1161 Kowalevsky, op. cit., p. HM).
[171 Scholem, op. cit., p. 180.
1181 Platon, Opere alese, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1993, voi. VII, Timaios,
30c.
[191 Ibid. 55d.
120] D.H. Lawrence, Last Poems, în The Complete Works, voi. 5, Symbols of
Transformation, 8 4-46.
[21] Heinrich Zimmer, Filozofiile Indiei, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1997, p. 158.
122] Scholem, op. cit., p. 20.
[23] Zoharul -Cartea splendorii, Ed. Antet, Bucureşti, f. an, p. 47; Zbriar I, 253b.
[24] Ibid. Zoharul... pp. 60-61; Zohâr II, 76a.
125 1 Tertullian, Adversus Valentinianosl .
1 26] Kowalevsky, op. cit., p. 54.
[27] Gibb, Kramers, op. cit., pp. 382-383.
[281 Sahih Al-Bukhari, vol. 4, Hadith 429.
129] Satapatha Brahmana, 6.1. 1. 109; apud Zimmer, Filozofiile..., pp. 168- 169.
[30] Zoharul ..., p. 46; Zohar\, 82a-82b.
131] Philo, Allegories of the Law II. 28 1 .
[32] Scholem, Die jiidische Mystik in ihren Hauptstriimungen, Zurich, 1957,
pp. 68-72.
[33] Scholem, Cabala..., p. 56.
i [34] Ibid., p. 1 18.
[35| Emanuel Swedenborg, Cerul şi minunile sale, Lumea spiritelor şi
internul: din lucruri auzite si văzute, în latină, Londra, 1 758; trad. Samuel
Noble, New York 1883.
136] Emanuel Swedenborg, înţelepciunea angelică privitoare la iubirea divină
si la înţelepciunea divină, 1763; American Swedenborg and Publishing
Society, New York, 1912, 381.
[37] Ibid., 288.
If
138] Dumitru Constantin Dulcan, Inteligenta materiei, Ed. Teora, Bucureşti,
1992, pp. 127, 143-144.
[39] Ibid., p. 251.
[401 Peter Tompkins. Christopher Bird, La vie secrete des plantes, Robert
Laffont, Paris, 1975, pp. 335-336.
141 1 Caba, op. cit., pp. 75-76.
[42] Ibid., pp. 77-78.
1 43] Jung, Kerdnyi, op. cit., pp. 186,187.
[441 Pausanias, Descriptio Grecac IX, 20, 2-3; cf. Jean Pierre Vernant, Mythe
et pensee chez les Grecs, fid. Maspdro, Paris, 1974, p. 109.
[45] Johann Wolfgang von Goethe, Faust, II. 6213-6216; (trad. Şt. Aug.
Doinaş), Ed. Univers, Bucureşti, 1982, p. 222.
E
[46 1 Bhagavad-Gita 13.16.

1 47 1 Chandogya Upanishad 3.14.1.
|4X| Zoharul..., pp. 64-65. Zohar 1. 9b- Ida.
1 49 1 Spic exemplu, Russel Târg, Harold Puthoff, Mind-Reach, London, 1977,
p. 121.
[5()| cf. Gimbutas, op. cit., p. 249.
1 5 1 1 VI. Dumitrescu şi col., Hăbăşeşti - monografie arheologică, Ed.
Academiei Române, Bucureşti, 1954, pl.LXIIl/8; Vasilescu, op. cit., fig.
33, pp. 162-163.
|52| Umesh C. Rai , Medical Science Enlightened, Life Eternal Trust, London,
New York, Sydney, Moscow, 1993.
[53 1 Z.V. Harvalik, Biophysical Magnetometer-Gradiometer, în Virginia
Journal of Science 21 , nr. 2, 59-60, 1970.
1 54 1 Ram Mishra, Communication, McMaster University, Ontario, 1991: apud
Rai, op. cit., pp. 150-152.
|55] Citat de L. Heart, L’Avenement, Publisud, Paris, 1989, p. 76.
|56| Dan Grigorescu, Grafica lui William Blake, Ed. Meridiane, Bucureşti,
1983, planşa 61 ; reprod. Costian, Adevărul..., fig. IX-B-39.
[57| Saeki, op. cit.,p. 89 (38-39).
|58f Apud Baring, Cashford, op. cit., p. 273.
[59] Apud Annick de Souzenelle, Simbolismul corpului uman, Ed. Amarcord,
Timişoara, 1996, p. 285.
[60| Joseph Needham, Science and Civilisation in China, Cambridge
University Press, London, 1956, voi. IV, pp. 8-9.
[61 1 P. Reps, Zen Flesh, Zen Bones, Anchor Books, New York, p. 104.
[62] Charles Eliot Japanese Buddhism, Routledge & Kegan Paul, London,
1959, pp. 109-110.
|63| Scholcm, Cabala..., pp. 139-140.
[64 j Apud Fritjof Capra, Taofizica, Ed. Tehnică, Bucureşti, 1995, p. 260.
[65 1 Solomon Marcus, Invenţie şi descoperire, Ed. Cartea Românească,
Bucureşti, 1989, pp. 45-46. 63.
[66] Michio Kaku, Jennifer Trainer, Beyond Einstein. The Cosmic Quest for
the Theory of the Universe, Bantam Book, Toronto, New York, 1987.
[67[ Capra, op.cit., p. 173.
[68 1 Ibid., p. 210, citat după Alexandra David-Necl, Tibetan Journey, John
Lane, The Bodley Head, London, 1936, pp. 186-187.
|69| Eliade, încercarea.... op. cit., p. 114.
[70| Capra, op. cit., p. 17.
[71] Isaac Newton, Optica, Ed. Academiei R.S.R., Bucureşti, 1970, p. 232.
[72 j Tompkins, Bird, op. cit., p. 280.
[73 1 Capra, op. cit., p. 262.
[74] Jacques Demaret, Dominique Lambert, Le principe anthropique, Armând
Colin, Paris, 1994.
1 75] P. Frank, Einstein, London, 1949, pp. 340-342; p. A. Schilpp, Albert
Einstein: Philosopher-Scientist.
j?
CAPITOLUL II 95
[76| Apud Constantin, op. cit., p. 146.

|77| Mircea Eliade, Yoga. Nemurire şi libertate, Ed. Humanitas, Bucureşti.
1993, p. 136.
1 78 1 Amaury de Riencourt, The Eye of Shiva. Eastern Mysticism and Science,
William Morris and Co. Inc., New York, 1981, pp. 36-38.
1 79] A. Danielou, op. cit., p. 1 1 .
|80| G.F.Chew, Bootstrap. A Scientific Idea? în Science 161, 763 (1968, 23
mai), apud Capra, op. cit., p. 250.
[81 1 David Bohm, Wholeness and the Implicate Order, Routledge & Kegan
Paul, London, 1980.
[82| Bruno Wiirtz, New Age, Ed.de Vest, Timişoara, 1992, pp. 168-172.
1831 Fritjof Capra, Wendezeit. Bausteine fur ein neues Weltbild, Scherz
| Verlag, Bern, Miinchen, Wien, 1987, p. 334; apud Wiirtz, loc. cit.
| |84| Madhyamika Karikw, apud T.R. Murti, The Central Philosophy of
Buddhism, Allen & Unwin, London, 1955, p.' 198.
[85] Heart, op. cit., p. 85.
|86| Scholem, Cabala..., p. 72.
[87| Constantin, op. cit., pp. 143-144.
[88| James Bjornstad, Shields Johnson, Stars, Signs and Salvation. în the
Age of Aquarius, Bethany Fellowship Inc., Minneapolis, 1971;
Horoskopc und Wassermann, Hintcrgrilnde des Sternglaubens, Brunnen
Verlag, Miinchen 1985.
|89| Tompkins, Bird, op. cit., p. 196.
|90| Jung, Ker6nyi, op. cit., p. 137.
|9 1 1 Constantin, op. cit., p. 146.
[92| Jung, Kerenyi, op. cit., p. 160.
1 93] Anton Dumitriu, Eseuri, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1986, p. 522.
|94| Marcus, op. cit., pp. 60-62.
[95] J.C. Eccles, The Self and its Brain, Springer Verlag, Berlin, 1978.
196] J.S. Bell, Physics I, 1964; H.p. Stapp, Physical Review Letters 49,
1470-1474(1982).
]97| Targ, Puthoff, op. cit., p. 170.
[98] Mundaka Upanishad22.5.
[99| Saeki, op. cit., p. 94 (21).
[ 100] Constantin, op. cit., pp. 136-140.
1 101 1 Demaret, Lambert, op. cit., pp. 36,38.
1 102] Tompkins, Bird, op. cit., pp. 175-177.
[103| Simoneton Andre, Radiations des aliments, ondes humaines et santd, în
Le Courrierdu Livre, Paris, 197 1 ; apuc/Tompkins, Bird, op. cit., p. 283.
1 104| William A. Tiller, Radionics, Radiesthesia and Physics în Proceedings of
the Academy of Parapsychology and Medicine, Symposium on the
Varieties of Healing Experience, 1971; apud Tompkins, Bird, op. cit.,
p. 324.
[105] Caba, op. cit., p. 74.
[106] Heinrich Zimmer, Filozofiile..., p. 138.
1 107] Shri Mataji Nirmala Devi, Meta Modern Era, Vishwa Nirmala Dharma,
Pune, 1995, pp. 243-244; Rai, op. cit., p. 37; Heart, op. cit.,pp. 104-105.
[108] Armând Andronescu, Anatomia dezvoltării omului. Embriologie medi¬
cală, Ed. Medicală, Bucureşti, 1987, pp. 206-209, fig. 20-1 , 20-4, 20-5;
Lucia Bareliuc, Natalia Neagu, Embriologie umană, Ed. Medicală,
Bucureşti, 1977, pp. 70-76, fig. 33; Mircea Ifrim, Atlas de anatomie
umană, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1985, voi. III, pp. 9,
24, 125, 126.
[ 109] Oxyrhynchus Papyri 654.11; cf. Frank C. Happold, Mysticism - A Study
and an Anthology, Penguin Books, Pelican, Harmondsworth, 1963,
pp. 174-175.
[1101 NHL, The Gospel of Thomas 32.21-33.2 (L.3).
[Ill] De Souzenelle, op. cit., p. 385 .
1 1 12] Caba, op. cit., pp. 75-76.
j 1 1 3 1 Zohartil..., p. 26; ZoharU, 210b-21 la.
[ 1 14] Zoharul..., p. 1 12; Zoharlll 192 a,b.
[115] Platon, op. cit., 77 c-e. în nota 160 se indică menţiuni asemănătoare, ale
lui Diogenes din Apollonia, citat de Aristotelis. Comford, în a sa
Cosmology. The Timaeus of Plato, London, 1937, p.305, „consideră că
sistemul circulator descris în Timaios este foarte asemănător cu cel
imaginat de către Diogenes din Apollonia".
. [116| Ibid., 73 b-c.
[117] Hatha Yoga Pradipikalll.2.
[1 18] Hippolytus, Refutationis Omnium Haeresium, 6.18 (în continuare
desemnat prin sigla Refl).
[119] Ibid., 6.9.
[120] Ibid., 6.17.
|121] Zoharul..., p. 182;ZoAarI, 103b.
[122] NHL, The Thunder, Perfect Mind 13.1-6.
[123] W.I. Thompson, Passages about Earth, New York, 1974, p. 169.
|124] Sahih Al-Bukhari voi. 4, Hadith 549; a se vedea si Coranul (22.5 si
23.13-14).
[125] Oscar Sugar, Journal of the American Medical Association 257, 2061
2063 (1982).
-
1 126] Sahih Al-Bukhari voi. 6, Hadith 338.
[ 127] De Souzenelle, op. cit., pp. 224-225.
[128] Tompkins, Bird, op. cit., pp. 325,326.
[129] De Souzenelle, op. cit., p. 303.
j 1 30] Lossky, Teologia..., pp. 101,104,143.
[131] Citat în Lev Karsarin, Saints Pdres et Maîtres de l’âglise, Paris, 1926,
p. 238; apud Lossky, Teologia..., p. 135. Ideea este exprimată de
Sf. Maxim şi în alte locuri, spre exemplu, în De ambiguis.
1 1 32] Lossky, Vederea..., p. 106.
m
I
CAPITOLUL III
UNDE SE AFLA GRĂDINA EDENULUI?
„Dacă există un rai pe pământ,

Este acesta, este acesta, este acesta."
Poetul persan Saadi, despre Kashmir
Am arătat (cap. II) că semnificaţia reală a împărăţiei cereşti este

locul subtil ce permite joncţiunea omului cu Divinitatea: Sahasrara.
Cu toate acestea, oamenii nu au încetat să caute, într-o sferă care le
era uşor accesibilă, amplasamentul unui Paradis terestru. La acest
loc s-a crezut că face aluzie Cântarea Cântărilor, care aminteşte „o
grădină închisă,... un izvor închis, o fântână pecetluită" (4:12), „o
fântână din grădini, un izvor de ape vii" (4:15). Recunoaştem cu
uşurinţă izvorul apei vii a lui Kundalini închisă în osul sacru, care
abia aşteaptă să ţâşnească din fântâna (fontanela) Sahasrarei, ce
rămâne pecetluită până la Realizarea Sinelui.
în Geneză stă scris: „Domnul Dumnezeu a sădit o grădină în
Eden1 spre răsărit" (2:8). „Un râu ieşea din Eden şi uda grădina; şi
1 Plăcere; aici: locul plăcerii (ebr.). Paradis este un termen tardiv, de origine
persan
de acolo se împărţea şi se făcea patru braţe" (2:10). Grădinile Ede¬

nului (’Adn , arab.) sunt menţionate şi în Coran (9.73; 13.23 etc.).
Faptul că unul din râurile indicate era Eufratul (2:14) i-a
făcut pe mulţi să creadă că Edenul se afla în Mesopotamia, numai
că aceasta, după cum o arată numele (mesos, mijloc, potamos,
râu, gr.) cuprinde doar două râuri (fluvii): Tigrul şi Eufratul.
Iată concluzia profesorului K.S. Salibi, expusă în cartea sa
Biblia venea din Asiria, apărută în Germania în 1983: „De mai
bine de un secol, au fost căutate în Mesopotamia urmele evreilor
şi de asemenea, acele urme care să arate calea presupusei lor
migraţii de aici, prin Siria de nord spre Palestina, dar ele nu au
fost niciodată descoperite cu adevărat11 [1].
Există suficiente motive să credem că Edenul ar trebui căutat
mult mai la răsărit.
Cartea lui Enoh 1 descrie Paradisul terestru [2] ca fiind
populat de animale şi păsări exotice [3]. „La răsărit de locul unde
se găseau aceste animale, am zărit graniţele Pământului şi locul
unde Cerul se sfârşea. Porţile Cerului erau deschise" [4], de unde
rezultă că Edenul se afla departe, la răsărit. Atât în scrierile lui
Isidor, Episcop al Sevillei în sec. al VII-lea, cât şi în Mapa Mundi
dintr-un codice al aceluiaşi, păstrat în Biblioteca Vaticană,
Paradisul terestru e plasat în Asia, înconjurat de ziduri de foc şi
apărat de îngeri [5]. Din păcate, geografia foarte aproximativă a
hărţii nu permite localizarea mai exactă a acestui Eden [6].
Hippolytus declara: „Sunt unii care spun că Paradisul se află
în ceruri şi nu face parte din lucrurile create. Dar când vezi cu
propriii tăi ochi fluviile care de acolo izvorăsc şi că îţi este îngă¬
duit să-l contempli, oricine trebuie să tragă concluzia că Paradisul
nu se află în ceruri, ci în creaţiune. Este un loc în Orient şi o
regiune aleasă" [7],
Şi la iranieni exista o legendă potrivit căreia strămoşii maz-
deenilor veniseră dintr-o ţară edenică numită Airayanam vaejah
(Eran vei, pehlavi), idealizare a Chorasmiei [8].
O primă constatare este că „râul cu patru braţe", deci cu
patru afluenţi, alcătuieşte în total cinci râuri.
Fără îndoială, Enoh a fost un mare iniţiat, asemenea lui Ilie şi loan (cap. I).
CAPITOLUL III 99
Denumirea geografică Punjab se traduce prin „cinci râuri"

(sanskr.). Este vorba de afluenţii Indusului, care sunt (de la nord
către sud): Jhelum, pe parcursul a circa 800 km, străbătând
Kashmirul şi Pakistanul de est; Chenab\ Ravr, Beas\ Satlej, în
lungime de 1440 km, venind dinspre lacurile Manasarowar lângă
muntele Kailash din Tibet (sub numele de râul Langchhankhabab),
care străbate India de Nord şi Pakistanul până la Indus. Ultimii
doi afluenţi se unesc formând fluviul Saraswati 1 (de aici, poate,
menţionarea în Geneză a numai patru braţe), căruia i se mai
spune „Râul Paradisului" [9],
Legendarul munte Meru, menţionat în Mahabharata, ca şi
înălţimea mitică a budismului, Shambala - corelate şi una şi cea¬
laltă cu Paradisul şi considerate a fi culmile celor iniţiaţi2 - se află
ambele în nordul Indiei. Or, la hotarul de miazănoapte al subcon-
tinentului indian se află Kashmirul, care în limbajul autohton se
traduce prin „Paradisul pe pământ". Există şi alte etimologii pe
care le vom analiza mai departe.
Peisajul paradisiac pe care îl oferă Kashmirul călătorilor ce-1
străbat, justifică pe bună dreptate renumele de „Elveţia Indiei",
căci ţinutul e străbătut de văi roditoare prin care curg minunate
râuri cristaline, ce formează lacuri argintii înconjurate de munţi
împăduriţi, la poalele Himalayei.
Despre râurile ce scăldau Edenul, Geneza arată: „Numele
râului al doilea este Ghihon; el înconjoară toată ţara (lui) Kush"
(2:13). Cunoscând prefacerile lingvistice ce survin de regulă de-a
lungul vremii, nu putem exclude ipoteza că Ghihon a devenit, cu
timpul, Jhelum, râu care înconjoară într-adevăr Kashmirul. Cât
despre Kush, el a fost fiul lui Ham (10:6), care la rândul său era fiul
lui Noe (5:32; 6:10; 9:18; 10:1). De altfel, luntraşii din Kashmir,
numiţi Hanji 3 sau Mânji, susţin că sunt urmaşii lui Noe [10].
I Saraswati semnifică Apa Cunoaşterii (saras, fluid, sanskr.), ceea ce
permite conexiunea cu copacul paradisiac respectiv.
2 Pentru acest motiv, nordul Indiei, Kashmirul, a fost vizitat dintotdeauna
de mari sfinţi şi profeţi (v. mai jos).
3 Formulăm ipoteza că, la origine, numele provenea de la Ham: Ham- ji,
ji fiind sufixul de reverenţă.
Pentru a susţine ipoteza de mai susÿKhwaja Nazir Ahmad

citează nu mai puţin de douăzeci şi cinci de denumiri geografice
care au rădăcina Kush sau Kash. Astfel, un alt nume al locuitorilor
Kashmirului este Kash-ir, iar ţara lor e numită de tibetani Kash- i-
jhil, pe când bălţii îi spun Kash-i-yul. Kush e numele ţinutului ce
se află de ambele părţi ale crestei muntoase Pir Punjal din
Kashmir. Există numeroşi munţi situaţi în apropiere unii de alţii:
Kash-nm, Kash-ban, Kash-farid, Kash-ba şi, desigur, binecu¬
noscutul lanţ muntos Hindn-Kush, la vest de Kashmir [11],
Mulţi regi erau numiţi după strămoşul lor comun Kush. Vom
menţiona mai întâi dinastia Kushan, din Kashmir, pe care o
întâlnim în Rajatarangini sau Cronica Regilor din Kashmir [12],
apoi un rege Kushan din Mesopotamia amintit în Biblie (Jude¬ I:
cători 3:8,10). Regii din Kashmir se numeau Ralu -Kush, Utpala-
Kush, Hiranya-KusA şi tatăl său Kanaka-KusA [13]. împăratul
mogul Babar arăta că numele provenea de la tribul de pe dealuri
Kash sau Kush, care locuia în vecinătatea Kashmirului [14],
Acest trib se stabilise în regiunea numită azi Kash-tawar, în
districtul Doda din Kashmir. După părerea lui Erskine, etimo¬
logia dată de Babar s-a extins în Kashgar, în munţii Cas/areggio
şi Casu pomeniţi de Ptolemeu [15], Un manuscris persan din
acelaşi text adaugă că mir înseamnă „muntc“ [16]. Explicaţia dată
de Babar este dezvoltată în A ’in-i-Akbari [17] şi e susţinută de
contele de Tieffenhaler, ca şi de istoricul Haider Malak Chadauara
din Kashmir [18], precum şi de G.T. Vigne [19], în cadrul populaţiei
gujara din Kashmir există două triburi numite kashan şi kashana.
Era kashmiriană se numeşte chiar Era Kashan. Kashn sau cushu
este o subcastă (got) a pandiţilor din Kashmir. în Ghar-ghost
există un trib kashi, iar printre afghani, un trib kashan [20].
Alte ipoteze etimologice ţin cont de originea evreiască a
locuitorilor din Kashmir (v. cap. XIV). Se observă analogia dintre
Kashmir şi kosher (kashir sau kasher, ebr.) care înseamnă fără
cusur (Levitic 22:20), îndeosebi când e vorba de hrană. Vechiul
Testament obligă să se consume numai anumite animale care au
fost tăiate şi sângerate după ritualul prescris (Geneza 9:4; Levitic
17:10-12,14; Deuteronom 12:23). După această ipoteză, numele
similar ar fi fost luat de locuitori, apoi de ţinutul respectiv. Î
i
k m,
CAPITOLUL III 101
Primul istoric cunoscut din Kashmir, panditul Kalhana, apre¬

ciase că numele ţării provine de la Kashyapa-mir(tara lui Kashyapa,
sanskr.) [21]. „Toate creaturile sunt descendenţii lui Kashyapa*',
i căci acesta era bunicul lui Mânu, părintele omenirii [22] . Rezultă
că acest Kashyapa este corespondentul lui Adam din Biblie.
Această teorie a stârnit criticile lui Sir William Jones [22], W.
: Wakefield [24] şi Sir Aurel Stein [25],
Alţi autori văd o conexiune între Kashmir şi Kashaf, însoţi¬
torul regelui Solomon în timpul vizitării Kashmirului (cap. XIII).
Din vremuri îndepărtate, istoricii Kashmirului au numit
această ţară binecuvântată Bagh-i-Jannat (Grădina Paradisului,
arab.) sau Jannat-ut-Dunia (Paradisul Lumii, arab.).
După cum se va arăta în cap. VI, XII, XIII şi XIV, există multe
motive pentru a considera Kashmirul o ţară sfântă. Vizitarea Kash-
. mirului de către mulţi profeţi şi sfinţi de pretutindeni este un fapt
istoric [26], Din cele mai vechi timpuri, acest paradis a atras po¬
poare din ţinuturi îndepărtate. Spre pildă, Kashmirul este considerat
: centrul budismului Mahayana şi primeşte pelerini din toată lumea,
care vin pentru a studia învăţăturile înţeleptului Gautama.
Potrivit cronicii Rajatarangini, primii locuitori ai Kashmi¬
rului ar fi fost şerpii divini Naga, [27] ceea ce denotă existenţa
aici a unor mari iniţiaţi ce cunoşteau simbolismul esoteric al lui
Kundalini încă din cele mai vechi timpuri.
Există temeiuri pentru care Kashmirul poate fi considerat Ţara
Făgăduinţei promisă de Dumnezeu poporului evreu (cap. XII).
Acest ţinut binecuvântat e definit prin sintagma „cerurilor deasupra
pământului" (Deuteronom 11:21) desemnând Paradisul, „dincoace
de Iordan, la răsărit" (4:41), unde se află „o ţară cu munţi şi văi,
care se adapă din ploaia cerului" (11:11). „El va da ţării voastre
ploaie la vreme, ploaie timpurie şi ploaie târzie" (11:14). Ţinutul
„cuprindea toată câmpia de dincoace de Iordan, la răsărit, până la
marea câmpiei, sub poalele muntelui Pisga" (4:49). Este cert că
Palestina nu corespundea câtuşi de puţin acestei descrieri.
Kashmirul e singura ţară la răsărit de Iordan (sau de Eufrat)
care e vestită pentru izvoarele, râurile, văile şi pajiştile sale rodi¬
toare. „Marea câmpiei" nu este altceva decât uriaşul lac cu apă
dulce Wular, aflat la nord de capitala Srinagar, nu departe de
I..
stâncile Pisgah. în imediata vecinătate se află multe alte toponime

din Vechiul Testament (îndeosebi cap. XII, dar şi XIV).
ţară
Urmaşii lui Ham acolo „au găsit păşuni grase şi bune, şi o
întinsă, liniştită şi paşnică11 (1 Cronici 4:40). Isaia descrie ţara
Făgăduinţei ca pe un „loc de râuri, de pâraie late, unde totuşi nu
T
pătrund corăbii cu lopeţi, şi nu trece nici un vas puternic11 (33:21).
Şi de data asta, nici una din descrieri nu se aplică Palestinei, în
schimb concordă de minune cu Kashmirul unde, de îndată ce râu¬
rile părăsesc valea, se transformă în cascade complet nepotrivite
pentru navigaţie.
Vom încheia arătând că, potrivit tradiţiei islamice, Adam
venise din India, pentru a face de patruzeci de ori pelerinajul pe
jos la Ka’ba, ce fusese aşezată la Mecca de către îngeri, cu două
mii de ani înaintea sa [28].
NOTE
|1| Citat în Holger Kersten, Jesus lived in India , Element Books Ltd.,
Longmead, Shaftesbury, Dorset, 1986, p. 63.
[21 Curtea lui Enoh 3 1 .5.
|3] Ibid. 32.1
|4| Ibid. 32.2.
[5] Isidor de Sevilla, Etymologise, XIV, III, 2-4; XIV, VI, 3-10.
1 6 1 Alexandru Busuioceanu, Zalmoxis, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1985,
p. 109 şi infra II 90.
[7] Hippolytus, Fragmenta in Hexameron; citat în Dilema, an VI, nr. 270,
p. 11 (3-9 aprilie 1998).
1 8 1 Videvdat 1 .3; fknile Benvenito, L 'Erran vez et l’origine legendaire des
Iraniens, în Bulletin of the School of Oriental Studies, an 7, pp. 265-274
(1937).
1 9 1 Encyclopaedia Universalis, Paris, 1968, vol. 16, p. 1031.
1 10] Imperial Gazetteer of India, section Kashmir and Jammu, 1960.
1 11 1 Al-Haj Kh waja Nazir Ahmad , Jesus in Heaven on Earth. Woking Muslim
Mission and Literary Trust, Woking. 1952.
1 12] Pandit Kalhana, Rajatarangini, a Chronicle of the Kings ofKasmir, trad.
Sir Mark Aurel Stein, Archibald Constable, London. 1900,1,76. Această
importanta operă istorică a fost tradusă chiar şi în japoneză, de Dr. Tokan
Sumi .
|13] Ibid. 1, 286-287.
1 14 1 Tauzak-i-Babari (Memoriile lui Babar), trad. Leyden şi Erskine, p. 313.
CAPITOLUL III 103
1 15 1 Ibid., Introducere, p. XXVII.

{
[16] Nazir Ahmad, op. cit., p. 335.
[17] A’in-i-Akbari, voi. II, p. 381 .
[18] Haider Malak Chadauara, Waqiat-i-Kashmir, Muhammadi Press,
Lahore, 1617, p. 35.
1 19] G.T. Vigne, Travels in Kashmir, Ladakh and Iskardu, Henry Colburn,
London, 1842, voi. II, p.44.
[20] H.W. Bellow, An Enquire into the Ethnograph of Afghanistan, The
Oriental Institute, Woking, 1891, p. 98.
[2 1 1 Kalhana, Rajatarangini.
[22] Dowson, op. cit., p. 153.
1 23 1 Sir William Jones, Kashmir, Indian Researches, voi. I, p. 268.
1 24] W. Wakefield, The Happy Valley, Sampson, Low, Mareton, Searle,
Ravington, London, 1879, p. 6.
1251 Sir Aurel Stein, Ancient Geography of Kashmir, Baptist Mission Press,
Calcutta, 1899, p. 13.
[26] Pandit Hargopal Khasta Kaul, Gudalsta-i-Kashmir, Farsi Arya Press,
Lahore, 1883, p. 19.
[27] Apud A. Danielou. op. cit.. p. 468.
1 28] Schuon, Să înţelegem..., p. 232.
1
L
£
|
i-
II
•
•
CAPITOLUL IV
*
:
COPACUL VIEŢII ŞI AL CUNOAŞTERII
„Există un arbore ciudat ce se înalţă fără ră¬

dăcini şi îşi poartă fructele fără să înflorească:
neavând nici ramuri, nici flori, el e acoperit #
cu lotuşi.“
Poetul Kabir (sec. al XV-lea) [1]
în Geneză ni se spune că în grădina din Eden (2:8) „Domnul

Dumnezeu a făcut să răsară din pământ... pomul vieţii în mijlocul
grădinii, şi pomul cunoştinţei binelui şi răului" (2:9). S-ar părea că
este vorba de doi pomi diferiţi (3:22). Există însă exegeze care
susţin că este vorba de unul şi acelaşi pom. Spre pildă, în analiza pe
care au întreprins-o, Baring şi Cashford au ajuns la concluzia că în
grădina Edenului „un copac a devenit doi... în mitologiile anterioa¬
re, un singur copac oferea atât «cunoaşterea», cât şi «viaţa», sau «în¬
ţelepciunea» şi «nemurirea»" [2], La rândul său, Campbell spunea:
„Principiul disocierii mitice... este exprimat în Biblie prin diso¬
cierea Copacului Cunoaşterii de Copacul Vieţii Nemuritoare" [3].
Iată câteva argumente pe care le propunem atenţiei citito¬ !
rului. Pe de o parte aflăm de „pomul vieţii în mijlocul grădiniî‘

(2:9), iar pe de altă parte „despre rodul pomului din mijlocul
1
CAPITOLUL IV 105
grădinii, Dumnezeu a zis: «Să nu mâneaţi din el, şi nici să nu vă

atingeţi de el, ca să nu muriţi»" (3:3), această interdicţie privind
exclusiv pomul cunoştinţei binelui şi răului (2:17). Rezultă
identitatea celor „doi“ copaci. Evanghelistul spune: „Iar viaţa
veşnică aceasta este: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu
adevărat", ceea ce pune din nou semnul identităţii între viaţa
veşnică şi cunoaştere. în Proverbele lui Solomon nu se face
distincţie între înţelepciune, pricepere (cunoaştere) şi pomul
vieţii: „Ferice de omul care găseşte înţelepciunea, şi de omul
care capătă priceperea!... Ea este un pom de viaţă pentru cel ce o
apucă, şi cei ce o au sunt fericiţi" (3:13,18). „Rodul celui nepri¬
hănit este un pom de viaţă, şi cel înţelept câştigă suflete" (11:30).
Reîntâlnim calităţile Copilului Divin (cap. I): puritatea (nepri-
hănirea), înţelepciunea şi bucuria (fericirea).
Cartea Facerii ne mai spune că „Domnul Dumnezeu a dat
omului porunca aceasta: «Poţi să mănânci după plăcere din orice
pom din grădină, dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu
mănânci»" (2:16-17). Ceea ce Eva îi va repeta şarpelui, dar acesta
îi răspunde: „Dumnezeu ştie că în ziua când veţi mânca din el vi
se vor deschide ochii, şi veţi fi ca Dumnezeu1, cunoscând binele
şi răul" (3:5). Eva e dornică să dobândească această cunoaştere:
„Femeia a văzut că pomul era bun de mâncat şi plăcut de privit, şi
că pomul era de dorit ca să deschidă cuiva mintea" (3:6). în original,
nehemod (plăcut-graţios, ebr.) înseamnă etimologic căldură-ener-
gie-dorinţă, ceea ce indică însuşirile celor trei canale: căldura
(Pingala, canalul solar), energia (Kundalini, din Sushumna),
dorinţa (calitate a Ida nadi). După opinia şarpelui, fructul pomului
cunoaşterii aduce nemurirea: „Hotărât că nu veţi muri" (3:4), „veţi
fi ca Dumnezeu" (3:5), adică nemuritori. Din nou, cunoaşterea e
identică vieţii veşnice, confirmând că este unul şi acelaşi copac.
în total dezacord cu mistificarea despre „păcatul originar"
(cap. IX),Teophilus al Antiochiei scria în epistola Către Antolycus :
„Pomul ştiinţei era bun şi fructele lui de asemenea. Nu era, cum
crezuseră unii, pomul care conţinea moartea... Ştiinţa este bună
!
i Această îndumnezeire se obţine prin Realizarea Sinelui, în urma căreia
corpul subtil uman (Copacul Vieţii) devine asemenea cu cel al lui Virata (cap. II).
I
dacă te serveşti de ea cum trebuie.11 O poziţie similară fusese

adoptată de Irenaeus din Lyon.
Exegeţii Bibliei consideră că* la origine, pomul edenic nu
fusese un măr, ci un smochin, deoarece bărbatul şi femeia „au
cusut laolaltă frunze de smochin şi şi-au făcut şorţuri din ele“
(Geneza 3:7). Micile frunze de măr ar fi fost improprii acestui
scop. O posibilă explicaţie care să justifice opţiunea pentru măr
şi-ar putea afla originea în textele latine ale Bibliei (care erau
disponibile în Evul Mediu), unde malus (măr, lat.) era asociat cu
malum (rău, lat.).
Legenda sfântului Măr de Aur al Hesperidelor (c.700-500
î.d.C,) îl aşează sub protecţia unui mare şarpe [4]. Hesperidele
udau pomul cu Apa Vieţii. La popoarele mediteraneene (dar şi la
celţi) mărul e simbolul nemuririi acordate din iubire de Marea
Zeiţă [5]. înţelegem lesne că Eva o reprezintă pe Mama Divină,
Cea care acordă oamenilor iluminarea, cunoaşterea divină ( vidya,
sanskr.), opusă ignoranţei (avidya, sanskr.).
* Mitul Copacului Vieţii s-a metamorfozat în cel al plantei ce
conferă nemurirea, care apare în legende, basme folclorice,
eposuri eroice (spre pMăGilgamesh; cap. VI), ori prelucrări
culte. Taoiştii n-au ezitat nici ei să preia tradiţia protoistorică a
ierbii nemuririi ( chih sau ch-sheng, chin.).
Din timpuri străvechi, indienii considerau ignoranţa drept cel
mai mare păcat (spre exemplu, în Mahabharata, răspunsul dat
duhului lacului de către Yudhishthira). Al doilea din „Cele patru
adevăruri nobile" ale budismului este: „Cauza suferinţelor este
dorinţa ignorantă ( trishna, sanskr.). La rândul său, Platon spunea:
„îl rugăm pe zeu să ne dea leacul cel mai desăvârşit şi mai bun
'
dintre toate leacurile, şi anume cunoaşterea" [6] şi afirma că „răul
se naşte din ignoranţă" [7]. Una din manifestările Marii Zeiţe în
lumea fenomenală este energia maternă Kundalini - şarpele
legendar (cap. IX). Am văzut că impulsul de a cunoaşte provine
din dorinţă, care este o caracteristică a canalului feminin Ida.
Ignoranţa este condamnată de Iisus: „Omule, dacă ştii ce faci,
eşti binecuvântat de Tatăl Meu, dar dacă nu ştii, încâlci Legea1
1 Dharma (cap. VII). ...
S
CAPITOLUL IV 107
şi îţi vei atrage blestemul Tatălui Meu.“ Acest pasaj din Evan¬
ghelie a fost suprimat din ediţiile oficiale ale Scripturii, dar se
găseşte în ediţia Theodore de Beze aflată la biblioteca din
Cambridge [8]. Nu e greu să înţelegem de ce Iisus îi certa
adeseori pe unii din ucenicii Săi pentru ignoranţa repetată de care
dădeau dovadă. Spre exemplu, la o întrebare a lui Petru, Iisus
răspunde: „Şi voi tot fără pricepere sunteţi?" (Matei 15:16; 16:9;
Marcu 7:18 etc.). Dumnezeu Se arată neîndurător cu cei cfe
ignorau esenţa subtilă, referindu-Se la cele două canale laterale:
„Mie să nu-Mi fie milă de... oameni care nu ştiu să deosebească
dreapta de stânga lor“ (Iona 4:11). în capitolul II am arătat că
medicina occidentală nu deosebeşte specificul simpaticului drept
faţă de cel stâng. Proverbele lui Solomon precizează că ignoranţa
interzice accesul la nemurire: „Lăsaţi prostia, şi veţi trăi, şi
umblaţi pe calea priceperii" (9:6).
Problema ignoranţei e dezvoltată şi de Lossky. Interpretând
gnoza drept conştiinţa harului prezent în noi (cu alte cuvinte a lui
Kundalini), autorul arată că aceasta „înlătură orice mărginire,
orice agnoia (ignoranţă), a cărei ultimă expresie este iadul cel
întunecat". El consideră „necunoaşterea, un semn al păcatului,
«somnul sufletului»" [9]. „Necunoaşterea (agnoia), la limita ei
extremă, nu ar fi nimic altceva decât iadul - cea mai de pe urmă
cădere a persoanei" [10].
Platon scria: „Dacă cineva s-a dovedit iubitor de învăţătură
f şi de înţelepciune adevărată şi dacă şi-a exersat mintea mai mult
decât orice altă parte din el, atunci acel cineva are gânduri
nemuritoare şi divine, dacă va fi ajuns la adevăr; şi atât cât îi este
dat naturii umane să se împărtăşească din nemurire, acel cineva
va fi cu desăvârşire nemuritor şi, de vreme ce este mereu preo¬
cupat de partea divină ce sălăşluieşte în el, cu care convieţuieşte
în bună înţelegere, va fi neasemuit de fericit" [11].
Numărul patru, al perfecţiunii (cap. I), se regăseşte în con¬
ceptul, comun multor curente, după cum vom vedea, despre
existenţa a patru niveluri ale cunoaşterii.
în gnoseologia dantescă, textele se pot înţelege şi trebuie să
fie explicate principial după patru sensuri: „si possono intendere
i e di onsi esponere massimamente per quattro sensi" (aceste patru
w
sensuri diferite nu pot să se distrugă şi să se opună între ele,

ital.). Primul este sensul literal, al doilea este cel alegoric, „una
veritade ascosa sotto bella mensogna" (un adevăr ascuns sub o
minciună frumoasă, ital.), al treilea - cel moral, iar cel mai pro¬
fund este sensul anagogic*, un suprasens (sovrasenso, ital.)
iniţiatic, metafizic [12]. în Infernul, Dante scria: „Mirate la
dottrina che s’asconde/ Sotto il velamo degli verşi strani"
(Admiraţi învăţătura ce se-ascunde/ Sub vălul versurilor stranii,
ital.) [13]. Autorul se referă la aceste interpretări şi într-o
scrisoare adresată lui Can Grande della Scala.
Filosofii evrei admit dualismul structurilor semantice ale
Torah: hizon (exterior, exoteric) şi penimi (interior, esoteric),
care sunt traduceri exacte ale denumirilor arabe corespunzătoare.
Deci Torah este în acelaşi timp exoterică şi esoterică: ’oraita
setim ve-galia (ebr.) [14], De altfel, Apocalipsa recunoaşte co¬
existenţa înţelesurilor exoteric şi esoteric ale Bibliei: „Am văzut
în mâna dreaptă a Celui Ce şedea pe scaunul de domnie o carte
scrisă pe dinlăuntru şi pe dinafară, pecetluită cu şapte peceţi...
Cine este vrednic să deschidă cartea şi să-i rupă peceţile?1 (5:1-2).
Menţionarea celor şapte peceţi ce trebuie rupte este o indicare
limpede a cheii capabile să dezvăluie secretul: cunoaşterea despre
cele şapte chakre, adică trezirea lui Kundalini în corpul subtil.
Scholem aminteşte de „sensul cvadruplu al Scripturii, aşa
cum a fost dezvoltat de autorii creştini medievali11 [15]. Tradiţia
rabinică atribuie fiecărui cuvânt pe puţin 37 de sensuri [16]. La
sfârşitul sec. al XlII-lea a apărut Tikune Ha-Zohar (îmbunătăţiri
aduse Zoharului, ebr.), ce cuprinde 70 de interpretări la primul
alineat al Torah.
Joseph ibn Aqnin (sec. al XII-lea) vorbeşte, în comentariul
său la Cântarea Cântărilor, despre trei straturi de tălmăciri: cea ad
litteram, cea hagadică şi cea filosofico-religioasă, la care Kabbala
a adăugat un al patrulea strat, acela al misterului teosofic, care e
amintit în Zohar ca rasa de mehemanuta, înţelegerea Scripturii
aşa cum i se deschide ea „secretului credinţei". Potrivit uneia din
l Anagogic provine de la anagoge (acţiune de elevaţie - a sufletului, de
exemplu, gr.).
I
CAPITOLUL IV 109
primele scrieri kabalistice ale lui Moses de Leon (finele sec. al

XlII-lea) Midrash Ha-Neelam (expunere ascunsă, ebr.) la Cartea
lui Ruth, fiecare cuvânt din Scriptură (Torah) implică patru
moduri de înţelegere: faptul exterior (ma ’aseh), înţelesul obţinut
prin metoda hermeneutică folosită de legaliştii Talmudului sau de
kabalişti (midrash), forma alegorică sau tropică de interpretare
(hagadah) şi misterul (sod) [17].
în Zohar, cele patru niveluri (în paranteze se indică sensurile
atribuite de Joseph Gikatila la finele sec. al XlII-lea) devin: (a) în¬
ţelesul literal, peshat (înţelesul gramatical, perush); (b) alegoria,
remes (interpretarea sensului literal, pesher, tălmăcire); (c) sensul
ce corespunde interpretării talmudice şi hagadice, derasah (derash)
şi (d) înţelesul mistic, sod (beur1), cărora li se mai adaugă un al
cincilea, gematria - interpretarea prin valoarea numerică a lite¬
relor ebraice 117].
Cele patru sensuri devin, la exegeţii creştini din Evul Mediu
târziu: istorie, alegorie, tropologie (omiletica morală) şi anago-
gie (interpretarea eschatologică2). Pico della Mirandola, în a sa
Alegorie (1487), admitea similitudinea cu tradiţia evreiască în
explicarea Bibliei pe patru căi: literală (peshat), mistică sau
alegorică (midrash), tropică (sehel) şi anagogică (sensul „cel mai
măreţ şi mai divin din toate“, qabbalah) [18].
în interpretarea Midrash Ha-Neelam, atunci când Dumnezeu
a zis: „Să fie lumină!" (yehi aor, ebr.) (Geneza 1:3), S-a referit
la obţinerea cunoaşterii ce transpare şi din Torah [ 19]. De aici ar
proveni cuvântul Zohar (lumină, strălucire, splendoare, ebr.) De
altfel, citim în Zohar. „în fiecare cuvânt strălucesc mai multe lu¬
mini" [20].
Potrivit unei tradiţii legate de ’Aii, ginerele Profetului, „nu
există verset3 coranic care să nu aibă patru sensuri: exoteric
(zhahir sau dhahiri, exterior, aparent, arab.), esoteric (batiu,
I interior, arab.), definitoriu (hadd, literal: limita care stabileşte ce
1 Corelat cu beer (fântână, ebr.), căci Torah este ca o fântână cu apă (cap.
XI D) din care ţâşnesc mereu straturi noi ale înţelesului ei ascuns.
2 Referitor la sfârşitul lumii (eschaton, ultim; logos, cuvânt, discurs, gr.).
3 Aya (sing.), ayat (pl.), arab.
este permis şi ce nu), şi «destinai» (mottala ’ sau matla’, literal:

proiect divin, ceea ce îşi propune Dumnezeu să realizeze în om,
prin fiecare verset)". Un Hadith Nabawwi (al Profetului) arată că
versetele Coranului conţin, pe lângă sensul exoteric, un sens
esoteric, în interiorul căruia se află o multitudine de alte sensuri -
minimum şapte şi maximum şaptezeci. Se face distincţie între
„ştiinţa exterioară" (al-’ilm az-zhahir) şi „ştiinţa interioară"
(al-’ilm al-batin).
Despre Bhagavad-Cita se spune că poate fi citită în confor¬
mitate cu şapte sensuri diferite.
După decăderea la condiţia terestră, poarta grădinii Edenului
este păzită de heruvimi (energiile canalelor laterale, puse sub
comanda arhanghelilor Mihail şi Gavriil; în hinduism: Bhairava
şi Hanumana) înarmaţi cu „sabia învăpăiată" (Kundalini, ca foc,
cap. XI E), „ca să păzească drumul care duce la pomul vieţii"
(Geneza 3:24), întrucât, din toate timpurile, învăţătura despre
Kundalini era păstrată în mare secret (cap. XI B, XX C 4 şi X5ui
E). Cei doi arhangheli sunt descrişi astfel: „doi oameni stăteau în
picioare, unul dincoace de râu, şi altul dincolo de malul râului"
(Daniel 12:5), râul fiind Sushumna. Enoh se referă şi el la cana¬
lele laterale guvernate de Mihail şi Gavriil, atunci când spune:
„Am văzut drumul îngerilor" [21], precizând despre călăuza sa,
Mihail: „mi-a arătat toate lucrurile ascunse ale marginilor
Cerului, locaşurile stelelor1". El îi numeşte pe arhangheli, după
calităţile atribuite de Sahaja Yoga celor două canale: „Mihail,
îngerul cel milostiv şi răbdător" (canalul stâng), şi „Gavriil, care
veghează pe toţi cei puternici" (aşa cum proceda Hanumana cu
Rama) [22], Când, aflaţi în plină confuzie, cei doi fii ai lui
Zebedeu, Iacov şi loan, îl roagă pe Iisus: ,,«Dă-ne să şedem unul
la dreapta Ta şi altul la stânga Ta, când vei fi îmbrăcat în slava
Ta», Iisus le-a răspuns: «...Cinstea de a şedea la dreapta sau la
stânga Tatălui Meu nu atârnă de Mine s-o dau, ci ea este numai
pentru aceia pentru care a fost pregătită»" (Marcu 10:35-40). în
Matei 20:20-23, solicitarea e adresată de mama celor doi apostoli.
Isaia se referea la canalul stâng şi la cel drept când cita vorbele
I Adică ale chakrelor (v. simbolismul indicat mai jos).
CAPITOLUL IV 111
lui Dumnezeu: „Mâna Mea [stângă! a întemeiat pământul, şi

dreapta Mea a întins cerurile“ (48:13), pământul fiind feminin,
iar cerul masculin (cap. XX A). Zoharul ne spune că în Israel
există o parte dreaptă şi o parte stângă [23], apoi arată: „Re¬
marcaţi că preoţii şi leviţii aveau drept misiune să unească partea
stângă cu partea dreaptă. Rabbi Hiziqiya a spus: «Chiar dacă e
acelaşi lucru, am auzit această explicaţie prezentată astfel: Preoţii
au drept misiune să trezească partea stângă, leviţii să trezească
partea dreaptă, pentru a produce astfel unirea principiului
masculin cu principiul feminin»14 [24], Fără putinţă de tăgadă,
aici este vorba de misiunea unor persoane autorizate (la acea
vreme) pentru a trezi (activa energetic) canalele Ida şi Pingala,
realizând astfel unirea (Yoga, sanskr.) între principiul masculin
(Atman) şi cel feminin (Kundalini).
în Coran e descris momentul „când se întâlnesc cei doi în-
tâlnifori, şezând în dreapta şi în stânga44 (50.16), în „ziua învierii44
(75.6), „se împreună Soarele cu Luna44 (75.9). Este momentul
transcenderii canalelor solar şi lunar, ziua învierii, Realizarea
Sinelui. Canalele laterale corespund denumirilor Nadirah (strălu¬
citor, radiant, arab.) şi Basirah (întunecat, posomorât, arab.)
[25]. Primul e canalul solar care are exact această tendinţă (Rajo
guna, sanskr.), iar al doilea e cel lunar cu tendinţa Tamo guna
(sanskr.) (cap. II). Caracterul contrariu al celor două canale
[
laterale corespunde şi opoziţiei Răsărit - Apus. „Al lui Dumnezeu
este Răsăritul şi Apusul. Pe cine voieşte îl ocârmuieşte El pe
drum drept44 (2.136; 2.109), drumul drept fiind canalul central.
Că nu este vorba de răsăritul şi de apusul geografic, ci de alt „Ră¬
sărit44 şi de alt „Apus44, vedem din perifrază „Domnul amânduror
Răsăriturilor şi Domnul amânduror Apusurilor44 (55.16-17). Tot
astfel, în Biblie putem citi: „în ziua aceea, vor izvorî ape vii 1 din
Ierusalim2, şi vor curge jumătate spre marea de răsărit, jumătate
spre marea de apus44 (Zaharia 14:8). Iar Enoh arată: „am fost
aşezat între două spirite, între Miazănoapte şi Apus44 [26] , spiri-
1 Denumire dată Iui Kundalini (cap. XI D).

2 Ierusalimul (mai exact, Noul Ierusalim; Apocalipsa 3:12; 21 :2,I0) este
simbolul Sahasrarei.
tele fiind, după cum am văzut, arhanghelii Mihail şi Gavriil ce

controlează canalele laterale.
După Paul Humbert şi Mircea Eliade, pomul vieţii era
ascuns, inaccesibil; Adam îl va descoperi numai după înfruptarea
din înţelepciunea pomului cunoaşterii [27]. Aceasta devine posibil
numai prin Iluminare (Realizarea Sinelui, obţinerea stării de
Yoga).
Pasajele din Geneză dau naştere la două întrebări: Ce repre¬
zintă pomul vieţii? şi: Ce simbolizează şarpele? La prima vom în¬
cerca să răspundem în acest capitol. Cât despre a doua, ea va fi
analizată în capitolul IX.
Am arătat că, potrivit răspunsului şarpelui, accesul la roadele
pomului vieţii le va permite oamenilor să fie ca Dumnezeu, ase¬
mănarea referindu-se la corpul subtil, a cărui manifestare în fiinţa
umană devine deplină datorită trezirii energiei Kundalini. A doua
consecinţă este obţinerea nemuririi (eliberarea din ciclul reincar¬
nărilor). Ca simbol al vieţii veşnice, bradul - veşnic verde, deci
nemuritor, pe care îl numim Copacul Crăciunului - fusese odi¬
nioară celebrat ca Arborele Vieţii sau Arborele Lumii. Să reţinem
promisiunea din Zohar (valabilă, poate, pentru zilele noastre): „în
timpurile viitoare, neamul omenesc va fi aşezat sub Pomul Vieţii,
şi astfel moartea va dispărea din lume. El va nimici moartea
pentru totdeauna. Amin“ [28]. ;,Cel ce se uneşte cu Pomul Vieţii
şi se ataşează ramurilor lui mănâncă din fructele lui. Toate bine¬
cuvântările emană din el; el dobândeşte viaţă pentru sufletul său
şi vindecare pentru membrele sale" [29] (pentru ultima conse¬
cinţă, v. mai jos şi cap. XXII C).
Iată ce spune Duhul în Apocalipsă: „Celui ce va birui, îi voi
da să mănânce din pomul vieţii, care este în raiul lui Dumnezeu"
(2:7). Raiul este Sahasrara. Din paragrafele anterioare înţelegem
că este vorba de biruinţa interioară, de Realizarea Sinelui. Este un
demers ce presupune implicarea activă a omului, lupta împotriva
propriilor deficienţe. Vom vedea mai încolo (cap. XI E) că
ucenicii lui Christos au fost martorii unui asemenea eveniment în
ziua de Rusalii. Zoharul asociază Rusaliile cu roadele Pomului,
aducând unele lămuriri: „Rabbi Yehuda a spus: Iată cum a fost
explicat sensul următoarei Mishnah, în misterul tradiţiei: «..Ja
CAPITOLUL IV 113
Rusalii, pentru roadele Pomului....... La Rusalii, pentru roadele

Pomului. Nu se spune roadele pomilor, ci Pomului, pentru că e
vorba de marele şi puternicul Pom din cer. Cuvintele tradiţiei fac
aluzie la acest Pom despre care Scriptura spune: Voi fi pentru el
ca un chiparos verde: de la Mine îţi vei primi rodul [30].
Starea de unire cu Absolutul este izbânda interioară, descrisă
metaforic în cuceririle legendare (Graalul [31], Lâna de Aur etc.),
ieşirea din robia egipteană (robia acţiunilor rele, cauză a blocării
circuitelor energetice), traversarea Mării Roşii (semnificând Vidul
sau Oceanul Iluziilor, incintă unde latul este imersat în lichidul
amniotic2 roşu) sau a pustiului (se observă semantica apropiată:
vid şi pustiu) - tot o mare, dar de nisip. Această a doua naştere (cum
este numită Realizarea Sinelui; cap. IV) este proorocită a se repeta
în Ziua învierii (unirea cu Divinul, Yoga): „Şi va fi un drum pentru
rămăşiţa poporului Său..., cum a fost pejitru Israel, în ziua când a
ieşit din ţara Egiptului” (Isaia 12:16; cf. 51:10; 63:12-13). Este
evident că acest diurn este destinat celor aleşi (poporul lui Dumne¬
zeu), puţini la număr („rămăşiţa”). Spre pildă, în vremea lui Rama,
un singur om, Nachiketas3, dobândise Realizarea Sinelui, potrivit
Taittiriya Brahmana şi Katha Upanishad. Situaţia nu era diferită
două mii de ani mai târziu, în vremea lui Krishna. Astfel, citim în
Bhagavad-Gita: „Dintre miile de oameni, câte unul doar se înfrâ¬
nează pentru desăvârşirea spirituală; [iar] dintre cei care se înfrâ¬
nează pentru desăvârşirea spirituală câte unul doar Mă cunoaşte cu
adevărat", ceea ce indică o singură Realizare a Sinelui la câteva
milioane de oameni. Deşertul e şi el un ocean al iluziilor, pentru cei
amăgiţi de fata morgana. în romanele arthuriene, e menţionată
Morgan the Fay (Zâna Morgana, engl.), sora lui Arthur şi stăpâna
insulei fermecate Avalon. Se ştie că deserturile fuseseră odinioară
funduri de mare. în ce priveşte expediţia argonauţilor, nava Argo
era dotată cu inteligenţă, cu capacitate de comunicare (ca şi
Kundalini; cap. V). Iason şi însoţitorii săi (basilei, deci mari iniţiaţi;
numărul lor, 51, corespunde totalului „petalelor" chakrelor; cap. I)
l Osea 14:8.
2 Se observă relata între silaba originară A UM-amen (ebr.; ortografiat amri)
şi amnios (membrana care înveleşte până la naştere foetusul mamiferelor, gr.).
3 De la regele Janaka.
O'
F
„au înfruntat, pe întâia dintre toate corăbiile, o mare pe care vâsla

n-a lovit-o niciodată" [32] - de unde rezultă semnificaţia esoterică
a acestei traversări. Nu întâmplător, din itinerar face parte Dunărea,
cel mai important fluviu al continentului (indicând prin aceasta
canalul Sushumna).
Nu încape nici o uidoială că sus-amintitul capitol al Apocalipsei
se referă la corpul subtil, căci chiar din deschidere (2:1) se vorbeşte
de cele şapte chakre ale Fiinţei Supreme, de „Cel Ce ţine şapte stele
în mâna dreaptă1 şi Cel ce umblă prin mijlocul celor şapte sfeşnice
de aur“ (v. şi 1:12,13,16,20). în iconografia indiană, chakrele sunt
reprezentate prin stele sau flori (de lotus) al căror număr de colţuri
(vârfuri) sau petale este identic cu numărul de ramificaţii ale plexu¬
lui nervos respectiv (cap. II). De altfel, Jung remarcase: „Simbo¬
lurile botanice sunt în general flori (lotuşi, trandafiri). Acestea fac
tranziţia spre construcţii geometrice precum cercul, sfera, pătratul,
tetrada" [33]. Dacă în India, din ombilicul lui Vishnu a ieşit lotusul
pe care stătea Brahma, Creatorul lumii, şi în Egiptul antic lotusul era
considerat floarea originară cosmică [34]. Credem că nu întâmplător
(isihasmul; cap. XXV A), în frescele mănăstirii Voroneţ din nordul
României, sfinţii sunt aşezaţi pe lotuşi, amintind de cea mai clasică
tradiţie hindusă ori budistă.
Metafora trandafirului poate fi întâlnită, spre pildă, la Dante,
în descrierea Empireului din Paradis: „O lumină aşa de mare,
câtă-i lărgimea astei roze în cele mai înalte foi... în formă, aşadar,
de roză albă mi se-arăta sfânta armie" [...]. Acest trandafir este,
desigur, Sahasrara, indicată de Empireu, sfânta armie, culoarea
albă (cap. XV E), lumina cea mare (cap. XI E), „cele mai înalte
foi" (culminaţia corpului, dar şi a evoluţiei).
Apocalipsa descrie mai departe canalele energetice: „în
mijlocul pieţii cetăţii2, şi pe cele două maluri ale râului, era
pomul vieţii, rodind douăsprezece feluri de rod în fiecare lună, şi
dând rod de fiecare lună; şi frunzele pomului slujesc la vindecarea
! Potrivit conceptului Sahaja Yoga, aceasta e mâna acţiunii.
2 în capitolul II s-a precizat că, în Scripturi, corpul omenesc e desemnat
metaforic cu nume de construcţie: templul lui Solomon (loan 2:21 ), cetatea Iram
( Coranul 89.6), cetatea cu nouă porţi ( Bhagavad-Gita 5.13) etc.
CAPITOLUL IV 115
Neamurilor" (22:2). Prima parte a descrierii este o imposibilitate

geometrică: un singur pom nu se poate afla şi în centrul cetăţii şi
pe ambele maluri ale râului. înţelegem aşadar că este o metaforă
ce descrie cele trei canale: Sushumna (central), flancat de cele
laterale (Ida şi Pingala) prin care Kundalini curge asemenea unui
râu. De altfel, Kundalini era venerată de gnostici şi de templieri
ca apă vie (cap. XI D). La sfârşit ni se spune că pomul vieţii slujeşte
şi la vindecarea neamurilor. Yoghinii ştiu că folosind energia
Kundalini ce activează întregul sistem, simbolizat de copacul
vieţii, se poate obţine tămăduirea atât în planul fizic (cap. XXII C),
f cât şi în cel spiritual (eliberarea supremă, Moksha, sanskr.).
Specialiştii în numerologie admit că numerele 7 şi 12 expri¬
mă aceeaşi realitate fiind ambele alcătuite din 3 şi 4 (7=3+4;
12=3x4). Trei e considerat feminin, iar patru masculin, trimiţând
la canalele laterale masculin şi feminin, iar combinarea lor
sugerează unio mystica (Yoga). Din transformarea lui 12 în 7
rezultă că roadele pomului sunt chakrele. Despre mistica numă¬
rului patru am vorbit pe larg în capitolul I. Numărul trei, ce sim¬
bolizează canalele subtile, este şi el un număr sacru: Treimea
creştină ce revine sub diferite înfăţişări (trei magi, trei îngeri
etc.), Treimea coranică (cap. XX C 1), Treimea hinduistă ( Trimurti,
sanskr.), Treimea budistă ( Triratna sanskr.), trei lumi (celestă,
pământească, subterană), trei guna (tendinţă, sanskr.), trigrama
din I Ching (chin.) etc. în Kabbala, Sfânta Treime apare sub
forma abrevierii Abracadabra, de la Aba, Tatăl, Ben, Fiul şi
Ruah ha-Qadesh, Sfântul Duh (ebr.). în tradiţiile Antichităţii
numărul trei intervine în planurile oraşelor din Etruria şi chiar la
Roma: se vorbeşte de trei porţi, trei străzi, trei cartiere, trei
temple sau temple tricompartimentate. La fel de răspândit este
numărul doisprezece ce caracterizează masa atomului de carbon
; (elementul vieţii), zodiile şi casele cereşti, lunile anului, muncile
lui Hercule, triburile lui Israel, ucenicii lui Iisus, porţile Ierusali¬
mului Ceresc (Apocalipsa 21:12), imamii shi’ismului duodeci-
man (cap. XIX C) etc. Dar nu numai 12, ci şi inversul său 21 este
un număr sacru, în hinduism el reprezentând totalul aspectelor
celor 7 chakre proiectate pe 3 canale (7x3=21).
M ţ
Aşa cum în sanskrită literele sunt asociate petalelor chakrelor

(subplexurilor, la nivel anatomic; cap. I), tot astfel cele 22 de
litere ale alfabetului ebraic sunt asociate calităţilor chakrelor.
„Cartea Yetsirah indică, în linii mari, cu anumite detalii astro-
nomico-religioase şi anatomo-fiziologice1, cum se desfăşoară
construcţia cosmosului mai ales din douăzeci şi două de litere...
în aşa fel ca omul şi lumea să se «acordeze» microcosmic
reciproc2. Fiecare literă «domină» un organ al omului sau un
sector al lumii exterioare". „Fiecare literă reprezintă în înfăţişarea
ei specifică o concentrare de energie divină3". „Cele 22 de litere
ale alfabetului ebraic folosite pentru a scrie Torah 4 sunt diferite
configuraţii ale puterii divine" [35], ceea ce e perfect adevărat:
una fiind simbolul Divinităţii, rămân 21 aspecte (configuraţii)
energetice ale corpului subtil, indiferent că e uman sau al Fiinţei
Cosmice (cap. II). Referindu-se la secta terapeuţilor din Egipt,
Philon arăta: „întreaga Torah ( nomothesia) le apare acestor
oameni ca fiind o fiinţă vie" [36], concepţie adoptată chiar de
marele filosof evreu. Zoharul pune în relaţie cele 22 de litere şi
cei 10 sephiroth: „Cele douăzeci şi două de litere ale Scripturii
sunt cuprinse în cei zece sephiroth şi invers, cei zece sephiroth
sunt cuprinşi în litere... Fericită soarta celor drepţi în această
lume şi în lumea viitoare; lor le va revela Dumnezeu misterele
supreme ale Numelui sfânt pe care nu le-a revelat nici îngerilor
cei mai de sus, nici sfinţilor!" [37]. Relaţia e exprimată prin „cele
treizeci şi două de cărări ale înţelepciunii, adică cele treizeci şi
două de reguli hermeneutice... Acest număr de treizeci şi doi
corespunde şi celor douăzeci şi două de litere ale alfabetului şi
celor zece sephiroth" [38]. în fine, ni se spune că „cele douăzeci
şi două de litere ale alfabetului sunt imprimate pe fiecare suflet şi
acesta la rândul său le imprimă corpului pe care-1 însufleţeşte"
[39], ceea ce explică menţinerea individualităţii la transmigrarea
sufletului (cap. XIV).
i Este vorba aici de corespondenţele între chakre, organe interne, corpuri
cereşti şi zeităti, prevăzute de Yoga (v. mai jos).
2 V. cap. II.
3 Yoghinii atribuie câte o zeitate fiecărui aspect al unei chakre.
4 în redactarea originală, în aramaică, lipseau semnele vocalelor (cap. XX B).
CAPITOLUL IV 117
Conform Kabbalei „Spada Sfântului, binecuvântat să fie, e

formată din Tetragramă; Yod este mânerul, Vav lama, cei doi He
cele două tăişuri" [40]. în elevaţia sa spirituală (Realizarea
Sinelui), proorocul Ilie a urcat pe muntele Horeb (1 Regi 19:8),
ortografiat ca şi Herev, sabie (ebr.). Apocalipsa îl descrie astfel
i pe Cel „Care semăna cu Fiul omului" (1:13): „Din gura Lui ieşea
o sabie ascuţită cu două tăişuri" (1:16; 2:12,16; 19:15,21; Isaia
49:2). Annick de Souzenelle propune transformarea Tetragramei
prin înălţarea deasupra a literei Yod, simbolul transcendenţei lui
Dumnezeu (a se observa analogia Yod - God ,engl. - Gott,
germ.). Rezultă un triunghi simetric (ca şi corpul subtil) în care
lama (Sushumna) e încadrată de tăişuri (Ida şi Pingala). Această
transformare a lui 4 masculin în 3 feminin indică din nou canalele
laterale - mult mai accesibile în practica esoterismului decât
canalul central. Simbolismul kabbalistic este aici analog celui al
Sf. Gheorghe (cap. II) sau al Graalului [31].
în ipoteza că avem de-a face cu un singur pom, citatul
anterior menţionat din Apocalipsă (2:7) îl contrazice pe cel din
Geneză în care Domnul le spune primilor oameni să nu mănânce
din acel pom căci vor muri (2:17), afirmaţie respinsă de şarpe:
„Atunci şarpele a zis femeii: «Hotărât că nu veţi muri» (3:4).
Vedem în aceasta preocuparea pentru ascunderea secretului lui
Kundalini, subiect asupra căruia vom reveni pe larg în capitolele
XI B, XX C 4 şi XXII E.
în Coran găsim un text similar celui din Apocalipsă (2:22),
în care este vorba de „un pom binecuvântat, de un măslin, ce nu
e nici de la răsărit, nici de la apus" (24.35).
„împărăţia cerurilor se aseamănă cu un grăunte de muştar pe
care l-a luat un om şi l-a semănat în ţarina sa. Grăuntele acesta,
într-adevăr este cea mai mică dintre toate seminţele; dar după ce
a crescut... se face un copac, aşa că păsările cerului vin şi îşi fac
cuiburi în ramurile lui" (Matei 13:31-32; Marcu 4:30-32; Luca
13:18-19). Grăuntele e Kundalini în osul sfânt, ţarina e Muladhara
sacrum (elementul Pământ, Mama Pământ, şi, de ce nu, chiar Re¬
gina Pământ, dacă ne gândim la cealaltă semnificaţie a substan¬
tivului ţarina, cu accentul deplasat pe silaba mijlocie), copacul e
corpul subtil, cuiburile sunt chakrele, ramurile sunt canalele,
1
i
păsările cerului sunt aspectele divine care locuiesc (guvernează)

chakrele. în unanimitatea tradiţională păsările sunt entităţi $
angelice, situate aici pe ramuri, în planurile superioare ale firii,
lumea noastră fiind luată ca plan de referinţă. Pentru a da un
singur exemplu, în Zohar citim despre „cuiburi de păsări, adică
legiuni de îngeri“ [41], Iisus „le-a spus o altă pildă, şi anume:
«împărăţia cerurilor se aseamănă cu un aluat pe care l-a luat o
femeie şi l-a pus în trei măsuri de făină de grâu, până s-a dospit
toată plămădeala»1' (Matei 13:33; Luca 13:20). Femeia e Adi
Shakti, Mama Divină, aluatul e Kundalini, cele trei măsuri -
cele trei canale, iar dospirea e creşterea, ridicarea lui Kundalini.
Credem că şi Philon din Alexandria se referea la canalele energiei
subtile, atunci când scria: „trei măsuri ale sufletului ce sunt fră¬
mântate ca turta trebuie ascunse înlăuntrul doctrinei sacre" [42].
Făcând parcă o sinteză a celor de mai sus, Simeon Noul Teolog
arăta: „Duhul Sfânt devine... perlă, grăunte de muştar, aluat, foc,
pâine, băutura vieţii" [43], Cât despre perlă, se ştie că este sim¬
bolul Sahasrarei [44] (şi cap. XV A). In alte secţiuni se explică
metaforele băuturii vieţii (cap. XI D) şi focului (cap. XI E).
în dicţionarul de simboluri al lui Chevalier şi Gheerbrant
[45] se apreciază că tema simbolică a copacului este una din cele
mai bogate şi mai răspândite; numai bibliografia ei ar forma o
carte. Mircea Eliade a identificat şapte interpretări principale [46]
pe care, de altfel, nu le consideră exhaustive, dar care se articu¬
lează toate în jurul ideii de Cosmos viu, în regenerare perpetuă şi,
am adăuga noi, regenerării spiritului în ciclul de morţi şi renaşteri
în învelişuri materiale diferite.
Copacul reuneşte toate elementele: Apa circulă cu seva,
Pământul se integrează corpului său prin rădăcini, Aerul îi hră¬
neşte frunzele, Focul ţâşneşte din frecarea lui. Seva simbolizează
energia Kundalini care se înalţă din chakră în chakră (cap. II).
Circulaţia sevei contravine principiului universal al gravitaţiei, ca
şi focul (alt simbol al lui Kundalini, cap. XI E).
Deoarece rădăcinile i se afundă în sol, iar ramurile i se înalţă
spre văzduh, arborele este simbolul relaţiei ce se stabileşte între
Pământ şi Cer. Copacul capătă astfel un caracter central (Geneza
2:9; Apocalipsa 22:2), aşa încât Copacul Lumiidevine un simbol
al Axei Lumii (axis mundi, lat.).
CAPITOLUL IV 119
în sens ascendent este Calea de Mijloc ( Tchong-Tao, chin.)

sau Calea Regală ( Wang-Tao, chin.). De-a lungul axei se înalţă
cel ce a ajuns la centru, adică în starea de Iluminat, care cândva
I era starea edenică sau primordială (comentariul lui W. Blake,
cap. II). Lao-Tse este considerat a se afla la rădăcina coloanei.
Axa Lumii este reprezentată nu numai de copac, dar şi de munte,
stâncă (swayambhu, Beith-el etc. în cap. XV A) ori stâlp. Ea
este toiagul (mai jos, şi cap. IX), oiştea, osia (imaginată vertical,
cele două roţi figurând Cerul şi Pământul). Vedele vorbesc de
Arborele Vieţii (Kalpaka, sanskr.), de Stâlpul Cosmic (Skambha,
sanskr.), de efigiile divine ale lui Shiva Lingă (literal: emblemă,
sanskr. [47]; cap. I) şi Trishula (trident, sanskr.), de catargul ce
li se înalţă spre cer. Misterele lui Osiris la Abydos (şi ale lui Attis
la Roma) culminau cu înălţarea obeliscului, a stâlpului sau
coloanei Djed (stabil, durabil, egipt.) însemnând ascensiunea,
iluminarea şi învierea. Lumea striga: „Osiris s-a înălţat*1. Ce
simbol mai minunat ar putea reprezenta Axa Lumii, decât cel pe
care îl datorăm lui Constantin Brâncuşi: Coloana infinită de la
Târgu-Jiu? Alcătuirea sa sugerează foarte bine suprapunerea
chakrelor şi, totodată, elevaţia către Divinitate. Infinitul este nu
doar spaţial, ci şi temporal, căci coloana e formată din clepsidre
ce se succed Ia nesfârşit. Marija Gimbutas arată: „«Coloana vieţii»
poate lua locul zeiţei. Aceste coloane sunt decorate cu spirale,
motive ale şarpelui ... ce simbolizează apele cosmice sau apa vieţii.
Şarpele şi copacul pot fi şi ei o «coloană a vieţii». Asemenea
zeiţei pe care o reprezintă, coloana poate fi înconjurată de spirale,
coame, vârtejuri, utere, semilune** [48] (cap. VIII, IX, XI D).
Pentru musulmanii shi’iţi de rit isma’elit, copacul hrănit de
pământ şi de apă care depăşeşte al şaptelea cer (Sahasrara)
I simbolizează hakikat (beatitudine, arab.; ananda, sanskr.), în care
misticul, aflat dincolo de dualitatea aparenţelor (maya, sanskr.)
atinge Realitatea Supremă, Unitatea Originară, unde fiinţa
coincide cu Dumnezeu. Coranul glăsuieşte astfel: „Dumnezeu...
pune asupra lor strălucire1 şi bucurie2 şi îi răsplăteşte... cu o
1 Nadratan, lumina frumuseţii, arab.
2 Beatitudine.
grădină... şi când priveşti, vezi acolo1 plăcere" (76.11-12,20). Cât

despre cei drepţi, „acelora li se va răsplăti cerul al şaptelea,
pentru că au fost statornici, şi vor fi primiţi acolo cu salutare şi
pace. Vor petrece acolo în veci" (25.75-76).
în Biblie citim: „înaintea Feţei Tale sunt bucurii nespuse şi
desfătări veşnice" (Psalmi 16:11). Cel la care Kundalini a ajuns
în culminaţia Sahasrarei (înălţimea, muntele Domnului, în
termenii geografiei sacre- cap. II) şi s-a unit cu Divinul cunoaşte
adevărata bucurie: „Te vei putea desfăta în Domnul şi Eu te voi
sui pe înălţimile ţării, te voi face să te bucuri" (Isaia 58:14).
„Bucuraţi- vă şi veseliţi-vă, pentru că răsplata voastră este mare
în ceruri" (Matei 5:12)- „cerurile" fiind chakrele iluminate în sta¬
rea de Yoga (cap. II). „Evanghelia Adevărului2 este bucurie pentru
cei care au primit de la Tatăl Adevărului harul de a-L cunoaşte"
[49], adică de a se uni cu El (Yoga). „Brahman este bucuria" spun
Upanishadele [50]. Scripturile menţionează şi îndemnul căutării
propriului Sine, adică Realizarea Sinelui (Yoga). Scholem arată că
îndemnul lui Dumnezeu către Avram de a merge în lume (Leh
leha, ebr.; Geneza 12:1) se poate interpreta în sensul mistic de
„mergi către propriul Sine" [51], ca de altfel şi celebra propoziţie
înscrisă pe frontonul templului din Delphi: Gnothi seauton (Cu¬
noaşte-te pe tine însuţi, gr.), adoptată ca deviză de către Socrates
(cap. X). Lui Isaia, Dumnezeu i-a spus, cu amărăciune: „Nici
unul nu intră în sine însuşi şi n-are nici minte, nici pricepere"
(44:19). Echivalentul indian al acestui îndemn este Atmanam
viddhi (Cunoaşte-ţi Şinele, sanskr.). Scholem arată că titlul unui
vechi manuscris, Hilhot Yetsirah, avea completarea: „Oricine se
uită înlâuntrul său (adică se odihneşte în contemplarea Sinelui) a
cărui înţelepciune e nemăsurată" [52].
Yoga permite contopirea cu Fiinţa Supremă, sinteza Finit-In-
finit şi e cunoscută în creştinism ca a doua naştere (loan 3:3,5-8).
în acest fel se poate atinge samadhi (echilibru mental, sanskr.; în
hinduism), nirvana (în buddhism), kevala (în jainism), satori(în
1 în Paradis Jannat, arab.).

<
2 Este titlul scripturii din care provine citatul; aici are semnificaţia de
„vestire a Adevărului".
CAPITOLUL IV 121
Zen), Tao (în taoism), AI-Haqq (în Islam). în tratatul clasic Yoga
Sutra (sec. al II-lea î.d.C., cu excepţia părţii a patra, se pare din
sec. al V-lea d.C.) al lui Patanjali, în ultimul verset [53] se
foloseşte termenul de kaivalya (literal: integrare, sanskr.), apropiat
semantic de Walhalla (Walholl- literal: sala sufletelor alese; de la
valr, respectiv germ. Wahl, ales), palatul ceresc al zeului suprem,
la vechile popoare germanice şi scandinavice. Acolo se află ar¬
borele cosmic Yggdrasill. Echivalentul în hinduism este Paradisul
lui Vishnu, Vaikuntha (tărâmul fără obstacole, sanskr.), adică
Sahasrara.
Anagarika Govinda arăta că „pentru omul iluminat... a cărui
conştiinţă îmbrăţişează Universul, acesta devine propriul său
«corp», în timp ce trupul său fizic devine manifestarea Spiritului
Universal, viziunea sa devine expresie a unei realităţi superioare,
iar discursul său, expresia adevărului etern şi a puterii mantrei"
[54] (subl. ns.; cap. XV D). La rândul său, Ashvaghosha men¬
ţiona: „Acela care intră în samadhi a purităţii atinge o asemenea
ascuţime a percepţiei încât devine conştient de unitatea absolută
a universului" [55].
Marele fizician Erwin Schrodinger afirma: „Multiplicitatea
este numai aparentă. Aceasta este doctrina Upanishadelor. Şi nu
doar a Upanishadelor. Experienţa mistică a unirii cu Dumnezeu
: conduce cu regularitate la această concepţie" [56], înţelepţii in¬
dieni descriu - pe lângă cele trei stări ( tripura, avastha\ sanskr.):
veghe (Jagrat, sanskr.), vis (svapna, sanskr.), somnul fără vise
(sushupti, sanskr.) - o a patra ( turiya, sanskr.) [57], Această a
patra stare este descrisă ca fiind Şinele non-dual, nemanifestat [al
fiinţei] calme, liniştite, favorabile, dincolo de cele trei trepte ale
existenţei fizice, subtile şi cauzale şi de cele trei trepte co¬
respunzătoare ale experienţei, stările de veghe, de vis şi de somn
profund. „Despre acesta se spune că este nemanifestat, de necu¬
prins cu mintea, neschimbător" [58], A patra stare este dincolo de
cele trei aspecte (guna), adică trigunatmika. în creştinism, aceasta
este starea de extaz (ek-stasis, a ieşi din sine, gr.) trăită de sfinţi
autentici (spre pildă, Tereza din Avila, Benedict de Nurcia,
Serafim din Sarov etc.; cap. XXV A). Desigur că nu întâmplător
şi-a intitulat Lucian Blaga Laudă somnului volumul fundamental
w
de versuri, căci pentru el somnul constituia întoarcerea la starea

paradisiacă iniţială, la unitatea primordială. De altfel, şi taoiştii
chinezi considerau somnul şi extazul ca fiind experienţe originare.
Cel mai mare psiholog al epocii modeme, Carl Gustav Jung -
care a practicat Yoga, a trăit personal şi a descris experienţa Rea¬
lizării Sinelui -, spunea: „Mi-a devenit limpede că ţinta dezvoltării
psihice este Şinele... Această recunoaştere îmi conferi stabilitate
şi treptat se instaură din nou liniştea interioară41 [59], arătând
totodată că „fiinţa originară... devine ţelul îndepărtat âl esenţei
umane de a se «realiza pe sine». Entitatea umană constă de fapt
în reunirea personalităţii conştiente cu cea inconştientă44 [60].
O inscripţie din Angkor-Vat spune că rădăcinile Arborelui
Lumii sunt Brahma, trunchiul e Shiva, iar ramurile Vishnu. în
Kalika Parana se spune că jos se află Shiva, la mijloc Vishnu, iar
. sus Brahma. Alt text arată: „Mă prosternez dinaintea copacului
sfânt, dinaintea lui Brahma în rădăcina sa, a lui Vishnu în trun¬
chiul său şi a lui Shiva în frunzişul său44 [61]. Tantrismul consi¬
deră că Vishnu e rădăcina, Shiva trunchiul, iar Brahma coroana
[62], în altă reprezentare, Shiva e trunchiul central, iar Brahma
şi Vishnu cele laterale, dar această interpretare consemnată de
Chevalier şi Gheerbrant [45] contravine preceptelor Yoga, potri¬
vit cărora canalul central, al evoluţiei, corespunde lui Maha-
Lakshmi (puterea lui Vishnu), cel stâng lui Maha-Kali (puterea
lui Shiva), iar cel drept lui Maha-Saraswati (puterea lui Brahma).
Iisus a recunoscut prezenţa Divinităţii în chakrele şi canalele
Copacului Vieţii: „Despicaţi o bucată de lemn, şi Eu sunt acolo44
[63], Fiul zeiesc Dumuzi, venerat în Mesopotamia, era numit
„Domnul Arborelui Vieţii44. De asemenea sub un copac l-a născut
pe Buddha regina Maya şi sub arborele pipai sau copacul bo (Ficus
religiosa) de la Bodh-Gaya - considerat un Arbore al Lumii şi un
Copac al Vieţii - Gautama a atins iluminarea (Bodhi, sanskr.).
Niponul Himorogi, adus în Pământul central, pare să fie tot
un Copac al Vieţii, în timp ce în Iran corespondentul este muntele
central din teatrul umbrelor.
Adeseori, în Orient ca şi în Occident, Copacul Vieţii este
răsturnat.
CAPITOLUL IV 123
Corpul subtil al yoghinului este zugrăvit ca un arbore având

frunzele la bază şi rădăcinile ieşind din capul omului [64], După
textele vedice această inversare ar proveni din concepţia că viaţa
vine din cer şi încearcă să pătrundă spre pământ (intrarea energiei
vitale în foetus, cap. II). După o explicaţie dantescă, e un copac
ce trăieşte din creştetul său. Simbolismul hindus al arborelui
răsturnat se întâlneşte mai ales în Bhagavad-Gita: „Se spune că
există un smochin etern, cu rădăcina în sus şi crengile în jos, ale
cărui frunze sunt imnurile vedice; cel care-1 cunoaşte, acela
cunoaşte Veda“ [65]. în Upanishade Universul este un arbore
t răsturnat: „Acest smochin etern, ale cărui rădăcini merg în sus, iar
ramurile în jos, este Cel Pur, este Brahman" [66]. Iar în Rig-Veda
se afirmă: „în jos i se îndreaptă crăcile, în sus i se află rădăcina,
fie ca razele sale să pogoare asupra noastră" [67]. Platon arată:
„în ce priveşte partea cea mai stăpână a sufletului... care ne poartă
de la pământ spre cerurile cu care ne asemănăm1, ca pe o plantă
ce-şi are rădăcinile în cer, nu în pământ - trebuie să ne gândim
că ea i-a fost dată fiecărui om de către Zeu, ca o divinitate
călăuzitoare2. Adevărate sunt spusele noastre, căci partea divină
din noi ne menţine capul, rădăcina noastră3, şi ne ţine trupul
drept4şi îndreptat înspre locul în care s-a născut sufletul" [68]. Şi
în Islam, rădăcinile Copacului Fericirii pătrund în ultimul cer, iar
ramurile se răspândesc deasupra şi dedesubtul pământului.
O poziţie analogă o are şi arborele sephirotic al esoterismului
-
ebraic apărut într-o formă primitivă - încă din întâia carte a
Kabbalei, Sepher Yetsirah, cu o structură foarte asemănătoare
corpului subtil descris de Yoga. El este identificat cu Arborele
Vieţii şi al Cunoaşterii, prin care Dumnezeu i-a revelat lui Adam
energiile Sale creatoare sau sephiroth [69]. Sephirah (ebr.,
singular) are semnificaţia de atribut divin şi este recipientul;
Sepher este cartea ce conţine Tradiţia. Sephiroth sau energiile
creatoare ale lui Dumnezeu i-au fost revelate lui Adam sub forma
1 Reflectarea structurii Fiinţei Universale în corpul subtil uman (cap, II).
2 Kundalini, vehiculul unirii dintre natura umană terestră şi cea divină ce¬
rească (cap. II).
3 Extremităţile corpului subtil: capul (Sahasrara) şi rădăcina (Muladhara).
4 Coloana vertebrală, Sushumna, ce uneşte chakrele extreme.
Copacului Vieţii şi al Cunoaşterii. Prima- sephirah este Ruah

Elohim Hayym (Suflul Iui Dumnezeu Cel Viu, ebr.; cap. XI C).
Cele trei canale se numesc stâlpi. Imaginea care zugrăveşte
acest arbore este privită din faţă (elementele din stânga imaginii
se află în dreapta obiectului, şi invers pentru cele din dreapta
imaginii). De o parte şi de alta a stâlpului central al echilibrului
(Sushumna nadi) există stâlpul masculin, „braţul drept al lui
Dumnezeu" (Pingala nadi), şi stâlpul feminin, „braţul stâng al lui
Dumnezeu" (Ida nadi) [70]. Cei doi stâlpi sunt definiţi ca al
rigorii (masculin) şi al compasiunii (feminin).
Modelul clasic al arborelui cuprinde zece sephiioth (ebr., plu¬
ral). Este suma celor şapte chakre şi trei canale. De altfel cei zece
sephiroth sunt dispuşi pe trei verticale şi pe şapte niveluri orizontale.
Aşa cum deasupra corpului subtil se află Transcendentul (ca
în scara visată de Iacov, Geneza 28:13) şi aici se află deasupra de
tot Ain (pronunţat En), interpretat de kabalişti prin Neant sau prin
Haos1 , dar mai nimerit este să îl considerăm ca stare de nema-
nifestare. De fapt, Ain este Negaţia şi credem că este mai corect
să înţelegem acest termen ca apophatikos, analog celui folosit
pentru Brahman; Neţi, neţi (cap. I), Acesta fiind altminteri
imposibil de definit. Dedesubt se află Ain Soph (Cel Infinit; soph,
limită, ebr.), apoi Ain Soph Aor (Lumina Infinită; aor, lumină,
ebr.). Sunt descrise astfel etapele din primele trei versete ale
Genezei: Nemanifestarea anterioară actului creator, Manifestarea
Infinită (1:1-2), Lumina (1:3). Fiind un arbore inversat, el creşte
de sus de la Kether, în jos la Malkuth, sursa fiind Ain Soph Aor.
Ca şi la corpul subtil, fiecare sephirah conţine atribute divine
şi e corelată cu elemente şi planete. Platon arăta că „Focul, Aerul,
Apa şi Pământul nu sunt substanţe, ci calităţi" [71].
în Cartea lui Iov (38:39-39:27) sunt amintite zece energii sub
formă de animale ale sfinţeniei ( naqadesh, ebr.). încă din perioa¬
dele arhaice, animalele sacre însoţeau Avatarurile divine, arătând
că în acele vremuri omul era mai aproape pe natură, trăind într-o
mai bună armonie cu întreaga creaţie decât o va face omul epo¬
cilor ulterioare. în hinduism, entităţile ce controlează chakrele au
1 Tohu-bohu (ebr.).
1
1
CAPITOLUL IV 125
fiecare un animal ca vehicul ( vahana , sanskr.). Pe Orpheus îl

urmau animalele sălbatice îmblânzite de cântul său. în mitologia
greacă apar şi ca „vitele Soarelui". Animalele care-L însoţeau pe
Iisus erau de asemenea vehicule ale unor entităţi divine (îngeri).
în pustie, Iisus „stătea împreună cu fiarele sălbatice şi-I slujeau
îngerii" (Marcu 1:13). La fel cele din ieslea unde S-a născut
(Luca 2:7,12,16). Animale sacre apar alături de Iisus şi în
hypostasis de Păstor cel Bun, copil (Isaia 11:6). Amintim, de
asemenea, cele trei animale specifice evangheliştilor, care nu
sunt diferite de vehiculele unor zeităţi hinduiste principale: taurul
( vrisha, vrishabha, sanskr.) Nandi (Cel Bucuros, sanskr.) -
vahana lui Shiva, vulturul Gaiuda- vahana lui Krishna, şi leul-
vahana Marii Zeiţe Durga, care zeităţi sunt, de fapt, echivalentele
Treimii creştine: Tatăl (Shiva; cap. I), Fiul (Krishna; cap. XIX B)
şi Duhul Sfânt (Marea Zeiţă; cap. XXI). în alt plan, cel al
basmelor, animalele miraculoase îl asistă pe erou în împlinirea
ţelului questei sale (v. mai jos).
Ca reprezentare a corpului subtil, Copacul se multiplică în
Pădurea Fermecată, în care vă avea loc deşteptarea Frumoasei (un
exemplu este Albă ca Zăpada; v. mai jos) - trezirea femininei
Kundalini.
Existenţa mai multor variante de explicare a arborelui Kabbalei
îmbinată cu lipsa unei analogii perfecte nu constituie decât o
aparenţă şi pune în evidenţă faptul că doctrina cea adevărată a fost
disimulată pentru a fi inaccesibilă neiniţiaţilor. Cu toate acestea,
putem discerne destule potriviri între sephiroth ale arborelui
kabbalistic şi chakrele corpului energetic yoghin (în paranteză,
echivalentul prevăzut de Yoga). Kether (Sahasrara) este coroana
şi Şinele divin (într-adevăr, aici se produce conexiunea cu
Brahman, Sahasrara având în centru deschiderea lui Brahman,
Brahmarandhra - cap. II) Binah şi Hokhmah (Agya). Geburah
(sau Din) şi Hesed corespund elementului Eter (ca şi Vishuddhi).
Situat pe axa centrală, Tiphereth are ca element Aerul (ca şi
Anahatha) şi reprezintă Şinele centrat, Martorul tăcut (Şinele
individual, Atman este reflectarea în om a Martorului Sada-Shiva
şi este localizat în stânga (cap. XIX C); de aici definirea Tiphereth
ca Martor centrat). Flod şi Netsah (Nabhi) corespund Focului, iar
Yesod (Swadhisthana) Apei (în corpul -subtil elementele sunt

inversate, ceea ce s-ar putea explica prin faptul că aceste chakre
se rotesc una în jurul alteia). Malkuth are ca element Pământul (ca
şi Muladhara) [72], Mai mult, această ultimă sephirah este numită
Marele Recipient, Mama de Jos (deci Mama Pământ) sau Fe¬
cioara lui Israel [73]. Or, potrivit mitologiei hinduiste Muladhara
sacrum se află sub semnul Fecioarei Găuri. Etimologic vorbind,
Bath (fiica, Fecioara lui Israel, ebr.) simbolizează toate energiile
create, întrucât strânge între prima (beth) şi ultima (ta v) literă
toate semnele alfabetului ebraic cu excepţia lui aleph, ce-L
desemnează pe Dumnezeu Tatăl (El, Elohim) a Cărui iniţială
este (v. mai sus, numărul 21/22). A zecea sephiroth reprezintă
„femininul în general, văzut în acelaşi timp ca mamă, soţie,
fiică“ [73]. Malkuth este totodată Regina care urcă pentru a se uni
cu Regele la un nivel superior: „Sufletul uman este rezultatul
unirii Regelui cu Regina. Printr-unul din atributele sale cele mai
remarcabile, Regina poate arca până la Rege“ [74]. Regina este
Kundalini, iar Regele este Atman. Zoharul [75] glăsuieşte: „Tu
eşti Unul, fără al doilea. îţi place să uneşti Shekhinah cu Cel
Preasfânt, binecuvântat fie El, la toate nivelurile lumii de ema¬
naţie1" (adică ale arborelui sephirotic). Shekhinah era numită
„Perla", indicând astfel destinaţia acesteia: Sahasrara, al cărei
simbol este perla (cap. XV A).
în cartea kabalistică Bahir putem citi: „Eu sunt Cel Ce a sădit
acest «arbore» ca întreaga lume să se bucure de el şi cu el am
sprijinit universul şi numele lui l-am numit «univers»; căci de el
atârnă universul şi de la el porneşte universul, totul are trebuinţă
de el... Şi ce este [acest] «arbore» despre care ai vorbit? El i-a
spus: Toate forţele lui Dumnezeu sunt puse una peste alta2 şi
seamănă cu un arbore: aşa cum arborele îşi iveşte fructele cu aju¬
torul apei, aşa înmulţeşte şi Dumnezeu cu ajutorul apei3 forţele
«arborelui». Şi ce este de fapt apa lui Dumnezeu? Ea este
Hokhmah" [76], Despre Arborele Vieţii (Ets Hayym, ebr.),
1 Atsiluth (ebr.).
2 Suprapunerea chakrelor.
3 Cap. XI D.
CAPITOLUL IV 127
Scholcm scria: „Este arborele în care puterile lui Dumnezeu cresc

în creaţie" [76]. Acelaşi autor dezvăluie o concepţie holistică
I (cap. II): „Kabbalistului i se dezvăluie unitatea lui Dumnezeu
drept una împlinită, vie, dinamică. Ceea ce erau pentru teologul
evreu doar atribute ale divinităţii, pentru el sunt potenţe,
hypostasos, stadii ale unui proces vital intradivin, iar imaginile
prin care îl descrie pe Dumnezeu sunt nu degeaba cu precădere
ale organismului. Arborele care a fost întâia oară sădit de
Dumnezeu însuşi va deveni chiar imaginea lui Dumnezeu" [77].
Bond şi Suffîeld arată că atunci când se atinge Hokhmah (în¬
ţelepciunea, ebr.) începe crearea ego-ului (Hokhmah, care repre¬
zintă Agya, se află pe partea stângă a capului, unde există ego-ul
corpului subtil) [72]. Hod, gloria, splendoarea are aceeaşi calitate
cu Nabhi drept, care îl manifestă pe slăvitul Guru al discipolului.
Se cunosc şi variante ale arborelui, Cu 11 sephiroth [78].
Introducerea (de către şcoala Habad, întemeiată de Schneur
Salman în cadrul curentului Hassidim; cap. XXV C) a unei noi
sephirah, Daath, între linia Geburah - Hesed şi linia Binah -
' Hokhmah, determină următoarele modificări de la nivelul chakrei
Nabhi în sus. Tiphereth, în conexiune cu Soarele, devine Vidul,
care are în centru chakra Nabhi la nivelul anatomic al plexului
solar. Geburah este Anahatha drept şi are ca şi aceasta calităţile
de dreptate (justeţe), justiţie (judecată), rigoare (severitate), în
timp ce Hesed este Anahatha stâng şi se caracterizează ca şi ea
prin compasiune (milă, îndurare), dragoste. Deasupra apare
Daath, căreia îi aparţine cunoaşterea, pe care o oferă şi Vishuddhi,
chakra de la baza gâtului care coordonează comunicarea indi¬
vidului cu exteriorul (cap. I). Se ştie că Dumnezeu, mâniat pe
evrei pentru că adorau Viţelul de aur (Exod 32:4-8), a întrerupt
comunicarea harului Său către aceştia, şi atunci ei au devenit
„poporul cu grumazul ţeapăn1" (32:9; 33:3), adică având Vishuddhi
blocat. „Grumazul îţi este un drug de fier... ţi-am vestit demult
aceste lucruri" (Isaia 48:4-5), făcând. în acest final, aluzie la cele
două versete din Exod.
* fn unele traduceri s-a înlocuit cu încăpăţânat, motiv pentru care am apelat

ia traducerea lui Darby unde apare calificativul corect: stiff-necked people (engl.).
Sfeşnicul ebraic este un corespondent al Copacului Luminii
al babilonienilor. în Biblie este descris sfeşnicul de aur cu şapte
braţe ( menorah, ebr.) (Exod 25:31,32; 37:17,18). Pe fiecare braţ
se află câte „trei potiraşe în chip de floare de migdal" (25:33;
37:19), iar „pe fusul sfeşnicului... patru potiraşe în chip de floare
de migdal" (25:34; 37:20). Este uimitor cu câtă fidelitate e redată
structura corpului subtil: cele şapte chakre, fiecare cu trei aspecte
corespunzând canalelor, iar la bază Muladhara cea cu patru petale
(cap. I). Cele şapte candele aprinse (25:37; 37:23) indică
iluminarea cliakrelor. Moise a primit de la Dumnezeu îndemnul;
„Vezi să faci după chipul care ţi s-a arătat pe munte" (25:40),
ceea ce confirmă ipoteza noastră că acolo Moise a primit revelaţia
alcătuirii corpului energetic divin analogă celui uman (cap. II).
Sfeşnicul cu şapte braţe din templul lui Zorobabel e descris de
Zaharia, şi redă corpul subtil. „M-am uitat şi iată că este un
sfeşnic cu totul de aur, şi deasupra lui un vas cu untdelemn şi pe
el şapte candele, cu şapte ţevi pentru candelele care sunt la vârful
sfeşnicului. Şi lângă el sunt doi măslini, unul la dreapta vasului,
şi altul la stânga lui" (4:2-3). Candelele sunt chakrele, iar măsli¬
nii, canalele laterale. Zaharia primeşte următoarele explicaţii:
„«Lucrul acesta nu se va face prin putere, nici prin trăire, ci prin
Duhul Meu» - zice Domnul oştirilor" (4:6). „Aceştia şapte sunt
ochii Domnului" (4:10; 3:9). Chakra Agya e numită de indieni „al
treilea ochi al lui Shiva". întrebând ce reprezintă cei doi măslini
aflaţi la stânga şi la dreapta candelabrului (4:3), i se răspunde:
„Aceştia sunt cei doi unşi care stau înaintea Domnului întregului
pământ" (4:14). Sunt cunoscutele referiri la Kundalini (Duhul Sfânt)
şi la Mihail şi Gavriil (cei doi unşi ai Domnului) ce guvernează
canalele laterale (măslinii).
Jean Danielou observase legătura dintre menorah şi cei şapte
arhangheli superiori [79], dar acolo ei reprezintă entităţile care
controlează chakrele (cap. XIX B). Si în Apocalipsă cifra şapte
apare alăturată candelabrelor de aur (1:20),
dar reprezintă cele şapte
„biserici localizate topografic,
având drept exponenţi şapte îngeri.
„B˙encde sunt lăcaşurile ce
adăpostesc Duhul divin (Kundalini)-
' ngerii SUnt echivalentul creştin al zeităţilor din
hinduism (uneori cupluri formate
din principuri masculin si puterea
CAPITOLUL IV 129
sa, shakti). Iată care sunt cele ale canalului central, în ordine
ascendentă: Ganesha, Brahmadeva- Saraswati, Vishnu - Lakshmi,
Durga (sau Jagadamba), Krishna - Radha, MahaVishnu1 - Maha
Lakshmi2, Kalki - Adi Shakti (detalii în cap. XIX B şi XX A).
Potrivit tradiţiei, chakrele sunt poziţionate topografic nu
numai în corpul uman, dar şi la dimensiune planetară. Spre
exemplu, Muladhara corespunde Australiei, în timp ce Sahasrara
este localizată în Tibet (munţii Himalaya). România face parte,
împreună cu alte ţări est-europene, din aspectul stâng al chakrei
Vishuddhi [80]. în acest context, îndemnul divin: supuneţi
pământul (Geneza 1:28) poate căpăta semnificaţia cuceririi
interioare a chakrelor umane, analoge celor ale geografiei sacre.
în Zohar citim: „Aşa cum sunt şapte ceruri unul deasupra altuia,
tot aşa sunt şapte pământuri... Pământul cel mai ridicat este cel cu
numele de Thebel, aşa cum stă scris: El judecă lumea (Thebel) cu
dreptate3“ [81]. Este de-a dreptul uimitor! Iată descrisă cu preci¬
zie localizarea în Tibet a Sahasrarei, locul Judecăţii - adică al în¬
vierii. Şi celelalte denumiri îşi pot afla corespondenţe: Adamah,
indicând atât culoarea roşie, cât şi pe Adam ca simbol al
Muladharei (muntele roşu Uluru din Australia; cap. XV A): Arqa
(arca, nava ce sugerează Vidul; cap. VI); Erets (ţara Israelului,
sediul chakrei Agya); Neshia (uitare, ebr.) trimite la locul unde
Ulysses a devenit amnezic: ţara lotofagilor din Africa
(Swadisthana); G/?e(ori Ge, Geia, Gaia), personificând Pământul
grecilor, unde se află Nabhi . Zoharul oferă explicaţia: „Ce înseam¬
nă moştenirea Domnului4? - înseamnă pământul vieţii*1 [82].
Evanghelia după Toma face referiri la geografia sacră: „îm¬
părăţia Tatălui e răspândită pe pământ, şi oamenii nu o văd“
[83], Concepţia despre geografia sacră e minunat descrisă de
Platon, care considera Pământul o fiinţă vie (zoon, gr.). „Cândva,
demult, zeii şi-au împărţit, fără ceartă, întregul pământ, ţinut cu
ţinut; căci n-âr fi drept să credem că zeii nu ştiu ce i se potriveşte
1 Corespunzând, în creştinism, lui Iisus (cap. XIX B).

2 Corespunzând, în creştinism, Fecioarei Maria (cap. XX C I).
3 Psalmi 9:8.
4 Samuel 26:19; 2 Samuel 14:16; 20:19.
fiecăruia dintre ei“ [84], „fiecare zeu, pe lotul care i-a revenit,.
şi-a orânduit propriile temple şi sacrificii44 [85]. Romanii admi¬
teau existenţa genius loci (geniul locului, lat.). Gaia, zeiţa gre-,
ceaşcă a Pământului, personaliza planeta, care apărea ca o fiinţă
vie şi de care depind toate celelalte vieţi. Fizicianul James
Lovelock [86] privea planeta Pământ drept un sistem autoreglabil
în care există o „conştiinţă Gaia44 care ne îndeamnă să considerăm
Pământul şi creaturile sale ca formând un întreg [87],
Ne exprimăm opinia că Roma, Cetatea Eternă ce reprezenta
imago mrndi pentru locuitoriii celui mai întins imperiu al lumii
antice, sugera sintetic - prin cele şapte coline ale sale - ideea
existenţei unor corespondenţe geografice cu chakrele.
Cunoscutul etnograf german Leo Frobenius este autorul,
între altele, al cărţii Paideuma, care la el devine „sufletul local44,
esenţa spirituală a spaţiului geografic (Raumseele, germ.).
Crucea, derivat al copacului, simbolizează şi ea corpul subtil.
Prin sacrificiul suprem, consimţit de Fiul lui Dumnezeu, din
instrument al morţii ea a devenit simbol al vieţii veşnice. O scriere
gnostică îl desemnează pe Iisus ca Cel Ce este „pironit de un
copac (şi) devine un fruct al cunoaşterii1 Tatălui44 [88], Iisus, Noul
Adam, e alăturat Măriei, Noua Evă, lângă Copacul Vieţii, crucea
Calvarului, al cărei rod e viaţa veşnică. Psaltirea de la Evesham
(c.1250) îl arată pe Christos atârnând pe crucea zugrăvită ca un
copac cu ramuri, reprezentând Copacul Vieţii veşnice. Christos pe
Copacul Vieţii poate fi văzut şi în mozaicul plafonului bisericii
San Clemente din Roma (c. 1500) [89]. Braţele sunt canalele
laterale, iar Răstignitul Se află pe canalul central al mântuirii, al
eliberării (moksha, sanskr.). Uneori, braţele laterale ale crucii
sunt marcate cu Soarele (cel drept) şi cu Luna (cel stâng),
justificând semnificaţia acestora de canale laterale ale corpului
subtil [90]. Cel de pe cruce este „nici parte bărbătească, nici parte
femeiască44 (Galateni 3:28) fiind, deci, pe canalul central.
Dezvoltată în spaţiul tridimensional prin încrucişarea celor
trei axe perpendiculare care definesc acest spaţiu, crucea are
şapte elemente ca şi corpul subtil: şase braţe dimpreună cu centrul
1 Gnosis (gr.).
CAPITOLUL IV 131
intersecţiei. Centrul este, desigur, inima unde, de altfel, sălăşlu¬

ieşte şi Atman (Şinele, proiecţie în plan uman a lui Dumnezeu
Tatăl - Sada-Shiva). într-adevăr, chakra inimii (Anahatha) are
atât deasupra cât şi dedesubt un număr egal de chakre, trei, câte
sunt şi canalele, şi se află în poziţie echidistantă faţă de prima şi
ultima chakra.
Kabaliştii prezintă uneori Tetragrama sub formă de cruce,
verticala fiind axa Yod-Vav, iar orizontala cei doi He [91], destul
de asemănător cu aranjamentul ca o spadă descris mai sus. Forma
spadei creştine, cu mânerul transversal, este tot o cruce. Amintim
aici, ca simbol al corpului subtil, celebra spadă Excalibur a
cavalerilor Regelui Arthur, a cărei lamă (Sushumna nadi) radia
lumină (cap. XI E).
Sacrificiul pe cruce a fost interpretat ca unire mistică:
„Christos, un nou mire... vine în patul nupţial al crucii, şi urcând
în el săvârşeşte nunta“ (textul complet este: Christus quasi
sponsus de thalamo suo, praesagio nuptiarum exiit at campum
saeculi, cucurrit sicut gigas exultando per viam dsque venit ad
cruciş torum et ibi ascendendo coniugium, lat.) [92]. Gnosticii
atribuiau nunţii mistice semnificaţia Realizării Sinelui (cap. XX
C 4). Camera nupţială ( thalamos, gr.) este Sahasrara care, într-a¬
devăr, este plasată la nivelul unei structuri thalamice (cap. II). Şi
Coranul desemnează Sahasrara (împărăţia cerurilor) drept cameră
nupţială, arătând că pentru cei drepţi, în Paradis se află „tronuri
de nuntă" (76.13).
Un copac este şi o scară; amândouă permit ascensiunea. Ca
simbol al corpului subtil, scara apare în Biblie în viziunea lui
Iacov care „a visat o scară rezemată de pământ, al cărei vârf
ajungea până la cer. îngerii lui Dumnezeu se suiau şi se pogorau
pe scara aceea. Şi Domnul stătea deasupra ei“ (Geneza 28:12-13).
Este totodată ascensiunea lui Kundalini, numită în Zohar
Shekhinah. Astfel, îngerii „urcă pe Shekhinah pe aripile lor“
[93]. Pământul e simbolul Muladharei tradusă prin „suportul
rădăcinii". îngerii, s-a văzut, sunt entităţile care controlează
părţile corpului subtil (scara). Imaginea scării apare şi în legătură
cu Sophia gnosticilor (Mama Divină, a cărei manifestare este
Kundalini; cap. XX C4), ca şi cu Alchimia [94]. în viziunea ma-
V
relui artist William Blake, scara lui Iacov are o formă serpentină
(cap. IX) [95]. Shri Mataji compară canalele subtile cu trei scări:
cele laterale sprijinite pe pământ (adică accesibile: prin Hatha
Yoga, acupunctură etc.), dar fără a ajunge la cer, cea din mijloc
atingând cerul (Sahasrarei, al unirii cu Divinul), dar fără contact
cu solul (adică inaccesibilă persoanelor neautorizate).
Lossky arată despre calea teologiei afirmative ( ktaphasis,
gr.) că este „o scară a theophaniilor1 sau a arătărilor lui Dumnezeu
în creaţie", precizând că „este o singură cale urmată în două
direcţii opuse: Dumnezeu pogoară spre noi în «energiile»2 care
îl fac cunoscut, iar noi suim spre El în «uniri»3" [96]. t
în islam, ascensiunea la ceruri a Profetului [97] se numeşte
Mi’raj (scară, arab.). în Coran, Allah e numit şi „Dumnezeu,
Domnul treptelor pe care se suie îngerii şi duhul la El“ (70.3-4).
îngerii sunt Mihail şi Gavriil (2.92), ce folosesc canalele laterale,
în timp ce calea Duhului (Kundalini) este canalul central. Cele trei
canale ale corpului subtil sunt minunat descrise prin întrebări
retorice. „Veţi fi de trei feluri: tovarăşii dreptei - ce sunt tovarăşii
dreptei? şi tovarăşii stângii - ce sunt tovarăşii stângii? şi cei ce
-
merg înainte merg înainte. Ei sunt cei aduşi în apropiere [de
Dumnezeu], în grădinile plăcerii" (56.7-12). Cu alte cuvinte, numai
cei ce merg pe calea centrală a Sushumnei (au acces la Kundalini)
vor ajunge în înipărăţiâ cerurilor (Sahasrara), la Dumnezeu.
In mithraism exista o scară simbolică ale cărei trepte erau
făcute din cele şapte metale planetare [98], tot astfel cum fiecărei
chakre îi corespunde câte o planetă: Marte (Muladhara), Mercur
(Swadhisthana), Jupiter (Nabhi), Venus (Anahatha), Saturn
(Vishuddhi), Soarele (Agya) şi Luna (Sahasrara). Planetele sunt
considerate manifestări ale lui Vishnu.
în mod asemănător, mitologia iraniană se referea la un arbore
ale cărui şapte crengi erau alcătuite din metale diferite.
Tradiţia talmudică arată: „Shekhinah vine la cei buni şi
adevăraţi... dându-le prilejul să meargă chiar pe centrul scării
1 Cap. XV A. 5'
2 Cap. II.
3 Yoga, Realizarea Sinelui.
L
r CAPITOLUL IV 133
cereşti într-un moment de puritate a conştiinţei, spre contopirea

cu Divinul... Rabinii spun: «Atunci când bărbatul şi femeia sunt
merituoşi, Shekhinah sălăşluieşte în mijlocul lor»“ [99]. Textul
dezvăluie simbolismul Shekhinah (Kundalini ca vehicul al
Realizării Sinelui), precum şi al canalului Sushumna în centru
(calea ascensiunii spre unirea cu Divinul), flancat de canalele
laterale, masculin şi feminin.
Toiagul pelerinului hindus (Brahma-danda; danda, baston,
sanskr.) are şapte noduri ce reprezintă chakrele. El e menţionat
în legătură cu Vamana (incarnare a lui Vishnu; cap. XIX B). La
fel, toiagul taoist de bambus cu şapte noduri care, după unii,
simbolizează numărul de ceruri, după alţii gradele de iniţiere.
Adevărat Copac al Vieţii, bastonul pelerinului e considerat şi el
axis mundi. Relaţia dintre toiag şi copac este ilustrată în Electra,
unde ni se relatează că Agamemnon i-a apărut în vis Clytemnestrei
şi a apucat sceptrul însuşit de ucigaşul său, Egisthes, înfigându-1
în pământ. De îndată, Clytemnestra a văzut înălţându-se din
vârful tijei un copac înflorit a cărui umbră acoperea toată ţara
micenienilor [100]. Nu trebuie să uităm că şi Biblia descrie o
întâmplare similară: toiagul lui Aaron a înverzit, a înflorit şi a
făcut migdale (Numeri 17:8).
Tema vegetală a corpului subtil cunoaşte, în literatura sacră,
în cea profană şi în artele plastice, o bogăţie de expresii. Să
examinăm câteva din ele.
Upanishadele zugrăvesc în cuvinte poetice, dar exacte,
alcătuirea corpului energetic şi experienţa Realizării Sinelui. „Iată
experienţa interioară: Sushumna, artera lui Brahman 1 , este în
mijlocul corpului subtil. Prin strălucirea sa, seamănă cu Soarele
şi cu Luna plină. Ea ţâşneşte din centrul bazei2 şi urcă drept până
la deschizătura lui Brahman3. în ea este energia, aidoma unui
şarpe, încolăcită în ea însăşi4, strălucind ca mii de fulgere5,
1 Numită şi Brahmanadi (sanskr.) .
2 Muladhara.
3 Brahmarandhra (cap. II).
4 Kundalini (cap. IX).
5 La vestirea învierii (Realizarea Sinelui) mesagerul e descris astfel:
„înfăţişarea lui era ca fulgerul" (Matei 28:3). Alte detalii în capitolul XI E.
F
delicată ca o tulpină de lotus1. Când o vede adeptul, chiar şi
numai în spirit, este eliberat de legături, de legăturile existenţei
corporale. Graţie purificării, fie ca această viziune să lucreze în
fiinţa sa“ [101]. Trezirea şi ascensiunea lui Kundalini,
simbolizată de foc (cap. XI E), este descrisă în termenii următori:
„Adeptul conduce prana2 până în Muladhara. Aerul astfel inspirat
trezeşte Focul de jos care dormita3. Meditând asupra Pranavei,
care nu e altceva decât Brahman, concentrându-şi gândirea, el
face să urce suflul unit cu Focul de jos până la ombilic şi dincolo
de el, în interiorul corpului subtil. în partea de sus a corpului,
deasupra capului, se află lotusul cu o mie de petale4, strălucitor
ca lumina cerului; el e cel ce dă eliberarea5. Numele său secret
este Kailash, muntele unde sălăşluieşte Shiva6. Cine cunoaşte
acest loc secret este eliberat de samsarâ1 [102].
în secolul al XV-lea, poetul Kabir îndemna cititorul: „Nu te
duce în grădina florilor! O, prietene! Nu merge acolo! în trupul
tău se află grădina florilor8. Ocupă-ţi locul pe cele o mie de petale
ale lotusului şi acolo priveşte către frumuseţea infinită."
O reprezentare foarte sugestivă o aflăm într-o carte ce
tratează despre puterea şi secretul medicilor antici, unde corpul
subtil este reprezentat ca o plantă, ale cărei flori sunt dispuse pe
şapte niveluri, la stânga şi la dreapta tijei centrale, având la bază
floarea cu patru petale a Muladharei [103].
Printre desenele ce descriu procese alchimice, putem întâlni
imaginea (din 1588) a trei ramuri pornind dintr-o rădăcină
comună ce conţine închis într-un cerc (aici simbolul osului sacru)
şarpele Ouroboros înfăşurat în sine însuşi, simbol al Apelor
Primordiale care odinioară încercuiau Pământul. Sub ramura din
1 Sushumna e tulpina lotusului Sahasrarei.
2 Suflul vital (sanskr.).
3 Kundalini.
4 Sahasrara.
5 Moksha.
6 împreună cu Parvati (Adi Shakti), formând perechea divină supremă,
simbol al unirii (Yoga) dintre Kundalini şi Atman.
' Mişcare fără sfârşit (sanskr.), adică ciclul reincarnărilor.
8 Florile sunt chakrele (cap. 1), iar grădina florilor este corpul subtil.
:
p
CAPITOLUL IV 135
stânga se află Luna, iar sub cea din dreapta Soarele [104], în ca¬
drul aceleiaşi tematici, o gravură în lemn (din 1593) arată un an¬
drogin1, având sub picioare trei şerpi şi alături o plantă structurată
pe trei verticale, cu flori stelare sugerând chipuri (divinităţi?)
dispuse pe şapte niveluri [105].
Artiştii, care au fost suflete realizate, reprezintă, de regulă,
cuplul uman primordial, cu Adam în dreapta şi Eva în stânga, în
deplină concordanţă cu poziţia canalelor laterale în corpul uman.
Dintre numeroasele opere de artă cu acest subiect, cităm, spre
pildă, celebrele fresce ale lui Michelangelo de pe plafonul Capelei
Sixtine. Alte exemple ar fi Păcatul originar de Tiziano Vecellio
din Muzeul Prado, pictura Adam şi Eva din 1526 a lui Lucas
Cranach, sau acelaşi subiect de pe panourile altarului (în poziţie
închisă) Mielul Mistic al fraţilor Hubert şi Jan van Eyck [106]. Un
foarte bogat material ilustrativ pentru această concepţie îl oferă
reprezentările grafice din sec. al XVI-lea, al XVII-lea şi chiar al
XVIII-lea, multe din ele cu tematică alchimică, în care la stânga
personajului central se află Luna (canalul energiei feminine) şi la
dreapta Soarele (canalul energiei masculine) [107]. într-altă operă
grafică (sec. al VII-lea) apar: la stânga, Copacul selenar (Arbor
Luna), şi la dreapta Copacul solar (Arbor Solis) [108].
Multă vreme alchimia a fost considerată precursoarea chi¬
miei, care ar fi decurs nemijlocit din cea dintâi. Trebuie însă să
admitem, împreună cu Mircea Eliade, că între alchimie şi chimie
nu există continuitate. Avem toate motivele să credem că
alchimia nu constituia decât una din modalităţile de a disimula o
cunoaştere iniţiatică deloc diferită de cea pe care au îmbrăcat-o în
metafore scrierile gnosticilor şi ale kabbaliştilor, cele renascen¬
tiste ale căutării (quest, engl.; quite, fr.; de la quaesitus, căutare,
lat.) cavalereşti creştine (Graalul etc.) între altele, cunoaştere ce
se referă la Realizarea Sinelui (Yoga). Abordarea dintr-o atare
perspectivă ar face cu putinţă realizarea unei sinteze ample, care
să cuprindă, alături de Yoga, ştiinţa şi religia, alchimia şi gnosti¬
cismul, simbolismul în literatură şi în artele plastice, misticismul
1 în planul unirii spirituale (un/o mystica) a celor două tendinţe antinomice

masculin-feminin.
şi doctrinele esoterice (isihasmul, sufisraul, Kabbala şi hasi-

dismul etc.)-
O scrisoare a lui Rhazes, medic şi alchimist islamic din sec. .
al X-lea, citată de Petrus Bonus din Ferrara, reflectă înalta
preţuire acordată acestei forme de căutare spirituală: „Dumnezeu
însuşi încredinţase această măiestrie filosofilor şi profeţilor Săi,
suflete cărora le pregătise o locuinţă în paradisul Său“ [109].
Aparent, alchimia urmărea transmutarea metalelor ordinare în
aur; dar aurul e simbolul vedic al imortalităţii dobândite prin
eliberare ( moksha). „Aurul înseamnă nemurire4' - repetau textele
indiene [110]. Piatra filosofală, căutată de necunoscători cu o
inutilă tenacitate, se află în interior şi nu este altceva decât energia
Kundalini, harul Duhului Sfânt (Adi Shakti). Alte analogii pot fi
găsite: între coagula şi solvă, respectiv fazele de kalpa şi pralaya ale
ciclului cosmic; între deschiderea creuzetului transmutării (athanor)
şi Brahmarandhra, deschiderea fontanelei (cap. II); între purificarea
substanţelor şi cea a chakrelor, la care se fac referiri: şapte metale,
şapte planete, chiar cei şapte pitici (gnomi, relaţionat cu gnosis,
cunoaştere, gr.) din basmul Albă ca Zăpada [111]. Spaţiul nu ne
permite o aprofundare a temei. Semnalăm numai seria de arti¬
cole pe care am publicat-o referitor la cunoaşterea esoterică a
geto-dacilor şi la dăinuirea acesteia în folclorul românesc [112],
Aniela Jaffe observa: „Alchimiştii cei mai serioşi realizau că
ţelul muncii lor nu era transformarea metalelor comune în aur...
pe ei îi interesau valorile spirituale şi problema transformării
psihice44 [ 113]. Chinezii distingeau alchimia internă sau esoterică
( ncldan , nci-tan, chin.) de cea externă sau exoterică ( waldan ,
wai-tan, chin.). Angelus Silesius (numele real: Johann Scheffler)
dezvăluise sensul esoteric al transmutării: „Plumbul se transformă
în aur...; eu sunt preschimbat în Dumnezeu de către însuşi Dum¬
nezeu44, ceea ce corespunde unirii, realizate prin Yoga, între !
Atman şi Brahman. De asemenea, unirea elementelor chimice
antagoniste echivalează cu unirea principiilor feminin şi masculin
în Yoga, după cum stă scris în celebra Tabella smaragdina:
„Marea Operă1 înseamnă reunirea elementului masculin, sulful,
cu elementul feminin, mercurul.44 în filosofia hcrmctică ce
Opera Magna, lat.; numită şi Arta Hermetică.
CAPITOLUL IV 137
domina Evul Mediu, aceasta era coniugium solis et lunae (lat.),

-
hieros gamos (căsătoria sacră, gr. moment suprem al Misterelor
culturilor precreştine) alchimică dintre Soare şi Lună, Rege şi
Regină, Spirit şi Suflet (aici: Kundalini). Marea Operă avea ca
I multiplu efect vindecător interior, purificarea sufletului de teamă,
mânie, ură şi invidie, care se aflau la rădăcina tuturor proiecţiilor
negative [114]. Jung aprecia că Faust al lui Goethe a fost „ultima
; şi cea mai măreaţă operă a Alchimiei": „Goethe descrie cu
adevărat experienţa alchimistului care... după peregrinările unei
lungi vieţi pline de confuzii şi erori, devine Filius regis, fiul
. Mamei Supreme" [115].
Relativ la tematica acestui capitol, arătăm că geniul de la
Weimar îşi imaginase existenţa unei Urpflanze, adică a unei
plante arhetipale, pe care o putem interpreta drept simbol al
corpului subtil [116].
O scenă apocaliptică dintr-un Beatus mozarab o arată pe
Fecioară pe un cal, alături de Arborele Vieţii având trunchiul
serpentin şi Sahasrara drept coroană [117].
Arborele lui lesei configurează şi el corpul subtil, aşa cum e
reprezentat într-un splendid vitraliu al Catedralei Nâtre-Dame
din Chartres. Se observă foarte bine dispunerea sfinţilor (entităţi
ce guvernează sistemul subtil) pe şapte niveluri organizate pe
trei verticale [118].
în arhitectură, Arborele Vieţii s-a transformat în piramidă,
ziggurat, turn, stupă sau pagodă. Bulbul ( bolbos, ceapă, gr.) cu¬
polei moscheei islamice - ca şi cel analog al bisericii ortodoxe,
mai cu seamă ruseşti - reprezintă culminaţia nu numai a construc¬
ţiei, dar şi a corpului subtil (lotusul Sahasrarei; cap. II).
Suprapunerea celor şapte chakre se ascunde sub denumirile
de şapte caturi ale Coloanei Cerului, şapte crestături ale Copa¬
cului Vieţii, şapte etaje ale Templului Cosmic etc.
Victor Kembach arăta că „prof. S. Stecchini, studiind textele
matematice sumeriene, a reuşit să stabilească dimensiunile tipului
de piramidă ziggurat (în şapte trepte comunicante), care era de
fapt tipul piramidei arhaice, atât în Mesopotamia, cât şi în Ame¬
rica precolumbiană şi arhipelagul Canarelor. Ca şi marea pira¬
midă a lui Khufu (Keops), de pe paralela 30°“ [119].
Tumul Babei e reprezentat adeseori ca având şapte niveluri,

ca în reconstituirea zigguratului din Khorsabad [120]. Babei, în
akkadiană, înseamnă „poarta Domnului1*. Oamenii au înălţaţ
tumul Babei în dorinţa de a ajunge la împărăţia cerească (Geneza
11:4). Episodul descrie metaforic tentativa de obţinere neauto¬
rizată1 a stării de Yoga (unirea cu Divinul), căci acest tum
simbolizează suprapunerea chakrelor, iar ascensiunea - trezirea
şi înălţarea lui Kundalini până la împărăţia Sahasrarei. Fiind
neautorizată, fapta a fost sancţionată de Dumnezeu prin transfor¬
I
—
marea limbii unice (11:1,6) şi sacre - într-o multitudine de
limbi (11:7) care a produs confuzie (babei, încurcătură, ebr.),
adică pierderea cunoaşterii. în chip asemănător, „îndepărtarea în
timp de Tao2 a dus la apariţia limbajului diversificat şi, prin
urmare, a limbilor. Dar această diversificare a provocat confuzia
de care se vorbeşte în Tao-Te-King* [121]. în tradiţia indiană se
cunoaşte o întâmplare asemănătoare în care sunt sancţionate
persoanele neautorizate: duşmanii zeilor au început construcţia
unui altar al Focului, sub formă de piramidă, pe care să urce la
cer ca să preia cârmuirea universului. Luând forma unui brahman
inofensiv, zeul Indra s-a apropiat de piramida pe care aceştia o
înălţau, scoţând de la baza ei câteva cărămizi, astfel încât
demonii s-au prăbuşit înapoi pe pământ [122].
Piramida în trepte de la Sakkarah, cel mai vechi edificiu de
piatră din Egipt (şi din lume) a fost construită de Imhotep,
considerat a fi un mare iniţiat, arhitect şi consilier al faraonului
Zoser din a treia dinastie (2778-2723 î.d.C.). La origine ea avea
şapte trepte [123]. Tot şapte trepte are şi minaretul-ziggurat
elicoidal al moscheei irakiene din Samarra [124].
Un alt exemplu de etajare a celor şapte chakre este tumul
Gopuram al templului Tiruvannamalai din Madura [125]
L. Heart constată că „forma stupelor budiste reprezintă supra¬
punerea chakrelor** [126]. Putem cita, spre exemplificare, stupa
miniaturală aflată în muzeul din Taxila [127], pagoda pictată în
fresca din grota Qianfodang [128], faimoasa „Pagodă a celor şapte
1 A se vedea şi cazul lui Prometeu (cap. XI C şi XI E).
2 Ceea ce corespunde părăsirii legii divine a Dharmei (cap. XIX A).
CAPITOLUL IV 139
fericiri" din epoca Ming, aflată la Hang-Tsu [129]. Pe stupa din

Bharhut (sec. al II-lea î.d.C.) se văd chakrele ca nişte discuri (chakra
înseamnă disc, sanskr.), pe canalul central şi pe cele laterale, una
din ele având în centru chipul zeităţii care o guvernează [130].
P
NOTE
[ 1 ] Apud Grăgoire de Kalbermatten, The Advent, Life Eternal Trust Publ.,
Bombay, 1979, p. 69.
[21 Baring, Cashford, op. cit., p. 498.
[3] Joseph Campbell, The Masks of Cod: Occidental Mythology, Penguin
Books, Harmonds worth, 1976, p. 106.
[4] Baring, Cashford, op. cit., ilustr. p. 497.
1 5 1 Graves, Podro, op. cit.
[6] Platon, op. cit., Critias, 106 b.
[7] Platon, Protagoras, 357b-e
[8] De Souzenelle, op. cit., p. 185, infra8.
[9] Lossky, Teologia..., pp. 247,277.
[10] Evagrie, Capita Practica XXXIII. 25; apud Lossky, Teologia..., p. 247.
[11] Platon , op. cit., Timaios 90b.
'
[ 12] Dante Alighieri, 11 convivio, Tratato secundo, Carlo Signarelli, Milano,
1930, cap. I, p. 3.
[13] Dante Alighieri , Infernul, IX , 6 1 .
[ 14] Zoharll, 230b; III 75a, 159a.
[15] Scholem, Cabala..., pp. 61-62.
[ 16] Kowalevsky, op. cit., p. 18.
[17] Scholem, Cabala..., pp. 63-70.
[18] Pico della Mirandola, Opera, Basel, 1557, pp. 178-179, apud. Scholem,
Cabala..., p. 226, infra 64.
I 1 191 Zoharl, 140a; Zohar Hadash, ed. 1885, f. 8b.
[20] Zohar III, 202a.
[21] Cartea lui Enoh 18.7, respectiv 70.5.
[22] Ibid. 40.8-9.
[23] Zoharul..., p. 34; Zohar III 259b.
[24] Zoharul..., p. 121; Zoharll 244a.
[25] The Noble Qur’an, 75.22; 75.24; trad. Dr. Muhammad Taqi-ud-Din Al-
Hilali şi Dr. Muhammad Muhsin Khan, Hilal Publ. House, Istanbul,
1994; în continuare va fi desemnat prin iniţialele NQ.
1 26 ] Cartea lui Enoh 69.3.
[ 27] Apud Victor Kembach, Dicţionar de mitologie generală, Ed. Albatros,
I Bucureşti, 1995, p.504.
[281 Zoharul..., p. 54; Zoharlll, 107b.
(29] Zoharul..., p. 171; Zoharl, apend. 91.
[30] Zoharul..., p. 152; Zoharl, 226b.
r
1 3 1 1 Dan Costian, Yoga Spontană nr. 5, 7-8 ( 1 995).
|32| Ovidius Publius Naso. Metamorfoze VI. v.7, (trad. Ion Florescu),
Ed. Academiei R.P.R., Bucureşti 1954.
1 33 J Jung, Kerenyi. op. cit., p. 255.
|34| Baring, Cashford. op. cit., pp. 262-263.
[35 1 Scholem, Cabala..., pp. 45, 92, 187.
1 361 Philo, De vita contemplativa, Conyheare, p. 1 19.
[371 Zobarnl..., p. 23; Zoharlll, 78a.
[ 38 1 Zoharul..., p. 104; Zohar 1, 260a.
1 39) Zoharul..., p. 61; Zohar U, 74a.
[40] Zohar 111, 274 b, apud De Souzenelle, op. cit., p. 30.
[41| Zoharul..., p. 97; Zohar l, 172a.
[42] Philon, Cartea 1. 173.
[43[ Simeon, Omilia 90, Muntele Athos (lb. rusă), 1, pp. 488-489; apud
Lossky, Vederea..., p. 126.
|44| Costian. Adevărul..., p. 47; Yoga Spontană nr. 6, p. 1 1 (1996).
[45 1 Chevalier, Gheerbrant, Dicţionar..;, voi. 1, pp. 124-132.
[47 1 Mircea Eliade, Tratat de istoria religiilor, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1992,
pp. 252-253.
[48| Gimbutas, op. cit., p. 99.
[49 1 The Nag Hammadi Library, Harper San Francisco, 1990 (în continuare
indicat prin sigla NHL), The Gospel of Truth 16.31-33.
|50| Chandogya Upanishad 4.10.4.
15 1 1 Scholem, Cabala..., p. 22.
|52| Ibid., p. 188.
153] Patanjali, Yoga Sutra IV.34.
J54] Anagarika Govinda, Foundations of Tibetan Mysticism, Rider, London,
1973, p.225.
155 1 Ashvaghosha, The Awakening of Faith, Open Court, Chicago, 1900, p. 93.
(56[ ApudDe Riencourt, op. cit., p. 78.
[57] Brihad-aranyaka Upanishad 5.14.3.
[58| Bhagavad-Gita 2.25.
[59] C.G. Jung, Amintiri, vise, reflecţii, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1996,
p. 205; pentru practicarea Yoga, p. 185; pentru trăirea beatitudinii la
Realizarea Sinelui, cap. 10.
[60 1 Jung, Kerdnyi, op. cit., p. 163.
[61 1 Ashwultha-stotra, 16.
[62] A. Danielou, op. cit., p. 203.
[631 NHL, The Gospel of Thomas, 46.26-27 (L.77).
[64| P.T. Rajasekharan, R. Venkatesan, Divine Knowledge through
Vibrations, Printworld Services, Singapore, 1992, ilustr. p. 75.
1 65 1 Bhagavad-Gita, 15.1.
]66| Katha Upanishad, 6.1.
[67 1 Rig-Vcda, 1.24.7.
[68 1 Platon, op. cit., Timaios, 90a.
CAPITOLUL IV 141
|69| Zoharul..., p. 136; Zohar I, 256a; Gershom Scholem, Major Trends in

Jewish Mysticism, Schocken Books Ltd., New York, 1961, p. 232.
[70] De Souzenelle, op. cit., pp. 44-46.
j 7 1 ] Platon, op. cit., infra 120 la Timaios, 49a-50a; şi Theaitetos 128a.
j 72] William Bond, Pamela Suffield, Gospel of the Goddess, Artemis
Creation Publ., 1994, pp. 87,89,122.
[74| E. Papus, La Kabbaie, Pd. Georges Carre, Paris, 1892, p. 22.
[75] Zoharul..., p. 44; ZoharlW, 109a.
[76] Das Buch Bahir, trad, din SepherHa-Bahirde G. Scholem, Bibliographia
kabbalistica, Leipzig, 1927, 14 şi 85.
[77| Scholem, Cabala..., p. 107.
[78] Will Parfitt, Elemente de Cabala, Ed. RAO, Bucureşti, 1996.
[79] Jean Danilou, Umanesimo e esoterismo, Padova, 1960, p. 40.
[80] Divine Cool Breeze 10, nr. 9, p. 15 (1996, oct.).
[81] Zoharul..., p. 87; Zohar I, 257a.
182] Zohar l, 115a.
[83] NHL, The Gospel of Thomas 51.16-18 (L.l 13).
i
[84] Platon, op. cit., Critias 109b.

[85] Ibid. 1 13b.
[86] James E. Lovelock, Gaia: A New Look at Life on Earth, Oxford
University Press, Oxford, 1979.
[87] Baring, Cashford, op. cit., p. 304.
[88] NHL, The Gospel of Truth 18.24-29.
[89] Baring, Cashford, op. cit., pp. 598, 599.
[90] Ibid., p. 601.
[91] Papus, op. cit., p. 53.
[92] Augustin, Sermo Suppositus 120.5, în Natali Domini IV .
[93 j Zoharul..., p. 136; Zohar I, 280a.
S: [941 Baring, Cashford, op. cit., pp. 247, 648.
[95] Jung, Psihologie şi alchimie, voi. 1, fig. 14.
[96] Lossky, Teologia..., pp. 67-68.
(97] Detalii în Sahih Al-Bukhari, voi. 1 , Hadith 345, vol. 4; Hadith 429; vol.
5, Hadith 227; Tabari, TafsirXV.
[98] Walter Andrae, Die Person Muhammads, p. 45.
[99] Rabbi Lah Novick, Encountering the Shechinah, The Jewish Goddess,
p. 206.
[1(H)] Sophocles, Electra 41 3-415.
[101] Advaya-taraka Upanishad, apud La Kundalini et la Ralisation du Soi.
[ 102] Amritananda Upanishad, apud ibid.
[103] J. Thonvald, Macht und Geheimnis derfiirhen Ărtzte, Droemer-Knaur,
Miinchen, Zurich, 1962, coperta interioară; reprod. Costian, Adevărul...,
fig. 1X-B-28.
[104] Jung, Psihologie si alchimie, vol. 1, fig. 13.
[105] Ibid., vol. 1, fig. 54.
[ 106] Baring, Cashford, op. cit., ilustr. pp. 568, 574.
Hi
[ 1071 Ibid., voi. 1, fig. 15, 20, 22, 23, 25, 26; voi. 2, fig. 1 15, 123, 125, 141,
148,173,194,199,208,229,231,257. '
[ 108| Ibid., voi. 2, fig. 1 16.

1 109 1 Citat de C.J. Jiing, Collected Works, Routledge & Kegan Paul, London,
voi. 13, Alchemic;! Studies, § 392.
1 1 10 1 Maitrayani-samhita 2.2.2; Satapatha Brahmana 3.8.2.27; Aitareya
Brahmana 7.4.6 etc.
[ 111 1 Chevalier, Gheerbrant, Dicţionar..., voi. 1 , pp. 84-87.
1 112| DanCostian, Rădăcini spirituale străvechi în Dacia, în YogaSpontanăm.4,
pp. 19-22, 1995; nr. 5, pp. 12-17, 1995;nr.6, pp. 17-21, 1996, pp. 17-21 etc.
1 1 13| Aniela Jaffe, în Jung, Amintiri..., infra 5 p. 219.
[115| C.G. Jung, Collected Works, voi. 16, The Practice of Psychotherapy, §407.
[116| Eliade, Meşterul Manole.p. XXXII (introducerea lui P. Ursache).
j 1 1 7 1 F. Guimard, Les peintres espagnois, Libr. Generale Fran9aise, 1967,
p. 29, fig. 2; reprod. Costian, Adevărul..., fig. IX-B-29.
f 1 18} C. Manhes, J.P. Deremble, Cathedraie de Chartres. Guide des Vitraux,
fid. du Castelet, Boulogne, ilustr. p. 6.; alte imagini ale arborelui lui
lesei în O. Drîmba, Istoria culturii şi civilizaţiei, Ed. Ştiinţifică,
Bucureşti, 1990, voi. 3, ilustr. opus p. 384/385 şi în Encyclopedia of
Painting (B.S. Myers ed.), Crown Publ. Inc., New York, 1963, p. 242,
ilustr. 101; reprod. Costian, Adevărul..., fig. IX-B-30.
f 1 19} V. Kembach, Enigmele miturilor astrale, Ed. Albatros, Bucureşti, p. 220.
1 120 ( Jean Deshayes, Civilizaţiile vechiului orient, Ed. Meridiane, Bucureşti,
1976, voi. 2, p. 87, fig. 12.
[ 121 1 Anton Dumitriu, Culturi eleate şi culturi heracleitice, Ed. Cartea Româ¬
nească, Bucureşti, 1987, p. 60; Lao-Tseu, Tao-Te-King 38.21, Cartea
Cărţii şi a Virtuţii, (trad. Tao Jian Wen), Colecţia Câmp Fundamental,
Bucureşti, 1992, (trad.Tao Jian Wen); Tchuang-tse, cap. 9, apud James
Legge, The Writings of Kwang-tze în Sacred Books of the East,
Clarence, Oxford, 1879-1909, reed. London, 1927, XXXIX-XL.
[122} Satapatha Brahmana 2.1.2.13-16, Dr. A. Weber, ed., Berlin, 1855. $
j 123 j C.W. Ceram, Zei, morminte, cărturari, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1969,
ilustr.; reprod. Costian, Adevărul..., fig. IX-B-34.
[124] Drîmba, op. cit., vol. 2, 1987, ilustr. opus p. 320/321; reprod. Costian,
Adevărul..., fig. 1X-B-35.
[1251 A. Pănoiu, Din arhitectura veche a Indiei, Ed. Meridiane, Bucureşti,
1968, fig. 129-131.
[126] Heart, op. cit., p. 140, infra 1.
1 127] Dr. F.A. Khan, Architecture and Art Treasures in Pakistan, Elite Publ.
Ltd., Karachi, 1969, ilustr. p. 89; reprod. Costian, Adevărul..., fig. IX-B-31.
1 128| J. Genet, Lumea chineză, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1985, voi. 1, pi. 15 B.
[129] Drîmba, op. cit., voi. 1, 1981, ilustr. opus p. 336/337; reprod. Costian,
Adevărul..., fig. IX-B-32.
1 1301 Guy Rachet, Universul arheologiei, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1977, voi.
2, ilustr.; A. Korotkaia, Sokrovişcia indiiskogo iskusstva, Izd. Isskusstvo,
Moskva, 1966, p. 58; reprod. Costian, Adevărul..., fig. IX-B-33.
::
CAPITOLUL V
i
POTOPUL
„ Voi nu vă amintiţi decât de un singur potop,

deşi au fost mai multe.“
Platon, Timaiosl1]
s.
în timpul excavaţiilor făcute în vara anului 1929 în regiunea Ur

din Mesopotamia, Sir Charles Leonard Wooley a găsit un strat de
argilă aluvionară a cărui adâncime atingea trei metri! Stratul era
curat, nu conţinea nici cioburi, nici moloz, dar acestea existau dea¬
supra şi dedesubtul lui. Se întindea în zona de nord-vest a Golfului
Persic şi avea o lungime de 630 kilometri! El a fost considerat o
dovadă a existenţei potopului descris în Biblie, numai că arheologii
au stabilit data acestei catastrofe în jurul anului 4000 î.d.C. Or, tri¬
burile de păstori semitici nu ajunseseră încă în Mesopotamia la
acea vreme. în cazul când relatarea a fost preluată din tradiţia altor
popoare pentru a fi inclusă în Biblie, sugerăm că una din cauze ar
putea fi dorinţa transmiterii, pe această cale, a unui mesaj iniţiatic.
Potopul face parte din tradiţia universală, fiind amintit în
diverse mitologii. Istoricul şi misionarul american Dr. Aaron
>
w
Smith de Greenborough a realizat o istorie completă a literaturii ’

despre potop. Pe această temă există circa 80 000 de lucrări în 72
de limbi [2],
Din spusele lui Platon citate la începutul acestui capitol se
deduce că a fost vorba de o catastrofă ce a avut loc în mod repetat
la nivel local, în multe părţi ale globului terestru.
în varianta sumeriană a potopului, eroul Ziusudra a fost
prevenit de zeul Enki, m timp ce potrivit epopeii babiloniene a lui
Gilgamesh, eroul Utnapishtim a fost sfătuit de zeul Ea să
construiască o corabie pentru a supravieţui potopului. Istoria
potopului, avându-1 ca erou pe Vaivaswata - al şaptelea Mânu, al
erei prezente, căruia i se atribuie Mânu smriti- sfătuit de zeul-peşte
să construiască o corabie în care să ia toate fiinţele vii - poate fi
găsită în Satapatha Brahmana [3] şi e amintită şi în Mahabharata
[4], Eroul grec al potopului este Deukalion. Alexander von
Humboldt menţionează că în Peru există aceeaşi legendă. în rela¬
tarea despre potop din Polinezia, eroul se numeşte chiar Noa. Noe
(Noah, ebr.) are sensul de mângâiere (Geneza 5:29).
Termenul folosit în Biblie, Tebah (arcă, ebr.), reuneşte literele
baith şi tav ce alcătuiesc cuvântul Bath (fiica, Fecioara lui Israel,
ebr.). Am arătat (cap. IV) că cele două litere strâng între ele toate
literele alfabetului (în afară de aleph ce-L reprezintă pe Dumnezeu
Tatăl) şi ca atare cuprind simbolic toate energiile [5]. Arca este
deci divina Putere Primordială (Adi Shakti, sanskr.; Shekhinah, '
ebr.), deoarece arche (gr.) înseamnă început. Manifestată sub forma

lui Kundalini, această Putere permite Realizarea Sinelui. Toate
Mamele Divine erau legate de Apele Primordiale, unele dintre ele
fiind născute din ocean (Aphrodite este un exemplu clasic). Ca şi
ele, Maria, al cărei nume vine de la mare (lat.), este patroana nave¬
lor şi a marinarilor şi i s-a dat numele de Stella Maris (Stea a Mării,
lat.). Barca de piatră a lui Isis (care era un simbol universal al Zeiţei)
odinioară purtată în timpul procesiunilor în Roma antică, poate fi
văzută azi, alături de biserica Santa Maria della NaviceUa (Sf. Maria
a Bărcii, lat.) [6]. Corabia Argo i-a transportat pe Iason şi coechi¬
pierii săi în voiajul iniţiatic al căutării Lânii de Aur (cap. IV).
Lotusul, simbolul chakrelor, pluteşte pe întinderile acvatice
asemenea unei insule fermecate. O asemenea insulă transcendentă,
î.
.
CAPITOLUL V 145
către care se îndreaptă yoghinii şi arhanţii (cap. IX), este Shweta-

dwipa (insula albă, sanskr.; cf. Leuke, insula albă, gr., nume dat
Insulei Şerpilor din Marea Neagră). în oceanul de forme trecă¬
toare (al Iluziilor, Maya), insula transcendentală simbolizează
Realitatea (absolută, imuabilă, paradisiacă). în Suttanipatta,
Nirvana e asemănată cu o insulă.
în ciclul arthurian, misteriosul Castel al Minunilor (Le
Chateau Merveil din legenda Graalului), loc al iniţierilor, se afla
pe Avalon (de asemenea insula albă), „insula femeilor", unde se
afla un balaur uriaş, indicând astfel osul sacru, sălaş al femininei
Kundalini. Accesul devenea posibil cu ajutorul unei bărci, iar
traversarea apei era o operaţie dificilă, castelul putând fi atins
numai cu ajutor divin. Eroul cucereşte spada Excalibur, simbol al
canalului Sushumna (cap. IV), deci dobândeşte Realizarea
Sinelui. Potrivit tradiţiei, aici s-a dus Iosif din Arimateea pentru
a traduce cartea despre Sfântul Graal. Tradiţia chineză îi amin¬
teşte pe cei opt Nemuritori care parcurg drumul către o insulă
supranaturală, într-o barcă purtată prin aer de un cocor, şi el sim¬
bol al imortalităţii. Tot astfel este insula lui Euthanasius, inac¬
cesibilă celor ce nu au atins starea adamică, paradisiacă.
Am arătat că un obstacol în calea ridicării lui Kundalini de-a
lungul canalului Sushumna este Vidul, Oceanul Iluziei (Bhava
Sagara, sanskr.) organizat în jurul chakrei ombilicale Nabhi.
Gnosticul Valentin scria: „Eroarea se consolidează. îşi elaborează
propria sa substanţă în Vid“ [7]. Se observă înrudirea Nabhi -
navei (ombilic, engl.) - navă sau navis (lat.), sunetele b şi vfîind
echivalente, deci interşanjabile. Simbolul dăinuirii (susţinerii)
evoluţiei spirituale, Vishnu, apare ca o navă (arcă), stând pe şar¬
pele Ananta-Shesha ce pluteşte pe Oceanul Primordial1. „Discul
sau roata cu spiţe a lui Vishnu poartă numele de Sudarshana
(Plăcut la vedere, sanskr.)" [8]. Cercul dimprejurul roţii este
Maya (Oceanul Iluziilor, Vidul). Reprezentarea este o imagine
plastică a ombilicului. Spaţiul circular al Vidului este simbolizat
1 In alte variante, pe Oceanul Primordial pluteşte Oul de Aur cosmogonic,
Hiranyagarbha (sanskr.). Apele Primordiale se numesc Ap (sanskr.; Apsu,
babilon.), de unde provine apa.
de Masa Rotundă în jurul căreia stăteau cavalerii Regelui Arthur. La

fel, Vidul este controlat de Principiul de Maestru sau Profet (Guru)
Primordial, manifestat sub forma a zece incarnări (cap. X). Or,
profet, în ebraică şi în arabă, este nabi sau navi, cu aceeaşi etimo¬
logie ca şi Nabhi (cap. VII, X). Masa Rotundă1, originară din ve¬
chile tradiţii celtice, era creaţia lui Merlin, personificare a Principiul I
de Gura [9], acesta fiind cel care l-a călăuzit, în ascensiunea sa, pe
Regele Arthur, din copilărie (Muladhara) până la regalitatea su- v
premă (Sahasrara). Castelul lui Merlin se înălţa în mijlocul codrului
verde Brocelinde2, ca o mare (vegetală) de culoarea oceanului, a
Vidului şi a chakrei Nabhi. în epica scandinavă, echivalentul lui
Merlin era Mimir, maestrul înţelepciunii al lui Odhinn.
Arca permite păstrarea tradiţiei sacre (Arca Alianţei sau a
legământului, chivotul lui Moise), făcând cu putinţă supravieţuirea
creaţiei: Noe sau corespondenţii săi din alte mituri similare au luat
în arcă tot ce era necesar perpetuării tuturor vieţuitoarelor. Despre
simbolismul traversării Mării Roşii, a pustiului etc. ca Ocean al
Iluziilor am vorbit în capitolul IV . Tot la Realizarea Sinelui se referă
şi relatarea următoare: „Iisus S-a suit într-o corabie, a trecut marea,
şi a venit în cetatea Sa“ (Matei 9:1). într-adevăr, pentru a ajunge în
cetatea lui Iisus (Agya chakra, cap. XIX C) e necesar ca mai întâi
să fie traversat Vidul, cu nava energiei Kundalini. în budism,
Realizarea Sinelui se dobândeşte folosind ca vehicul barca (yana,
sanskr.) învăţăturii {Mahayana sau Hinayana). Unul din tratatele
importante este Prajna-paramita, adică „înţelepciunea (prajna)
ajunsă pe celălalt ţărm (param-ita). Ne amintim că energia
Kundalini nu este altceva decât reflectarea la nivel uman a lui Adi
Shakti, Marea Zeiţă, care este Maha Maya (Marea Iluzie, sanskr.).
De aici şi numele de Ocean al Iluziei care trebuie traversat. Textele
kabbalistice ne surprind şi de data aceasta prin acurateţea infor¬
maţiei, căci ne vorbesc de „«Valea Vedeniilor» desemnând-o pe
Shekhinah“ [10], adică pe Marea Zeiţă. Nu este lipsit de semnificaţie
că denumirea de „Valea Vedeniilor“, sugestivă pentru Maya, apare
în Cartea lui Isaia (22:1) în legătură cu ascensiunea (spirituală) la co¬
ta maximă: „Proorocie asupra văii vedeniilor: «Ce este de vă suiţi
1 O copie a acesteia poate fi văzută la Winchester.
1Ceea ce
indică persistenţa iniţială a blocajelor.
CAPITOLUL V 147
cu toţii pe acoperişuri?»" Dificultatea traversării Mării Roşii nu e

comparabilă decât cu cea a găsirii soţului potrivit, căci căsătoria oa¬
menilor este hotărâtă de Divinitate, credinţă existentă în India încă
din vremuri străvechi?˙şi acum. Astfel, în Zohar stă scris: „Tra¬
diţia ne învaţă că pentru Cel Sfânt căsătoriile sunt o muncă tot atât
de anevoioasă precum trecerea israeliţilor prin Marea Roşie" [11].
Animalele luate în arcă nu sunt altceva decât vehiculele
zeităţilor (cap. IV) care guvernează corpul subtil şi asistă (ajută
la) dobândirea Realizării Sinelui.
După terminarea ploii, Utnapishtim a trimis un porumbel,
apoi o rândunică şi ambele păsări s-au întors; în schimb, corbul
trimis ulterior nu a mai revenit. Salvarea de la potop reprezintă a
doua naştere (cap. IV), echivalează cu scoaterea din apă a celui
botezat (cap. XXII B), având semnificaţia Realizării Sinelui. Că
aşa stau lucrurile, se vede din spusele zeului: „Până acum
Utnapishtim nu a fost decât un om, dar de aici înainte Utnapishtim
şi soţia sa devin zei, de-o seamă cu Noi" [12] (cap. IV). Călătoria
primelor păsări (îndeosebi a porumbelului - metaforă a Duhului
Sfânt, cap. XXI) simbolizează trezirea lui Kundalini şi transcen-
derea sa în afara corpului, în timp ce plecarea pentru totdeauna a
corbului (culoarea neagră sugerează răul; aici - cauza blocării
chakrelor) semnifică purificarea, eliminarea blocajelor, cu con¬
secinţa manifestării plenare a energi. : subtile. Episodul din Biblie
e asemănător: „A dat drumul unui corb, care a ieşit, ducându-se
şi întorcându-se1 până când au secat apele de pe pământ" (Geneza
8:7); se înţelege că la urmă nu s-a mai întors. După tentative
repetate (de trezire a lui Kundalini), „porumbelul s-a întors la el...
şi iată că în ciocul lui era o frunză de măslin" (8:11), semn
auspicios, al împlinirii lucrării divine a Realizării Sinelui, simbol
al păcii interioare (calitate a chakrei Nabhi).
„Ploaia a căzut pe pământ patruzeci de zile şi patruzeci de
nopţi" (7:12; 7:4,17). Durata este semnificativă pentru reali¬
zarea purificării pe care o implică trezirea lui Kundalini. Iisus,
după botez, a mers în pustie patruzeci de zile (Matei 4:2; Luca
* în apropiere de Plormel, în Valea Zânelor, apreciat ca vechi loc sacru

al celţilor.
4:1-2), după care a început să înfăptuiască minuni. La fel, şi

Buddha s-a izolat de lume, apoi a primit Iluminarea. Moise a stat
şi el postind patruzeci de zile (Exod 24:18; 34:28; Deuteronom
9:9, 18).Tot aşa şi proorocul Ilie, în dmm spre muntele Horeb
(1 Regi 19:8). Mahomed a postit şi el, generalizând apoi obligaţia
de a posti (siyam, sawm, arab.) o lună încheiată (Ramadan, arab.;
literal: luna foarte caldă).
Vom reţine că după încetarea potopului, „Dumnezeu a făcut
să sufle un vânt pe pământ" (Geneza 8:1). Iar vântul este mani¬
festarea lui Kundalini ce apare îndată după Realizarea Sinelui
(cap. XI C).
în cele din urmă, „corabia s-a oprit pe munţii Ararat" (Geneza
8:4) - pe vârful Himavat (Himalaya) în Mahabharata [4], sau pe
vârful Nisir (în munţii Kurdistanului) în epopeea lui Gilgamesh.
Annick de Souzenelle interpretează corect oprirea corăbiei, drept
terminarea unui ciclu, ridicarea blestemului soldat cu distrugerea
prin potop a creaţiei decăzute [12]. începutul noului ciclu e
concretizat prin încheierea unui nou legământ cu Dumnezeu,
acesta fiind curcubeul (9:11-13; cap. XV E). Noul legământ arată
că fiecare ciclu are legea (Dharma, sanskr.; cap. VII) sa proprie
(cap. XIX A). Sunt salvaţi (mântuiţi) numai cei ce au obţinut
Realizarea Sinelui. în acest sens este semnificativ că cei pe care
Mânu i-a luat cu sine în corabie au fost cei şapte Rishi (înţelepţi
sfinţi, sanskr.) [4] simbolizând cele şapte chakre. în legenda
grecească, singura pereche pură, formată din Deukalion şi Pyrhha,
e salvată de Zeus de la potop în corabia pe care şi-o construiesc,
apoi cei doi repopulează pământul (începutul unui nou ciclu).
Cei trei fii ai lui Noe sunt Shem (Numele, ebr.), Ham (Cel
cald, ebr.) şi Iafet (9:18). Annick de Souzenelle discută semnifi¬
caţiile acestor nume: Shem este legat de plăcere, Ham de căldură
şi Iafet evocă expansiunea (9:27) [13]. Observăm că sunt indicate
astfel cele trei canale: Ida - canalul dorinţei (plăcerea), Pingala -
canalul solar (căldura) şi Sushumna - canalul evoluţiei, al
creşterii spirituale (expansiunea).
Kersten face legătura între cuvântul Sintflut (potop, germ.)
şi râul Sindh aflat în provincia Kashmir, avansând ipoteza că
potopul ar fi avut loc în această parte a Indiei [14].
i
m
CAPITOLUL V 149
NOTE
$
1 1 1 Platon, op. cit., Timaios, 23b.
1 21 Werner Keller, Arheologia Vechiului şi Noului Testament, Ed. Psycho-
massmcdia, 1996, p. 47.
1 3 1 Satapatha Brahmana 1 .8.1 . 1 .
[4] Apud Dowson, op. cit., pp. 199-201; menţionaţi şi în Bhagavad-Gita 10.6.
[51 De Souzenelle, op. cit., p. 149.
16] Baring, Cashford, pp. 557-558.
[7J Valentin, Evangelium Veritatis, 17.15-16.
18 J Nrisimha Purva Tapini Upanishad 5; apud A. Danielou, op. cit., p. 237.
|9| Heinrich Zimmer, Regele şi cadavrul, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1994,
pp. 132-133 infra, p. 178 supra.
1 10] Zoharul..., pp. 122-123; Pardes, Poarta V11I.32.
1 1 1] Zoharul..., p. 164; Zoharl, 207b.
[12] Apud De Souzenelle, op. cit., pp. 153-155.
[13] Ibid., p. 151.
[14| Kersten, op. cit., p. 61 .
i
i
Wl-
CAPITOLUL VI
DE UNDE VENEA AVRAM?
„Un brahman pios numit Terah trăia în Ur.“

L.H. Dowling, Evanghelia Vărsătorului [1]
Adresându-se poporului evreu, Iosua (24:2-3) le-a zis: „Aşa

vorbeşte Domnul Dumnezeul lui Israel: «Părinţii voştri Terah,
tatăl lui Avraam şi tatăl lui Nahor, locuiau în vechime de cealaltă
parte a râului şi slujeau altor dumnezei. Eu am luat pe tatăl vostru
Avraam din cealaltă parte a râului şi l-am purtat prin toată ţara
Canaanului.»“
Este sigur că înaintaşii lui Avraam ajunseseră în Mesopo¬
tamia, venind de la răsărit. „Călătorind ei dinspre1 răsărit, au dat
peste o câmpie în ţara Shinar, şi au descălecat acolo" (Geneza
11:2). Shinar e numele unei părţi sau al întregii Babilonii, des
1 în traducerea românească a Bibliei apare „ înspre răsărit', ceea ce

modifică sensul. Am folosit aici varianta anterior menţionată a Bibliei (trad.
Darby).
m
i CAPITOLUL VI 151
folosit în Biblie şi indică Sumeria. De remarcat repetata referire

la Răsărit, chiar în episodul despre Avraam, ai cărui fii născuţi de
alte femei decât Sara „i-a îndepărtat de lângă fiul său Isaac, înspre
răsărit, în ţara Răsăritului" (25:6). Vom vedea mai jos că
Răsăritul însemna India. Numai în această ţară (şi în Egipt, dar
acesta se află la apus de Palestina) înţelepţii erau atât de vestiţi
încât constituiau un etalon: „înţelepciunea lui Solomon întrecea
înţelepciunea tuturor fiilor Răsăritului şi toată înţelepciunea
egiptenilor" (1 Regi 4:30). Episcopul Jean Kowalevsky considera
Răsăritul drept „auroră a luminii cunoaşterii" [2].
Cartea anterior menţionată a profesorului Salibi (cap. III)
dovedeşte cu rigurozitate ştiinţifică faptul că Palestina nu a fost
în nici un caz ţara de origine a istoriei biblice. Pe baza cercetărilor
lingvistice (v. şi cap. XIV), savantul a conchis că „numai un mă¬
nunchi din miile de nume geografice biblice au putut fi localizate
în Palestina... Reconstituirea istoriei ebraice timpurii în Palestina
nu este posibilă nici din textele canonice ale Bibliei ebraice, nici
din alte izvoare". Salibi a descoperit, de asemenea, că unele din
animalele şi mineralele menţionate în Vechiul Testament nu pot
fi cu nici un chip găsite în Palestina [3].
Un erudit cercetător al istoriei şi civilizaţiei popoarelor antice
din Orientul Mijlociu - l-am numit aici pe Constantin Daniel -,
analizând originea evreilor, concluziona: „înseamnă că puteau veni
din valea Indusului, căci înspre răsărit nu erau decât pustiul Iranian
şi dincolo de el valea Indusului, cu strălucitoarea sa civilizaţie" [4] .
Opinia despre o migraţie către apus provenită din valea
fluviului care a dat Indiei numele său, poate fi întâlnită şi la Sir
Arthur Keith [5], care arată că există puncte comune ale civilizaţiilor
de pe valea Indusului şi de pe valea Eufratului, spre exemplu
sigiliile ceramice, identice prin formă, subiect, stil al gravării şi al
scrierii [4]. Oertwig remarcă „marea asemănare dintre vechea
scriere sumeriană şi cea hindustană... Unii savanţi împing ipotezele
lor până la a presupune... că sumerienii ar fi trăit cândva pe valea
Indusului, emigrând mai târziu în Mesopotamia" [6]. Keith consta¬
tase că „la locuitorii din Afghanistan şi Belucistan până în valea
Indusului se regăsesc caracterele fizice ale vechilor sumerieni" [7].
; Dumezil admite şi el „migraţia căreia îi stă mărturie prezenţa
paraindienilor la începutul sec. al XIV-lea î.d.C. pe Eufrat şi
l
chiar mai aproape de Mediterana“ [8]. Eliade aminteşte de „legă¬

turile protoistorice şi istorice dintre India şi ţara celor două
fluvii",- adică Mesopotamia [9].
Referitor la „râul" de care amintea Iosua (24:2-3), plecând din
Mesopotamia şi mergând către est, călătorul întâlneşte în drumul
său marele fluviu Indus sau Sindh, adevărată frontieră naturală a
Indiei de odinioară. Dar, după cum am arătat în capitolul I, nu¬
mele Sindh aparţine şi unui râu din Kashmir.
Numele de Avram, schimbat ulterior în Avraam (Geneza 17:5)
sau Abraam/Abraham, provine, în opinia noastră, de la abrahman,
adică nebrahman în limba sanskrită vorbită dincolo de Sindh. Căci,
dacă la început Terah şi ai săi „slujeau altor zei“ (v. mai sus), ei s-au
îndepărtat apoi de acea credinţă, au devenit nebrahmani.
Din Coran aflăm lucruri importante. Mai întâi, că atitudinea
lui Terah, tatăl lui Avraam1, era reprobabilă: „Avraam a cerut
iertare numai pentru tatăl său... Dar când i s-a arătat că este duşman
al lui Dumnezeu, s-a lepădat de el“ (9.115). Or, se ştie că brahma¬
nii, ca şi alţi preoţi de altfel, ajunseseră să nu mai respecte legile
divine în esenţa lor. Brahmanii sfârşiseră prin a sluji, formal, unor
statui simbolice, dar nu Divinităţii. De aceea „el2 spuse tatălui său:
«O, tatăl meu, de ce serveşti tu cuiva care nu aude şi nu vede şi
nu-ţi ajută nimica?»" (19.43). Aceasta l-a determinat pe fiul brahma¬
nului Terah să devină abrahman, repudiindu-şi tatăl, căruia i-a
spus: „O, tatăl meu, acum a venit la mine o ştiinţă care n-a venit
la tine, deci urmează-mi, ca să te duc pe drum drept" (19.44),
adică pe calea Realizării Sinelui. Cartea sfântă a Islamului spune:
,Avraam n-a fost nici iudeu, nici creştin, ci el a fost Hanif ‘ (3.60;
2.129; 3.89; 4.124; 6.161; 16.121). Potrivit tradiţiei, „Zaid a
întrebat: «Ce este Hanif?» El a spus: «Hanif este religia (profetului)
Avraam, el nu a fost nici evreu, nici creştin»" [10].
în volumul lui Papus consacrat Kabbalei, aflăm un punct de
vedere în deplină concordanţă cu cele arătate de noi, dar care pu¬
ne totodată această formă a esoterismul ebraic într-o lumină ab¬
solut nouă. „Mitul lui Avraam indică, aşa cum a arătat Saint-Yves
1 Ibrahim (arab.)
2 Avraam.
E-
CAPITOLUL VI 153
a tradiţiei hinduse sau orien¬

d’Alveydra, trecerea către Occident o posedăm astăzi nu e altceva
tale; şi, întrucât Kabbala
pe care
adaptată aspectului occidental, înţelegem de
decât această tradiţie cea mai veche, Sepher Yetsirah, poartă la
ce cartea kabbalisticăKabbalistică a Creaţiei, în ebraică Sepher
început titlul Cartea
Yetsirah, a lui A vraairi' [11]. [1], pe care l-am men¬
Citatul din Evanghelia Vărsătorului
ţionat la începutul
capitolului, confirmă ipoteza noastră. La
rândul său, marele savant
rus Nikolai Roerich „aminteşte istoria
Avraam, care a fost un păstor
de dincolo de Urali“ [12].
anticului venirii evreilor în Palestina, în
Kersten confirmă că anterior
se aflau nebrahmani (abrahmani)
Sindh, Aria (Iran) şi Chaldeea
1131.
NOTE
10.4.
[1J Dowling, L’âvangiie... 105.
Kowalevsky , op. cit., p.
[2]
62-63.
[3] Kersten, op. cit., pp.Civilizaţia sumeriană, Ed. Sport-Turism, Bucureşti,
[4] Constantin Daniel,
cit., pp. 245-246.
1983, pp. 14-15; Casai, op. 1930, p. ţg
Wooley, Les Sumeriens, Paris,
[5] Citat de Sir Leonard prin oraşe dispărute, Ed .Ştiinţifică, Bucureşti
[6] Siegfried Oertwig, Călătorie
1966, p. 64.
[71 Ceram, op. c/f., p. 243. suverani ai indo-europenilor, Ed. Univers
j81 Georges Dumdzil, Zeii
Enciclopedic, indienne, 294;
Essai sur les origines de la mystique1992, pp. p,
[91 Mircea Eliade, Meşterul Manole, Ed. Junimea, laşi. 256-257.
Mircea Eliade, 5, Hadith 169.
voi.
[10] Sahih AI-Bukhari,
88.
[ 11 1 Papus, op. cit., p. Altai-Himalaya, Frederick A. Stokes Comp., New
[12] Nicholas Roerich,
York, 1929, p. 37.
Kersten, op. cit., p. 43.
1 1 13]
CAPITOLUL VII
DECALOGUL SAU LEGEA DATĂ DE

DUMNEZEU
;˙
„Eu sunt Domnul Dumnezeul tău. Să nu ai

alţi dumnezei în afară de Mine.“
Exod 20:2-3
Pe muntele Sinai, Dumnezeu i-a transmis alesului Său,

Moise, cele zece porunci (Exod 20:2-17). în Deuteronom (5:6-
21) se află o versiune modificată. Decalogul există şi în Levitic
(de la neamul de preoţi al lui Levi, leviţii), considerat Cartea
prescripţiilor religioase (19:2-4,11,12,16).
A doua jumătate a Decalogului (Exod 20:13-17) conţine
interdicţii, a căror formă gramaticală imperativă (să nu...) exclude
orice concesie; ele privesc viaţa socială. în acelaşi timp, din
primele cinci, care se referă în majoritate la Dumnezeu şi la
atitudinea ce trebuie adoptată faţă de El, doar ultima (20:12)
constituie o poruncă afirmativă pentru viaţa socială, şi anume
respectarea părinţilor.
De remarcat că, în ordinea tradiţională catolică, numerotarea
şi uneori chiar conţinutul poruncilor sunt modificate (s-ar putea
CAPITOLUL VII 155
spune adaptate). Astfel, în timp ce interdicţia de a ucide, din

iudaism, e a şasea, în catehismul catolic e a cincea [1].
Referindu-se la Vechiul Testament, Mircea Eliade arăta
despre Yahweh: „«Dreptatea» Sa, în acelaşi timp morală, cosmică
şi socială, constituie legea fundamentală a universului" [2],
4 „«Atunci când va veni vremea hotărâtă», zice Domnul, «voi ju¬
deca fără părtinire»" (Psalmi 75:2).
în Noul Testament, Iisus spune că trebuie respectată Legea
şi ceea ce spun proorocii (Matei 5:17-19; 7:12; Luca 11:28).
Decalogul reapare astfel implicit, iar alteori explicit (spre
exemplu Matei 5:21,27; 19:18-19; Marcu 7:10; 10:19; 12:30;
Luca 18:20 etc.).
Biblia nu este singura scriptură care conţine un cod moral.
Cu mult timp înaintea lui Moise, în alte ţări ale Orientului, existau
reguli etice bine stabilite şi respectate, considerate de sorginte
divină. Un exemplu este celebrul cod de legi al lui Hammurabi
(1728-1686 î.d.C.), ce conţine zece porunci care se pot regăsi şi
în Rig-Veda. Regele babilonian a primit codul de la Shamash, din
ai cărui umeri ieşeau flăcări [3], amintind de istoria lui Moise.
Potrivit eposului babilonian al creaţiei, Enuma elish, Marduk a
luat Tablele Destinului (Legii) de la zeiţa Tiamat [4], fapt care a
pus capăt fazei anterioare a neoliticului în care predomina religia
Zeiţei Mame (cap. XX A). Acesta este „cel mai timpuriu exemplu
a ceea ce am putea numi politică preoţească, în care mitologia
unei ere şi a unei culturi precedente este complet inversată, astfel
încât divinităţile perioadei anterioare sunt denumite demoni, iar
divinităţile noii ordini sunt înălţate într-o poziţie de supremaţie"
[5]. Dominaţia zeului Tată a devenit paradigma Epocii de Fier
(cap. XIX A) şi a determinat „polarizarea: unul divin şi bun,
celălalt «căzut» şi «rău»“ [6] (v. „păcatul originar" - cap. IX şi
cap. XX B), care a stat la baza zoroastrismului, iudaismului,
creştinismului şi islamismului şi poate explica, în plus,
dispreţuirea Mamei Pământ caracteristică secolului XX.
Ansamblul principiilor morale şi religioase, existente în
marile curente spirituale ale omenirii, este foarte bine exprimat de
cuvântul Dharma (sanskr.; Dhamma, pali1; Lex aetema, lat.).
1 Limba canonului timpuriu, conservat în Ceylon.

î
Dreptatea lui Yahweh se apropie de Masam babilonian şi de I

Maat (sau Mayet) egipteană [2]. Maat era legea universală care
lega fiinţele divine de cele umane, căci toate trăiau „prin Maat,
în Maat şi pentru Maat“. „Ea întruchipează adevărul, dreapta
ordine, legalitatea şi justiţia. Atât faraonul, cât şi judecătorii
purtau emblema lui Maat. Intr-un imn se spune: «Eu sunt Toth,
mâinile mele se împreună pentru a o duce pe Maat... Maat se află
în orice loc care îţi aparţine... Te înalţi cu Maat, trăieşti cu Maat...
entităţile divine te răsplătesc cu Maat, căci îi cunosc înţelep¬
ciunea... Ochiul tău drept este Maat, ochiul tău stâng este Maat...
carnea ta, membrele tale sunt Maat... suflarea nasului tău este
Maat... exişti pentru că Maat există, iar ea există pentru că exişti
tu»“ [7]. Dacă mortul trăieşte „cu Maat în inimă“ [8] atunci va do¬
bândi viaţă veşnică. în Sumeria, paralela lui Maat este Me.
Maat era chiar personificată ca zeiţă, fapt ce nu trebuie să
surprindă, căci la fel apare Dharma, personificată ca tată al lui
Yudhishthira, precum şi într-un imn din Vede, sub numele de
Dharman. Platon numea rectitudinea absolută, imanentă, deci
ideală, dikaiosyne (gr.), termen pe care îl întâlnim şi la Matei
(6:33): „Căutaţi mai întâi... rectitudinea1 (righteousness, engl;
dikaiosyne, gr.) Lui...“
Fără aceste principii, apariţia şi dezvoltarea marilor civili¬
zaţii ale omenirii ar fi fost de neconceput. Aceste Legi, cum le
numeşte Biblia, a căror perenitate desfide secole şi milenii,
izvorăsc dintr-un model arhetipal comun, de obârşie divină, şi au
fost transmise oamenilor prin intermediul unor aleşi, consideraţi
mari iniţiaţi sau profeţi. Desigur, între aceste reguli există şi
deosebiri (de suprafaţă, dar nu de esenţă) ce reflectă particu¬
larităţile istorice, sociale, culturale, geografice, climatice etc.
Dharma-Shastra este un cod ce cuprinde întregul corpus de
legi hinduse. El este smriti (v. Introducerea). Se consideră că a fost
elaborat de 18 legiuitori inspiraţi de Divinitate (dar se menţionează
numele a 42 de vechi autorităţi), în fruntea lor fiind Mânu şi
Yajnavalkya. între ceilalţi apar unele zeităţi, printre care şi Vishnu.
în India, Mânu e numele dat celor 14 Părinţi ai umanităţii (de
la rădăcina man, a gândi, sanskr.) care au domnit în era ce le
l Interpretat uneori ca „neprihănire".
CAPITOLUL VII 157
poartă numele (Manuwantara sau Manuantara). Primul dintre ei

a purtat numele de Swayambhuva.
Manu-Sanhita cuprinde legile alcătuite de primul Mânu şi e
cea dintâi şi principala lucrare considerată smriti. Acest cod de
legi e mai tardiv decât Vedele, însă zeităţile aparţin Vedelor. Se
presupune că a fost compus în sec. al V-lea î.d.C., dar conţine
reguli şi tradiţii cu mult mai vechi. Se spune că la origine ar fi
avut 100 000 de versuri aranjate în 24 de capitole [9]. .
în a sa Spirituality hindoue, Jean Herbert face o analiză
aprofundată a noţiunii extrem de complexe a Dharmei [10] din
care redăm, în sinteză, cele ce urmează.
în hinduism, principiul esenţial al vieţii este să urmezi
Dharma. Ea desemnează ceea ce susţine şi înalţă; este deci
principiul fundamental al tuturor manifestărilor vieţii; este ceea
ce numim Adevăr sau Dumnezeu. în legătură cu aceasta, Gandhi
aprecia că e mai corect să spunem că Adevărul este Dumnezeu,
decât că Dumnezeu este Adevărul [11].
Din punct de vedere ştiinţific, Dharma este proprietatea
caracteristică; din punct de vedere moral şi legal e datoria; din
punct de vedere psihologic şi spiritual e religia; din punct de
vedere general e justiţia şi legea - arată Bhagavan Das [12].
în originalul Sanskrit, Bhagavad-Gita începe cu cuvântul
Dharma. Dharma - adică datoria, religia, justiţia, dreptul -
constituie preocuparea majoră a Mahabharatei. Aici se arată că
sensul cel mai general al Dharmei este ordinea cosmică
{Sanatana-dharma - Dharma eternă sau universală). Astfel,
Krishna se consideră fiul Dharmei, fiind numit Dharmaja [13].
Tot aşa Nara - prototipul omului, al sufletului individual şi
Narayana (adică Vishnu) - prototipul lui Dumnezeu, al Sufletului
Cosmic, sunt consideraţi fiii DharmeiJ14]. Personalitatea Supre¬
mă, Purushottama, e născut din Dharma [15]. Brahman,
Absolutul, produce Dharma că forţă superioară. Dharma e
suveranitatea suveranităţii, nimic nu-i este superior [16]. Potrivit
Legilor lui Mânu, Dharma e singurul prieten ce ne urmează, chiar
şi în moarte, căci toate celelalte se distrug o dată cu corpul [10].
în Mahabharata citim: „Adună singura comoară: fă fapte
bune, fii cumpătat, strânge acea avere pe care hoţii n-o pot fura,
nici tiranii lua, care te urmează după moarte, care niciodată nu se
împrăştie, nici nu se strică11 [17]. Acelaşi îndemn îl exprima lisus:

„Nu vă strângeţi comori pe pământ, unde le mănâncă moliile şi
rugina, şi unde le sapă şi le fură hoţii; ci strângeţi-vă comori în
cer, unde nu le mănâncă moliile si rugina, si unde hoţii nu le
sapă, nici nu le fură“ (Matei 6:19-20).
„Satisfacţie, răbdare, stăpânire de sine, puritate, înfrânarea
simţurilor, cunoaşterea Shastra1, cunoaşterea Celui Suprem, ade¬
văr, absenţa mâniei, aceasta e de zece ori Dharma" - spune Legea
lui Mânu [10]. Krishna specifică: „nonviolenţa, adevărul, absenţa
oricărei dorinţe de a poseda, nesupunerea faţă de dorinţe, de
mânie şi de invidie, activitatea orientată spre ce este bun şi plăcut
pentru fiinţe, aceasta e Dharma comună tuturor cărţilor" [18].
Gandhi arată: „Dharma înseamnă religie în sensul cel mai elevat
al acestui termen, înglobează hinduismul, islamismul, creşti¬
nismul etc., dar le este superioară tuturor" [19],
Papirusul Prisse, cu un mileniu anterior lui Moise, relatează
că Dumnezeu spunea despre Sine: „Eu sunt Cel ascuns, Creatorul
cerului şi al tuturor fiinţelor. Eu sunt Marele Zeu Care e creat de
Sine şi nu are egal. Eu sunt ziua de ieri şi cunosc ziua de mâine.
Eu sunt Legea pentru fiecare fiinţă şi sunt esenţa." Nuk pu Nuk
(Eu sunt cine sunt). Tot astfel în Exod (3:14): „Eu sunt Cel Ce
sunt" (sau „Cel Ce Se numeşte «Eu sunt»").
Budismul are şi el zece porunci, dintre care cinci se adre¬
sează tuturor: să nu ucizi, să nu furi, să nu săvârşeşti adulter, să
nu minţi, să nu bei băutură ameţitoare. Celelalte sunt destinate
asceţilor care doresc să ajungă în Nirvana. Există şi altele, mai
aspre, pentru cei ce au renunţat la această lume. Tot astfel, în
jainism, se cere respectarea unui ansamblu de douăsprezece
reguli descrise în Tattwarthadhigama Sutra.
Zoroastru (Zarathustra) a trăit după unii istorici între 660 şi
583, după alţii între c. 570 şi c. 500; există opinii care îl situează în
sec. al X-lea (Mary Boyce; de asemenea Dumezil nu respinge nici
una din variante), sau chiar al XII-lea î.d.C. El l-a proclamat pe Ahura
Mazda ca unic Dumnezeu, în scriptura sacră Zend Avesta (Lege,
l Regulă, scriptură (sanskr.); prin extensie, orice carte recunoscută ca

fiind divină sau având autoritate.
I: CAPITOLUL VII 159
persan.) ce-i anunţa reincarnarea ca Mântuitorul Saoshyant (cap.

XIX B).
I Mai aproape de noi, Coranul conţine un dodecalog (12 po¬
runci) în sura1 17 (23-29). Similar dezvoltării cutumelor etice
impuse de Vechiul Testament, în islam există tradiţia (s unna,
arab.) morală şi socială. Legea poartă numele de shari’ah. Dharmei
îi corespund al-birrşi al-taqwa (virtute, justeţe, pietate, arab.).
Edda, colecţia de tradiţii mitologice şi legende eroice ale
vechilor popoare scandinave (prima, către 1220, atribuită lui
Snorri Sturluson, a doua lui Saemund), conţine şi ea ideea de
Dumnezeu unic, invizibil şi omniscient, Părinte al universului,
plin de dragoste, bunătate şi compasiune.
Un manuscris nestorian găsit în China, ce poartă titlul de
Hs-t’ing Mi-shi-so Ching (Sutra lui Iisus Mesia, chin.), conţine
şi el o serie de reguli etice şi religioase [20].
Revenind la Biblie, Vechiul Testament conţine multe alte
reguli morale, juridice, rituale, culturale, igienice etc. Ele sunt
descrise pe larg în Exod, Levitic, Numeri şi Deuteronom.
După cum se ştie, iudeii numesc Torah (Lege, ebr.) mesajul
divin primit de Moise.
V Torah este cartea alianţei sau a legământului făcut între
Dumnezeu şi poporul Său (ales) şi constituie Legea scrisă.
Profeţii şi Scrierile ţin şi ele de Scriptura sfântă, dar nu au aceeaşi
„importanţă". Vechiul Testament e numit Tanakh (ebr ), de la
iniţialele părţilor care-1 compun. Acestea sunt Torah (sau
Pentateuch - cinci cărţi), Neviim (Profeţii) şi Ketuvim (Scrierile
sau Hagiografia).
Legea orală constă din comentariul oral ce coexista cu textul
scris. De origine divină, dată lui Moise, autoritatea sa e mare,
căci fără ea textul scris nu ar putea fi înţeles exact. Ea cuprinde
. Midrash (a scruta, ebr.) - texte exegetice2 asupra Tanakh, apoi
Talmudul şi Zoharul (comentariul esoteric şi mistic al Torah;
cap. II, IV). Talmudul are două părţi: Mishnah (literal: repetare,
1 Capitol (arab.); sura (sau surat, arab.) înseamnă, literal, fir, foarte apro¬
(
piat semantic şi fonetic de sutra (fir, sanskr.), ceea ce conduce la relaţia text-
textură.
2 Exegesis (gr.), explicare, interpretare, relatare despre.
.
160 ÎN; LUMINA BIBLIEI
ebr.) - referitoare la seminţe (agricultură...), sărbători (shabath...),

-
femei (viaţă conjugală...), daune (legi civile şi penale), lucruri
sfinte (Templul...), purificări (pur şi impur) şi Gemara, ce conţine
comentarii asupra unor elemente din Mishnah: aspecte legislative
( halakhah), narative, morale, cutumiere, folclorice ( hagadah).
Kcmbach face o analiză a Vechiului Testament [21], arătând
că neomogenitatea sa este evidentă, fiind o operă colectivă,
creată în epoci diferite. Pentateuchul e produsul secolelor de
tradiţie scrisă şi orală. Inconsistenţa dicţiei, numărul mare de
contradicţii şi repetări, variante ireconciliabile în doctrinele
teologice indică folosirea unor surse variate. Pentru a da un singur
exemplu, specialiştii au identificat la începutul Genezei două
surse numite textul „Elohim“ (sau ,,E“) şi textul „ Yahweh“ (sau
„/“). Prima mitologie îşi are originea în regatul nordic al
Israelului şi folosea cuvântul Elohim (în capitolul 1 şi 2:1-4), iar
a doua sursă provine din regatul sudic al Iuda şi folosea cuvântul
Yahweh (capitolul 2, exceptând versetele 1-4 şi capitolul 3).
După cum arată Claus Westermann [22], cel mai vechi text
ar fi Cântarea Măriei (Exod 15:21), din sec. al XIII-lea î.d.C.,în
timp ce Cartea Legământului (Exod 20:22-23:33) datează din
sec. XII-XI î.d.C. Primele şase cărţi cuprind Pentateuchul supli¬
mentat cu Cartea lui Iosua Navi ( navi sau nabi, profet, ebr.).
Acest Hexateuch ar fi fost transcris în sec. X-IX în două versiuni
care au fost compilate apoi într-una, ulterior anului 722 î.d.C.
Prima încercare de canonizare' a Legii scrise (numită „Cartea
Lcgii“) ar data din anul 621 î.d.C., când regele Iosia a prezentat-o
poporului; ea ar fi contribuţia marelui preot Hilchia şi a scribului
Shaphan (2 Regi 22:8,10; 23:3). Astfel, Deuteronomul ar fi
suferit adăugiri în sec. al VII-lea î.d.C., în timp ce Judecătorii,
Samuel şi Regii ( împăraţii) ar fi fost completate către anul 600,
iar Cartea lui Isaia în jurul anului 540 î.d.C. Psalmii au început să
fie redactaţi de David (c. 1000 î.d.C.), iar Proverbele lui Solomon,
pornind de la un nucleu ce-i aparţine titularului, ar fi fost finisate
în anul 322 î.d.C. Alte părţi datează din sec. IV-III î.d.C [17]. A
i în textul ebraic al Cărţii lui Daniel (9:2) canonul e numit Sepharim
(cărţile, ebr.; echivalent cu biblos, gr.).
CAPITOLUL VII 161
doua încercare de canonizare a fost întreprinsă de Ezra în anul

444 î.d.C. (Neemia 8:1-8), dar caracterul de canon al Tanakh a
fost stabilit în Conciliul de la Yavneh din anul 90 d.C. Conţinutul
definitiv al Vechiului Testament, format din 39 de cărţi, a fost
hotărât către finele sec. al IX-lea, de către masoreţi (msr, transmi¬
tere - a unei tradiţii, masora, ebr.). Textul exemplar este Diqduke
ha-teamin, stabilit de către Aaron ben Asher în anul 930 d.C.
Textul canonic trimite la o serie de cărţi (din perioada sec.
XI-VII î.d.C.) care, deşi sunt menţionate în Biblie, nu au ajuns
până la noi: Cartea legământului 1 (Exod 24:7; Evrei 9:19), Cartea
războaielor lui Yahweh sau ale Domnului (Numeri 21:14) ce
relatează despre faptele lui Moise la Marea Roşie şi ale urmaşilor
lui Aaron, Cartea lui lasber sau a Dreptului (Iosua 10:13), Cartea
Faptelor lui Solomon, precum şi o serie de cronici ale regilor din
Iuda şi din Israel la care se face referire în Cărţile Regilor.
Talmudul a fost elaborat între sec. al IV-lea î.d.C. şi sec. al
IV-lea d.C. Din Talmud există două versiuni: cea din Babilon,
terminată în sec. al V-lea d.C. şi cea de la Ierusalim, definitivată
cu un secol mai devreme. Corporaţia cărturarilor (sopherim, ebr.;
a dat titlul unei cărţi din Talmud) fusese înfiinţată în sec. al V-lea
î.d.C., în vremea captivităţii babiloniene.
Midrash a fost redactat între sec. al II-lea şi sec. al X-lea, iar
Zoharul am văzut că datează din sec. al XIII-lea d.C. (cap. II, IV).
Septuaginta (traducere a Vechiului Testament din ebraică în
greacă) a fost realizată lâ Alexandria (insula Pharos) de către
şaptezeci de învăţaţi (de unde numele traducerii) veniţi din
Iudeea, la chemarea împăratului Ptolemeu al II-lea Philadelphul
(287-245 î.d.C.). Un manuscris (incomplet) în greacă al
Septuagintei, confirmă datarea în sec. al III-lea î.d.C. Ea conţine
50 de cărţi. Cele 11 cărţi suplimentare din Septuaginta nu sunt
admise în canon de către teologii evrei, deşi despre unele dintre
ele se vorbeşte în Talmud: „Cu toate că înţelepţii noştri au scos
I din circulaţie pe Ben-Sirah2, noi propovăduim preceptele valo-
1 S-ar putea însă să fie vorba de Torah (a se vedea 2 Regi 23:2).
2 Cartea înţelepciunii lui Iisus ben Sirah, adică fiul lui Sirah, ebr. (Sepher
ben-Sirah, ebr.), datând din sec. al ll-lea î.d.C.
roase care există în această carte“ [23]. Citatele respective apar nu

numai în Talmud, ci şi în Midrash. Din cărţile suplimentare mai
fac parte: Cartea înţelepciunii lui Solomon (sec. I î.d.C.), cărţile
Maccabeilor, ultimele cărţi ale lui Ezra, apoi Tobit, Baruh, Iudith
etc. Septuaginta a rămas textul fundamental pentru Biserica
Ortodoxă, care nu recunoaşte însă cele 11 cărţi amintite. Prima
traducere în limba română (1687) a fost coordonată de fraţii
Şerban şi Radu Greceanu, sub loan Şerban Cantacuzino Basarab,
domnitorul ţării Româneşti.
Din însărcinarea Episcopului Damascus din Roma, între 390
şi 405, Hieronymus a tradus în latină Vechiul Testament după un
original ebraic (cu excepţia cărţilor necanonice, pe care le-a
preluat din traducerea latină existentă). Această ediţie poartă
numele de Vulgata ( Vulgata editio, ediţie comună, lat.) şi a fost
decretată de Clement al VIII-lea drept Versiune Autentică ( Versio
Authentica, lat.) a Bisericii Occidentale (Catolice) la Conciliul de
la Trento din 1546.
Cele mai vechi şi mai complete texte ale Septuagintei sunt
celebrele Codex Vaticanus (având unele lacune în Geneză, 2
Regi şi Psalmi, şi fără cele patru cărţi ale Maccabeilor) şi Codex
Sinaiticus (din care lipseşte aproape complet Pentateuchul),
ambele din sec. al IV-lea d.C., ultimul fiind suplimentat în anul
1931 de Papirusul Chester Beatty din sec. II-III d.C. Ele sunt ur¬
mate de Codex Alexandrinus (ce conţine toate cărţile Maccabeilor
şi are mai puţine lacune decât celelalte două), datând din sec. al
V-lea. în anul 1947, într-o peşteră de la Wadi Qumran lângă
Marea Moartă, s-a găsit un sul de piele de 7 m lungime,
cuprinzând textul integral în ebraică al Cărţii lui Isaia, datat de
experţi în jurul anului 100 î.d.C. Scrise în greacă, fragmentele
Fuad şi Ryland din Vechiul Testament aparţin secolului I î.d.C.
în schimb, Codex Petropolitanus, datând din anul 916 d.C., este
cel mai complet manuscris vechi în ebraică [24].
NOTE
11 ]Catehismul catolic de Ia Malines, 1882.
[21 Mircea Eliade, Istoria..., voi. I, p. 354.
CAPITOLUL VII 163
[3] Baring, Cashford, p. 430.

[4] Enuma elish 6.33.
[5 1 Baring, Cashford, op. cit., p. 280.
[6| Ibid., p. 282.
|7| Lucie Lamy, Egyptian Mysteries: New Light on Ancient Knowledge,
Thames and Hudson, London, 1981 , pp. 17,51.
[8 1 Eliade, Mitul eternei..., upud Baring, Cashford, op. cit., p. 262.
[9] Dowson, op. cit., pp. 89, 189-202.
[10] Herbert, op. cit., pp. 116-126.
1 1 1 ] Gandhi, Lettres ă Pashram, Albin Michel, Paris, 197 1 , p. 29.
[ 12] Bhagavan Das, The Science of Social Organisation, 1932, voi. 1, p. 50.
1 13] Mahabharata, Shanti Parvan 13.265.
1 14] Bhagavuta Parana 1.3.9.
[151 Ibid., VIII.1.25.
[ 16] Brihad-aranyaka Upanishad 1 .4.1 4.
[17] Mahabharata XIII .1 2084.
[18] Bhagavata Parana XI.17.21 .
[19] Gandhi, op. cit., p. 129.
r. [20] P. Y. Saeki, The Hsiit’ing Mi-shi-so Sutra or Jesus Mesiah Sutra, în
JNCBRAS vol. 63 (1932), pp. 37-39 (90-92, 105-1 1 1).
[21] Kernbach, Dicţionar..., p. 79.
[22] Claus Westermann, Abriss der Bibelkunde, p. 266.
[231 M.S. Belenki, Despre mitologia şi filozofia Bibliei, Ed. Politică,
|24] Keller, op. cit., pp. 412-413.
;
CAPITOLUL VIII
MINUNILE LUI MOISE
„Domnul a zis lui Moise: «Iată că te fac Dum¬

nezeu pentru Faraon».“
Exod 7:1
Poporul evreu îl consideră pe Moise (Moshe, ebr.) drept

fondatorul religiei sale (de unde şi numele acesteia: mozaism),
eliberatorul din robia egipteană, intercesorul cu Divinitatea; el nu
e numai profetul care a preluat revelaţia, dar şi prototipul viito¬
rului Mesia.
Minunile săvârşite de Moise, relatate în Vechiul Testament,
sunt numeroase. S-ar putea considera că însuşi numele lui indică
o minune: salvarea sa din apă (mo, apă; useh, salvat, ebr.) căci,
potrivit Cărţii Ieşirii, Moise a fost născut de o femeie care l-a
abandonat pe râu într-un coş de papură (2:3). Acolo a fost găsit
de fiica faraonului, care l-a înfiat şi „i-a pus numele Moise1
«căci», a zis ea «l-am scos din ape»“ (2:10). Alţii interpretează
1 însemnând scos.
m. CAPITOLUL VIII 165
numele său ca venind de la mos (cu sensul de copil sau născut),

cuvânt ce apare în numele unor faraoni: Ahmoses, Thutmoses.
Miracolele viitoare i-au fost anunţate de însuşi Dumnezeu,
de prima întâlnire. Ele aveau drept scop impresionarea egip¬
la
tenilor, pentru ca aceştia să-i lase pe evrei să plece. Biblia descrie
în continuare cele zece urgii ce s-au abătut asupra egiptenilor
până ce faraonul a acceptat eliberarea din captivitate şi plecarea
evreilor (cap. 7-12), trecerea Mării Roşii (cap. 14) şi minunile
făcute de Moise în pustie (cap. 15-17). Toate erau considerate
manifestări ale puterii divine (Adi Shakti, sanskr.) şi aveau drept
scop consolidarea credinţei în adevăratul Dumnezeu şi în pur¬
f tătorul Său de cuvânt, Moise. „în pustie va ţâşni apa şi în pustie¬
tate pâraie. Marea de nisip se va preface în iaz... Acolo se va croi
o cale, un drum, care se va numi Calea cea Sfântă: nici un om
necurat nu va trece pe ea, ci va fi numai pentru cei sfinţi; cei ce
vor merge pe ea... nu vor putea să se rătăcească" (Isaia 35:6-8).
i Din nou se aminteşte de Moise „în acea pustie mare şi grozavă,
unde erau şerpi înfocaţi..., care a făcut să ţâşnească apa din stânca
cea mai tare" (Deuteronom 8:15). Toate sunt simbolurile lui
Kundalini: şerpii înfocaţi (cap. IX), apa vie (cap. XI D), iar Calea
Sfântă (a Realizării Sinelui, ce duce la unirea cu Dumnezeu) e
Sushumna sau Brahmanadi (canalul lui Brahman, sanskr.). Am
văzut semnificaţia eliberării din robie şi a traversării Mării Roşii
şi a deşertului (cap. IV). însuşi numele de evreu ar proveni de la
trecerea unui pârâu (Geneza 32:23): ever, oameni ai trecerii
JH (ebr.). Pentru poporul ales al lui Dumnezeu, aceasta capătă
senînificaţia transcenderii condiţiei umane. Cuvântul e folosit la
adresa întâiului prooroc, numit „Avram, evreul" (Geneza 14:13).
în Septuaginta se foloseşte aici cuvântul grecesc perates, de la
peraio, a trece, a depăşi o limită (peras). După alte ipoteze,
numele ar veni de la un vechi trib semitic habiri, devenit ibrim în
Biblie. Egiptenii îi numeau pe evrei aperu. Egiptul e simbolul
necurăţeniei căci, deşi iniţial fusese depozitarul unor cunoştinţe
spirituale valoroase (cap. XIX B), o dată intrat în faza de deca¬
denţă ajunsese la exacerbarea cultului morţilor şi la degenerarea
acestuia în- practici magice, anti-divine (cap. XV C). Deţinător al
unor puteri divine (citatul din Exod 7:1 care deschide capitolul)
\
prin dobândirea Realizării Sinelui, lui Moise îi revine rolul de

F
Mântuitor, de eliberator al omului din robia pământului (Exod
6:6-8), răscumpărând astfel pedeapsa divină (Geneza 3:17-19),
inclusiv pe cea a morţii („ţărână eşti, şi în ţărână te vei întoarce1*
3:19). Restabilirea statutului adamic iniţial, prin Realizarea
-
Sinelui, aduce viaţa veşnică.
Kersten vede în cele descrise lucrări ale magiei, răspândite
atât în Israel, cât şi în India şi, adăugăm noi, în Mesopotamia, de
unde aceasta provenea şi, desigur, în Egipt, unde vrăjitorii locali
reuşiseră să reproducă în faţa faraonului unele din performanţele
lui Moise. Autorul german vede, de asemenea, analogii între
Moise şi alţi legiuitori ai Orientului având aceeaşi iniţială: Mânu
al indienilor, Menes întâiul faraon, regele Cretan Minos (plecat în
Egipt să studieze legile pe care voia să le instituie în ţara sa),
precum şi similitudini cu o serie de exponenţi ai spiritualităţii
altor popoare: Rama şi Zarathustra [1].
Eroul Ramayanei este prototipul omului ideal ca domnitor,
fiu, frate, soţ şi tată. Ca şi Moise, Rama a elaborat legi, a făcut
să ţâşnească apa în deşert, şi-a hrănit oamenii cu un fel de mană
[2], a combătut o epidemie prin administrarea băuturii soma. în
Rig-Veda, acestei licori i se atribuie un larg spaţiu şi este zeificată
(uneori e chiar identificată cu Fiinţa Supremă); unii autori o
asimilează lui Bacchus. Rama a cucerit ţara Făgăduinţei (India şi
Lanka). Eroul e descris ca având raze de lumină ţâşnind din cap.
Să ne amintim de celebra statuie a lui Moise, dăltuită în
marmură de Michelangelo: două protuberanţe (asemenea unor
coame scurte şi groase) ies din creştetul capului, aidoma unor
raze de lumină [3]. Tot astfel apare sculptat Moise al lui Claus
Slutter [4], Kerenyi arată că „un apologet creştin [5] ne-a transmis
o tradiţie orphică, potrivit căreia copilul rezultat din unirea lui
Zeus cu Rhea-Demeter - Kore sau Persephone - ...avea şi coar-
ne“ [6]. „Conform unei tradiţii, Dionysos - ca Zagreus... era un
«copil încornorat»** [7]. Numeroase opere de artă ni-1 arată şi pe
Bacchus (Dionysos) purtând coame, ca şi subalternii săi satiri.
Simbolismul cornului este cel al Puterii.
„în Mesopotamia... zeii erau reprezentaţi întotdeauna pur¬
tând pe cap o tiară cu coame** - ne spune Deshayes [8]. Zeiţa din
1
CAPITOLUL VIII 167
Laussel, basorelief în piatră din Dordogne (cca. 22 000-18 000

î.d.C.) ţine în mână un com de vită [9]. Statuetelor ceramice de
zeiţe găsite pe teritoriul României li s-au adăugat coame, înce¬
pând cu mileniul al VII-Iea [10]. Coame de consacrare au fost
găsite la Hiiyiik (mileniul al VII-Iea), Vinca (mileniul al
V-lea) şi Knossos (mileniul al II-leaî.d.C.). [11]. Zeiţe sumeriene
'˙• apar frecvent, purtând coame, pe sigilii ceramice (c. 2 300-2 000)
sau într-un basorelief din Ur (c. 1800 î.d.C.) [12]. Isis poartă
discul solar între două coame (cap. XX A). De la Baring şi
Cashford aflăm că „în Creta, altarul cu coarne este cu mult mai
vechi decât civilizaţia minoică“ [13]. Coarnele bovideelor sunt
emblema divinei Magna Mater, căci Puterea divină este Adi
Shakti şi tot Ea este Mama Primordială (cap. XX A, XXI). Pallas
Athena era asimilată cu zeiţa Aurorii ţâşnind în flăcări din capul
lui Zeus. Zeus Pater (Jupiter, lat.) este omonimul lui Dyaus Pitar
(sanskr.), Tatăl ceresc. Despre simbolismul focului, al flăcărilor
f: şi al luminii se va vorbi în capitolul XI E.
Agni, zeul indian al Focului are coame ascuţite de însuşi
Brahma. Mahabharata vorbeşte de cornul lui Shiva: el are cornul
Lunii pe cap şi ţine în mână un com, iar vehiculul pe care
călăreşte e taurul Nandi. Zeul Ammon al egiptenilor e numit
„Domnul cu două coame". în creierul arhaic există, de altfel, o
formaţiune hipocampică numită de anatomişti cornul lui
ft Ammon1. Miticul Tch’e din China e încornorat şi el. Alexandru
cel Mare e zugrăvit cu coame. Căştile galeze purtau coarne ca
simbol al puterii. Pe un cazan găsit în 1891 la Gundestrup
I (Danemarca), alături de chipul unei zeiţe este reprezentat zeul
celt Cemunnos şezând cu picioarele încrucişate (postura clasică
de Yoga, a lotusului; padmasana, sanskr.), având două coame,
ţinând în mâna stângă un şarpe şi fiind înconjurat de animale
[14]. Ambianţa îl sugerează pe Shiva Pashupati (Păstorul2,
1 în afara asocierii cu coarnele zeului egiptean, o altă posibilitate ar fi ca
numele acestei formaţiuni să vină de la Amon, fiul lui Lot, conceput după ce
acesta se îmbătase cu vin (Geneza 19:32-38). Deşi e menţionat iniţial cu numele
- -
Ben-Ammi (19:38) Fiul poporului Meu (ebr.) acest fiu al lui Lot reapare în
Deuteronom (2:19) ca Amon. Cornul lui Amon este una din regiunile predilect
afectate în alcoolismul cronic, fapt ce ar explica relaţia la care ne referim.
2 Observăm pe de o parte asemănarea dintre pashu (vită, sanskr.) şi păşu¬
ne, pe de altă parte analogia cu Păstorul cel Bun, lisus (loan 10:11; Isaia 11:6).
sanskr.), reprezentat pe un străvechi sigiliu în aceeaşi postură

yoghină (v. Introducerea). Şarpele pe care-1 ţine în mâna stângă
(canalul feminin) o reprezintă pe Kundalini.
Şi în tradiţia iudeo-creştină cornul simbolizează Puterea. I
Prima literă a alfabetului ebraic, aleph (taur, ebr.), ce-1 simboli¬
zează pe Dumnezeu, era la origine ideograma capului cu coame.
Altarul sacru din Cortul întâlnirii e prevăzut cu coame (Exod
37:25). Deuteronomul (33:18) vorbeşte de coamele lui Iosif. în
Psalmi, cornul (qerem, ebr.) e Puterea lui Dumnezeu, salvatorul
celor care-L invocă: „Mă adăpostesc în El, stânca mea, scutul meu
şi cornul meu de scăpare" (18:2). „Voi face să încolţească un com
pentru David" (132:17). Dar cornul e şi puterea celor aroganţi,
cărora Domnul le taie elanul: „Nu ridicaţi cornul aşa de sus, nu vor¬
biţi îndreptând spinarea" (75:4-5). în Cartea luiEnoh coamele sunt
asociate şi Mielului lui Dumnezeu: „Văzui de asemenea corniţele
acestor miei crescând... Iată că, în sfârşit, un corn mare a crescut
pe capul uneia din aceste oi" [15]. „Prima dintre ele a fost făcut
Cuvântul şi Cuvântul deveni un animal mare şi El purta pe capul
Său coame mari negre" [16]. Ca simbol al Puterii, coamele îi sunt
atribuite şi lui Iisus în slavă . Christul aflat în bazilica de la Vaisson-
la-Romaine este doar un exemplu între altele [17]. De altfel, în
Noul Testament putem citi: „Şi ne-a ridicat un corn de mântuire
puternică în casa robului Său David" (Luca 1:69), descendenţa lui
Iisus din David fiind un fapt recunoscut (Matei 1:1-17; Luca
3:23-38). De cele mai multe ori, însă, coarnele se transformă în
cunună (spre pildă, cea de lauri, a învingătorilor) sau coroană.
Când Moise a coborât de pe muntele Sinai, faţa sa radia
(Exod 34:29,35), arunca raze. Cuvântul raze, existent iniţial în
Scriptură, apare interpretat în sensul propriu de coamein Vulgata,
versiunea latină a Bibliei realizată de Hieronymus. Aceasta expli¬
că detaliul reprezentării lui Moise de către artiştii Evului Mediu. !
în Cartea lui Habaccuc, Dumnezeu însuşi e descris astfel:

„Strălucirea Lui este ca lumina soarelui, din mâna Lui pornesc
raze1, şi acolo este ascunsă tăria Lui" (3:4), în deplin acord cu
cele arătate până aici.
i Literal: coame.
2
.I
8 CAPITOLUL VIII
Asemenea lui Moise şi Rama, Zarathustra poruncea Focului,

169
era de sânge regal ca şi cei dinainte şi a devenit profetul unei noi

religii. După ce a împlinit 18 ani, Dumnezeu, vestit de tunete, i-a
apărut pe muntele Albordj, într-un nor de lumină, înconjurat de
flăcări (cap. XI E), anunţându-i Legea Sa. Şi el a mers cu adepţii
într-o îndepărtată ţară a Făgăduinţei şi a despărţit apele, pentru ca
poporul ales să poată trece fără să-şi ude picioarele. Plutarh îl
considera practicant al magiei [1].
Kersten porneşte de la părerea lui Jens Juergens [18]
potrivit căreia praful de puşcă le era cunoscut egiptenilor de acum
—
şase milenii - pentru a susţine că Moise aflase acest secret şi-l
folosise la săvârşirea unora din miracolele descrise în Vechiul
t. Testament. Mai mult, afirmă că el şi-ar fi bandajat faţa, în urma
arsurilor severe căpătate după o presupusă explozie, aducându-se
I în acest scop ca argument relatarea din Exod.
Să examinăm mai îndeaproape textul referitor la Moise:
k „Când se pogora de pe munte, nu ştia că pielea feţei lui strălucea,
pentru că vorbise cu Domnul" (Exod 34:29; 34:35). După ce se
adresa poporului, Moise îşi acoperea faţa cu o maramă (34:33,35).
Era vorba deci de strălucire, de o emanaţie de lumină (cap. XI E)
a feţei lui Moise şi nicidecum de o arsură. Mai mult, o dată ajuns
în fata Domnului, Moise îşi descoperea fata, scotându-şi marama
(34:34).
Pentru a căuta explicaţii mai puţin hazardate decât cele ale
autorului amintit, vom apela din nou, în cele ce urmează, la
străvechea cultură numită Yoga.
NOTE
1 1 1 Kersten, op. cit., pp. 46-50.
[2J Eduard Schurd, Muri iniţiaţi, Colecţia Lotus, Bucureşti, 1994, p. 41.
|3] Spre exemplu în A. Parronchi, Michelangelo sculptor, Ed. Meridiane,
Bucureşti, 1970, pl. 52, 53.
|4] filie Faure, Istoria artei. Arta Renaşterii, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1988,
fig. 106.
[5] Athenagoras, Legatio pro Christianis XX, în Migne, Patrologia Graeca,
voi. 6 (în continuare va fi desemnată prin sigla P.G.); cf. Orphic Hymns
XXIX, 11.
[6] Jung, Kerenyi, op. cit., pp. 230-23 1 .

171 Nonnus Dion, Dionysiaca VI, 264, ypi/d Jung,Kerenyi, op. cit., pp.230-23i.
[8] Deshayes, op. cit., p. 9, fig. 4, 10 şi comentariile la fig. 4, 8, 10 -
pp. 254, 256.
|9| Baring, Cashford, op. cit., ilustr. pp. 2,44.
1 10) Vasilescu, op. cit., p. 83.
[11] Baring, Cashford, op. cit., ilustr. p. 1 10.
[12J Ibid., ilustr. pp. 177,182,191,201,208.
[ 14J Christiane Elute, The Celts - Conquerors of Ancient Europe, Discoveries,
H.N. Abrams, New York, 1993, ilustr. 116; Kembach, Dicţionar..., p. 113.
[ 15J Cartea Iui Enoh 89.12-13.
[16J Ibid. 89.47.
[17] De Souzenelle, op. cit., pp. 8, 57, ilustr. p. 390.
f 18] Jens Juergens, Der biblische Moses als Pulver- und Dynamitfabrikant,
Miinchen, 1928.
is
f
CAPITOLUL IX
TOIAGUL-SARPE SI ŞARPELE
ÎNFOCAT DE ARAMĂ
„Moise a făcut un şarpe de aramă şi l-a pus

|~ într-o prăjină.“
Numeri 21:9
Prima minune relatată în Exod a fost săvârşită de Aaron (în

prezenţa lui Moise) dinaintea faraonului, la porunca lui Dum¬
nezeu: „Ia-ţi toiagul şi aruncă-1 înaintea lui Faraon. Şi toiagul se
va preface într-un şarpe" (7:9). Ceea ce s-a şi întâmplat. Vrăjitorii
egipteni au făcut şi ei la fel, însă şarpele lui Aaron i-a înghiţit pe
ceilalţi şerpi.
1
Kersten vede în asta, pur şi simplu, „trucuri populare din
repertoriul fakirilor indieni", cum ar fi inducerea stării catatonice
la un şarpe, astfel încât acesta să capete aparenţa unui toiag [1].
Credem că faptele relatate mai sus necesită o examinare mai
atentă.
Afirmăm dintru bun început că şarpele („magic" pentru
neiniţiaţi) - în care s-a transformat toiagul - este metafora pentru
energia Kundalini, al cărei nume înseamnă Cea încolăcită

(sanskr.), ea fiind depozitată în osul sacru asemenea unui şarpe
încolăcit în 3 1/2 spire sau bucle (kundal, sanskr.). Spirala vieţii,
a acidului dezoxiribonucleic (ADN), are formă elicoidală. Un tip
răspândit de structură a lanţurilor polipeptidice, care stau la baza i
alcătuirii proteinelor, este elicea alpha. Se cunosc chiar proteine
all-alpha (având structură de elice alpha de aproape 100%)
precum mioglobina, miohemecitrina etc. în cazul keratinei,
miocinei, tropomiocinei, fibrinogenului, o spiră conţine 3 1/2
resturi de aminoacid. Dacă examinăm imaginea unui leptoten
(cromozom spiralat ce apare în procesul de spermatogeneză în
cadrul meiozei) vom observa că acesta comportă în structura sa
3 1/2 bucle în formă de „S“ [2]. Acest număr, încărcat de sem¬
nificaţii, se întâlneşte de două ori şi în Biblie. Prima oară, în cazul
lui Ilie care a poruncit să nu cadă ploaie timp de exact 3 1/2 ani
(Luca 4:25; Iacov 5:17). A doua oară, apare într-un context care
aminteşte indubitabil de elemente ale corpului subtil: canalele
(nadi, râu, sanskr.) drept şi stâng: „Am auzit pe omul acela... cum I
stătea deasupra apelor râului; el şi-a ridicat spre ceruri mâna
dreaptă şi mâna stângă, şi a jurat pe Cel Ce trăieşte veşnic, că va
mai fi o vreme, două vremuri şi o jumătate de vreme“ (Daniel
12:7), adică 1+2+1/2 31/2. în continuare se arată că cele rostite
=
vor rămâne un secret (cap. XI B) pentru cei neautorizaţi („cei
răi“) până în Ziua de Apoi, a învierii: „Du-te, Daniele! Căci
cuvintele acestea vor fi ascunse şi pecetluite până la vremea
sfârşitului... nici unul din cei răi nu va înţelege, dar cei pricepuţi :
vor înţelege" (12:9-10). Numărul mai apare de două ori în
Apocalipsă (11:9,11).
Marele psiholog Jung arăta că „vertebrele inferioare1... au
fost întotdeauna simboluri obişnuite ale fondului psihic colectiv,
a cărui localizare anatomică coincide cu aceea a centrilor
subcorticali, encefalul şi măduva spinării. Aceste organe sunt
înfăţişate prin imaginea şarpelui" [3], Aceeaşi semnificaţie a
şarpelui este menţionată şi de Hippolytus [4]. O altă particulari¬
tate anatomică se observă în cazul inimii (considerată a fi sediul
i Cele cinci vertebre sudate între ele, ce alcătuiesc osul sacru. i
CAPITOLUL IX 173
H lui Atman, cap. IV, XIX C), al cărei muşchi conţine fibre dispuse
sub formă de spirală.
Cei ce posedau energia subtilă ştiau să o folosească, realizând
performanţe care altora le apăreau de-a dreptul miraculoase, cum
ar fi anihilarea şerpilor adevăraţi. în acest context, sunt bine cu¬
noscute cazurile de sfinţi care locuiau în păduri f fără ca fiarele
sălbatice să-i atace. De altfel, în Biblie se poate citi: „Nu vei
avea să te temi de fiarele pământului... şi fiarele pământului vor
fi în pace cu tine“ (Iov 5:22-23; Isaia 11:6,8; 35:9).
„Atunci Domnul a trimis împotriva poporului nişte şerpi
; înfocaţi, care au muşcat poporul, aşa încât au murit mulţi oameni
în Israel... Domnul a zis lui Moise: «Fă-ţi un şarpe înfocat şi
spânzură-1 de o prăjină; oricine este muşcat, şi va privi spre el, va
trăi». Moise a făcut un şarpe de aramă şi l-a pus într-o prăjină; şi
oricine era muşcat de un şarpe, şi privea spre şarpele de aramă,
trăia” (Numeri 21:6,8-9). în cap. VIII am văzut că şerpii înfocaţi
sunt amintiţi şi în Deuteronom 8:15.
„Zeiţa minoică cu şerpi... ţine în ambele mâini şerpii vieţii şi
morţii” [5], Este evident că ultimul e şarpele obişnuit, veninos,
în timp ce primul e şarpele secret, cunoscut numai de iniţiaţi, ca
Moise.
Sunt necesare câteva precizări. Şarpele de foc (înfocat) e un
simbol mai complex, deoarece exprimă şi manifestarea lumi¬
noasă a acestei energii (cap. XI E) şi, totodată, indică starea
activă a energiei (fiind înfocat). Toiagul sau prăjina nu sunt
altceva decât metafore pentru coloana vertebrală ce conţine
energia reziduală. Moise pusese (trezise) şarpele înfocat în acea
prăjină. încercarea de manipulare a lui Kundalini de către o
persoană neautorizată nu e lipsită de primejdii, lucru despre care
avertizează orice carte serioasă de Yoga: şerpii înfocaţi au făcut
unii oameni să moară. în schimb, iniţiatul (cel ce privea spre
şarpele de aramă) dobândea viaţă veşnică prin Realizarea Sinelui,
care este o naştere a doua oară, iar ideea de regenerare este legată
de năpârlirea şerpilor. Idolatrizarea, după moartea lui Moise, a
| şarpelui de aramă, trebuie înţeleasă ca fiind o manipulare
neautorizată, de aceea l-a mâniat pe Ezekiah care „a sfărâmat în
bucăţi şarpele de aramă pe care-1 făcuse Moise” (2 Regi 18:4).
.
1
Apreciem ca deosebit de relevantă, aparent surprinzătoarea
analogie făcută între Iisus şi şarpele de aramă: „După cum a
fi
M
înălţat Moise şarpele în pustie, tot aşa trebuie să fie înălţat şi Fiul !
omului*1 (loan 3:14). Tema revine în Evul Mediu, după cum o
atestă un poem mistic din sec. al XII-lea sau al XlII-lea, tradus de
fI
Remy de Gourmont [6], în care Christos, regeneratorul umanităţii I
sub raport spiritual, este înfăţişat ca Şarpele de aramă crucificat. )
înainte de a trece în revistă reprezentările serpentiforme - de
o mare varietate - ale lui Kundalini, este util şi necesar să lămu¬
rim problema aşa-zisului păcat originar menţionat în Biblie. ,
Baring şi Cashford i-au precizat sursa specifică: „Modul de viaţă j
semitic... a adus în literatura epocii de bronz... noţiunea funda- I
mentală de vinovăţie umană** [7]. !
O primă observaţie se referă la faptul că Adam şi Eva sunt I
prototipuri divine ale oamenilor tereştri (cap. XIX C), întrucât !
locuiau chiar în împărăţia lui Dumnezeu, fiind deci nemuritori.
Metaforica alungare din rai trebuie înţeleasă ca un transfer (limi-
tat, deci decăzut din condiţia divină) - a unora din calităţile ce le
erau inerente - către fiinţele umane pământene, cărora le lipseau
alte atribute divine, spre pildă cunoaşterea Adevărului (adică a lui
Dumnezeu). în altă interpretare, aceasta ar fi o metaforă pentru
a indica decăderea umanităţii de la starea perfectă a vârstei de aur
(respectarea integrală a Dharmei) la imperfecţiunea epocilor
următoare datorată nerespectării legilor divine (cap. XIX A). Am
văzut că dacă e să vorbim într-adevăr de păcat, atunci ignoranţa
e cel mai mare cu putinţă (cap. IV).
împrejurarea că Evei i s-a atribuit un „păcat** constituie, în
realitate, o încercare de demitizare, într-o femeie umană, a Zeiţei
venerate de culturile anterioare, o respingere a Femininului ca
Principiu sacru.
Faptul că „păcatul original“ este o falsă problemă îl dove¬
deşte însăşi Biblia. Cum altfel s-ar putea explica vădita contra¬
dicţie între două texte din Geneză? Să vedem mai întâi prima po¬
runcă dată de Dumnezeu oamenilor: „Dumnezeu i-a binecu¬
vântat, şi Dumnezeu le-a zis: «Creşteţi, înmulţiţi-vă, umpleţi I
pământul, şi supuneţi-l»“ (Geneza 1:28; subl. ns.; 35:11 etc.) T
adresată celor doi, înainte de episodul consumării faimosului măr |
f
w CAPITOLUL IX 175
(în fapt simbol al nemuririi - cap . IV), interpretat drept săvârşirea

flf
Hf
actului sexual. După crearea femeii, nimeni altul decât Dum-
. nezeu spune: „De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa,
jŞ şi se va lipi de nevasta sa, şi se vor face un singur trup“ (2:24).
Ăl doilea text (3:16-19), ce apare ca fiind unul de blestemare şi
de pedepsire a lor pentru consumarea acestui act, este posterior
\ primelor două. Binecuvântare sau blestemi Tot în Cartea Facerii
Se vorbeşte de fiii lui Dumnezeu (deci incarnări divine) care şi-au
luat soţii fiicele oamenilor care le-au născut copii (6:2,4). Mai
poate fi atunci vorba de păcat?
Presupunând - prin absurd, după cum am arătat - existenţa
unui „păcat originar", potrivit Noului Testament sacrificiul lui
Iisus a adus absolvirea omenirii de această vină. Faptul că Bise¬
rica stăruie în permanentizarea acestei noţiuni înseamnă, în fapt,
respingerea acestui adevăr. De câte ori trebuie să mai moară
m Iisus, pentru ca preoţii să renunţe la fluturarea acestei sperietori?
„Este esenţial să ne amintim că mitul1 şi implicaţiile sale,
împreună cu obiceiurile patriarhale referitoare la femei, nu au
Jt fost aprobate de Iisus - ba chiar dimpotrivă -, ci au fost transmise
din Vechiul în Noul Testament prin scrierile lui Pavel şi astfel au
pătruns în doctrina creştină formală" [8]. în Evanghelii, Iisus nu
se referă la „păcatul originar" şi nici nu identifică sexualitatea cu
păcatul. El trimite numai la acţiunile negative individuale, la „pă¬
catul lumii": „Vai de lume, din pricina prilejurilor de păcătuire!"
(Matei 18:7). Maria Magdalena a întruchipat femeia lipsită de
castitate, dar al cărei „păcat originar" a fost mântuit. Totuşi, acesta
a devenit una din pietrele de temelie ale teologiei creştine.
Noţiunea de greşeală (păcat) este adânc implantată în conştiinţa
omului. De mici ni se întreţine această născocire, mai întâi de
către părinţi şi familie, apoi de către educatorii din şcoli şi, nu în
ultimul rând, de către Biserică. Este, în fond, o formă de aservire,
de dominare a personalităţii umane. După înălţarea lui Iisus,
Pavel a fost primul care a introdus această idee (cap. XX C 2),
fiind uonat de unii Părinţi creştini. Spre a da un singur exemplu,
din cele ce abundă în opera lui Pavel, capitole întregi (1, 5, 6 şi
i Este vorba de „păcatul originar".
7) din Epistola către Romani au ca temă păcatul. Nu era oare el

cel care spunea: „toţi mor în Adam1" (1 Corinteni 15:22),
alimentând astfel conştiinţa creştinilor cu vinovăţia pentru un
păcat, după cum am văzut, inexistent? Prin falsă interpretare,
Biserica lui Pavel a acreditat ideea că mântuirea de către Iisus a
omenirii „căzute" era o iluzie. Vom menţiona aici numai două
exemple. Cuvântul grecesc hamartia din textul Noului Testament
a fost tradus prin păcat, în timp ce sensul real este ratarea ţintei,
care este lipsit complet de vinovăţie sau ruşine. Tot astfel,
metanoia (a-şi schimba părerea, gr.) a fost tradus prin căinţă. A
venit apoi Augustin, care a fost principalul responsabil de dezvol¬
tarea doctrinei „păcatului originar". „în locul libertăţii de voinţă
şi demnităţii regale originare a umanităţii, Augustin a pus accen¬
tul pe înrobirea omenirii prin păcat" [9]. Datorită reflecţiilor lui
Augustin, teologii au crezut că blestemul vieţii pe pământ a trecut
de la Adam, prin „ereditate", la toate generaţiile viitoare. „Doc¬
trina păcatului originar a privat umanitatea de orice divinitate
înnăscută, desemnând în schimb femeia şi bărbatul ca fiind corupţi
din naştere şi condamnaţi veşnic la păcat. în lumea naturală şi în
natura umană nu exista, în mod intrinsec, nimic bun" [10].
Opera devastatoare a lui Freud nu a făcut decât să adân¬
cească sentimentul de culpabilitate. Azi nu mai este un secret că
teoria freudiană se întemeiază exclusiv pe un fals grosolan, după
cum au demonstrat în ultima vreme numeroşi cercetători [11],
Sahaja Yoga a dovedit experimental că această condiţionare
a păcatului nu are alt rezultat decât apariţia unui blocaj sever al
aspectului stâng al chakrei Vishuddhi, fapt deloc neglijabil,
întrucât se poate reflecta la nivel fizic prin îmbolnăviri cum ar fi
spondiloza, angina pectorală sau chiar cancerul laringian. Episco¬
pul Kowalevsky admitea că „ruşinea... poate chiar ţine pe loc
evoluţia" [12]. Este evident vorba de culpabilizarea asociată
ruşinii.
Marija Gimbutas arată că, de fapt, „şarpele din credinţele
«vechi europene»2 este aducător de bine, nu de rău, aşa cum se
i Noi toţi am păcătuit în Adam.

2 Civilizaţia «Vechii Europe» cuprinde perioada 6 500-3 500 î.d.C. (cap. I).
J
CAPITOLUL IX 177
întâmplă în simbolistica... creştină" [13]. De-a lungul timpului,

încă din vremea lui Avram, evreii îl concepeau pe Yahweh sub
formă de şarpe [14]. Pe o amuletă din sec. II-I î.d.C. Yahweh are
picioarele în formă de şerpi [15]. Tot astfel, pe o tabletă votivă din
Piraeus (sec. al IV-lea î.d.C.), altă zeitate majoră, Zeus
Meilichios, e reprezentat ca şarpe încolăcit [16]. în sensul celor
menţionate despre vehiculele zeilor (cap. IV), la nivel uman,
şarpele (Kundalini) poate fi considerat vehiculul acestui Principiu
Masculin (Atman) pe care îl antrenează în mişcarea sa ascendentă
către ţelul suprem - unio mystica în Sahasrara. Biblia este cea
care a transformat ulterior şarpele în simbolul Răului. Aelianus
[17] spune că, pe vremea lui Irod, se povestea că o fecioară
evreică fusese vizitată de un şarpe, iar Frazer crede că nu poate
fi vorba decât despre Fecioara Maria [18]. Jung făcuse apropierea
între anima şi Fecioara Maria (cap. XIX C), iar anima are drept
simbol panglica (v. mai jos), adică şarpele.
Cercetarea arheologică a ruinelor unui oraş din Mesopotamia
a dat la iveală un sigiliu akkadian1 pe care era gravat, în centru,
un şarpe pe un copac, având de-o parte o femeie, iar de cealaltă
un bărbat cu coame. Imaginea e ştearsă şi greu vizibilă [19]. Unii
comentatori au văzut în asta reprezentarea artistică a scenei
biblice cu cele trei personaje cunoscute: Adam, Eva şi şarpele;
alţii l-au considerat pe bărbatul cu coame drept personificarea lui
Satan, ispitind-o pe Eva prin mijlocirea şarpelui. Este evident însă
că suntem în prezenţa celor două elemente despre care am vorbit
anterior: aşa-zisele coame (razele energiei, cap. VIII) şi şarpele
suit în copac (care a substituit aici toiagul sau prăjina - ambele,
simboluri ale corpului subtil sau cel puţin ale canalului Sushumna;
cap. IV). Arătăm că şi Cybele avea alături de ea un obelisc pe care
se afla înfăşurat un şarpe, asemenea Copacului Vieţii [20],
Să remarcăm, mai întâi, că Geneza îi acordă acestei făpturi
un loc aparte: „Şarpele era cel mai şiret dintre toate fiarele
câmpului pe care le făurise Domnul Dumnezeu" (3:1). Cât de
admirabil spus, căci câmpul sau păşunea reprezintă simbolul
1 Aparţinând unei civilizaţii semitice care a înflorit începând cu mileniul
al IV-lea şi a devenit, sub Sargon (c. 2 800 î.d.C.), o mare putere imperială.
178
Sahasrarei, al
ÎN LUMINA BIBLIEI
împărăţiei cerurilor, iar- şarpele Kundalini e

vehiculul mântuirii, ce conduce acolo Spiritul (Atman), după
traversarea porţii controlate de Iisus, Agya chakra (cap. XIX C):'
„Eu sunt Uşa. Dacă intră cineva prin Mine va fi mântuit; va intra
şi va ieşi, şi va găsi păşunea41 (loan 10:9). De altfel, despre
r
I
câmpul Sahasrarei ca împărăţie a cerurilor se aminteşte în debutul

baladei populare româneşti Mioriţa: „Pe-un picior de plai,/ Pe-o
gură de rai,/ Iată vin în cale... /Trei turme de miei/ Cu trei f
ciobănei" [21]. Este o indicaţie clară a celor trei canale (guvernate I
de trei entităţi - guna, cap. II), care culminează în Sahasrara.
„Moartea" consimţită (ce aminteşte sacrificiul acceptat al Noului
Adam) reprezintă transcenderea, fapt relevat de finalul nunţii
mistice, adică de unirea cu Divinul, într-o ambianţă supraumană
având nuntaşi păsările (simbol spiritual) şi stelele făclii (chakrele
primordiale). Revenind la şarpe, şiretenia indică mai curând
abilitatea cu care Kundalini se derobează de persoanele neauto¬
rizate de Divin. Iisus ne dezvăluie că şarpele este simbolul înţe¬
lepciunii: „Fiţi dar înţelepţi ca şerpii, şi fără răutate ca porumbeii"
(Matei 10:16; Evanghelia lui Toma [22]), ceea ce nu are a face cu
şiretenia, care constituie probabil o interpolare în scopul
discreditării şarpelui. Alăturarea porumbel-şarpe ar putea părea
de-a dreptul ciudată, dacă nu am şti că ambele făpturi sunt
metafore ale unuia şi aceluiaşi arhetip: Duhul Sfânt (cap. XXI).
Simbolurile zeiţei Astarte erau, de asemenea, şerpii şi porumbeii.
Proverbele lui Solomon amintesc o altă reptilă, între vieţuitoarele
„cele mai înţelepte", superioare până şi omului (nemenţionat):
„şopârla1... [ce] se găseşte totuşi în casele împăraţilor" (30:24,28),
adică în Sahasrara (împărăţia). în fine, în Făurari şi alchimişti
Eliade menţionează tradiţia potrivit căreia şerpii aveau darul
profeţiei şi al înţelepciunii.
Şarpele este cel care îi spune Evei: în ziua în care veţi mânca
din „pomul cunoaşterii binelui şi răului" (Geneza 2:17) „vi se vor
deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu2, cunoscând binele şi răul"
i Corectat după Darby, căci în versiunea românească e înlocuită cu „pă¬
ianjenul".
Cap. II.
1
m
w CAPITOLUL IX 179
|ŞJS (3:5). Ni se spune că, de atunci, şarpele şi-a atras blestemul divin
lg| (3:14), iar în discuţia cu Eva şi cu şarpele, li se spune: „Aceasta
îţi va zdrobi capul, şi tu îi vei zdrobi călcâiul11 (3:15). Călcâiul
apare adeseori în mituri: călcâiul lui Achile, călcâiul lui Esau
(25:26). Numele lui Iacov ( Yaaqov, ebr.) care l-a prins pe Esau de
călcâi, vine de la aqcv (călcâi, ebr.), apropiat de iqar (rădăcină,
ebr.): „Iacov va prinde rădăcină" (Isaia 27:6). Dar rădăcina este
Muladhara, chakra care are drept corespondent călcâiul şi, într-a-
devăr, la Realizarea Sinelui, şarpele Kundalini va zdrobi închisoa¬
rea Muladhara sacrum. Această anatemizare a şarpelui vine în con¬
tradicţie cu citatele amintite ale Evangheliilor lui Matei şi Toma,
ceea ce ne îndreptăţeşte să o considerăm fie o altă interpolare me¬
nită să interzică accesul la Adevăr, fie un mesaj iniţiatic codificat.
în Geneză, şarpele apare ca instructor al Evei. Datorită speci¬
ficului vechilor limbi semitice (aramaica, ebraica, araba) de a
& omite vocalele (cap. XX B), unii comentatori [23] identifică şar¬
pele (hewya, ebr.) cu instructorul (hawah, a instrui, ebr.) şi cu Eva
(Hawah, ebr.). Ca atare, Eva va fi cea care îl va instrui pe Adam
în arta secretă a emancipării şarpelui vieţii veşnice Kundalini. De
altfel, Eva se traduce prin viaţă, de aceea „Adam a pus nevestei
sale numele Eva: căci ea a fost mama tuturor celor vii" (Geneza
3:20). Un manuscris gnostic arată: „După ziua de odihnă, Sophia1
şi-a trimis fiica Zoe2, numită Eva, dr ,pt instructor pentru a-1 putea
face pe Adam, care nu avea suflet, să se ridice aşa încât cei cărora
le va da naştere să poată deveni recipiente ale luminii... Eva... a zis:
«Adam! Fii viu! Ridică-te de la pământ!» De îndată vorba ei deveni
lucru împlinit, căci Adam, ridicându-se, deschise deodată ochii.
Când o văzu, spuse: «Vei fi numită Mama celor Vii. Căci tu eşti
cea care mi-a dat viaţă»" [24] . Alt text gnostic glăsuieşte aşa:
„Atunci, Principiul Spiritual Femeiesc a intrat [în] Şarpe, Instruc¬
torul, şi [i-]a învăţat, spunând «...nu veţi muri...»" [25].
N. Roerich aminteşte că „unul din cele mai vechi culte asia¬
tice era cel al soţiei şi al şarpelui. Capitelurile serpentiforme ale
coloanelor din Asia şi ale mayaşilor vorbesc de acelaşi cult al soţiei
1 înţelepciunea
2 Viaţa (gr.).
t:
înţelepte. Vechea placă găsită în Kashmir- ne istoriseşte aceeaşi .

poveste: în mijloc şade regele şerpilor ţinând în mână floarea
magică1 ... Dinaintea regelui se află o femeie cu capul acoperit de
un văl şi ea e cea căreia regele îi încredinţează înţelepciunea... Aşa
s-a păstrat străvechiul simbol al înţelepciunii" [26],
Gaston .Bachelard considera şarpele „unul din cele mai im¬
portante arhetipuri ale sufletului uman" [27],
O imagine serpentiformă foarte răspândită este spirala,
simbol sacru al energiei spirituale Kundalini. După părerea
cunoscutului istoric Jean Deshayes (autor al unei monumentale
opere în trei volume despre civilizaţiile Vechiului Orient), spirala
este „un ornament a cărui origine pare să se situeze în Europa
dunăreană, unde apare încă de la începutul neoliticului în deco¬
raţia ceramicii" [28]. într-adevăr, cel mai vechi obiect preistoric
de artă, datând din mileniul al XIII-lea î.d.C. (găsit la Strachina,
în judeţul Suceava) este o modestă bucată de grafit decorată cu o
spirală incizată, având circa 3 1/2 bucle2 [29]. Spirala nu este
numai modalitatea de existenţă a materiei vii (v. mai sus), ci şi a
materiei cosmice, căci galaxiile au formă de spirală. Am văzut
(cap. I) că parasimpaticul furnizează energie plexurilor (chakrelor),
fiind totodată sediul energiei Kundalini - şarpele care, în stare
latentă, este încolăcit de trei ori şi jumătate în osul sacru. Virgil
Vasilescu a pus într-o ecuaţie concluzivă aceste elemente reunind
micro şi macrocosmosul: „Universul va pieri numai când va
înceta să mai existe pulsul energiei spiralice... deoarece numai
pulsul spiralic emană energie regenerativă" [30].
Vasilescu constată că la începutul mileniului al VlI-lea, Zeiţa
regenerării şi transformării a coborât din coloană, apoi, luând
chip diferit3, a stăpânit spiritele întregului neam carpatic. Astfel,
„în sud-estul Europei, între anii 7 000 şi 3 000 î.d.C., Zeiţa a luat
chip de spirală, epiphania fiindu-i şarpele4... Paleografia aduce
dovezi care întăresc ipoteza potrivit căreia omul preistoric avea
* Simbolul chakrei.
2 Ca şi simbolul spiralic al energiei Kundalini.
3 Cel de spirală.
4 Vom remarca faptul că ideea de nemurire, asociată acestei târâtoare, pro¬
vine din aceea că şarpele îşi leapădă pielea, hibernează, apoi reapare la începu¬
tul primăverii.
’ CAPITOLUL IX 181
cunoştinţă de câmpul său spiritual... a descoperit această energie,

apoi a aşezat-o la baza practicilor cultice, a concentrat-o în sim¬
boluri, în adoraţiile individuale şi de grup. Sub impulsul mani¬
festărilor spirituale... a creat accesorii purtătoare de simboluri"
[31]. Baring şi Cashford arată la rândul lor că „spirala şi mean-
dra simbolizează calea sacră de abordare a dimensiunii invizibile
pentru simţurile umane. Ele se găsesc incizate pe figurinele
-
zeiţei... Un întreg limbaj de semne şi simboluri spirale, şevro-
nuri, zigzaguri, meandre... - întruchipează aspecte ale puterilor
zeiţei. Laolaltă ele compun, după cum sugerează Marija Gimbutas,
„un alfabet metafizic... prin care se transmite o întreagă conste¬
laţie de semnificaţii" [32]. în Egiptul antic, asocierea zeiţei cu
şarpele era atât de obişnuită, încât una dintre hieroglifele pentru
zeiţă era şarpele (cealaltă era oul).
Megaliţii de la Avebury (Wiltshire), care ocupă un deal
întreg, fuseseră odinioară aranjaţi sub forma unui şarpe gigantic
[33], dar complexul a fost desfigurat de creştini, începând din
Evul Mediu. Unul dintre megaliţii irlandezi de la New Grange (c.
3 200 î.d.C.) este complet incizat cu spirale [34].
Şarpele este stilizat ca spirală centrată (melc) sau desfăşu¬
rată: şnur, serpentină, linie în zigzag1, coloană formată din rom¬
buri etc. Pe o placă din Mal’ta, în Siberia (16 000-13 000 î.d.C.),
apar pe avers trei şerpi (doi având trei bucle şi jumătate), iar pe
revers o spirală cu şapte spire. „Motivul spiralei înfăşurate de
şapte ori apare complet deliberat, iar numărul şapte, ce aminteşte
cele şapte straturi incizate în jurul capului Zeiţei din Willendorf,
capătă o posibilă semnificaţie" [35]. Mai târziu, spirala a făcut
epocă în culturile Vădastra (circa 5 250 î.d.C.), apoi Precucuteni,
Cucuteni, Gumelniţa şi Petreşti, dar apogeul a fost atins de
spirala cucuteniană2 în jurul anului 4 400 î.d.C. [36], Cultura
Cucuteni este cunoscută până la est de Nistru (numită în Ucraina
Tripolie sau Trypila). Faptul că spiralei cucuteniene i s-a asociat
adeseori cercul având în interior trei puncte [31] însemn al -
1 Asemenea unui râu curgând în meandre, şarpele e întruparea apei vii
ieşind din trupul Mamei Pâmânt, Mama Primordială (cap. XI D).
2 Spirala a constituit unul din motivele preferate ale ceramicii de Cucuteni.
celor trei canale subtile - confirmă relaţia sa cu energia Kundalini.

O serpentină spirală se află incizată pe pântecul Doamnei din
Pazargic (c. 4 500 î.d.C., Bulgaria) ca şi a două statui din Sitagroi
(Macedonia), toate trei datând din jurul anului 4 500 î.d.C. [37],
Mai semnalăm o statuetă precolumbiană antropomorfă care
poartă, la partea inferioară a abdomenului, un şarpe incizat având
trei spire şi jumătate [38]. !
Distanţate în timp şi în spaţiu, capetele divinităţilor erau nu

rareori ornamentate cu mici spirale. Astfel, ,,Venus“’ din
Willendorf (20 000-18 000 î.d.C.) are capul acoperit cu acest
motiv dispus în şapte cercuri cu centrul în Sahasrara [39]. Alte
exemple sunt Athena de pe Acropolis (c. 520 î.d.C.), Zeiţa Mamă
celtică (sec. al II-lea d.C.) aflată în muzeul din Salzburg [40] şi
nenumărate capete ale lui Buddha, de provenienţă indiană, java-
neză, cambodgiană, thailandeză etc. [41]. Văzute de sus, aceste
capete par lotuşi cu nenumărate petale (Sahasrara). Mai mult, ele
culminează cu câte o protuberanţă, ce marchează apogeul siste¬
mului subtil, lucru ce se poate observa şi la alte reprezentări di¬
vine, zeiţe în marea lor majoritate: Isis; zeiţe minoice (c.1.500
î.d.C.); Zeiţa Mamă beoţiană (c. 700 î.d.C.); Athena din Aegina
(c. 480 î.d.C.); Diana din Ephesos (sec. al II-lea, Roma); Cybele;
Mithra; numeroase reprezentări ale Fecioarei Maria [42]. Conul
ce acoperă adeseori capetele zeităţilor [43] e interpretat de obicei
ca vârf de munte dar, după cum am arătat (cap. II), vârful de
munte simbolizează Sahasrara.
Un alt exemplu semnificativ: pe cupola bisericii San Clemente
din Roma (Alberto della Vita, c. 1 500), Marele Răstignit e
complet înconjurat de spirale ce alcătuiesc Arborele Vieţii [44].
Am văzut că şarpele e simbolul vieţii veşnice. în epopeea lui
Gilgamesh, şarpele i-a furat eroului iarba nemuririi, dăruită de zei.
Şarpele Uraeus de pe coroana faraonilor e însemnul puterii
(shakti, sanskr.). El se înalţă de la Agya chakra (centrul frunţii)
şi transcende Sahasrara, depăşind creştetul capului. La fel,
şarpele lui Esculap (Aesculapius, lat.; Asklepios, gr.), simbolul
l Cunoscute sub acest apelativ, statuetele Marii Zeiţe din paleolitic nu au
nimic comun cu zeitatea greacă.
I CAPITOLUL IX 183
ştiinţei, care se ridică deasupra cupei Sahasrarei, ceea ce ar putea

explica faptul că acest zeu al medicinei era considerat fiul lui
Koronis (coroana capului). Emblema reuneşte, în chip minunat,
cupa şi şarpele - care o desemnează, ambele, pe Marea Zeiţă
(cap. XV A). Zeiţa egipteană Maat era identificată cu Uraeus, iar
zeiţele care făceau parte din ogdoadă1 erau şerpi [45]. Spre pildă,
Isis era zeiţa şerpilor Apelor Primordiale. O altă zeiţă şarpe era
Nephtys. O stelă din vremea lui Ramses al II-lea reprezintă „trei
zeiţe: Anat, Astarte, Qadesh (Cea pură, sacră) numărându-se
printre cele mai importante zeităţi asiatice, reunite într-o singură
divinitate cu atribute egiptene; această divinitate este reprezentată
stând în picioare pe un leu (cap. XX A), ţinând în mâna stângă doi
şerpi, iar în mâna dreaptă un mănunchi de flori. Ea poartă pe cap
semnul specific al lui Hathor“ [46] - coamele.
Iniţial, zeii Aditiya erau şerpi. între zeităţile vedice, Aditi e
identificată cu Pământul, sau chiar cu universul şi era foarte
probabil Marea Zeiţă Mamă. Şerpii au devenit apoi Deva2 (Zei,
sanskr.). Satapatha Brahmana declară că „ştiinţa Şerpilor
(sarpavidya, sanskr.) este Vecia" [47]. Şarpele devine simbolul
iluminării. Buddha stă aşezat pe şarpele Muchalinda cu trei spire
şi jumătate, care-şi desfăşoară gluga cu şapte capete deasupra sa
[48]. Autorul primului tratat de Yoga, Patanjali (sec. al II-lea
î.d.C.), cu capul acoperit de o tiară şi protejat de gluga unei cobre
multicefale, e reprezentat ca având corpul unui şarpe încolăcit de
trei ori şi jumătate [49]. Gluga respectivă poate fi observată la
multe reprezentări ale incarnărilor divine sau ale sfinţilor [50]. Şi
regele Erechteus al Atenei era pe jumătate şarpe. La fel, „zei-
ţa-şarpe este jumătate femeie, jumătate şarpe, în poziţie încolă¬
cită, cu braţele şi picioarele în formă de şarpe şi are capul
încoronat" [51]. „Zeiţa-şarpe cu chip uman a dispărut din credinţe
în cea mai mare parte, cu excepţia unui şarpe încoronat, simbol
al înţelepciunii şi nemuririi. Venerarea şarpelui ca simbol al
fertilităţii şi fericirii continuă până în sec. al XX-lea“ [52].
1 V.cap. XIXC.
2 Se observă etimologia conexă: devot, devoţiune, de la aceeaşi rădăcină
sanskrită.
în universul creaţiei, Kundalini îl are ca omolog pe şarpele

Ananta (cel fără sfârşit; de la anta, sfârşit şi an, negaţie, sanskr.)
care e alt nume al lui Shesha (rămăşiţa, sanskr.), regele şerpilor
I
(nagas, sanskr.; nahash, ebr., de o asemănare frapantă; alt nume
Sanskrit al acestora este cel de sarpa, de unde provin şarpe,
respectiv serpent, engl.; fr.), având şapte capete (numărul
chakrelor) [53]. El îl suportă pe Apele Primordiale pe Vishnu ce
reprezintă elementul de echilibru, canalul central şi este susţi¬
nătorul Creaţiei şi moderatorul energiilor antagonice ale canalelor
laterale stâng (Shiva) şi drept (Brahma) în corpul subtil al Fiinţei
Cosmice, Virata. în cap. II am relatat mitul pelasgilor despre
creaţie în care, pe Oceanul Primordial, apare şarpele ouroboros
(v. şi cap. IV) Ophion, făurit de Zeiţă. Şarpele ouroboros germa¬
nic al Oceanului, care cuprindea Pământul, se numea Midgard.
Nu întâmplător Vishnu, zeul care susţine evoluţia fiinţelor
(cap. XIX B), este atât de legat de elementul acvatic. Primele
forme de viaţă au apărut în Oceanul Primordial şi de aici s-au
extins, evoluând, asupra întregii planete (Geneza 1:20-22,28; v.
cap. XIX C). Iar Vedele glăsuiesc: „La început totul era ca o
mare". Coranul confirmă acest fapt: „Dumnezeu a făcut toate
vietăţile din apă“ (24.44). Nu numai vieţuitoarele marine actuale,
dar şi amfibiile îşi maturizează ouăle încă în apă şi mai multe
insecte au larve acvatice. Embrionii mamiferelor (inclusiv uma¬
ne) se scaldă în lichidul amniotic, retrăind astfel, în mod indivi¬
dual, ieşirea istorică din apă de acum aproximativ 350 de milioa¬
ne de ani1. Kerenyi face o analiză a mitologemului acvatic ori¬
ginar, ca leagăn universal, corp matern şi sân [54]. în concepţia
babiloniană, în abisul marin al începuturilor, Apsu, se aflau
topite toate formele. Thales, întâiul filosof grec, credea că totul
provine din apă, aceasta fiind pentru el un principiu primordial.
La fel, Homer, care-1 concepea pe Okeanos ca sursă originară a
zeilor, sau ca sursă originară a Totului [55]. Alt filosof grec,
Anaximandros, raporta aceeaşi filosofie numai la fiinţele vii.
1 Aceasta e vârsta celei mai vechi fosile de amfibie, descoperită într-un

şist bituminos din Sco(ia, nu departe de Edinburgh.
i
CAPITOLUL IX 185
Generalizând la scara universului, Oceanul Terestru e leagă¬

nul evoluţiei biologice, întocmai cum Oceanul Cosmic este cel al
evoluţiei corpurilor cosmice (v. paralela între cele două evoluţii
în cap. XIX B).
Mitologia mesopotamiană îl menţionează pe Şarpele Primor¬
dial drept Lothan (Leviathan, ebr. [56]), Cel Strâns-încolăcit-
cu-şapte-capete [57]. Cartea lui Apophis descrie lupta lui Ra cu
şarpele uriaş Apophis. Zeul hittit Teshub s-a împotrivit şarpelui
Illuyankas. Zeus l-a înfruntat pe dragonul Typhon cu o sută de
f capete de şarpe. Eroul mitic iranian, Thraetaona, a învins un
monstru tricefal care, ca şi Cerberul, simbolizează mai corect
cele trei canale.
în Biblie, Duhul lui Dumnezeu (manifestat în şarpele
Kundalini), în asociere cu Apele Primordiale, apare din primul
moment al Creaţiei: „Duhul lui Dumnezeu Se mişca deasupra
apelor" (Geneza 1:2). Şi Coranul aminteşte suportul acvatic al
Creatorului: „El este Cel Care a făcut cerul şi pământul în şase zile
şi a fost pe tronul Său pe apă“ (11.9). Vechiul Testament menţio¬
nează de asemenea „Leviathanul, şarpele fugar, şi Leviathanul,
şarpele inelat... balaurul de lângă mare" (Isaia 27:1). „Ai străpuns
;
balaurul" (51:9). Aici, textul original îl denumeşte Tanin, despre
a cărui creaţie se relatează în Geneză 1:21 unde, în unele traduceri,
apare: „marii monştri marini". „Tu stăpâneşti mânia lui Tehom"1
(Psalmi 89:9). Marii şerpi mitologici din Orientul Apropiat au
I comună iniţiala T: Tiamat, Tanin, Tehom. Dar şi regii păgâni
erau asimilaţi unor şerpi/balauri, spre pildă, Nabucodonosor
(Ieremia 51:34), Pompei, în Psalmii lui Solomon (9.29).
Vishnu, incarnat sub forma lui Krishna, luptă cu uriaşul
şarpe Kaliya din fluviul Yamuna. Nu este însă vorba de opoziţie,
căci Vishnu - a cărui substanţă divină unică întruchipează cele
trei aspecte: antropomorf (zeul), serpentin (Ananta-Shesha) şi
acvatic (Oceanul Primordial) - nu poate fi în dezacord cu prin¬
|
cipiul ophidian. El mai luptase, incarnat ca mistreţul Varaha,
, 1 Citat după Baring şi Cashford 158| (în traducerea românească apare: „Tu
îmblânzeşti mândria mării"). Tehom (adânc, ebr.) e numele şarpelui gigantic
Tiamat.
w
împotriva monstrului marin care furase Pământul (cap. XIX B).

Or, nici acest monstru şi nici Kaliya nu sunt ucişi, ba mai mult,
ultimului i se făgăduieşte că va fi cruţat de vulturul Garuda, vehi¬
culul zeului [59].
înfrângerea şarpelui simbolizează - aici, ca şi în lupta Sf. f
Gheorghe cu balaurul (cap. II) - Realizarea Sinelui, învingerea
(descifrarea) secretului şarpelui Kundalini. Merlin, întruchiparea
Maestrului (Guru) Primordial (cap. V), cunoştea taina adâncuri¬
lor (a osului sacru) în care balaurul ascuns (Kundalini) zguduia
temelia turnului (corpul subtil, canalul Sushumna), încercând să
obţină eliberarea (Realizarea Sinelui). în alte variante e vorba de
lupta dintre doi balauri, de culori diferite, simbolizând transcen-
derea canalelor laterale. Baring şi Cashford apreciază că lupta
împotriva şarpelui mitic simbolizează „o căutare interioară a ilu-
minării" [58]. Jung scria: „Numai cel care a riscat lupta cu balau¬
rul şi nu a fost învins de el câştigă comoara, «tezaurul greu de
obţinut»... El... capătă ceea ce alchimiştii numeau unio mentalii
[60]. Exemplele sunt numeroase. „Ai sfărâmat capetele balaurilor
din ape; ai zdrobit capul Leviathanului" (Psalmi 74:13-14; cf.
Testamentul lui Asher 7.3). Al treilea Mare Maestru al Cava¬
lerilor Sfântului loan din Rhodos (între 1346 şi 1353), Dieudonne
de Gozon, este creditat cu omorârea balaurului din Malpasso şi
tot în acea insulă circula, din 1420, o altă legendă similară,
despre un erou necunoscut. în Colchida, Iason învinge balaurul
uriaş care era adormit în jurul copacului cu Lâna de Aur. în epo¬
sul anglo-saxon Beowulf, eroul ucide dragonul adâncimilor. Ba¬
laurii sunt înfrânţi nu numai de Indra, Perseu, Herakles, Siegfried,
Tristan, Sir Owen, ci şi de eroii basmelor.
Vulturul şi şarpele nu se află în opoziţie. în perioada neoli¬
ticului, zeiţa Apelor Superioare ( Nekhbet, în Egiptul de Sus) era
vultur, iar cea a Apelor Inferioare ( Wedjat, din Deltă şi Egiptul
de Jos) era şarpe. Una şi aceeaşi zeiţă egipteană putea fi reprezen¬
tată uneori sub formă de vultur, alteori ca şarpe. De asemenea,
şarpele şi vulturul erau aşezaţi de o parte şi de alta a intrării în
temple [61].
O luptă asemănătoare celor amintite mai sus are loc când
şarpele terestru din Delphi, un python (de unde şi numele preotesei
J.
S'
CAPITOLUL IX 187
Pythia, căreia îi comunica revelaţiile), e ucis de Apollo. Este vorba,

şi aici, nu de distrugere, ci de substituirea acestuia cu Apollo, zeul
puterii solare, al iluminării, al înţelepciunii şi moderaţiei. Corespon¬
dentul lui Apollo în hinduism este zeul Focului, Agni (ignis, lat.),
cel născut din lotus [62]. Poemele vedice îl numesc pe Agni
„paznicul luminos al Adevărului care străluceşte în propriul său
* lăcaş". Chakra Swadhisthana are drept element Focul, manifestarea

ei (aspectul stâng) fiind Cunoaşterea Pură (Nirmala Vidya,
* sanskr.), cea a Adevărului divin. Swadhisthana se învârte în jurul
chakrei Nabhi al cărei element e Apa, precum se încolăceşte
Shesha în Oceanul Primordial. Lui Agni i se mai spune „şarpele
furios“, şarpele fiind o virtualitate a Focului [63] (cap. XI E).
Subiectul votiv al şarpelui a continuat să fie prezent în tradiţiile
Indiei, perpetuându-se până în epoca noastră. în curţile templelor1,
lângă iazuri ori sub copacii sfinţi, pot fi întâlnite plăci antice de
piatră (nagakali, sanskr.) cu motivul şarpelui, consacrate spiritelor
ophidiene. După ce placa votivă era sculptată, se ţinea imersată în
iaz timp de şase luni, pentru a se impregna de forţa vitală a ele¬
mentului acvatic, întrucât se considera că iazurile erau populate de
zeii-şerpi naga [59]. Eliade aminteşte de „piatra şerpilor".
Potrivit eposului Enuma elish, zeiţa babiloniană Tiamat era
marele şarpe-dragon. în China, Marele Dragon ce uneşte Cerul cu
Pământul nu este altceva decât Kundalini [64]. Dragonul, uriaş
şarpe mitologic înzestrat cu aripi [65], este o amintire a gigan¬
ticelor reptile ce populau cândva pământul. De altfel, dragonul e
pomenit şi în Biblie, ca „şarpele zburător" (Isaia 30:6) sau
„şarpele fugar" (Isaia 27:1; Iov 26:13). Zborul dragonului este
ascensiunea lui Kundalini până într-al şaptelea cer (chakra) al
Sahasrarei. în taoţsţn, zeiţa primordială Nii Wa (Nil Hua, Nu
Gua) avea cap feminin şi trup de şarpe, ca şi soţul ei Fu Xi.
Corpurile lor erau înfăşurate în spirală (ca într-un caduceu; v. mai
jos): Fu Xi ţinea Soarele şi Nii Wa Luna, iar între cei doi se afla
un copil. Regăsim astfel canalele laterale solar şi lunar, iar
copilul, Principiul evoluţiei (Vishnu), corespunde canalului
central. Shai Hai Jing caracteriza zeiţa astfel: „Nii Wa, fecioară
l Spre pildă, templele lui Shri Nandi şi Shri Dodda Ganapati din Bangalore.
magică şi zeiţă a vremurilor străvechi, având chip omenesc şi trup

de şarpe." Şi în Huainan Zi citim: „Un dragon alb1 zboară înainte,
iar un şarpe o urmează. Aşa se transportă ea în înălţimi, printre
demoni şi spirite, ridicându-se până în cerul al nouălea2, unde se
întâlneşte cu Marele Zeu3 la poarta Linmen4, apoi se cufundă în
linişte şi odihnă5 la picioarele marelui ei strămoş. Dar niciodată
nu-şi dă în vileag meritele, nu-şi ridică glasul, tăinuieşte în sinea
ei calea oamenilor desăvârşiţi şi se supune legilor fireşti ale
Cerului şi Pământului" [66]. Legenda spune despre Huang Ti
(considerat unul din fondatorii taoismului religios) că s-a reîntors
la cer tras de un dragon într-o „perlă a cerului", perla fiind
corespondentul Sahasrarei (cap. XV A). Ce minunată descriere a
Realizării Sinelui! în basmele noastre, echivalentul lui este
balaurul, având ca şi Shesha şapte (alteori douăsprezece) capete
prin care aruncă foc (cap. XI E). Prof. dr. Ivan Eliseev constată că
„în folclorul românesc curcubeul este balaurul ceresc ce bea apă
din tăuri, fântâni, râuri şi mări, fiind capabil să modifice starea
lucrurilor din univers" [67]. Şarpele întruchipează lumina
cosmică: pe cea mobilă (fulgerul) şi pe cea statică (curcubeul) ser¬
vind drept vehicul al unirii Cerului cu Pământul. Curcubeul-şar-
pe apare adeseori pictat pe plăci de scoarţă de copac, în regiunea
Amhem din nordul Australiei. Aborigenii cred că sub numele de
Yulungurr, şarpele trăieşte în fântâna sfântă Mirsimina [68].
Contele von Durckheim reproduce vorbele, de adevărat iluminat,
ale unui sihastru (părintele Gr6goire): „Dacă omul se întâlneşte cu
Şinele său ...dacă stă faţă în faţă cu Dragonul care sălăşluieşte în
adâncul său şi dacă e în stare să-l îmbrăţişeze pe acest Dragon, să
se unească cu el, atunci i se arată divinul şi are loc învierea" [69].
în vremea dinastiei chineze Sung (920-1279), Chou Chi-
Ch’ang a realizat o pictură ce reprezintă transfigurarea unui arhat
(iluminat, eliberat în viaţă, în şcoala Hinayana; de la arh, a fi ca¬
pabil, calificat, pali; arhant, sanskr.; lohan, chin.; rakan, japon.),
l Lumina albă ce o însoţeşte pe Kundalini-Nii Wa.

2 Uneori se iau în consideraţie, în afara celor şapte
chakre uzuale, încă două.
3 Principiul Masculin.
4 Sahasrara.
5 Starea de Unire (Yoga), contopirea Principiilor Primordiale (cap. I).
1
m
CAPITOLUL IX 189
al cărui echivalent în hinduism (Yoga) este jivanmukta (sanskr.).

în Rig-Veda şi în Brahamane, arhana e premisa imortalităţii.
Transfigurarea (schimbarea la faţă, în creştinism) semnifică Ilumi¬
narea (Realizarea Sinelui). Deasupra Sahasrarei arhantului se ob¬
servă desfăşurarea spiralei lui Kundalini, care se înalţă la cer [70].
Mircea Eliade face analiza acestui simbol sacru, pe alte
coordonate: „O pictură murală din Turkestan înfăţişează un
stindard reprezentând un lup sau un dragon cu cap de lup [71]. în
epoca partă, în nord-vestul Iranului şi în Armenia, corpurile de
elită ale armatei... erau numite «dragoni» şi dispuneau de stindarde
în formă de dragon [72]. Or, se ştie că stindardul dacilor reprezen¬
ta un lup cu cap de dragon [73]. Penetraţia stindardului dotat cu un
draco în armatele romane ale Imperiului de Jos se datora, foarte
probabil, unei influenţe parte sau dace. Să amintim că dragonul
figura şi pe stindardele germanilor [74], Oddhin-Wotan însuşi era
reprezentat ca un vultur, sau ca un dragon [75]“ [76]. în fine, ară¬
tăm că şi zeul de origine tracă Sabazius (Sebadius, lat.) avea ca
simbol şarpele.
Studiul civilizaţiilor precolumbiene relevă o seamă de ele¬
mente interesante pentru cercetarea noastră. Serge Gruzinschi
menţionează că „potrivit tradiţiei, cele şapte triburi care ocupau
centrul Mexicului aveau o origine comună. Se spunea că ele ve¬
niseră... din Chicomztoc, «locul cu şapte peşteri» [77], Şarpele
încolăcit al piramidei din Tenayuca era simbolul aztec al focului
ceresc [78]. în colecţia Dumbarton Oaks se păstrează un şarpe
aztec din piatră, încolăcit de trei ori şi jumătate [79]. Fără îndoia¬
lă, şi Quetzalcoatl sau Nahuatl, şarpele cu pene din cultura me-
zoamericană anterioară conchistei, era Kundalini, dragon ca şi
ea, căci penele sugerează zborul. în Popol-Vuh (Cartea obştească),
marea cronică maya apreciată drept cartea sfântă a indienilor
quichd, relatarea antropogonică foloseşte sintagma simbolică
Pizom-Gagal, traductibilă prin forţa înfăşurată sau măreţia
înfăşurată. După împlinirea misiunii sale pe acest pământ, eroul
| Balam-Quitze, în numele celor patru bărbaţi primordiali1, lasă
m fiilor acest simbol Pizom-Gagal, pe care îl înmânează el însuşi.
1 Regăsim relaţia Fiinţei Primordiale cu numărul patru (cap. I).
Originea divină e dovedită prin faptul că în Popol- Vuh sintagma

îl desemnează şi pe zeul furtunii, Huracan1 [80]. în acelaşi text
sacru, sufletul, considerat de esenţă divină, e reprezentat printr-o
panglică sau o coardă, simbol serpentin, în timp ce la indienii
r
naskapi din Canada acesta era conceput ca o flacără (cap. XI E).
Quetzalcoatl e zeul Răsăritului şi al luceafărului de dimi-
. neaţă, divinitatea învierii [81]. El era venerat la Tuia din cele mai
îndepărtate timpuri [82]. Şarpele şi vulturul, specifici legendei lui
Krishna, sunt indisolubil legaţi în emblema fondatorului
Tenochtitlânului situat lângă oraşul Mexico [83],
Cine nu cunoaşte şarpele fantastic Glykon [84] aflat la
Muzeul Arheologic din Constanţa? Puţini au observat însă că
este încolăcit, în jurul său, exact de trei ori şi jumătate. Mai mult,
acest ciudat şarpe din secolul al II-lea d.C. - găsit în ruinele
-
fostei colonii greceşti de la Tomis are plete lungi de femeie, ca
şi feminina Kundalini. Capul său cabalin este simbolul mântuirii
(cap. XIX B). Faptul nu e întâmplător, dovadă imaginea unui
şarpe cu exact trei spire şi jumătate alături de Zeul şi Zeiţa de pe
un sigiliu sumerian (c. 2 500 î.d.C.) [85], sau a celor doi şerpi
precolumbieni de care am pomenit mai sus. Tot cu cap de femeie
l-a zugrăvit Michelangelo pe plafonul Capelei Sixtine pe şarpele
ce-i oferă Evei mărul cunoaşterii şi vieţii veşnice.
în mitologia greacă fi întâlnim pe Agathodaimon, zeul bine¬
făcător şi ocrotitor, reprezentat uneori ca şarpe. Zeul de origine
tracă Dionysos (Bacchus), considerat un mare iniţiat (cap. VIII),
era numit „cel de două ori născut2*1. El a apărut din unirea
Persephonei cu Zeus, care s-a transformat în şarpe, ceea ce
simbolizează unirea spiritului cu divinitatea, a Pământului cu
Cerul. Atributul său şi al satirilor care-1 însoţeau era tirsul
( thyrsos, gr., sing.), un toiag împodobit cu corzi de viţă de vie
înfăşurate în jurul său şi având în vârf un con de pin.
Am lăsat intenţionat la urmă simbolismul cel mai complet al
şarpelui, sub formă de caduceu, asemănător ca formă cu tirsul. La
început, vergeaua de aur avea forma unei nuiele cu trei foi, apoi
1 De unde şi numele de uragan (hurricane, engl.).
2 Am văzut că „a doua naştere'* este numele dat Realizării Sijielui (cap. IV).
I
CAPITOLUL IX 191
cele două foi laterale s-au transformat în doi şerpi, punând în

? evidenţă legenda potrivit căreia Hermes a despărţit cu vergeaua
doi şerpi care se luptau1. Pliniu spune că, astfel, caduceul era
simbolul reconcilierii şi păcii. Evident, e vorba de pacea inte¬
rioară conferită de Realizarea Sinelui. Legenda spune că Hermes
(Mercur) a primit caduceul în dar de la Apollo, în schimbul lirei2
cu trei (sau şapte) corzi care reprezenta corpul subtil. „O, prie¬
tene! Acest corp este lira ta“, spunea Kabir, în timp ce un koan
Zen îndemna: „Cântă din lăuta-ţi fără strune" [86], E interesant
că pe unele monede dacice, unde este figurat caduceul, se poate
vedea un cal, având în jurul capului un arc de cerc alcătuit din
şapte stele şi dedesubt lira arhaică cu trei corzi [87].
Originea caduceului este, de fapt, străveche. îl aflăm gravat
pe un pocal sacrificial sumerian ce a aparţinut regelui Gudea din
Lagash (mileniul al IlI-lea î.d.C.). Aici se văd foarte precis cele
t trei canale subtile: doi şerpi încolăciţi în lungul unui ax central
(
[88]. Canalele se intersectează în şapte puncte nodale figurând
chakrele, iar capetele celor doi şerpi formează proeminenţele ego
şi superego. Pocalul poartă inscripţia: „Domnul Copacului
Adevărului" [89], indicând că la caduceul mesopotamian bagheta
centrală era reminiscenţa arborelui - ca de altfel şi la cel al lui
I Hermes, ori cel al lui Esculap - evidenţiind relaţia caduceu-copac-
corp subtil. în Sumeria, şi zeiţa Inanna avea caduceul drept simbol
magisterial, iar Nammu (Ninmah), Zeiţa Mamă Primordială, era
r în acelaşi timp oceanul şi „Marea Zciţă-şarpe" [90] (v. mai sus,
Ananta-Shesha). La babilonieni, Zeiţa Mamă a Pământului era
reprezentată printr-un şarpe ce se încolăcea în jurul unui toiag.
Chevalier şi Gheerbrant remarcă acelaşi simbolism al
şerpilor înfăşuraţi pe un baston, în încolăcirea în jurul bastonului
brahmanic (cap. IV) a celor două nadi de-a lungul Sushumnei, în
circumambulaţia (cap. XV F) în jurul pietrei cosmice săvârşită de
Izanaghi şi Izanami (cap. XX A) înainte să fie ucişi. Pentru Court
de G6belin, care-1 citează pe Athenagoras şi pe Macrobius, cei
l Indicând însuşirile opuse ale canalelor laterale (cap. II).

2 Este vorba de lira arhaică.
r
doi şerpi, bărbat şi femeie, simbolizează Soarele şi Luna [91],
deci canalele laterale. §
Şerpii încadrau zeităţile antice cu o frecvenţă atât de mare,
încât devine semnificativă. Iată câteva exemple: un zeu şi o zeiţă
având între ei Copacul Vieţii cu şapte ramuri (sigiliu sumerian,
c. 3 500 î.d.C.); o zeiţă pe un vas de steatit (Irak, c. 2 700-2 500
î.d.C.); o zeiţă din fildeş (Ugarit, 1 800-1 700 î.d.C ); Astarte cu
şerpi şi flori de lotus (Ugarit, Ras Shamra); Demeter (Ceres)
ceramică helenistică; Demeter (Eleusis, sec. al V-lea î.d.C.);
-
Hecate (gemă gravată, Roma); Cybele şi Demeter; Isis (monedă
sec. I î.d.C.); o zeiţă galo-romană (06 Luchon) etc., etc. Şerpii
sunt şi atributul Athenei: îi poartă pe cap, îi ţine în mâini, îi
împodobesc scutul, ba chiar veşmintele sale sunt făcute din şerpi
[92]. Tot astfel, zeiţa precolumbiană Coatlicue purta o fustă din
şerpi împletiţi [93]. O ceramică grecească (sec. al VI-lea î.d.C.)
şi o statuie romană din bronz a lui Atargatis (Dea Syria), înfăţi¬
şează corpurile zeiţelor înfăşurate de câte un şarpe ascendent
[94]. N-o putem omite din această lungă listă pe Meduza având
părul alcătuit din şerpi şi purtând doi şerpi împletiţi (caduceu) pe
pântec [95]. Tăiat de Perseus, capul Meduzei a fost moştenit de
Athena, care l-a pus pe scutul său. Mai semnalăm o piatră semi-
preţioasă babiloniană, în al cărei centru apare gravat un personaj
androgin bicefal - simbol al canalelor masculin şi feminin -
având deasupra trei stele (sugerând cele trei canale) şi fiind flan¬
cat de doi şerpi: cel de la stânga având deasupra Luna, cel de la
dreapta având deasupra Soarele [96]. Un sigiliu sirian din sec. al
XV-lea î.d.C. arată doi şerpi situaţi lateral faţă de un personaj
central încoronat [97]. O miniatură persană de la începutul sec. al
XVI-lea d.C. înfăţişează doi şerpi laterali ce încadrează figura
unui bărbat cu tiară care culminează cu un vârf (Sahasrara) [98].
Chevalier şi Gheerbrant sintetizează această situaţie deosebit
de complexă: „Toate marile zeiţe ale naturii, acele zeiţe-mumă
ce-şi vor afla continuarea în creştinism, în persoana Fecioarei
Maria, Maica Domnului, făcută trup, au drept atribut şarpele...
Isis1, care poartă pe frunte cobra regală de aur, aşa-numitul
l Alteori Isis purta un coş împletit în care dormea un şarpe.
CAPITOLUL IX 193
uraeus, simbol al atotputerniciei, al cunoaşterii, al vieţii şi tinereţii

divine; aşa se întâmplă şi cu Cybele şi Demeter; sau cu acea zeiţă
cretană a şerpilor, şi ea chtoniană... însăşi Athena, cu toată ori¬
ginea ei cerească, are drept atribut un şarpe1 şi nu există simbol
mai clar al alianţei dintre raţiune şi forţele naturii decât mitul lui
Laocoon, în care şerpii ieşiţi din mare pentru a-1 pedepsi... se în¬
colăcesc la picioarele statuii Athenei“ [99].
în Israel, în timpul sărbătorii consacrate la origine zeiţei
Anatha şi adoptate de evrei îndată după sosirea în Palestina,
preoţii agitau în aer thyrsi (pl.) [100].
Biblia menţionează trei şerpi diferiţi desemnând cele trei
canale (Isaia 27:1). Trei şerpi încolăciţi unul în jurul altuia for¬
mează coloana delphică (azi la Istanbul, în faţa Sfintei Sophia)
care comemora victoria de la Plateea [102]. Tot trei au fost şerpii
ce au ieşit din mare pentru a-i devora pe Laocoon şi pe cei doi fii
ai săi. O gravură cu subiect alchimic de la finele sec. al XVI-lea
înfăţişează trei şerpi la picioarele unui hermafrodit alături de o
plantă structurată pe trei verticale şi şapte registre de flori su¬
prapuse, simboluri evidente ale corpului subtil [103].
Asemănătoare oarecum caduceului, întâlnim în omamentica
folosită în statuetele acefale de la Câma (circa 1 500 î.d.C.)
felurite arce (simple ori multiple), opuse coloanei verticale [104],
care sugerează cele trei canale. în opinia noastră, acefalia multi¬
tudinii de statuete ce reprezintă divinităţi se poate explica prin
faptul că anterior epocii creştine - atât la nivelul lui Virata, cât şi
la nivelul proiecţiei sale umane în corpul subtil - fuseseră deschi¬
se numai primele cinci chakre, sfârşind cu Vishuddhi la baza
gâtului (cap. XIX C).
O amuletă gnostică îl reprezintă pe şarpele Khnoumis
(Agathodaimon), purtând plete femeieşti (ca şi Glykon) şi având
pe cap şapte raze [105].
Pe sigiliul Sfântului Servatius, păstrat în catedrala din Maastricht,
se poate vedea o zeiţă, în chip de şarpe cu şapte capete [106],
Melcul, terestru sau marin (cap. XV F), este asemănător
şarpelui, căci e încolăcit în cochilia sa care prezintă la exterior o
1 în mână sau la piept.

.
spirală cât se poate de expresivă pentru felul în care este aşezată

Kundalini în osul sacru. Vom semnala aici două exemple. Primul
este melcul ce sugerează înfăşurarea cerurilor (Apocalipsa 6:14;
T *?•
cap. I) - totodată simbol al spiralei cosmice (galaxia; v. mai sus),

aşa cum apare într-un mozaic din biserica bizantină Chora [107] în I
care aflăm reunite simbolic cele trei canale subtile: Sushumna
figurat prin melcul lui Kundalini desfăşurat liniar, Ida - prin
-
Luna de pe partea stângă a cochiliei şi Pingala - Soarele aflat pe
partea dreaptă a casei melcului. Al doilea exemplu alcătuieşte
elementul central (axial, deci al Sushumnei) în stema lui Antim
Ivireanul [108]. La bază (sacrum) se află cochilia din care se
înalţă corpul melcului (Kundalini în ascensiune), culminând cu
coamele recurbate ce indică baloanele ego şi superego. Sahasrara
e redată - ca şi la Fra Angelico (cap. XI E) - printr-o stea a lui
David, simbol hermeneutic al comunicării între Cer şi Pământ.
Coroana de deasupra are o poziţie transcendentă faţă de rest.
Toiagul şi cârja pe flancuri marchează canalele laterale. 1
Pentru încheierea capitolului am găsit cu cale să redăm
frumoasele versuri ale poetului englez William Wordsworth r ;
(1770-1850), şi el un suflet realizat: „De ce oare doarme la vremea
prânzului viitorul, aidoma unui şarpe înfăşurat colac peste colac?
Căci dacă e cercetat cu credinţă neînfumurată, Cuvântul cedează
Puterea la a cărei atingere leneşul îşi desface inelele adormite.“
Aceste cuvinte, grele de semnificaţii, fac parte din poemul
intitulat, cum nu se poate mai potrivit, Concluzii [109].
NOTE
[1] Kersten, op. cit., p. 47.
12] Andronescu, op. cit., p. 16, fig. 2-3 C, după Bălar.
13j Jung, Kerdnyi, op. cit., p. 151.
[4] Hippolytus, Ref. IV, 49-51 , Ed. Wendland; apud Jung, Kerdnyi, op. cit.,
p. 173, infra 26; v. şi Leisegand, Die Gnosis, 1924, p. 146.
|6| Rdmy de Gourmont, Le latin mystique. Paris, 1913, p. 130.
|7| Baring, Cashford, op. cit., p. 157.
[81 Ibid., p.513.
|9| Elaine Pagels, Adam, Eve and the Serpent, Weidenfeld & Nicolson,
London, 1988, p. 99.
r CAPITOLUL IX 195
/
[10] Baring, Cashford, op. cit., pp. 534-535.
[ 1 1 1 E. Fuller Torrey, Freudian Fraud, Harper, New York, 1993; Hans
Eysenck. Decline and Fall of the Freudian Empire, Penguin Books. 1991.
I [12] Kowalevsky, op. cit., p. 134.

1 13] Gimbutas, op. cit., p. 103.
1 14| Zenon Kosidowski, Povestiri biblice, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1970, p. 37.
[ 15] Baring, Cashford, op. cit., ilustr. p. 50 1 .
[16] Ibid., ilustr. p. 317.
m 1 17 1 Elien , De natura animalium.
[ 18 ) J.G. Frazer, The Golden Bough, ed. a IU-a, London, 191 1-1915, voi. V,
p. 81; apud Chevalier, Gheerbrant, Dicţionar..., vol. 3, p. 308.
[191 Kosidowski, op. cit., p. 38.
[21] Mioriţa, varianta V. Alecsandri, în Bucovina 3, 1850. nr. 11, pp. 51-52.
[22] NHL, The Gospel of Thomas, 40.11 (L.39).
[23] Bridge A. Pearson, Jewish Haggadic Traditions in the Testimony of
Truth from Nag Hammadi, CG IX, 3 în Ex Orbe Religionum: Studia Geo
Widengren oblata, Leiden, 1972, pp. 458-470.
[24| NHL, On the Origin of the World 1 15.30-1 16.8.
[25] NHL, Hypostasis of the Archons 89.3 1 -33, 90.7.
[26] Roerich, Altai-Himalaya, pp. 73-74.
[27| Gaston Bachelard, La terre et les reveries du repos, reedit., Paris, 1965,
p. 212.
[28] Deshayes, vol. 2, p. 241 .
[29] Dicţionar de istorie veche a României, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1975; Vasilescu, op. cit., p. 19, fig. 1 .
[30] Vasilescu, op. rif„pp. 72-73.
[311 Ibid., pp. 83, 171, 195.
[32] Baring, Cashford, op. cit., pp. 24, 52-53.
[33| Ibid., pp. 93-94,99.
[341 Ibid., ilustr. p. 98.
[35] Ibid., p. 24, ilustr. pp. 23,43.
136] Vladimir Dumitrescu, Arta culturii cucuteniene, Ed. Meridiane, 1979.
[37] Baring, Cashford, op. cit., pp. 48, 66.
[38[ Nirmalitas (Columbia), nr. 1 , coperta I ( 1 997).
[401 Baring, Cashford, op. cit., ilustr. p. 333; Erich Neumann, The Great
Mother, Bollingen Series XLVII, Princeton University Press, 1974, pi. 45.
[41 ] Spre pildă, în fii ie Faure, L’esprit des formes, ed. J.-J. Pauvert, Paris,
1964, vol. 2, fig. 164; Zimmer, Filozofiile..., ilustr. IV, VII, X.
|42| Baring, Cashford, op. cit., ilustr. pp. 236, 243, 246, 250, 262; 399; 300;
336; 328; 392, 393, 404; 409; 583.
|43| lbid., ilustr. pp. 175, 188, 191, 192,203. 207, 409, 430, 445, 454.
[441 Ibid., p. 599.
145] Constantin Daniel, Cultura spirituală a Egiptului antic, Ed. Meridian?,

Bucureşti, 1987, pp. 244-246.
[46] Claire Lalouette, Civilizaţia Egiptului antic, Ed. Meridiane, Bucureşti,
1987, voi. II, p. 79.
|47] Satapatha Brahmana 13.4.2.9; 13.4.3.4; v. şi Eliade, Istoria..., voi. 1,
pp. 214-215.
[49] Rai, op. cit., ilustr. pp. 8/9.
[50] Zimmer, Filozofiile..., fig. III-VIa; Baring, Cashford, op. cit., ilustr.
pp. 109, 149, 501.
[5 1 ] Gimbutas, op. cit., p. 92, fig. 20 - zeiţa-şarpe din neolitic (6 000 î.d.C.),
insula Amorgos, în Ciclade.
[52] Ihid.,p. 120.
[53] S.I. Tiuliaev, G.M. Bongard-Levin, Arta din Sri Lanka, Ed. Meridiane,
Bucureşti, 1977, fig. 37, reprod. Costian, Adevărul..., fig. IX-B-6;
Zimmer, Mituri..., fig. 3-6.
[54J Jung, Kerănyi, op. cit., p. 99.
[55] Homer, IIiada, XIV 196, 240-241 (trad. G. Mumu), Ed. pentru Literatură
Universală, Bucureşti, 1967.
[56] Baring, Cashford, p. 298; John Phillips, Eve: The History of an Idea,
Harper & Row, San Francisco, 1984, p. 7.
[57] John Gray, Near East Mythology, Hamlyn, London, 1982, p. 85.
[58] Baring, Cashford, op. cit., pp. 293,294.
[59] Zimmer, Mituri..., pp. 60-68, 72, 76-88.
[60] C.G. Jung, Collected Works, vol. 14, Mysterium Coniunctionis, 756.
[62] Rig-Veda VI, 10.13.
[63] Eliade, Istoria..., vol. 1, pp. 213-214.
1 641 Kundalini et la Realisation du Soi, loc. cit.
[65] Thilo, op. cit., fig. 34,47; E.A. Aşcepkov, Arhitektura Kitaia, Moskva,
1959, ilustr.; reprod. Costian, Adevărul..., fig. IX-B-5.
[66] Apud Kembach, op. cit., p. 428.
[67] Wtirtz, op. cit., p. 78.
1 68 1 Jean-Pierre Verdet, The Sky, Mystery, Magic and Myth, Discoveries,
H.N. Abrams, New York, 1992, p. 123 şi ilustr.
(69| Apud De Souzenelle, op. cit., p. 299,
[701 Encyclopedia of Painting, op. cit., fig. 32, p. 86; reprod. Costian,
Adevărul..., fig. IX-B-7.
|71 J F. Altheim, Atilla und die Hunen, Baden-Baden, 1971, p. 37.
[72] Geo Widengren, Numen I, p. 67 şi Some Remarks on Riding Costumes
and Articles of Dress among Iranian Peoples in Antiquity, în Arctica,
Studia Ethnographica Upsatiensia, Uppsala XI, 228-278 (1956).
[73 ] Vasile Pârvan, Getica, o protoistorie a Daciei, Ed. Cultura Naţională,
Bucureşti, 1926, 519 sq.
[74] Karl Hauck, Herrschriftszeichen eines Wodanistichen Kdnigtums, p. 33.
|
r
CAPITOLUL IX 197
1
175J Ibid., p. 38, infra 153.
[76] Eliade, De Ia Zalmoxis..., pp. 28-29.
[77] Serge Gnizinski, The Aztecs'. Rise and Fail of an Empire, Discoveries,
H.N. Abrams Inc. Publishers, New York, 1992, pp. 19,141.
[78] Oertwig, op. cit., ilustr. p. 153.
[79] G.R. Willey, An Introduction to American Archaeology, Prentice Hall,
New Jersey, 1966, voi. I, p. 162, fig. 3-117; reprod. Costian, Adevărul...,
fig. IX-B-3.
[80] Kembach, Dicţionar..., p. 501.
[81 J Jacques Soustelle, The Universe of Aztecs, 1979.
[82] Gruzinschi, op. cit.,p. 141.
[83] Ibid., pp. 22-23, ilustr.
[84] Constantin Daniel, Arta egipteană şi civilizaţiile mediteraneene, Ed.
Meridiane, Bucureşti, 1980, fig. 59; reprod. Costian, Adevărul...,
fig. IX-B-2.
[85] Baring, Cashford, op. cit., ilustr. pp. 212, 489.
1 86] Heart, op. cit., p. 99.
[87] Căluşiţă-Alecu, op. cit., pp. 56-58, fig. 1.
[88] Zimmer, Mituri..., fig. 11; reprod. Costian, Adevărul..., fig. IX-B-8.
[90] Ibid., pp. 175, 191-193; 64, 223, 279.
[91] Chevalier, Gheerbrant, Dicţionar..., voi. I, pp. 219-222.
]92] Baring, Cashford, illustr.pp.43, 212; 189; 453; 459; 117; 366; 328; 393;
i 271; 67; 333, 334.

(93] Kembach, op. cit., p. 1 10.
]94] Neumann, op. cit., pl. 58,59.
(95] Baring, Cashford, op. cit., ilustr. pp. 340, 342.
[96J Jung, Psihologie şi alchimie, voi. 2, fig. 183.
[97] Zimmer, Filozofiile..., fig. VI c.
[98] Ibid., fig. VI b.
[99] Chevalier, Gheerbrant, Dicţionar..., voi. 3, p. 304.
[ 100] Sukkah IV.9; Yoma 26b.
f 101] Franşois Chamoux, Civilizaţia greacă, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1985,
voi. 2, pl. 109.
[ 102] Jung, Psihologie şi alchimie, voi. 1 , fig. 54.
[103] Vasilescu, op. cit., ilustr. p. 186.
[ 104] Jung, Psihologie si alchimie, voi. 2, fig. 203.
1 1051 Ibid., fig. 205.
[ 106] Erdem Yiicel, San Salvatore in Chora, A Turizm Yayinlari Ltd., Istanbul,
1983, ilustr. pp. 56-57.
[107] Radu Albala, Antim Ivireanul, Ed. Tineretului, Bucureşti, 1967,
pp. 167-168; Andre Scrima, Timpul Rugului Aprins, Ed. Humanitas,
Bucureşti, 1996, ilustr. p. 123.
[ 108] William Wordsworth, Conclusions. în Divine Cool Breeze 9, nr. 10, p. 9
(1996, nov.).
CAPITOLUL X
UNIVERSALITATEA MANIFESTĂRII
PRINCIPIULUI DE MAESTRU SPIRITUAL
„Dumnezeu este unic. îl numiţi cu diferite

nume. Ram 1 şi Rahim 2 nu sunt decât unul.
Nu vă certaţi. Iubiţi-vă unii pe alţii. Urmaţi
unica voastră religie şi căutaţi Adevărul!“
Sai Nath din Shirdi (sfârşitul sec. al XIX-lea)
în cele ce urmează, vom încerca să discernem elementul

comun pe care îl prezintă o serie de figuri proeminente, care au
jalonat istoria spiritualităţii umane.
Am văzut anterior că unii cercetători ai fenomenului profetic
caută asemănări între exponenţii acestuia, mai exact în felul în
care sunt relatate, în cronicile sacre, unele elemente ale biografiei
lor (cap. VIII).
Spre deosebire de aceste orientări, care constată unele ana¬
logii formale, concepţia Yoga vede în acest fenomen manifesta¬
rea voinţei divine, mai exact, reflectarea în sfera umană a prin¬
cipiului de Guru Universal (Jagad-guru, sanskr.). Guru (sanskr.)
1 Rama (indicând hinduismul).
Unul din Numele lui Allah - cap. XV D (indicând islamismul).
CAPITOLUL X 199
are semnificaţia de învăţător, termen cu care Apostolii I se adresau

lui Iisus (rabuni, ebr.- spre pildă, loan 20:19; rabbaniyyum, arab.
[1]). Termenul englezesc are o semnificaţie mai cuprinzătoare:
master, adică maestru spiritual sau chiar stăpân, căci în Yoga
clasică discipolul se supune necondiţionat gurului care-i
călăuzeşte evoluţia spirituală. După cum arată marele indianolog
român Theofil Simenschy, supunerea nu este impusă, ci se bazea¬
ză pe dragostea reciprocă dintre maestru şi discipol. G. Scholem
preciza: „Un guru... îl împiedică pe discipolul care se încumetă să
exploreze lumea misticii să se rătăcească. Cel ce-şi caută singur
drumul poate uşor să se rătăcească... pentru că drumul misticului
este pavat şi înconjurat cu pericole... Yoghinii, suflştii 1 şi kabba-
liştii cer un asemenea conducător spiritual** [2].
I în contrast cu acest concept clasic, cea mai recentă şcoală,
Sahaja Yoga, a instaurat principiul potrivit căruia relaţia exterioa¬
ră se interiorizează, putând fi sintetic exprimată prin afirmaţia:
„Eu sunt propriul meu Guru.“ în Coran întâlnim un îndemn de
natură asemănătoare, adresat „oricărei fiinţe umane căreia Allah
i-a dat Cartea2 şi înţelepciunea? şi Profeţia... (El va spune): «Fii tu
învăţătorul 4»“ [1]. Gnosticul creştin devenea „un discipol al minţii
sale** [3], iar propria sa minte devenea „tatăl adevărului** [4], Ori¬
cine realiza gnoza „nu mai era un creştin, ci un Christ** [5]. „Vezi
Spiritul, devii Spiritul. îl vezi pe Christos, devii Christos** [6].
Celor familiarizaţi cu conceptele clasice de Yoga li se poate
părea surprinzător acest fapt, dar în Sahaja Yoga nu există un
guru exterior, evoluţia fiind ghidată de Şinele nostru (Atman)
iluminat de către Kundalini, care trimite semnale ce avertizează
practicantul asupra blocajelor existente în corpul său subtil. Ele
sunt percepute sub formă de căldură sau de parestezii (înţepături,
•- furnicături, amorţeli ori pulsaţii) în vârfurile degetelor, care
constituie terminaţiile traseelor subtile, fiind direct corelate cu
chakrele. De altfel, în acupunctură sunt folosite cu succes
1 V. cap. XXIV B.
Scriptura, aici Coranul şi, prin extensie, Biblia (cap. XIX C).
3 Al-Hukmah (arab.)
**Rabbaniyyum.
1
extremităţile degetelor, numite puncte Ting, prin care se consi» a
deră că circulă „energia ancestrală" (cap. II). O dată identificate,
* :
blocajele pot fi înlăturate prin tehnici specifice. Pentru a lua un 1
singur exemplu, chakra inimii (Anahatha) corespunde degetului m
mic. Conexiunea e binecunoscută la nivel anatomic. Astfel, în
infarctul miocardic acut durerea urmăreşte umărul stâng, apoi
coboară de-a lungul membrului superior pe marginea cubitală a
antebraţului, până în auricularul stâng. Este un caz de proiecţie a
durerii în cazul lezării unui organ intern, care se explică prin
faptul că cele două tipuri de sensibilităţi dureroase asociate ariilor
anatomice (cutanată şi viscerală) posedă o cale comună de
transmitere. Cele arătate constituie un minunat exemplu de
conectare la conştiinţa colectivă, întrucât un Sahaja yog este
capabil să localizeze blocajele unei alte persoane.
Paresteziile semnalate de Sahaja Yoga sunt atestate de
oamenii de ştiinţă. Spre pildă, Marcel Vogel îi declara lui Warren
Meyer într-un interviu că „el resimţea o impresie de uşoară
răcoare1 urmată de ceea ce descria drept un fel de pulsaţii elec¬
trice indicând existenţa unui câmp energetic puternic" [7],
Tompkins şi Bird arătau că „printre copii, sunt numeroşi cei care
menţionează instantaneu o senzaţie de vibraţie ondulatorie şi de
gâdilare" [8], De altfel, se constată că, prin metoda Sahaja Yoga,
copiii dobândesc Realizarea Sinelui mult mai uşor decât adulţii.
Pe de o parte, explicaţia constă în faptul că Muladhara (suportul)
este în stare mai bună la copii, care au foarte dezvoltate calităţile
acestei chakre: inocenţă şi puritate (cap. XIX C) spre deosebire
de adulţi, pe de altă parte corpul lor subtil nu e atât de afectat de
blocaje. De aici şi spusele lui Iisus: „dacă...nu vă veţi face ca nişte
copilaşi, cu nici un chip nu veţi intra în împărăţia cerurilor"
(Matei 18:3) şi chemarea: „Lăsaţi copilaşii să vină la Mine, şi
nu-i opriţi, căci împărăţia cerurilor este a celor ca ei" (Matei
19:14; şi Marcu 10:14; Luca 18:16).
în lumina celor arătate mai sus, Sahaja Yoga exclude în-
lăuntrul său posibilitatea existenţei - din păcate atât de răspândite
în celelalte forme de Yoga - a falşilor „guru", persoane lipsite de
i Cap. XI C.
CAPITOLUL X 201
1 ;
ţ
orice scrupul, care urmăresc să obţină avantaje materiale ori de
altă natură de la naivii care le audiază „lecţiile**.
Revelaţiile devin posibile prin conectarea la conştiinţa
cosmică, sau oricum am numi-o (cap. II) şi ele apar nu numai în
domeniul misticii, ci şi în cel al ştiinţei. Asemenea revelaţii i-au
dezvăluit lui Mendeleev modul de aranjare a elementelor chimice
sub forma unui sistem periodic devenit celebru, lui Niels Bohr -
structura atomului, lui Kekule - aranjarea ciclică a atomilor
benzenului etc., pentru a rămâne numai în domeniul atomic.
Studii statistice au dovedit că practicarea Sahaja Yoga stimulează
apariţia creativităţii (literare, artistice, ştiinţifice) sau dezvoltarea
însuşirilor respective preexistente.
(ft Yoga consideră că marii profeţi ai omenirii au fost exponenţi
ai principiului de Guru Primordial ( Adi Guru, sanskr.) simbolizat
de Dattatreya, considerat o manifestare a trinităţii Brahma,
Vishnu, Shiva sub chipul unui mare sfânt şi înţelept. Există un
‘ Hadith care susţine anterioritatea principiului de Profet Primor¬
dial, inclusiv faţă de Adam: Fakana nabiyen wa Adamu baynal-ma ’i
wat-tin (El era Profet, pe când Adam se afla încă între apă şi lut,
arab.) [9]. în Noul Testament, aceasta corespunde spuselor lui
Christos: „Mai înainte ca să se nască Avraam, sunt Eu“ (loan
8:58). „Eu şi Tatăl una suntem** (10:30).
Potrivit Sahaja Yoga, marile Incarnări (Avatara, sanskr.) ale
Gurului Primordial sunt în număr de zece, ca şi petalele/sub-
plexurile chakrei Nabhi guvernate de acest Principiu divin.
Kalika Purana arată că mintea Creatorului Brahma a dat naştere
la zece manifestări, considerate strămoşii brahmanilor. „Zece
conducători cereşti iau binecuvântările din cer şi le răspândesc pe
pământ** - spune Zoharul, cartea de căpătâi a Kabbalei [10]. Ne
amintim că numărul zece reprezintă ansamblul emanaţiilor
(sephiroth) ce definesc Arborele Vieţii (cap. IV), tot aşa cum ce¬
le zece degete ale ambelor palme (sau ale ambelor tălpi) sinte¬
tizează conexiunile chakrelor (v. mai sus).
Adeseori, numărul asociat profeţilor este şaptezeci, produsul
a două numere sacre simbolizând aceeaşi realitate (şapte chakre
şi zece sephiroth), deci o întărire (o ridicare la putere). Şaptezeci
sunt profeţii trimişi de Dumnezeu în vremea lui Moise (Numeri
w
11:25), tot atâţia sunt învăţaţii ce au făcut traducerea pentru
Septuaginta (cap. VII), după cum şi numărul deschiderilor (uşi şi
ferestre) pe care le avea locuinţa maestrului spiritual Merlin [11],
Avram este cel dintâi mare profet pe care ni-1 înfăţişează
Cartea Facerii. Potrivit istoricilor, el s-ar fi născut în jurul anului
I
1 775 î.d.C. [12]. *
Avram (Abram, Abrahm, tatăl este înalt, ebr.) va fi schim¬
bat, la îndemnul Domnului, în Avraam (Abraham, tatăl celor
mulţi, ebr.) (Geneza 17:5). El e considerat întemeietorul iu¬ %
daismului.
Să remarcăm că deşi dialogul Creatorului începe cu Adam şi
Eva, continuă cu Cain (4:6) şi este reluat apoi cu Noe (6:13), pri¬
mul conlocutor adevărat al Dumnezeului evreilor va fi Avram.
|
Prima oară, Dumnezeu îi spune să plece în altă ţară (12:1), 18
promiţându-i binecuvântarea şi înmulţirea seminţiei sale (12:2-3).
Urmează încheierea unui legământ1 (17:7). Când Avraam avea .
nouăzeci şi nouă de ani (17:1), în schimbul recunoaşterii unici¬
tăţii lui Dumnezeu, i se dă în stăpânire veşnică ţara promisă
(17:8), pecetluind legământul cu promisiunea că Sarai (ce se va
numi de-acum Sara), până atunci stearpă, îi va naşte un fiu, ceea
ce se va întâmpla când ea va avea nouăzeci de ani (17:15-21). Ca
semn al legământului, toţi bărbaţii vor fi circumcişi (17:10-14).
Pentru a-şi dovedi fidelitatea, Avraam e gata, la cererea Dom¬
nului, să-l sacrifice pe acest fiu, pe nume Isaac (cap. 22). în ulti¬
I
ma clipă e oprit şi se acceptă sacrificarea unui berbec (22:1-13),
de unde şi obiceiul rămas pentru mielul pascal, având ca
echivalent sacrificarea unui berbec la Ramadanul arab.
Moise a fost al doilea mare profet al evreilor. Domnul i S-a ară¬
tat ca un mg de flăcări (cap. XI E), pe muntele Horeb (Exod 3:1-10),
pentru a-1 ajuta să-şi scape neamul din robia egipteană. Exodul s-ar
fi petrecut către jumătatea secolului al XlII-lea î.d.C., în vremea
gr.
domniei lui Ramses fi (1292-1234 sau 1290-1224 î.d.C.).
Pe muntele Sinai, Dumnezeu îşi reînnoieşte legământul faţă
de poporul Său („poporul ales“) (19:5) dându-i lui Moise cele
1 Acesta e sensul cuvântului testament ce desemnează cele două părţi ale
1
Bibliei.
fi CAPITOLUL X 203
'
zece porunci (20:1-17), apoi alte legi şi rânduieli expuse în ulti-

jg mele patru cărţi ale Pentateuchului. Nerespectând legământul,
evreii sunt pedepsiţi să rătăcească în pustie. Nimeni din acea
generaţie nu va intra în ţara făgăduinţei, ci doar copiii lor.
în tradiţia indiană, printre marii maeştri spirituali, ca incar¬
nări ale lui Adi Guru sunt consideraţi, în ordine cronologică:
Raja1 Janaka, Guru Nanak şi Sai Nath din pădurea Shirdi.
Raja Janaka, regele din Videha, a trăit acum opt milenii. Fii¬
ca sa, viitoarea soţie a lui Rama, i-a fost dăruită de Bhumi-Devi,
Mama Pământ (s-a ivit dintr-o brazdă) , în timp ce regele ara ogo¬
rul. De aici şi numele de Sira-dhwaja (cel ce are un plug drept
|| emblemă, sanskr.).
Refuzând să se supună ierarhiei brahmanilor, regele Janaka
şi-a asumat dreptul de a face sacrificii fără intervenţia preoţilor.
Viaţa lui pură şi dreaptă a făcut să fie venerat ca brahman şi
: rajarishi2. El şi sfetnicul său Yajnavalkya sunt consideraţi a fi
pregătit calea lui Buddha [13]. Expunerile lor filosofice şi reli¬
gioase sunt conţinute în Brihad-aranyaka Upanishad.
I Guru Nanak s-a născut în anul 1 469 d.C. în Punjab (azi
Pakistanul de est), unde oamenii nu respectau nici pe Dumnezeu
P şi nici zeii tradiţionali, ci doar banul şi puterea. Căsătorit în
1 485, a avut doi copii şi a exercitat negustoria timp de 12 ani.
După ce a primit iluminarea, a abandonat comerţul şi a început să
colinde satele, predicându-şi credinţa. într-una din călătorii a
ajuns la Mecca. După cum se autointitula, nu era nici hinduist,
nici musulman, ci „om al lui Dumnezeu".
Se spune că la moartea sa, în 1 539, discipolii lui hinduişti
şi musulmani se certau: primii voiau să-l incinereze, ceilalţi să-l
înmormânteze. Atunci a avut loc ultima lui minune: apariţia unui
buchet cu o mie de flori, de o rară frumuseţe şi cu un parfum ales.
învăţăturile sale sunt strânse laolaltă în Adi-Granth (Prima
Carte, sanskr.), scriptura sacră a mişcării Sindh (discipoli,
I sanskr.) sau Singh (lei, sanskr.). în afara poemelor sale mistice,
1 Rege (sanskr.).
2 Rishi (înţelept sfânt, sanskr.); rajarishi (înţelept sfânt de sânge regal,
sanskr.).
aici sunt cuprinse şi cele ale lui Kabir (1.440-1518 d.C.), „devotul
Celui Nevăzut", indiferent ce nume I s-ar da, Allah sau Rama,
Sai Nath (Sai Baba1) a apărut prima oară în anul 1870,. în
pădurea Shirdi din statul indian Maharashtra, dar nimeni nu ştie
unde şi când s-a născut. Toţi cei ce l-au cunoscut au admis ime¬
diat că era un om cu totul ieşit din comun. Trăia singur, cerşin-
du-şi hrana şi uleiul pentru lampă.
Nu se cunosc decât învăţăturile, faptele şi miracolele pe care
le-a săvârşit. Şi el a încercat o conciliere între musulmani şi hin-
duişti, după cum o dovedesc cuvintele sale, citate la începutul
acestui capitol.
Zarathustra (Zoroastru) a fost întemeietorul a ceea ce ulterior
s-a transformat în religia parsi (mazdeism sau zoroastrism). De
spiţă princiară, naşterea sa a fost anunţată de un vis, în care i-a
apărut mamei sale, ca o binecuvântare pentru omenire şi pentru
cei ce urmează legile Domnului. Copilăria i-a fost plină de
miracole care au suscitat invidia celor ce practicau magia. Deşi
aceştia au atentat de mai multe ori la viaţa sa, nu au avut succes
căci copilul părea protejat de o forţă divină. La o vârstă încă
tânără s-a dedicat vieţii contemplative şi a avut revelaţia lui
Ahura Mazda, al cărui profet a devenit. El a respins alte divi¬
nităţi, interzicând şi sacrificiile sângeroase (hecatombele de
animale). Opoziţia necruţătoare a clerului i-a creat mari neajun¬
suri. în cele din urmă, sub protecţia regelui Yişhtapa, i s-a permis
să-şi expună şi să-şi difuzeze doctrina.
înaintea lui, mazdeismul era o religie ariană politeistă, apro¬
piată de cea vedică, venerând zeii sub forma elementelor natu¬
rale: oceanul, vântul, focul. Zarathustra a predicat monoteismul
al cărui singur Dumnezeu e Ahura Mazda (Ohrmuzd, Ormâzd -
Domnul Cel înţelept sau Domnul înţelepciunii, persan.), Dum¬
nezeul Luminii. Gândirea originară a profetului se află expri¬
mată în textele Gatha2 din Avesta, în timp ce în scrierile
postgathice apar numeroase zeităţi din Vede, unele fiind demoni. ' J
Corespondentul vedic al lui Ahura este Varuna. Lui Ahura Mazda
* Sai (sfânt, persan.), baba (tată).

2 Imnuri adresate Divinităţii. în zoroastrism.
F l
CAPITOLUL X
(Ormuzd) i-a fost opus Angra Mainyu (Ahriman), principiul

205
Răului. Ca şi alte incarnări, Zarathustra a fost ispitit de către

Angra Mainyu, ca să abandoneze legea lui Ahura Mazda.
- Lao-Tse (604-531; după alţii, născut în 571 î.d.C.) se traduce
prin cel bătrân, Tse1 fiind un sufix respectuos ce desemnează
maestrul. Era cunoscut şi sub numele de Lao-tan şi Li Erh şi i s-a
dat porecla sau numele postum Tan (urechi lungi, chin., având
semnificaţia longevităţii şi a înţelepciunii). A văzut lumina zilei
în satul Huhsien (Huxian) din regatul Ku sau Ch’u (azi în estul
districtului Luyi, provincia Henan). Şi-a câştigat existenţa ca
arhivar la curtea regelui Chou (Zhou), apoi a părăsit această
slujbă. înainte să dispară fără urmă, a poposit în casa paznicului
Yin Hsi al trecătorii Xian Gu (Hsien-ku, Hangu), la nord de
oraşul Linbao din provincia Henan. La rugămintea gazdei, şi-a
I scris doctrina sub forma cunoscută ca Tao-Te-King (Cartea Căii
şi a Virtuţii, chin.), cuprinzând 5 000 de ideograme (cuvinte) ce
alcătuiesc 81 de capitole.
Contemporanii Lao-Tse şi Confucius au apărut într-un mo¬
ment în care China se afla în plin declin politic şi moral. Puterea
centrală se fărâmiţa, vasalii deveneau mai puternici decât suve¬
ranul şi îşi permiteau abateri de la religie.
Tao are semnificaţia de Calea de Mijloc, dar sensul este foarte
complex. Este originea tuturor lucrurilor şi fiinţelor din univers,
principiul cosmic imanent al oricărei existenţe umane şi al oricărei
i activităţi a naturii. Tao e prezentat ca unitatea funciară şi nedife-
!» renţiată unde se rezolvă toate contrariile şi toate diferenţele între
experienţa şi gândirea umană. în mod paradoxal, Tao acţionează
fără să acţioneze; nu face nimic, dar totul e făcut de Tao.
Confucius e numele latinizat dat de europeni lui Kong Zi
11 (pinyin), K’ong-fou-seu (Ecole Frangaise d’Extreme Orient),
K’ung-tzu sau K’ung-fu-tzu (Wade-Giles), Kong Fu-zi, Kung-tse,
Kong Qiu, Zhong Ni . El a trăit între anii 551 şi 479 î.d.C. De ori-
|Ş, gine princiară, dar sărac, s-a născut în statul feudal Lu şi şi-a
petrecut cea mai mare parte a vieţii împărtăşind altora învăţăturile
I Tse se traduce şi prin cop//; copilul bătrăn semnifică iluminarea (născut

a doua oară).
I
sale. A avut un rol activ în viaţa Chinei, propovăduind un sistem
concret de practică morală şi socială, dar mai ales politică, într-o
epocă de războaie, corupţie şi tiranie. învăţătura lui a avut. un
succes atât de mare, încât a devenit doctrina oficială a statului.
Până şi numirea funcţionarilor se făcea pe baza cunoaşterii învă¬
ţămintelor sale.
Esenţa învăţăturii lui Confucius e umanistă şi socială, spre
deosebire de cea a lui Lao-Tse care este de ordin cosmic şi mistic.
El e considerat autorul comentariilor asupra Yi King1 (I-Ching,
Wade-Giles; Yi Jing, pinyin), cea mai veche carte a înţelepciunii
chineze. Principala culegere a Analectelor (convorbiri, lat.) sale
este Lun-Yu (yu, ziceri, spuse, chin.). Fundamentul moralei lui
Confucius este Invariabilul Mijloc, Loialitatea şi echitatea, com¬
portamentul just formează regula pentru a deveni un om de bine.
Este necesar să arătăm aici că nici unul dintre cei trei mari
contemporani, Lao-Tse, Confucius şi Gautama Buddha, nu a
intenţionat să pună bazele uner religii. împotriva dorinţei lor2 au
fost divinizaţi după moarte, iar doctrinele lor şi ei înşişi au deve¬
nit obiectul unor culte şi al veneraţiei generaţiilor următoare.
Acesta e şi motivul pentru care tradiţia chineză a făcut totdeauna
o distincţie între şcolile filosofice (/ia, chin.) confucianiste, ta- .
oiste şi buddhiste şi religiile (//ao, chin.) care poartă aceste nume.
I
în ceea ce priveşte religia creştină, teologul german Holger
Kerşten, profesor de religie la Colegiul din Freiburg, dând glas
unor opinii mai generale, scria: „Ceea ce numim azi creştinism
are, într-adevăr, foarte puţin de-a face cu învăţăturile lui Iisus şi
cu ideile pe care a vrut să le răspândească. Este ceva realmente
diferit şi poate fi, mai curând, definit ca «paulinism». Multe
principii ale dogmei sunt esenţialmente străine de mesajul lui
Christos . De fapt, ele sunt, la origine, moştenirea lăsată de Pavel,
ce avea un mod de a gândi complet diferit" [14] (cap. XX C 2),
Socrates, care (cca. 468-399 î.d.C.) s-a născut la Alopece
(Attica), a fost căsătorit şi a avut trei copii. Era sobru la mâncare,
* Literal: Cartea Mutaţiilor (chin.).

2 După decesul lui Buddha, conducerea comunităţii a fost preluată de
Sriputra, care a procedat cu învăţătura originară a lui Buddha la fel ca şi Pavel
în cazul lui Iisus.
r § CAPITOLUL X 207
i
rezistent la intemperii şi la boli (a scăpat neatins de câte ori a
izbucnit ciuma la Athena), se îmbrăca modest; Aristophanes [15]
observă că umbla desculţ (cap. XV C). Nu a luat niciodată bani
pentru învăţăturile sale. El nu a scris nici o carte, făcându-se
cunoscut posterităţii mai ales prin scrierile discipolilor săi
Xenofon şi mai cu seamă Platon dar din păcate, acesta din urmă
nu a reflectat întotdeauna fidel gândirea socratică. Amicus Plato
sed magis amica veritas (lat.) - mi-e prieten Platon, dar mai
prieten mi-e adevărul.
Socrates nu ţinea prelegeri cu regularitate, ci se afla pretu¬
tindeni unde erau oameni: sărbători publice, gimnazii, stadioane.
Influenţa sa a cuprins tineretul aristocratic. El a refuzat să-şi ex¬
prime credinţa în zeităţile tutelare ale Atenei, care făceau obiectul
unei mitologii deformate [16] (cap. XIX B). Nu s-a erijat niciodată
în maestru, deşi a fost unul dintre cei mai mari înţelepţi (sophos,
. gr.; rishi, sanskr.; cheng, chin.) ai tuturor timpurilor (fapt recu¬
noscut nu doar de contemporanii săi: Platon, Xenophon etc.,
inclusiv de adversari ca Protagoras, dar şi de toţi filosofii care au
urmat). în prima parte a discuţiilor (numită eironeia, acţiunea de
.
a întreba, gr.), prin întrebări, îşi determina partenerul să-şi preci¬
zeze poziţia, încolţindu-1 în contradicţiile propriilor afirmaţii, ba
; chiar se prefăcea ignorant (nuanţă ce ar corespunde ironiei, în
sensul căpătat în vremea noastră). în a doua parte a metodei so-
g cratice ( maieutike, arta de a face să se nască adevărul, gr.; de la
ti: maia, moaşă, mamă, gr.; Maya, sanskr., e unul din numele Marii
; Mame) el îşi determina partenerul, pe cale logică, să conchidă
asupra realităţii Frumosului, Binelui, Adevărului, Justiţiei. El a
arătat că sufletul caută lucrurile frumoase, nobile, estetica, vir¬
tutea, dragostea absolută. „Dacă umblu printre voi, nu fac nimic
| altceva decât să încerc a vă convinge pe toţi, tineri sau bătrâni,
| să nu vă îngrijiţi de trupuri mai presus de orice; nici să nu vânaţi
cu atâta înverşunare averi, cât să vă osteniţi pentru suflet" [17],
Mare filosof, ca şi antecesorii săi chinezi menţionaţi mai sus, a
6
fost şi el martorul unei perioade de decadenţă. A readus în centrul
* filosofiei omul, sensul vieţii sale, dorinţele lui profunde, combă¬
tând scepticismul. Şi-a ales ca deviză inscripţia de pe frontonul
templului din Delphi: „Cunoaşte-te pe tine însuţi“ (cap. IV).
Sahaja Yoga oferă întregii umanităţi realizarea deplină a acestui

deziderat.
f
La Potidae, Socrates a încercat o experienţă mistică extraor¬
dinară, şi acest episod i-a schimbat complet cursul vieţii. în
Apologia lui Socrates, Platon arată că în acesta vorbeşte ceva
divin (daimonion, gr.) [18]. Daimonion (zeul) îi vorbea, îl în¬
demna, îl anunţa în chip profetic, iar Socrates va spune asta chiar
în timpul judecăţii sale. El numea aceasta „semnul zeului" (to tou
theou semeion, gr.) [19]. Vocea daimonion-ului este considerată
de Zeller drept „o revelaţie" ( Offcnbarung, germ.) de care Socrates
era conştient în forul lui interior [20]. „Cunoaşterea de sine" nu
era pentru marele filosof o speculaţie abstractă, ci o stare, după
cum rezultă din descrierile ce ni s-au transmis. Socrates spunea:
„Filosof este acela care îşi desprinde sufletul de trup, cât mai mult
posibil" (o philosophos apolyon... ten psychen... tou somatos,
gr.) [21]. în acelaşi dialog ni se precizează că această „despărţire"
e concepută ca o „purificare" ( katharsis, gr.): „Dar această
purificare nu-i cumva ce spuneam adineauri: despărţirea cât mai
mult a sufletului de trup şi deprinderea lui de a se concentra în
sine, de a se retrage peste tot din trup şi de a trăi - pe cât e cu
putinţă - şi în ceasul de acum şi mai târziu, el singur, cu sine
însuşi, dezlegat ca de nişte lanţuri ale trupului?4 [22], Atât din
dialogurile platonice, cât şi din indicaţiile pe care le aflăm de la
Xenophon, dar mai ales de la Diogenes Laertios (La Potidae „a
stat o noapte întreagă nemişcat în aceeaşi poziţie" [23]) şi Aulus
Gellius (precizând că aceste exerciţii erau voluntare: „inter
labores voluntaries et exercitia corporis", lat.; „el stătea în picioare,
fără repaus, în timpul unei zile şi unei nopţi, de la o auroră la alta,
fără a închide ochii, fără a se mişca, în acelaşi loc, faţa şi ochii
îndreptaţi în aceeaşi direcţie, în atitudine de meditaţie, ca şi cum
sufletul se despărţise de corpul său" [24]), rezultă că Socrates se
afla uneori în stare supranormală de conştiinţă. La proces, 1"
Socrates arăta că „face altfel decât cei mulţi" [25]. Martorii spun I
că se petrec cu el lucruri cu adevărat bizare, cărora li se dau I
felurite interpretări [26]. Platon descria cum Socrates se retrăsese I
sub un portic şi la toate chemările refuzase să vină la cină. Atunci ;
Aristodem a spus: „Lăsaţi-1 în pace. Aşa este obiceiul lui, să se 1
I
I
CAPITOLUL X 209
retragă într-un colţ, oriunde se nimereşte, stând pironit locului...

Nu-1 tulburaţi.” Mai târziu, amfitrionul Agathon i s-a adresat:
JJÎ „Vino încoace, Socrates, şi stai lângă mine, pentru ca, atingân-
du-mă de tine, să mă folosesc şi eu de adânca descoperire care s-a
înfăţişat cugetului tău în tinda vecinului, căci altfel nu ai fi plecat
de acolo” [27]. Socrates ajungea la „stăpânirea unor adevăruri”,
„îşi concentra intelectul în el însuşi” [28] (traducerea nu reflectă
exact situaţia: este vorba de concentrarea şi interiorizarea aten¬
ţiei). Bazându-se pe interpretarea dată de L. Gemet şi J.P. Vemant,
cuvântului prapides (diafragmă, gr.), întrebuinţat în legătură cu
jocul respirator, Henri Joly şi alţi autori considerau că Socrates
utiliza o tehnică respiratorie yoghină [29]. în fine, arătăm că
eudaimonia (derivând de la eudaimon, gr. - cel care a fost dăruit
cu daimonion) înseamnă literalmente beatitudine (termen
introdus ulterior de către latini) [30] sau aAanda (sanskr.; cap. IV).
Ajuns la vârsta de 70 de ani, datorită împotrivirii faţă de dic¬
tatura instaurată la Atena, a fost condamnat la moarte pentru
falsul motiv că „n-a respectat zeii şi a corupt tineretul”. Refuzând
sfatul prietenilor de a fugi în exil, a preferat să se supună legii şi
a murit bând suc de cucută, aceasta fiind una din posibilităţile
legale lăsate condamnaţilor.
Propunând o concepţie metafizică a Creaţiunii, Socrates a
pregătit afirmarea, după câteva secole, în lumea romană a
doctrinei creştine a iubirii şi sacrificiului. în fapt, el fondează
dragostea pentru înţelepciune (philo-sophia, gr.).
Marele maestru al spiritualităţii umane, cu puţin înaintea
morţii , a făcut o celebră profeţie: „Divinitatea va veni în persoană
să ne viziteze”, prevăzând astfel venirea lui Iisus. Semnalăm că
f; în teologia creştină a Evului Mediu, Socrates era considerat unul
din precursorii lui Christos, fiind adeseori inclus în genealogia
Mântuitorului. Aşa apare, spre exemplu, alături de Iisus, într-o
splendidă frescă din 1643, aflată în refectoriul mănăstirii bulgare
de la Bacikovo.
Mahomed (Cel lăudat, arab.) sau, mai exact, Muhammad
I ibn Abdallah, aparţinând clanului Hashim al tribului Koreish, s-a
născut în jurul anului 570 la Mecca. Orfan de mic, crescut de un
bunic, apoi de unchi, a devenit conducătorul caravanelor bogatei
:
i
î
văduve Khadija, cu care s-a şi însurat. Fiii săi au murit de
timpuriu, iar fiica sa Fatima s-a căsătorit cu ’Aii Ibn Abu Talib,
vărul Profetului. I
Din anul 612 a început să primească revelaţiile divine, pe
care le-a transmis mai întâi oral, înainte de a fi consemnate în
I
scris de discipolii săi, pentru a alcătui, cu mult mai târziu, Coranul,
Cartea Sfântă a Islamului, numită tanzil (pogorâre, arab.).
Mahomed nu a pretins că a făcut altceva decât să restabilească
Legea, adică revelaţia făcută de Dumnezeu lui Adam, Noe,
Avraam, Moise şi Iisus, recunoscând astfel unitatea esenţei celor
trei mari religii apărute în Orientul Mijlociu: iudaismul, creşti¬
nismul şi islamismul.
«˙
Propovăduirea noii religii, Islam (supunere, arab. - faţă de
Dumnezeu), a tulburat ordinea socială ce avea la bază politeismul
şi care era susţinută de oligarhia mercantilă. Hegira (Hijra, fuga,
arab.) către Yathrib (oraş numit, de atunci, Medina), pentru a
scăpa de ostilităţi, a avut loc la 16 iunie 622, moment ales drept ori¬
gine a calendarului musulman. Opt ani mai târziu, Profetul se reîn¬
toarce triumfător în oraşul natal, distruge vechii idoli şi proclamă
noua religie care cuprinde, practic într-un an, întreaga Arabie. Pe
bună dreptate, Schuon remarca: „Islamul s-a născut într-o at¬
mosferă de luptă; sufletul în căutare de Dumnezeu trebuie să lupte."
La întoarcerea dintr-o campanie, Profetul a spus: „Ne-am întors de
la micul război sfânt1, la marele război sfânt2" [31]. în felul acesta,
războiul sfânt (jihad, a cărui rădăcină înseamnă a se strădui, arab.)
Şf
declanşat de Profet datorită agresiunii împotriva sa, dincolo de
semnificaţia (exterioară) legată de momentul respectiv, are înţe¬
lesul luptei interioare împotriva răului din noi.
Mahomed a murit în anul 632.
Despre Mahomed se spune că nu ştia să citească, fiind numit
chiar an-Nabi al-ummi (Profetul analfabet, arab.). în Coran se
arată: „Urmaţi-1 pe Trimis, Profetul ce nu ştie să citească şi nici
să scrie“ [32]. De altfel, chiar arhanghelul Gavriil, când i-a
1 A I-jihad al-ashgur (arab.), semnificând războiul exterior.
2 Al-jihad al-akbar(atab.), având sensul de război interior.
,
V
CAPITOLUL X 211
transmis prima revelaţie pe muntele Hira, în anul 610, i-a

poruncit, în mod repetat şi zadarnic: „Citeşte!11 (96.1,3).
Venirea acestei incarnări a principiului profetic a fost prezisă
în Biblie. în Coran se spune: „El este o trimitere a Domnului
veacurilor11 (26.192) „şi el este în scripturile înaintaşilor11
(26.196). Relatează ’Ata bin Yasar: „L-am întâlnit pe ’Abdullah
bin ’Amr bin Al’Aas şi l-am întrebat: «Spune-mi de descrierea
Trimisului lui Allah care e menţionat în Torah». El a răspuns:
«Da, el e descris de Allah în Torah cu unele din calităţile ce i-au
fost atribuite in Coran.»" „Relatează ’Abdullah bin ’Amr bin
Al’Aas acest verset: «Cu adevărat te-am trimis (O, Mahomed,
pacea fie cu tine) ca martor, ca ascultător al bunelor ştiri şi ca
vestitor». Aceasta este în Coran, şi apare în Torah după cum
urmează: «Cu adevărat Noi te-am trimis (O, Mahomed, pacea fie
cu tine) ca martor, ca aducător al bunelor ştiri şi ca un vestitor,
şi ca protector al celor analfabeţi. Tu eşti robul Meu şi Trimisul
Meu, şi te-am numit Al-Mutawakkil»“ (Cel ce depinde de
Dumnezeu) [33]. în Cartea lui Isaia (29:12) citim: „Dacă dai
cartea unuia care nu ştie să citească şi-i zici: «Ia citeşte!» el
răspunde: «Nu ştiu să citesc»11. Majoritatea referirilor la Mahomed
se află însă în Deuteronom. „Domnul Dumnezeul tău îţi va ridica
din mijlocul tău, dintre fraţii tăi, un prooroc ca mine11 (18:15).
„Le voi ridica din mijlocul fraţiloi 'or un prooroc ca tine, voi
pune cuvintele Mele în gura lui, şi el le va spune tot ce-i voi
porunci Eu“ (18:18). Nu poate fi vorba de un israelit, deoarece se
foloseşte termenul fraţi şi nu seminţie. Strămoşul popoarelor
arabe e considerat celălalt fiu al lui Avraam, Isma’el (Dumnezeu
aude, ebr.), fratele lui Isaac (Geneza 21:13,18; 25:12 etc.).
Isma’el a locuit la început în pustiul Paran (21:21), după numele
muntelui din Arabia: „Domnul a venit din Sinai şi a răsărit peste
ei din Seir, a strălucit din muntele Paran şi a ieşit din mijlocul
zecilor de mii de sfinţi11 (Deuteronom 33:2). Dumnezeu îi vesteşte
lui Isaia (42:1-12) trimiterea Alesului Său, în care unii au crezut
că îl identifică pe Iisus. Alesul va fi primit cu bucurie: „Satele
locuite de Chedar să-şi înalţe glasul ! Locuitorii stâncilor să sară
de veselie: să strige de bucurie din vârful munţilor11 (42:11). Dar
Chedar e numele celui de-al doilea fiu al lui Isma’el (Geneza
25:13). Aceasta ar îndreptăţi ipoteza că proorocirea făcută lui

Isaia s-ar referi la Mahomed. Mai târziu, aflăm la Habaccuc (3:3)
următorul text ce ne trimite din nou la Paran: „Dumnezeu vine din
Teman, şi Cel Sfânt vine din muntele Paran.“ După cuvântul
Paran, în text se indică: ... Selah (oprire, ebr.). Apoi textul reia:
„Măreţia Lui acoperă cerurile şi slava Lui umple pământul .“
Putem crede că în locul opririi s-ar fi aflat un fragment ce trebuia
trecut sub tăcere (din motive lesne de înţeles, dacă se referea la
Mahomed).
în Noul Testament, loan (1:20-21) „a mărturisit că nu el este
Christosul. Şi ei l-au întrebat: «Dar cine eşti? Eşti Ilie?» Şi el a zis:
«Nu sunt!» «Eşti proorocul1?» Şi el a răspuns: «Nu!»“; căci evreii 35
aşteptau trei persoane: Ilie, Mesia şi Proorocul asemenea lui
Moise. în Coran citim: „Odinioară i-am dat Noi lui Moise
scriptura şi lui am lăsat [să-i urmeze] alţi urmaşi“ (2.81). în fine,
„Iisus le-a zis: «N-aţi citit niciodată în Scriptură că ’Piatra pe care
au lepădat-o zidarii a ajuns să fie pusă în capul unghiului; Domnul
a făcut acest lucru, şi este minunat în ochii noştri?»“ (Matei 21:42; 4
Iisus Se referea la profeţia din Psalmi 118:22-23). „De aceea vă
spun că împărăţia lui Dumnezeu va fi luată de la voi, şi va fi dată
unui neam care va aduce roadele cuvenite. Cine va cădea peste
piatra aceasta va fi zdrobit de ea; iar pe acela peste care va cădea
ea, îl va spulbera" (Matei 21:43). Comentatorii văd aici referiri la:
(a) Isma’el (piatra lepădată, căci fusese alungat în pustie împreună
-
cu mama sa Agar Geneza 21:10,14; salvat apoi de Dumnezeu
(21:17-20), Care a făcut din el un neam); (b) poporul arab; (c) §
Mahomed şi răspândirea prin forţă a Islamului.
După moartea lui Mahomed, succesorul (khalifa, arab.) venit
în fruntea religiei, Abu Bakr, a ordonat să fie strânse toate
fragmentele Coranului scrise pe frunze de palmier, omoplaţi de
cămilă, cioburi ceramice etc. Redactarea scripturii islamice va fi
realizată abia sub al treilea calif, ’Uthman (Othman), după notele
lui Zayd, fost sclav eliberat al Profetului. După stabilirea
versiunii oficiale ( Vulgata, lat.), toate celelalte variante au fost
1 Exegeza trimite la proorocul asemenea lui Moise (Deuteronom
18:15,18) -
v. mai sus.
CAPITOLUL X 213
i arse. Cu toate acestea, există o versiune a lui Ibn Masud, căreia

i-au rămas credincioşi locuitorii oraşului Kufa şi un corpus al lui
’Aii, ce prezintă suratele într-o ordine diferită şi conţine capitole
suplimentare. Aceste versiuni erau încă folosite în sec. al X-lea
când au fost condamnate oficial la Bagdad. Ca şi în cazul textului
aramaic al Vechiului Testament (cap. XX B), absenţa semnelor
pentru vocale a făcut posibilă lectura diferită a textului. La
aceasta s-a adăugat faptul că în lipsa semnelor diacritice, acelaşi
semn putea avea valenţe diferite, spre exemplu, putea fi citit b,
n, t, th sau y [34],
Este cert că în Coran au fost operate modificări, după cum
, arată însuşi textul scripturii: „Dacă ştergem semne [din Coran]
sau le uităm, aducem altele mai bune decât ele sau asemenea cu
ele“ (2.100). Semn (ayat, arab.) are sensul de verset. în altă va¬
riantă: „De câte ori scoatem un verset sau îl facem uitat, aducem
altul mai bun sau unul asemănător cu el" [35].
Chakra unde se află localizat Principiul de Maestru spiritual
(Guru) se numeşte Nabhi. Mahomed este totodată Rasăl 1 (trimis,
mesager, arab.) şi Nabi (profet, arab. şi ebr.) (cap. V relaţia:
Nabhi-Nabi-navă-navel - ombilic, engl.). Culoarea chakrei Nabhi
şi a Vidului este verdele, ca şi a întinderilor de apă, elementul
acestora. Verdele a fost adoptat de sharifi în sec. al XlII-lea,
fiind calificat drept culoarea Profetului. Al-Khidr2 [36] sau
Khadir, „cel ce va trăi până la Ziua de Apoi“ (considerat Imamul
Ascuns; cap. XIX C), este numit Profetul cel Verde [37]. El i-ar
fi apărut în această culoare, într-o viziune, celebrului sufî Ibn
Arabi (1165-1240) [38]. Tradiţia iraniană ishraqui vorbeşte de
Graal (cap. V) ca despre Cetatea Verde sau Cetatea de Smaragd
[39], datorită nestematei din care fusese făcut Sfântul Potir. Eroul
mitului Graalului, Parsifal (Parzival, germ; Perceval, fr., Percival,
engl.) era numit „Cel Verde”. Verdele e culoarea speranţei în
nemurire, a vieţii (veşnice) simbolizate de brad, copacul veşnic
verde (evergreen, engl.; cap. IV). E culoarea talismanului ce-1
i Muhammadun RasCilu ’Lluh (Mahomed, Profetul lui Dumnezeu, arab.).

2 V. cap. XII.
|
m
214 ÎN LUMINA BIBLIEI :
scapă de la moarte pe Sir Gawain, adoptat apoi de către toţi *

cavalerii Regelui Arthur.
Nu credem că e lipsit de interes să semnalăm frumoasa
descriere pe care o face Platon acestui centru subtil. „Acea parte
a sufletului care râvneşte la mâncare şi băutură1 şi la toate câte îi
sunt necesare în virtutea naturii trupului, zeii au sălăşluit-o între
diafragmă şi hotarul dinspre ombilic, formând un fel de iesle
pentru hrănirea trupului... şi au statornicit în această regiune a
trupului facultatea de prevestire2 ca să participe şi ea cumva la
adevăr. Drept semn că Divinitatea însăşi a dăruit prevestirea
slabei minţi omeneşti stă faptul că, atâta vreme cât omul e stăpân
pe mintea lui, el nu e în stare de inspiraţie şi veridică prevestire,
ci numai fie în timpul somnului, când puterea lui de înţelegere se
află înlănţuită, fie datorită vreunei boli profetice, fie când
inspirată de Divinitate se află abătută de la starea ei firească. Iar
omului aflat în starea sa normală îi revine să înţeleagă, după ce
şi le-a amintit, cele rostite, în vis sau în veghe, de către forţa
prevestirii şi a inspiraţiei" [40].
In capitolul următor vom afla mai multe despre darul pro¬
feţiei şi al altor puteri, hărăzite de Duhul lui Dumnezeu.
NOTE
[1] N.Q.,p. 125 (3.79).
[2| Scholem, Cabala..., p. 25.
[3| NHL, The Testimony of Truth 44.2.
[4] Ibid. 43.26.
15] The Gospel of Philip 67. 26-27.
[61 Ibid. 61.29-31.
[7J Warren Meyer, Man-and-Plant Communication. Interview with Marcel
Vogel, în Unity 153, nr. 1, 9-12, ian. 1973; apud Tompkins, Bird, op.
cit., p. 45.
[8] Tompkins, Bird, op. cit., p. 49.
[91 Apud Schuon, Despre unitatea..., p. 148.
1 10] Zoharul..., p. 134; Zoharl, 270b-271a.
1 Nabhi controlează digestia.
2 Darul profeţiei. Nabhi este guvernat de principiul de Profet Primordial.
CAPITOLUL X 215
[ll| Geoffrey of Monmouth, Vita Mcrlini, John Jay Parry, University of

Illinois Studies, în Language and Literature, voi. X, nr. 3, august 1925,
rând 555 sq.
[ 12| V. Grigorieff, Religions du monde entier. Marabout, Alleur, 1989, p. 58.
Dowson, op. cit., pp. 132-133,253.
: 1 13]
[14] Kersten,op.cit,p. 10.
§!s: 1 15 1 Aristophanes, Norii, v. 363.
Kg [ 16] De Riencourt, op. cit., p. 68.
[17] Platon, Apologia lui Socrate, 30a-c.
[18] Ibid., 3 Id.
[19] Platon, Phaidros, 242b-c; Euthydemos, 272e; Apologia, 3 Id, 40a, 4 1 d
etc.; Xenophon, Memorabilia I, 1,2; I, 4, 15.
[20] Eduard Zeller. Die Philosophic des Griechen, II, 1, O.R. Reisland,
Leipzig, 1922, ed. a V-a, p. 79.
[21] Platon. Phaidon, 64c-65a.
1 22] Ibid., 67c.
[23| Diogenes Laertios, Vieţile şi doctrinele filosofilor, 11,23.
|24| Aulus Gcllius, Nodes Atticac, II, 1.
[25| Platon, Apologia, 20c.
1 261 Henri Joly, Le Renversement platonicien, J . Vrin, Paris, 1974.
1 27 1 Platon, Symposion, I74a-I75b (trad. Şt. Bezdechi), Fundaţia Culturală
Regală „Regele Mihai I“, Bucureşti, 1944.
1 1 Ibid., 174d.
28
|29| Joly, op. cit., p. 69 sq; Roger Godel, Socrate et le sage indicn, Lcs Belles
Lettres, Paris, 1953.
[30] A.J. Festugierc, Contemplation et vie contemplative selon Platon, J. Vrin,
Paris, 1975, ed. a lV-a, pp. 269, 275.
[31] Schuon, Să înţelegem..., p. 63, 121, 231; apud Titus Burckhardt,
Introduction aux doctrines esotâriques del ’Islam, Messerschmitt, Alger,
p. Derain, Lyon, 1955.
1 32] NQ1A51.
[33] Sahih Al-Bukhari, voi. 3, Hadith 335 şi 362.
[34] Dominique Sourdel, Janine Sourdel-Thomime Civilizaţia Islamului
clasic, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1975, voi. 1, pp. 149-155.
[35] The Korun 2.100, (trad. A.J. Arberry); Sourdel, op. cit., p. 149.
[36] Menţionat spre pildă în Sahih Al-Bukhari, voi. 6, Hadith 249.
[37] Coranul, op. cit., prefaţa lui lospiescul, p. 52; Baring, Cashford, op. cit.,
pp. 412, 707.
[38 1 Henry Corbin, Imagination in the Sufism oflbn Arabi, Bollingen Series
XC1, Princeton University Press, Princeton, 1969, pp. 55-67.
|39] Jean-Paul Bourre, La quite du Graal, Dervy, Paris, 1903.
[40] Platon, op. cit., Timaios, 70 d-e, 71 d-c.
[
CAPITOLUL XI
DUHUL LUI DUMNEZEU
A. PROFEŢII
„Nu voi veţi vorbi, ci Duhul Tatălui vostru va

vorbi în voi.“
Matei 10:20
Multe dintre personalităţile care au făcut obiectul capitolului

anterior au avut ca trăsătură comună darul profeţiei, pe care îl
deosebim de premoniţie (previziunea evenimentelor viitoare).
Profeţii sau proorocii era mesageri, purtători ai cuvântului lui
Dumnezeu, pe care El l-a transmis prin revelaţie, de unde rezultă
că profeţia este un dar divin.
Pentru moment, ne mărginim să arătăm că premoniţia şi
celelalte fenomene paranormale îşi pot avea sursa în manifestări
oculte provenind din relaţia cu spiritele defuncţilor, ceea ce
exclude obârşia divină; am putea spune chiar că este opusă
acesteia. Vom reveni cu amănunte în capitolele XV C şi XX D.
Dar profeţia dată de Divinitate este numai manifestarea
exterioară, efectul. Care este însă cauza ei? La această întrebare,
:
CAPITOLUL XI 217
Biblia răspunde cât se poate de clar: toţi proorocii, cei mari ca şi

cei mărunţi, aveau Duhul Domnului.
Referirile biblice despre profeţi sunt atât de numeroase, încât
nu ne putem permite să le redăm pe toate; vom indica însă unele
trimiteri pe care cititorul le poate consulta, la nevoie. în Vechiul
Testament există peste patruzeci de asemenea menţiuni; în
schimb, literatura neotestamentară e mult mai săracă: Matei 3:11,
loan 7:39, 14:16-17; 15:26; 20:22; Faptele Apostolilor cuprind
cam un sfert din cazurile citate în textele veterotestamentare.
Mare e numărul celor care au primit Duhul lui Dumnezeu
(sau Duhul Sfânt, denumire uzitată în Noul Testament): Iosif
(Geneza 41:38), Beţaleel (Exod 35:31), Moise (Numeri 11:17),
cei 70 de bătrâni aleşi de Moise (11:25), Balaam (24:2-3), Iosua
(27:18), Othniel (Judecători 3:10), Ghedeon (6:34), Iefta (11:29),
Samson (14:6,19), Saul (1 Samuel 10:6 etc.), David (16:13),
trimişii lui Saul (19:20), Ilie (1 Regi cap. 17), Elisei (2 Regi
2:15), Amâsai (1 Cronici 12:18), Azaria (2 Cronici 15:1),
Iahaziel (20:14), Zaharia (24:20), Daniel (Daniel 4:8) etc., etc.,
numai din Vechiul Testament.
Să vedem acum ce însuşiri (uneori trecătoare) le conferea
Duhul Domnului celor care-L primiseră.
în primul rând, darul de a prooroci.
Dumnezeu „a luat din duhul care era peste el1 şi l-a pus
peste cei şaptezeci de bătrâni. Şi de îndată ce duhul s-a aşezat
peste ei, au început să proorocească; dar după aceea n-au mai
proorocit" (Numeri 11:25). „Atunci Duhul lui Dumnezeu a venit
peste el. Balaam şi-a rostit proorocia" (24:2-3). în întâia lui carte,
Samuel relatează despre Saul: „Duhul lui Dumnezeu a venit peste
el, şi el a proorocit în mijlocul lor“ (10:10). „Duhul lui Dumnezeu
a venit peste trimişii lui Saul, şi au început şi ei să proorocească"
(19:20). „Voi trimite Duhul Meu peste orice făptură; fiii şi fiicele
voastre vor prooroci" (Ioel 2:28, reluat cu unele modificări în
. Fapte 2:17). „Tu ai zis prin Duhul Sfânt, prin gura părintelui
nostru David" (Fapte 4:25).
* Este vorba de Moise.

în Coran se vorbeşte de Ruh-ul-Lah (Duhul lui Dumnezeu,

arab.). El transmite revelaţia (42.52), sau îl asistă pe ’Isa (Iisus,
arab.) (2.81). „într-adevăr, Mesia Iisus, fiul Măriei, este un trimis
al lui Dumnezeu şi Cuvântul Său pe care L-a pus în Maria şi Duhul
Său (Ruh)“ (4.169). De asemenea, întâlnim termenul Hukman '
(profeţie, arab.) (26.83; 28.13). Al-Hikmah (arab.) înseamnă,

literal, înţelepciune, dar şi cunoaştere (pricepere) (2.272;
3.43,48,73,75; 4.57,113; 17.41; 31.11; 33.43; 43.63; 62.2).
Duhul Domnului dădea şi alte puteri speciale (siddhi, sanskr.), *
de exemplu psihice: „Bătrânii vor avea vise, şi tinerii voştri vor
avea vedenii** (Ioel 2:28), sau puteri fizice neobişnuite: „Duhul
Domnului a venit peste Samson; şi, fără să aibă ceva în mână,
Samson a sfâşiat un leu cum se sfâşie un ied“ (Judecători 14:6).
Tot despre Samson ni se spune: „Duhul Domnului a venit peste
el, şi s-a pogorât la Ascalon. Acolo a ucis treizeci de oameni**
(14:19).
In Coran: „El îi întăreşte cu duh de la Sine** (58.22).
Duhul lui Dumnezeu l-a „prefăcut în alt om“ pe Saul, după
ce a fost uns împărat (1 Samuel 10:6), iar pe alţii i-a făcut căpe¬
tenii. Yahweh îi spune lui Moise: „Voi lua din duhul care este
peste tine, şi-l voi pune peste ei ca să poarte împreună cu tine sar¬
cina poporului, şi să n-o porţi tu singur** (Numeri 11:17). „Daniel,
însă, întrecea pe toate aceste căpetenii şi pe dregători, pentru că
în el era un duh înalt** (Daniel 6:3).
Pe Beţaleel „l-a umplut cu Duhul lui Dumnezeu, duh de
înţelepciune, pricepere şi ştiinţă pentru tot felul de lucruri** (Exod
35:31). „Le-ai dat Duhul Tău cel bun, ca să-i faci înţelepţi** I
(Neemia 9:20). „în om, duhul, suflarea1 Celui Atotputernic dă
priceperea. Nu vârsta aduce înţelepciunea" (Iov 32:8-9). Fiul lui
Nabucodonosor îi spune lui Daniel (5:14): „Am aflat despre tine
că ai în tine duhul dumnezeilor, şi că la tine găsesc lumini,
pricepere, şi o înţelepciune nemaipomenită". într-adevăr, Daniel
a ştiut să interpreteze visul lui Nabucodonosor, care a recunoscut:
„Toţi înţelepţii din împărăţia mea nu pot să mi-1 tâlcuiască; tu însă
poţi, căci ai în tine duhul dumnezeilor sfinţi" (4:18). Acesta a fost
1 V. cap. XI D.
CAPITOLUL XI 219
şi motivul pentru care împăratul „l-a pus mai mare peste vrăjitori,
cititori în stele, haldei1 , ghicitori” (5: 1 1). Numindu-1 „căpetenia
vrăjitorilor” Nabucodonosor i-a spus: „Ştiu că ai în tine duhul
dumnezeilor sfinţi, şi că pentru tine nici o taină nu este grea; deci
tâlcuieşte-mi vedeniile, pe care le-am avut în vis” (4:9). Despre
Iosif, care interpreta şi el visele faraonului, acesta spune: „Am
putea noi oare să găsim un om ca acesta care să aibă în el Duhul
lui Dumnezeu?” (Geneza 41:38).
Lui Zaharia (12:10) Domnul i-a zis: „Voi turna peste casa lui
David şi peste locuitorii Ierusalimului un duh de îndurare şi de
rugăciune.”
B. PĂSTRAREA SECRETULUI
„Nu este nimic ascuns care nu va fi desco¬

perit, şi nimic tăinuit care nu va fi cunoscut.“
Matei 10:26
Profeţii despre care aminteşte Biblia nu au fost singurii

I cărora harul divin le-a dăruit puteri neobişnuite. Istoria spiritua¬
lităţii menţionează o serie de alte exemple. Aceşti aleşi au avut
probabil în vedere ignoranţa oamenilor din acele timpuri, care
i-ar fi putut conduce la acţiuni rele, iar exemplele nu lipsesc. Ei
au decis că modalitatea de acces la asemenea puteri trebuia să fie
protejată de curiozitatea maselor printr-un strict secret.
Exemplele nu lipsesc din Vechiul Testament. Vom menţiona
mai întâi câteva pasaje din Cartea proorocului Daniel. Mihail,
îngerul trimis de Dumnezeu, îl vesteşte pe profet că cele rostite
de el vor rămâne un secret pentru cei neautorizaţi („cei răi”),
fiind dezvăluite celor drepţi în momentul învierii, al mântuirii
(Realizarea Sinelui): „Du-te, Daniele! Căci cuvintele acestea vor
fi ascunse şi pecetluite până la vremea sfârşitului... nici unul din
l Chaldeeni, cu semnificaţia de magicieni.

cei răi nu va înţelege, dar cei pricepuţi- vor înţelege" (12:9-10).

„în vremea aceea poporul tău va fi mântuit, şi anume oricine va
fi găsit scris în carte... Cei înţelepţi vor străluci1 ca strălucirea
cerului, şi cei ce vor învăţa pe mulţi să umble în neprihănire vor
străluci ca stelele, în veac şi în veci de veci". Tu, însă, Daniele,
ţine ascunse aceste cuvinte, şi pecetluieşte cartea, până la vremea
sfârşitului. Atunci multi o vor citi si cunoştinţa va creste"
(12:1,3-4).
La rândul său, profetul Isaia consemna: „Du-teacum - zice
Domnul - şi scrie aceste lucruri înaintea lor pe o tăbliţă, şi sapă-le
într-o carte, ca să rămână până în ziua de apoi, ca mărturie pe ve¬
cie şi în veci de veci" (30:8). Dar în clipa învierii, „în ziua aceea,
surzii vor auzi cuvintele cărţii" (29:18).
Străvechile învăţături din India nu făceau excepţie de la
regulă. Iată ce spune în această privinţă Theofil Simenschy:
„Pentru a înţelege învăţăturile mistice este neapărat nevoie de
iniţiere de către un învăţător potrivit. Aceasta este cauza pentru
care, de cele mai multe ori, un european nu înţelege aproape
nimic din învăţătura ei esoterică (secretă), aşa cum o găsim, de
pildă, în Upanishade sau în filosofia numită Yoga" [1]. Şi, am
adăuga noi, este totodată cauza care a favorizat apariţia unor falşi
maeştri de aşa-zisă yoga. în Upanishade citim: „Acest secret, cu
totul misterios, nu va fi împărtăşit nimănui care nu e fiu sau elev
şi care nu a atins încă liniştea", iar un text asemănător se găseşte
în Bhagavad-Gita [2]. De altfel, Upanishade pretutindeni descris
cu ajutorul cuvântului echivalent rahasyam (secret, mister, sanskr.), â
deoarece constituie o doctrină secretă, ascunsă, ce dezvăluie
satyasya astyam (adevărul adevărului, sanskr.).
„Cel ce ştie, nu vorbeşte; iar cel ce vorbeşte, nu ştie", spunea
Lao-Tse [3]. j
Mai aproape de noi, Platon ne-a oferit multe mostre ale 1
profundei cunoaşteri socratice şi am văzut că ele nu pot fi deco- J!
date decât de posesorul unei chei. C. Partenie, autorul unor co-
mentarii la Timaios [4], arată despre unele texte ale acestui filosof I
[5] că „au fost interpretate de către adepţii doctrinei nescrise ca I
i Este vorba de manifestarea luminoasă ce însoţeşte iluminarea (cap. XI E).
.
CAPITOLUL XI 221
fiind o aluzie a lui Platon la acea teorie esoterică a primelor

principii, ce trebuia comunicată numai celor iniţiaţi. Cei care
susţin existenţa unei doctrine orale a lui Platon se bazează pe
mărturia lui Aristotelis - care în Physica [6] face o referire la
învăţăturile nescrise (agrapha dogmata, gr.) ale lui Platon - şi pe
o serie de mărturii ale autorilor antici [7], în care se fac referiri la
un discurs intitulat Despre Bine, pe care Platon l-a ţinut fie public,
fie într-un cerc restrâns. Ipoteza privitoare la caracterul esoteric al
acestui discurs poate fi susţinută şi prin câteva pasaje din scrierile
lui Platon [8] în care se spune că subiectul referitor la primele
principii nu poate fi înţeles de către necunoscători .“
La rândul său, Aristotelis (384-322 î.d.C.) rezerva învăţă¬
turile sale mai speciale, numite acroamatice (akroamatikos, gr.),
unor discipoli aleşi, între care s-a numărat şi Alexandru cel Mare.
î Am văzut că Realizarea Sinelui este asociată unei stări de
bucurie sau beatitudine (ananda , sanskr.). Privită din această
perspectivă, porunca: „Nici un străin nu se poate amesteca în
! bucuria ei1" (Proverbe 14:10) dezvăluie specificul secret al
j învăţăturii.
I Cartea iui Enoh subliniază în dese rânduri caracterul esoteric
: al celor aflate de autor. „îngerul mi-a arătat primele şi ultimele
I - taine ale Cerului şi ale Pământului, pe marginile Cerului, şi în
temeliile sale, în lăcaşurile vânturilor*1 [9]. De asemenea, se
! menţionează păstrarea tainelor faţă de cei neautorizaţi, căci
despre îngerii căzuţi se arată: „Le spun lor, acestor inteligenţe
Jj cereşti: Voi aţi avut Cerul pentru a locui; dar tainele cele mai
ascunse nu v-au fost arătate** [10].
j Se ştie că vârfurile academiei fariseice comunicau discipo-
I Iilor preferaţi anumite secrete cum ar fi Lucrarea carelor
(Ezechiel 1:), Lucrarea Creaţiunii (Geneza 1:), Numele Secrete
ale lui Dumnezeu. Josephus Flavius arată că esenienii ţineau
ascunse de lume anumite secrete [11].
I Este lesne de înţeles că, acum două mii de ani, poporul evreu
nu putea fi pregătit să recepteze mesajul lui Iisus; de aceea,
Mântuitorul rezervase unele lucruri numai pentru discipolii Săi.
I
. i A inimii.
„Ucenicii s-au apropiat de El şi I-au zis: «De ce le vorbeşti în

pilde?» Iisus le-a˙ răspuns: «Pentru că vouă v-a fost dat să I
cunoaşteţi tainele împărăţiei cerurilor, iar lor nu le-a fost dat»"
(Matei 13;10-11; Marcu 4:10-11; Luca 8:9-10). „Iisus a mai făcut
înaintea ucenicilor Săi multe alte semne care nu sunt scrise în
cartea aceasta" (loan 20:30; 21:25). Iar în Vechiul Testament
citim: „înveleşte această mărturie, pecetluieşte această
descoperire, întru ucenicii Mei“ (Isaia 8:16).
Deloc puţine au fost situaţiile în care cuvintele lui Iisus nu
erau înţelese nici de apostoli. „Petru a luat cuvântul, şi I-a zis:
«Desluşeşte-ne pilda aceasta». Iisus a zis: «Şi voi tot fără price¬
pere sunteţi?»" (Matei 15:15-16; a se vedea si 16:9; Marcu 6:52; I
7:18; 8:17,21; 9:10,32; 10:38; Luca 2:50; 9:45; 18:34; 24:25,45;
loan 10:6; 12;16). La rândul său, Isaia scrisese dezamăgit: „Toată
descoperirea dumnezeiască a ajuns pentru voi ca vorbele unei
cărţi pecetluite. Dacă o dai cuiva care ştie să citească, şi-i zici: «Ia
citeşte!», el răspunde: «Nu pot, căci este pecetluită!»" (29:11).
Evanghelia după Egipteni îl credita pe Iisus cu o învăţătură
mistică privată. Scrierile apocrife, adică ascunse, pretind să
conţină aceste învăţături secrete. Clement din Alexandria arăta că
„Domnul a poruncit în anumite Evanghelii [să se păstreze]:
«secretul Meu pentru Mine şi fiii casei Mele»" [ 12]. Şi în alt text
al aceluiaşi alexandrin: „Căci ne amintim cum Domnul şi
învăţătorul nostru ne însărcinase, spunând: «Veţi păstra secretele
Mele pentru Mine şi pentru fiii casei Mele»" [13].
Este un fapt indubitabil că scripturile sunt depozitarele unei
-a
învăţături ascunse şi, în particular, că Bibiia este depozitara unor
cunoştinţe secrete. Desigur, nu este vorba de cele înci frate cu un
cod informatic cum pretinde - cu mult talent pentru senzaţional,
dar cu tot atât de puţină credibilitate - M. Drosnin în Codul Bibliei
[14], unde se afirmă că Pentateuchul ar fi fost codificat pe
calculator dc autorul său (divin sau nu) pentru a ne prezice viitorul.
I
Am arătat că lectura textelor poate dezvălui mai multe
sensuri, dincolo de cel literal, aparent (cap. IV). Pentru a da un
singur exemplu în acest sens, amintim că fiecare evocare a
alegoriilor chakrelor expuse în Apocalipsă se încheie cu porunca
de şapte ori repetată: „Cine arc urechi, să asculte ce zice Bisericilor
m
CAPITOLUL XI 223
Duhul" (2:7,11,17,29; 3:6,13,22). în epistolele din Noul Testa¬

ment se vorbeşte în dese rânduri de „taina... descoperită acum
sfinţilor apostoli şi prooroci ai lui Christos prin Duhul" (Efeseni
3:3-5,9; 1:9; 6:19; Romani 16:25; 1 Corinteni 2:7; 4:1; Coloseni
1:26; 2:2; 4:3). Sublinierea sensului esoteric al Scripturilor prin
avertismentul „Cine are urechi, să asculte" care revine frecvent
în Noul Testament (Matei 11:15; 13:9,43; Marcu 4:9; Luca 8:8
etc.), apare şi în Coran: „întru aceasta sunt semne pentru poporul
ce aude" (16.67; 2.159,205,217,221,230,242 etc.).
Zoharul ne oferă un exemplu de îndemn la însuşirea
învăţăturii secrete: „Rabbi Simeon şi-a început una din conferinţe
prin exordiul următor: «Eu pun cuvintele Mele în gura ta şi te
acopăr cu umbra mâinii Mele, ca să întind ceruri noi şi să înte¬
meiez un pământ nou»1. Aceste cuvinte ale Scripturii ne fac să
vedem cât de important este pentru om să se străduiască zi şi
noapte să studieze doctrina esoterică" [15].
Păstrarea cu străşnicie a tainelor spiritualităţii va caracteriza
1 Biserica creştină. Desigur, acest fapt nu era apanajul ei exclusiv,
după cum scria Origen (185-254): „Faptul că anumite doctrine
sunt ascunse mulţimii, pentru a fi dezvăluite numai după ce
J
.
învăţăturile exoterice au fost transmise, nu este o particularitate
f a creştinismului" [16]. După opinia aceluiaşi autor, „creştinii se
împart în două categorii: cei care cred şi cei care cunosc...
1 Revelaţia le oferă celor simpli instruire morală, iar celor desăvâr¬
şi şiţi - gnoza" [17], Irineu (130-202) arăta că tradiţia nu a fost
transmisă prin scris, ci prin viu grai şi priveşte „secretele miste¬
rioase propovăduite de apostoli celor perfecţi, fără ştirea
14 celorlalţi" [18]. Chirii al Ierusalimului (315-380) mărturisea:
j% „Chiar în faţa catechumenilor2 nu vorbim limpede despre
| mistere, ci vorbim adesea despre multe, într-un fel ascuns, încât
* acei credincioşi care ştiu, pot să înţeleagă, iar cei care nu ştiu, să
H nu fie contrariaţi" [19]. în secolul al V-lea, Dionisie Areopagitul
avertiza: „Vezi ca nimeni dintre cei neiniţiaţi să nu audă aceste
I lucruri" [20]. Vuillaud, un autor catolic contemporan, arată că
* Isaia 51:16.
2 Persoană adultă pregătită spre a primi botezul, în creştinismul primitiv.
„partea secretă a dogmei constituia revelaţia rezervată iniţiaţilor

sub numele de «disciplina arcanului». Tentzelius pretindea că
f1 r
originea acestei «legi a tainei» e situată la sfârşitul sec . al II-leâ... f
Emmanuel Schelstratos, bibliotecar al Vaticanului, o constata pe
bună dreptate în veacurile apostolice... Apostolii şi Părinţii au
s
păstrat în secret şi tăcere «Mărirea Tainelor»; Dionisie Areo-
pagitul a căutat cu dinadinsul utilizarea unor cuvinte obscure...
Proorocii şi Christos însuşi nu au dezvăluit divinele arcane cu
limpezimea care să le facă pe înţelesul tuturor" [21]. Nici nu
putem bănui ce secrete adăpostesc depozitele celebrei, dar greu
accesibilei Biblioteci Vaticane. Puţini le-au cunoscut şi încă şi
mai puţini le-au divulgat; ceilalţi au luat cu ei în mormânt ceea ce
aflaseră. Pentru a ne face o idee despre imensitatea acestei tainiţe,
arătăm că lungimea rafturilor părţii secrete a bibliotecii totali¬
zează zeci de kilometrii
în ciuda tuturor celor arătate, chiar cele mai bine păzite
secrete sunt până la urmă dezvăluite căci, după cum glăsuieşte f?
Evanghelia: ,',0 cetate aşezată pe un munte nu poate să rămână
ascunsă" (Matei 5:14). în cele ce urmează, vom vedea mai amă¬
nunţit despre ce este vorba în cazul manifestărilor energiei secrete
Kundalini.
C. BRIZA RĂCOROASĂ
„Darurile Tale infinite sosesc la mine doar în

aceste neînsemnate mâini ale mele."
r
Rabindranath Tagore
Kundalini se află la baza oricărei revelaţii şi a oricărei

evoluţii spirituale. De aceea, majoritatea tradiţiilor religioase
se referă la ea, într-o măsură mai mult sau mai puţin
simbolică.
CAPITOLUL XI 225
în tradiţia iudeo-creştină, Kundalini este cunoscută

sub denumirea de Sfântul Duh. Spirit derivă de la spiritus1 (suflu,
- vânt; spirare - a respira, a răsufla, lat.; se observă relaţia suflu-
suflare-suflet), iar corespondentul său de origine slavă este duh,
având aceeaşi semnificaţie. în consecinţă, Sfântul Duh semnifică
3 Sfântul Suflu, Sfânta Briză (adiere). Sub aspect etimologic,
Tetragrama YHWH este o modificare a verbului a fi care
înseamnă şi a sufla (ebr.). Cuvântul semitic pentru vânt este hwy.
" Merlin Stone consideră că Yahwch este apropiat de sanskritul
Yahveh care are înţelesul de pururea curgător [22] .
Am văzut (cap. II) că „omenirea este interfaţa conştientă în¬
tre domeniul fizic şi cel spiritual. Această interfaţă este accesibilă
fără efort fizic sau mental, printr-un proces spontan2 şi natural.
Perceperea se face prin sistemul nervos central, ca senzaţii fizice;
este o manifestare, nu o teorie sau un concept imaginar... In pofida
naturii subtile a acestor niveluri profunde, ele pot fi demonstrate
| fizic, adică simţurile noastre fizice confirmă adevărul acestei
realităţi3. Este o realitate ce nu poate fi abordată pe cale raţională,
deşi raţiunea o poate observa şi îi poate confirma sau infirma
prezenţa. Metodele ştiinţifice pot să îi verifice, de fapt, rezulta¬
tele4 dar, desigur, nu o pot explica în întregime" [23]. Una din
manifestările imediate ale trezirii energiei Kundalini se resimte
sub forma unei adieri răcoroase perceptibilă deasupra Sahasrarei
I (creştetul capului, fbntanela) sau corespondenţei acestei chakre în
centrul palmelor (sau al tălpilor) . Experienţa Realizării Sinelui se
confirmă, deci, prin resimţirea acestei brize răcoroase. Mărturie
stau miile de persoane care au primit Realizarea Sinelui de la Shri
Mataji Nirmala Devi cu ocazia programelor publice desfăşurate
la Bucureşti, în fiecare an, începând cu 1990. Fenomenul este
descris de un ziarist român care a participat personal la experi¬
ment [24], ca şi de L. Heart [25].
La rândul lor, Tompkins şi Bird citează fapte asemănătoare.
„Vogel simţea în mod tangibil... în palmele mâinilor sale, un fel
*Echivalentul lui pneumu(gr.).

2 Sahaj (sanskr.).
3 Ca parestezii (cap. X).
4 Spre pildă, sub formă de lumină (cap. XI E).
F
de energie... El resimţea o impresie de uşoară răcoare urmată de
ceea ce descria drept un fel de pulsaţii1* [26].
Am văzut că încă în Vechiul Testament, Duhul lui Dum¬
nezeu era prezentat ca inspirator (suflul interior) al profeţilor.
„Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu** (2 Timotei 3:16).
în Coran citim: „Şi aşa trimiserăm Noi la tine un duh1, cu o
descoperire la porunca Noastră** (42.52).
în deschiderea primei cărţi veterotestamentare citim despre
Duhul lui Dumnezeu (Ruah Elohim, ebr.; etimologic: Suflarea lui
Dumnezeu) (Geneza 1:2). Este suflul divin ce iese din gura
Domnului, care creează şi întreţine viaţa. „Domnul Dumnezeu a
făcut pe om din ţărâna pământului, i-a suflat în nări suflare de
viaţă, şi omul s-a făcut astfel un suflet viu“ (2:7). „Duhul lui
Dumnezeu m-a făcut, şi suflarea Celui Atotputernic îmi dă viaţă**
(Iov 33:4; 32:8). „Duhule, vino din cele patru vânturi, suflă... ca
să învieze" (Ezechiel 37:9). „Le iei Tu suflarea: ele mor, şi se r
întorc în ţărâna lor. îţi trimiţi Tu suflarea: ele sunt zidite, şi
înnoieşti astfel faţa pământului** (Psalmi 104:29-30). De unde şi
vechea rugă creştină: „Vino, Duhule Sfânt, umple inimile cre¬
dincioşilor Tăi, aprinde în ei focul sfânt al dragostei Tale, trimite
Duhul Tău, şi totul va fi creat; şi vei înnoi faţa pământului** [27].
După moarte, „se întoarce duhul la Dumnezeu, Care l-a dat“
(Eclesiast 12:7). „Doar o suflare mi-i viaţa** (Iov 7:16). într-un
episod despre proorocul Ilie se spune: „După foc va fi adiere de
vânt lin şi acolo va fi Domnul** (3 Regi 19:12) [28]. Vântul e
trimisul (manifestarea) Divinităţii: „Din vânturi îţi faci soli**
(Psalmi 104:4). Această manifestare implică interiorul: „Suflarea
omului este o lumină a Domnului care pătrunde până în fundul j
rărunchilor" (Proverbe 20:27). „Omul! Zilele lui sunt ca iarba, şi
înfloreşte ca floarea de pe câmp, când trece un vânt peste ea"
(Psalmi 103:15-16). Dintr-un Hadith rezultă că verdeaţa (iarba) e
asociată răcorii. Ruah mai apare tradus prin suflare (Psalmi
119:131; 135:17), suflarea Celui Atotputernic (Iov 32:8) etc. în
Septuaginta acest suflu este pneuma (gr.).
1 Ruhan (inspiraţie, suflu. duh. arab.).
CAPITOLUL XI 227
înţelepciunea lui Solomon exprimă relaţia existentă între Marea

Zeiţă, numită aici Hokhmah (înţelepciune, ebr.; Sophia, gr.;
Sapientia, lat.), adică Puterea lui Dumnezeu (Adi Shakri, sanskr.)
şi Suflul Sfânt: „Ea este suflul puterii lui Dumnezeu" [29].
Marduk, zeul suprem din Babilonia, poruncea celor şapte
vânturi. De obicei ele erau furtuna, vârtejul, uraganul, dar şi
„vântul care nu are egal" [30].
Anaximandros vedea universul ca pe un organism (cap. II)
animat de pneuma (suflu, suflare, gr.), respiraţia cosmică [31] (cap.
I). în Odiseea întâlnim descrierea: „Pe câmpii Elizee1... pururea
suflare lină adie" [32]. La rândul său, Virgiliu îndemna: „regradere
ad Auras" (să urci din nou la sufluri, lat.). Hermes, po-sesorul
caduceului (cap. IX), era totodată stăpânul suflurilor. Caliban
aminteşte de „dulcile adieri care dau bucurie şi nu fac rău" [33].
Enoh declara: „Am văzut vânturile care suflă în înaltul
Cerului, cele care se înalţă între Cer şi Pământ" [34],
„Spiritus ubi vuit spirat: et voce eius audis, sed necis unde
veniat, aut quo vadat; sic est omnis , qui natur est ex spiritu" („Vân¬
tul suflă încotro vrea, şi-i auzi vuietul; dar nu ştii de unde vine, nici
încotro merge; tot aşa este cu oricine este născut din Duhul", lat.)
(loan 3:8; Eclesiast 11:5). „A suflat peste ei, şi le-a zis: «Luaţi Duh
Sfânt!»" (loan 20:22). După ce Iisus a înviat, îi vesteşte pe ucenici:
„Nu după multe zile veţi fi botezaţi cu Duhul Sfânt" (Fapte 1:5). Şi,
I intr-adevăr: „în ziua Cincizecimii2 erau toţi împreună în acelaşi loc.
Deodată a venit din cer un sunet, ca vâjâitul unui vânt puternic şi
a umplut toată casa unde şedeau ei" (2:1-2).
în contextul celor de mai sus, vom semnala o particularitate
interesantă ce apare în limba română. Iisus este Cuvântul, iar
acest Nume cuprinde în el Vântul, adică Briza Divină. De altfel,
în înţelepciunea populară se zice: „Pe unde iese cuvântul, iese şi
sufletul" - în dublul sens de suflet şi suflu, suflare.
Origen arăta că psychâ (suflet, gr.) provine de la psychros
(rece, mase., gr.). El se baza probabil pe faptul că Aristotelis
S I Tărâmul vieţii veşnice, al sufletelor complet purificate, adică al acelora

ce şi-au redobândit puritatea originară.
2 De Rusalii.
afirmase că la originea cuvântului psychâ se pune cuvântul

psychron (forma neutră) din Cauza suflului şi a senzaţiei de frig
(ktapsyxis, gr.) şi aceasta e denumirea corectă a sufletului [35]-, Ţ
făcând astfel apropierea de răcoarea ce însoţeşte briza.
între celebrele manuscrise de la Qumran (Marea Moartă)
s-a găsit un text ce glăsuia aşa: „Atunci va sufla un vânt (nou) şi
va trece, iar puterea lui el o va socoti zeul său“ [36].
Scripturile gnostice ne aduc alte referiri la briza răcoroasă.
„Un strop din Lumină şi Spirit a căzut în regiunile inferioare1 ale ...
Atotputernicului în haos... Acel strop a revelat formele lor prin
briză, ca un suflet viu“ [37]. „Când acestea s-au întâmplat prin
voinţa Mamei Sophia, aşa încât Omul nemuritor să-şi împreune
laolaltă straiele... (el) a întâmpinat apoi suflul acelei brize“ [38],
Mama Sophia a spus: „De aceea am venit atunci aici, pentru ca '
ei să poată fi uniţi cu Spiritul şi cu Briza, ca [...] şi Briza, şi să

.
poată deveni din doi unul, exact ca dintâi, ca să poată culege i

multe roade şi să se înalţe până la El, Care este de la început, cu
nespusă bucurie şi glorie şi [cinste şi] har al [Tatălui Univer-
sului]“ [39]. „Este Fundamentul care suportă fiece mişcare a
Eonilor care-I aparţin puternicei Glorii. Este Fundaţia oricărei
fundaţii. Este Suflarea Puterilor" [40].
O serie de manuscrise nestoriene, descoperite în China, se
referă şi ele la Sfânta Briză, care e numită, între altele, Vântul
Marii Indurări [41], Vântul Rece, cu precizarea traducătorului,
Prof. Saeki, că acesta semnifică Duhul Sfânt [42], Iată, în con¬
tinuare, câteva extrase. „Domnul cerurilor a făcut astfel «Vântul &
Rece» să intre într-o fecioară pe nume Mo-yen“ (adică Maria)
[43]. „în manifestarea Sa, Domnul cerurilor poate arăta ca vântul;
şi cui îi e cu putinţă să vadă vântul?" [44], „Puterea Divină2 a lui
Dumnezeu poate fi uneori asemenea vântului" [45]. „Se spune că
Mesia a fost pe pământ timp de treizeci de zile după ce S-a sculat
din morţi şi a învăţat (discipolii), zicând: «Vi se va da puterea
asupra întregii creaţii fără excepţie şi veţi pricepe toate graiurile
i Tot aşa cum, în proiecţie umană, energia Kundalini străbate embrionul
către regiunea inferioară a coloanei vertebrale - osul sacru (cap. II).
2 Adi Shakti (sanskr.) manifestându-se sub forma lui Kundalini.
i
CAPITOLUL XI 229
şi limbile». El a adăugat o făgăduială spunând: «Sfântul Vânt

(adică Duhul) Se va hărăzi din cer celor dintre voi care vor ieşi
întru întâmpinare şi se vor ruga pentru aceasta»" [46].
Zoharul aminteşte şi el suflul sacru, în conexiune cu corpul
subtil (arborele sephirotic): „Un suflu care vine din lumea aceasta
face să tremure ramurile Arborelui Vieţii, care răspândeşte
parfumul lumii viitoare în lumea aceasta şi face să iasă sufletele
sfinte. Aceste suflete ies, trezindu-se unele pe altele... şi Pomul
Vieţii se bucură" [47]. Manifestarea (trezirea) sufletelor sfinte se
referă aici la entităţile divine care guvernează chakrele, iar
bucuria este ananda a yoghinilor.
Evanghelia Vărsătorului menţionează următoarele cuvinte
ale lui Christos: „Vă spun aceste lucruri, fiind încă cu voi în
came; dar când Briza Sfântă va veni cu puterea Sa, iată, Ea vă va
învăţa încă şi mai multe, şi vă va reaminti toate cuvintele pe care
le-am spus. Rămân încă o mulţime de lucruri de spus, lucruri pe
care această epocă nu le poate primi, căci nu le poate înţelege.
Dar, iată, vă spun: înainte de a veni marea zi a Domnului, Briza
Sfântă va face cunoscute toate misterele. Misterele sufletului,
ale vieţii, ale morţii, ale nemuririi; unitatea omului cu toţi ceilalţi
oameni1 şi cu Dumnezeu" [48].
Vechile scripturi indiene şi marii învăţaţi aminteau la rândul
lor despre briza răcoroasă. Astfel, într-un imn vedic - ce se referă
la puritate (aripra, sanskr.): rituală, morală sau divină, ţinând de
domeniul sacrului - se cere zeilor Ashwini: „Vă rugăm să fiţi
pentru noi de esenţă răcoritoare" (ta no bhutam mayobhuva,
sanskr.). Mayobhu e folosit în asociere cu zeii Ashwini, cu
medicina, cu pietrele ce dau elixirul vieţii veşnice (swayambhw,
cap. XV A) şi cu zeităţile relaţionate cu apa, soma etc., în total de
37 de ori. Mayobhuva (asociat cu swayambhuva) e reluat după
zece strofe, în acelaşi imn. în Bhagavad-Gita, Krishna spune:
„Precum marele şi veşnicul vânt, ce bântuie pretutindeni, se află
în spaţiu... Eu sunt vântul pentru purificatori." Gnyaneshwara
(Jnaneshwara, Jnanadeva) arăta: „ Vântul vieţii iese din Kundalini
şi creează o senzaţie răcoroasă în corp, la interior ca şi la exterior"
1 Conexiunea la conştiinţa colectivă (cap. 11 şi X).
'1
ÎN LUMINA BIBLIEI
r
230
[49]. Adi Shankaracharya (c. 800 î.d.C.) se referă la Devi (Zeiţă),

ca bambus „purtând în lăuntrul său (gol) perle1, păstrate la locul
lor de a Ta briză foarte rece, având o altă perlă în afară“ [50], . -
„Brahman e principiul unificator al Universului: Acela în Care se
împletesc cer, pământ şi aer laolaltă cu vântul şi suflarea vieţii,
Acela singur e Sufletul“ [51]. „Brahman este prana“ [52], „Su¬
flul... [este principiul] cel mai mare“ [53] ce asigură funcţionarea
facultăţilor noastre. „Ei o numesc «Briză», căci suflul vital se află
în toate acestea" [54], „Vântul între zei, briza între suflurile
vitale" [55], „Prajapati S-a făurit pe Sine ca aerul pătrunzând în
fiinţa interioară a oamenilor, pentru a le ilumina conştiinţa...
Suflul era trupul Său" [56]. „O arteră, cunoscută ca Sushumna,
se înalţă, servind drept trecere pentru Prana. Prin acea arteră,
când a fost unită cu Briza, de către silaba sacră OM şi de către
minte, să-l lăsăm să continue să urce; şi fără a folosi vreunul din
organele de simţ, să lăsăm măreţia să străpungă măreţia. De aici
el merge către lipsirea de sine, şi prin lipsirea de sine încetează a
fi cel ce are parte de plăcere şi durere; el dobândeşte Absolutul"
[57]. „Oricine e condus de Briza Vieţii, se va naşte a doua oară"
[58], „A înţeles că Briza este Brahman. Căci, într-adevăr, fiinţele
de aici s-au născut din Briză, când s-au născut trăiesc prin Briză,
prin Briză intră ele în moarte" [59]. „Briza e conştiinţă; conştiinţa
e Briză" [60]. Vayu (sanskr.) este vântul sau suflul universal din
care e ţesut macrocosmosul; tot aşa, la nivel microcosmic, omul
este urzit din cinci sufluri ce guvernează funcţiile vitale: prana,
apana, vyana, udana şi samana (sanskr.). în taoism, coresponden¬
tul lui Vayu este suflul vital sau energia ce animă cosmosul numită
Ch ’i (gaz sau eter, chin.), care umple spaţiul dintre cer şi pământ.
La evrei, dăinuie o reminiscenţă a tradiţiei vechi numite
shophar (com, ebr.), potrivit căreia, în ziua iertării păcatelor2
adică de Yom Kipur(ebr.), în momentul culminant al ceremoniei,
şeful comunităţii suflă într-un com de vită. „Sunaţi din trâmbiţă
la luna nouă, la luna plină, în ziua sărbătorii noastre, căci aceasta
l Bambusul este Sushumna; perlele sunt chakrele, cea exterioară fiind

Muladhara.
Deci ca semn al purităţii interioare.
.
r
CAPITOLUL XI 231
e o lege pentru Israel, o poruncă a Dumnezeului lui

(Psalmi 81:3-4). Astfel s-au dărâmat zidurile Iacov“
Ierihonului la
sunetul cornului de berbec. Tradiţia se întâlneşte şi la
care suflă într-o cochilie de melc marin (cap. XV F). Este hinduişti,
suflul
sub forma căruia se manifestă Kundalini, iar cornul e
semnul
Puterii divine, Adi Shakti (cap. VIII).
Kabaliştii vorbesc de „o pneuma specială, «suflul
lui», [care] pătrunde în cel credincios, făcându-1
Shabathu-
apt să recep¬
teze... secretele lumii «pneumatice»" [61].
Şi în Coran se fac referiri la briza-vânt. „Dumnezeu este Cel
Ce
trimite vânturile... Aşa va fi învierea1" (35.10). „Şi de
semnele Lui
se ţine, că El trimite vânturile ca binevestitoare, ca să dea de gustat
din îndurarea Sa şi ca să grăbească căile în porunca Sa
şi ca să
căutaţi harul Său şi poate veţi fi mulţumitori" (30.45). „El
este
Care trimite vânturile, ca să vestească înainte îndurarea Sa" (7.55).Cel
Versetele 77.1-3 găsesc în traducerea lui Isopescul interpretarea
„cei trimişi în rânduri", dar în notă se arată: „e vorba de
vânturi".
în Popol Vuh, cartea sacră a indienilor quich, descendenţi ai
populaţiei maya, se spune că una din formele lui Quetzalcoatl,
şarpele cu pene (cap. IX), era Eecatl, zeul vântului, (Vayu
din
tradiţia indiană) [62].
Celebrul psiholog Carl Gustav Jung arăta despre
Fiinţa
Supremă că: „a şaptea şi ultima oară, El a hărăzit Spiritul
căci prin Suflul Său El a transformat trupul muritor
viu...
în Spirit.
Astfel că ei spun: Suflul Tău îi face pe oameni să devină
tualizaţi" [63].
spiri¬
William Blake consemna: „Briza divină se mişcă, şi
divină este iubire" [64]. în cunoscuta sa carte, Iisus Fiul Briza
omului,
Khalil Gibran atribuie miresei din Cana Galileei
următoarea
relatare despre Iisus: „El S-a uitat în ochii mei şi a zis:
vântarea Mea să te însoţească.» Când a spus asta, am «Binecu¬
simţit ca o
răbufnire de vânt trecând prin trupul meu" [65]. Iar
poetul
Wordsworth zugrăvea manifestarea divină drept „blândă,
toare briză, vitală briză ce curgi uşor peste cele făurite"
crea¬
[66].
în capitolul X am menţionat că toate chakrele îşi găsesc

corespondenţe în palme. Astfel, mâna reprezintă sinteza între¬
gului corp. Din acest motiv, logodnicul „cere mâna viitoarei lui
soţii". Musulmanii obişnuiesc să poarte, ca talisman, simbolul
mâinii Fatimei. Copiii evrei poartă mici amulete reprezentând o
mână, iar logodnica evreică primeşte în dar o mână de aur.
Ambele mâini totalizează zece degete, exact numărul sephiroth
din Arborele Vieţii. De asemenea, există o analogie între yad
(mână, ebr.), yod (litera-simbol a Divinităţii) şi yada (eu cunosc, g§
eu iubesc, ebr.). [67], Practicanţii chiromanţiei (cheir, mână;
manteia, prevestire, gr.) pretind să cunoască omul după palma sa.
Kaph (ebr.) înseamnă palmă, dar şi conduită.
Am văzut mai sus că briza răcoroasă este percepută în palme
(dar şi în tălpi, ori chiar în alte părţi ale corpului). Scripturile
semnalează acest fapt cu mare limpezime.
Primul exemplu îl aflăm în cuvintele rostite de Iisus: „Toate
lucrurile Mi-au fost date în mâini de Tatăl Meu" (Matei 11:27;
Luca 10:22; loan 3:35; 13:3), dezvăluind astfel că mâinile sinte¬
tizează ansamblul corpului subtil: toate lucrurile.
Coranul este şi mai explicit: „Astăzi pecetluim gurile lor,
însă vorbesc către Noi mâinile lor şi mărturisesc picioarele lor ce
au făcut ei" (36.65; 24.24). în altă traducere [68] citim: „Omul va
fi un martor împotriva sa însuşi [întrucât părţile corpului său
(piele, mâini, picioare) vorbesc despre faptele sale]“, indicând
blocajele apărute ca urmare a acestor fapte (rele). în capitolul X M."
am arătat că blocajele chakrelor se simt ca parestezii în vârfurile
degetelor, ceea ce permite eliminarea lor, deci revenirea la starea
optimă. Coranul confirmă pe deplin acest fapt: „Da, Noi suntem
I
în stare să repunem în perfectă ordine vârfurile degetelor sale“
[69]. Khalil Gibran se întreba: „Veni-va oare vreodată ziua când
vom simţi cu degetele mâinilor noastre acele mari secrete pe care
acum le simţim numai cu degetele credinţei noastre?" [70].
Enoh oferă un text ce reflectă conţinutul celui din Coran. „Ei m
vor întreba Soarele, Luna şi stelele despre păcatele voastre" [71].
Soarele şi Luna indică Pingala şi Ida nadi, iar stelele sunt plane¬
tele corespondente chakrelor, respectiv degetelor.
:
U.
CAPITOLUL XI 233
Credem că nimeni nu poate contesta autenticitatea rănilor

pricinuite lui Christos pe cruce. Dar în lumina celor arătate, ele
capătă o semnificaţie specială. Străpungerea are semnificaţia
transcenderii. Penetrarea suliţei în chakra Anahatha, unde se află
Spiritul, simbolizează eliberarea acestuia, ascensiunea la Dumne¬
: zeu. Apa şi sângele care au ieşit de acolo, sunt asociate Spiritului:
„Şi trei sunt care mărturisesc (pe pământ): Duhul, apa şi sângele*1
(1 loan 5:8). Punctele unde se arată că au fost străpunse palmele
şi tălpile Mântuitorului - ce reprezintă chiar proiecţiile (corespon¬
denţele) chakrei Sahasrara - indică transcenderea în împărăţia
cerurilor (al cărei echivalent e Sahasrara). Locul Sahasrarei este,
de regulă, marcat cu o roată cu spiţe sau o floare de lotus în cen¬
I$ trul tălpilor statuilor marilor incarnări [72], spre exemplu statuia
colosală (sec. al XII-lea) a lui Buddha în Nirvana, aflată la
f: Galvihara, Polonnaruva [73],
Palmele sunt orientate astfel încât să primească energia
Kundalini (de la o persoană sfântă) sau să transmită această
energie subtilă (către altă persoană). Acest fapt e descris în texte
şi zugrăvit în imagini.
„Mi-am întins mâinile şi mi L-am apropiat pe Domnul meu,
căci întinderea mâinilor este semnul Său“ [74]. „Ridicaţi-vă mâi¬
nile spre sfântul locaş" (Psalmi 134:2). „Prin mâinile apostolilor
se făceau multe semne şi minuni în norod" (Fapte 5:12; 14:3).
„Petre şi loan au pus mâinile peste ei, şi aceia au primit Duhul
m. Sfânt" (8:17). „Daţi-mi mie puterea aceasta, pentru ca peste ori¬
cine-mi voi pune mâinile, să primească Duhul Sfânt" (8:13).
„I-au dus înaintea apostolilor care, după ce s-au rugat, şi-au pus
mâinile peste ei" (6:6; 9:17; 13:3). Moise a fost îndemnat de
Dumnezeu să constate prezenţa Duhului sau să-L transmită,
punând mâinile asupra unei persoane. „Domnul a zis lui Moise:
«Ia-ţi pe Iosua, fiul lui Nun, bărbat în care este Duhul Meu, şi
să-ţi pui mâna peste el»“ (Numeri 27:18). Rezultatul a fost
pozitiv: „Iosua, fiul lui Nun, era plin de duhul înţelepciunii, căci
|| Moise îşi pusese mâinile peste el" (Deuteronom 34:9).
în Zohar se arată cum o serie de învăţaţi „şi-au întins mâinile
spre Rabbi Simeon, întorcându-şi palmele spre cer" [75], Pentru
kabalişti gestul nu-şi pierduse sensul, aşa cum se întâmplă spre
pildă cu multe semne făcute de creştini doar în virtutea tradiţiei

şi al căror înţeles real nu-1 cunosc (cap. XV C, XV F, XIX C).
Dimpotrivă, ei erau pe deplin conştienţi de înalta lui semnificaţie
esoterică. „Imediat ce aici pe pământ se ridică mâinile, în clipa î
binecuvântată, binecuvântările de sus coboară... Actul care constă
în a ridică mâinile în sus în timpul rugăciunii ascunde misterele
supreme1' [76].
Ridicarea palmelor către cer, deci către Divinitate, este prac¬
ticată încă din antichitatea egipteană [77], iar gestul se menţine
nealterat la oranţii şi orantele din alte civilizaţii. Vechi icoane
creştine îi arată pe credincioşi stând cu palmele în sus, orientate
către o persoană sfântă, pentru a primi de la aceasta energia
Kundalini. Se pare că această cunoaştere şi simbolismul ei s-au
pierdut după sfârşitul Evului Mediu. Cititorul va găsi multe
asemenea exemple în frescele (mai ales votive) şi icoanele din
bisericile româneşti [78], ruseşti sau bizantine [79]. La musulmani
exista acelaşi gest şi asta se poate constata din pictura reprezentând
urcarea pe tron a lui Selim III, expusă în tezaurul muzeului
Topkapi din Istanbul, în care dregătorii stau cu palmele în sus
îndreptate spre sultan, şef nu numai administrativ, ci şi religios.
Scripturile asociază suflul (briza) şi răcoarea.
în Geneză citim despre „Dumnezeu care umbla prin grădină
la răcoarea zilei“ (3:8), iar în versiunile vechi, apare cuvântul
vânt. Asocierea celor doi termeni desemnează exact manifestarea
lui Kundalini sub forma brizei răcoroase care-L însoţea pe
I
Dumnezeu. Dacă păstrezi Calea Domnului (Proverbe 3:6), adică
Sushumna, „aceasta va aduce sănătate trupului tău şi răcorire
oaselor tale" (3:8). „Mi-am răcorit duhul meu şi al vostru. Să ştiţi
dar să preţuiţi astfel de oameni" (1 Corinteni 16:18). „Ne-am
bucurat şi mai mult de bucuria lui Tit, al cărui duh a fost răcorit
de voi toţi" (2 Corinteni 7:13). „Să ajung la voi cu bucurie, cu
voia lui Dumnezeu, şi să mă răcoresc în mijlocul vostru" (Ro¬
mani 15:32). Or, am văzut că Realizarea Sinelui dăruieşte bucurie
(cap. IV).
Coranul se referă şi el la senzaţia de răcoare. „îl dădurăm apoi
maicii sale ca să se răcorească ochiul ei" (28.12). „Nici un suflet nu
ştie ce li s-a ascuns ca răcoare pentru ochi, spre răsplată pentru
CAPITOLUL XI 235
faptele lor“ (32.17). „Aceasta e mai mult pentru ca să se răcorească

ochii lor, şi ca să nu se întristeze şi să fie mulţumiţi cu cc li s-a dat“
(33.51). Este un fapt dovedit că în timpul meditaţiei yoghinii simt
o adiere răcoroasă deasupra pleoapelor coborâte peste ochi.
în excelenta sa carte La lumiere du Coran [80], Flore
Descieux arată: „Tradiţia relatează experienţa vibratorie a lui
Kundalini sub forma brizei răcoroase pe care a resimţit-o prima
soţie a lui Mahomed, Khadija, într-o zi când aştepta întoarcerea
caravanei conduse de acesta. Era atât de cald, că nimeni nu se
aventura să iasă din casă. Cu toate acestea, Khadija a simţit
deodată o răcoare minunată scăldând încăperea în clipa în care a
intrat Profetul/1 Fenomenul e raportat şi de ginerele acestuia,
’Aii: „Atunci, El (Profetul) veni la noi pe când eram deja întinşi
în culcuşurile noastre; am vrut să ne ridicăm, dar El ne-a spus:
«Rămâneţi pe loc» şi S-a apropiat atât de mult, încât am simţit pe
piept răcoarea picioarelor Sale“ [81].
Un simbol cunoscut al senzaţiei răcoroase este rouă, despre
care se vorbeşte în Biblie. „Este ca rouă Hermonului, care se
pogoară pe munţii Sionului, căci acolo dă Domnul binecuvân¬
tarea, viaţa, pentru veşnicie" (Psalmi 133:3). „Capul îmi este
plin de rouă" (Cântarea Cântărilor 5:2). „Rouă Ta este o rouă
dătătoare de viaţă" (Isaia 26:19); în alte versiuni1 apare „rouă de
lumină" (cap. XI E). Zoharul menţionează „rouă din cer aflată
deasupra capului Regelui". „Tradiţia ne învaţă că rouă din cer
străbate mai multe trepte; ea cade mai întâi în Grădina Raiului de
pe pământ şi după ce s-a parfumat acolo, duhul de care am vorbit,
însoţit de încă două duhuri, o face să treacă prin uşa grotei" [82].
„în ziua învierii, o voce cerească... va spune: «...rouă care cade
pe voi este o rouă de lumină»" [83]. în cele de mai sus recu¬
noaştem cu uşurinţă: Realizarea Sinelui (ziua învierii), Sahasrara
(capul; capul Regelui), Brahmarandhra ( Grădina Raiului de pe
pământ), chakrele (treptele), entităţile ce guvernează cele trei
canale (duhurile) şi chakra Agya (uşa).
în Devi Mahatmyam (Slavă Marii Zeiţe, sanskr.) se spune
despre Zeiţă: „Ei au văzut Faţa Ta ce seamănă cu Luna, emanând
raze reci" [84] .
1 Sensul literal indicat în trad. J.N. Darby.
Din antichitate vin alte mărturii despre problema pe care o

analizăm. în mormintele egiptene, arheologii au descoperit
tablete în care Osiris era solicitat să dea morţilor apă rece. La fel,
pe vechi morminte creştine există inscripţii în care Christos e H
rugat să dea răcoare sufletelor celor răposaţi. La liturghiile de
pomenire, Biserica romano-catolică cere, pentru defuncţi,
refrigerii sedes (locuri de răcoare, lat.), iar evhologiul bizantin
urează răposatului să se odihnească „în loc de verdeaţă, în loc de
răcoare*1. în mitologia românească a morţii, vameşii îi permit în
cele din urmă pelerinului să treacă cele două cărări şi vămile: „cu
roua-n picioare, cu bruma-n spinare** [85], Sau în Faust „capul
său îl scaldă-n rouă** („Sein Haupt... badet ihn im Tau“) [86],
După cum se constată experimental în Sahaja Yoga, senzaţia
de căldură resimţită în palme e o dovadă a unei manifestări
negative (cap. X). „Peste cei răi plouă cu cărbuni, foc... un vânt
dogorâtor.** (Psalmi 1 1:6). „Răutatea arde ca un foc“ (Isaia 9:18).
în Coran se spune despre duhurile potrivnice: „Duhurile le-am
făcut înainte, din focul Simunului** (15.27), acesta fiind un vânt
fierbinte. Iar adierea răcoroasă este contrariul vântului fierbinte ce
caracterizează iadul: „în vânt arzător şi în apă clocotită şi în
umbră de fum negru, nu răcoros şi nici plăcut** (56.41-43).
:
g»
Tapas (sanskr.) înseamnă căldură, dar şi asceză. Deoarece **
căldura denotă o manifestare de nedorit, rezultă că asceza nu e o
condiţie sine qua non în Yoga. Mai mult, după parcurgerea
ascezei iniţiale în Yoga clasică, etapa ascetică va trebui depăşită,
pentru a obţine Realizarea Sinelui. „Ascetismul e un exerciţiu
preliminar** observă Zimmer [87], care constată că damnaţii „ard '
în propriile lor flăcări** [881. Arătăm că şi jainismul apreciază

asceza ca fiind inutilă. în India, persistarea în asceză e consi¬
derată o trăsătură demonică. „Perseverare diabolicum** (A perse¬
vera este diavolesc, lat.) este adagiul la cunoscutul dicton: „Errare
humanum est“ (A greşi este omenesc, lat.). Krishna îi spune lui
Arjuna: „Oamenii care săvârşesc aceste asceze crunte,... cei fără
minte, care vlăguiesc mulţimea elementelor în trup, şi chiar pe
Mine, Cel Care sălăşluiesc în mijlocul trupului - aceştia, să-i
ştii, au îndemnuri demonice** [891. Noua metodă Sahaja Yoga
exclude de la bun început orice asceză (v. Introducerea).
i
CAPITOLUL XI 237
3
într-un proces ocult, deci antidivin, Simon Magul arăta cum

3§ „mai întâi pneuma umană s-a transformat în natură caldă" [90],
de unde rezultă că pneuma (briza) e în mod firesc răcoroasă.
în Mituri, vise şi mistere, Mircea Eliade consacră două
subcapitole relaţiei între magie şi căldură. Primul este- Căldura
K magică şi .,stăpânirea focului “ [91], al doilea - Căldura magică
| [92]. El vorbeşte de efortul ascetic tapas, producător de căldură
! şi arată că „un număr mare de primitivi îşi reprezintă puterea
magico-religioasă ca «arzătoare» şi o exprimă prin termeni care
înseamnă «căldură», «arsură»" şi că „magia primitivă şi şama-
nismul implicau «stăpânirea focului»... vraciul... producea cu
propriul trup o «căldură interioară» care îl făcea «arzător»" [93].
Surprinzător este că marele istoric al religiilor afirmă că „partea
traversată de Kundalini e fierbinte", deci subscrie ipotezei
FALSE potrivit căreia manifestarea lui Kundalini e însoţită de
căldură [94], în realitate, este vorba de sancţionarea persoanelor
neautorizate ce încearcă să trezească energia Kundalini; vom
vedea mai încolo exemplul lui Prometeu (cap. XI E). Despre
I discipolul lui Eliade, loan Culianu - o persoană foarte negativă,
fiind puternic atras de magie şi de ocultism în general, pe care se
pare că le practica - prietena acestuia, Hillary Wiesner a afirmat:
„Este o Enciclopedie a Religiilor ambulantă, dar ştie totul în
afară de adevăr1" [95]. Credem că definiţia se aplică la fel de bine
lui Eliade, care deşi era, incontestabil, un mare savant şi un
autentic erudit, nu cunoştea Adevărul, nu era o persoană reali¬
zată. Vom cita din două scrisori adresate de acesta lui Emil Cio-
ran: „Mă obsedează asceza, sau orgia... Păcat că e greu să te laşi
condus de Dumnezeu, cum spun ei2, şi totuşi să rămâi în lume,
în familie, să faci politică, literatură şi chiar lecţii - mi se pare
îngereşte de simplu, adică inaccesibil." „Dacă voi scrie, voi com¬
pune o carte - ultima mea carte - asupra «adevărului» metafizic,
tradiţional, ne-european, singurul în care cred. Tot ce-am scris
până acum nu exprimă deloc adevărul în care cred. N-am minţit -
1 Prin fraza în care se afirmă că mitul e „ca un boboc a cănii semnificaţie
nu ajunge niciodată să fie floare" se recunoaşte, implicit, incapacitatea proprie
de a accede la Adevăr.
2 Oxford Group Movement.
,
dar cred că ra-am jucat. Tot ce-am spus privesc (sic!) mai mult 1
experienţele mele individuale (şi acestea au fost întotdeauna
autentice), dar în fond n-au nici o importanţă" [96]. Din păcate,
1
această ultimă carte nu a fost scrisă niciodată...
Semnalăm în încheiere o frumoasă sinteză pe care o operează
Islamul între două forme de manifestare ale energiei Kundalini:
răcoarea şi lumina (cap. XV E), „ambele senzaţii fiind elibera¬ ,
toare: ceea ce în exterior este lumină corespunde cu ceea ce în
interior este răcoare... Islamul afirmă că la sfârşitul timpurilor lu¬
mina se va separa de căldură şi că cea din urmă va constitui infer¬
nul, pe când cea dintâi va fi Paradisul; lumina celestă este ră¬
coroasă, iar căldura infernală, obscură" [Schuon, Să înţelegem..., I
p. 69 şi infra 2]. V?T-
D. APA VIEŢII
„Celui ce îi este sete, îi voi da să bea fără

plată din izvorul apei vieţii.“
Apocalipsa 21:6 (şi 22:17)
Prin asociere cu senzaţia de răcoare ce apare la manifestarea

sa, Kundalini este numită adeseori apa vieţii sau apa vie, atât în
scripturi, în Biblie mai ales, cât şi în tradiţia gnosticilor, a
templierilor etc. şi, de asemenea, în folclorul diferitelor popoare.
Complementaritatea şi strânsa legătură dintre Arborele Vieţii
şi Apa Vieţii sunt o temă foarte răspândită în simbolistica
universală. Am văzut câteva exemple în capitolul IV, spre pildă
râurile ce izvorau de la baza Pomului Vieţii din Eden (Geneza
2:9-10). Tot astfel este relaţia dintre apa vie şi toiag (semnificând
acelaşi Copac al Vieţii, cap. IV). Astfel, Dumnezeu îl îndeamnă
pe Moise: „Ia-ţi în mână şi toiagul cu care ai lovit râul, ...vei lovi
stânca, şi va ţâşni apă din ea, şi poporul va bea" (Exod 17:5-6;
7:20; Numeri 20:8; Deuteronom 8:15).
1
r P§:
;
R"
CAPITOLUL XI
„Este un râu ale cărui izvoare înveselesc1 cetatea lui

Dumnezeu" (Psalmi 46:4). „Orice făptură vie, care se mişcă, va
trăi pretutindeni, pe unde va curge râul... căci oriunde va ajunge
apa aceasta, apele se vor face sănătoase, şi pretutindeni pe unde
va ajunge râul acesta va fi viaţă" (Ezechiel 47:9; 47:1; Ioel 3:18).
„în ziua aceea, vor izvorî ape vii din Ierusalim2" (Zaharia 14:8).
239
I Duhul lui Dumnezeu manifestat prin Kundalini este sursa

iii înţelepciunii (Exod 35:31; Neemia 9:20; Iov 32:8; Daniel 5:14).
„Izvorul înţelepciunii este ca un şuvoi care curge întruna"
(Proberbe 18:4). „Veţi scoate apa cu bucurie1 din izvoarele
mântuirii" (Isaia 12:3). în ziua învierii, „pe orice munte înalt şi
pe orice deal înalt vor izvorî râuri... şi lumina lunii va fi ca lumina
soarelui, iar lumina soarelui va fi dc şapte ori mai mare"
(30:25-26). în această frază sintetică, Isaia asociază apa vie cu
Realizarea Sinelui (învierea), cu Sahasrara (muntele/dealul înalt,
cap. II), cu transcenderea canalelor laterale (Soarele şi Luna), cu
lumina (cap. XI E) şi cu numărul şapte ce indică chakrele.
Simbolul apei vii există şi în Noul Testament. Nu întâmplător
(cap. I), el apare în Evanghelia după loan şi în Apocalipsa lui loan.
Prima oară îl întâlnim cu prilejul minunii inaugurale săvârşite de
Iisus la nunta din Cana. „Acolo erau şase vase din piatră, puse după
obiceiul de curăţire3 al iudeilor" (loan 2:6). „Iisus le-a zis:
«Umpleţi vasele acestea cu apă». Şi le-au umplut până sus" (2:7).
Numărul şase indică chakrele până la Agya inclusiv4. „Până sus"
arată însă că Realizarea Sinelui trebuie să includă şi Sahasrara.
H Momentul preschimbări apei - nu în vin cum greşit s-a interpretat
(cap. XV E), ci în apa v/e5 a lui Kundalini - desemnează deci
1 Beatitudine, ananda.
2 Ierusalimul cel Nou e simbolul Sahasrarei.
3 Este o aluzie evidentă la purificarea corpului subtil care trebuie să
preceadă Realizarea Sinelui.
4 Iisus a deschis, la nivelul cosmic, penultima chakra, Agya; Sahasrara a
fost iluminată abia în vremea noastră (cap. IX, XIX C şi XIX D).
5 Confuzia a mers până într-acolo încât se foloseşte termenul de apă vie
pentru a desemna distilatele (concentratele) de alcool, adică rachiul: eau de vie
(fr.), când mai curând e vorba de apă arzătoare: aguardiente (span.) - v cap. XI C:
căldura antidivină.
1
Realizarea Sinelui , care marchează debutul minunilor înfăptuite de I

Christos. „Adevărat, adevărat îţi spun, că dacă nu se naşte cineva
din apă şi din Duh, nu poate să intre în împărăţia lui Dumnezeu"
(3:5). „Cine crede în Mine, din inima1 lui vor curge râuri de apă
vie, cum zice Scriptura. Spunea cuvintele acestea despre Duhul, pe
care aveau să-L primească cei ce vor crede în El. Căci Duhul Sfânt
încă nu fusese dat2, fiindcă Iisus nu fusese încă proslăvit" (7:38-
39). „Oricui va bea din apa pe care i-o voi da Eu, în veac nu-i va
fi sete; ba încă apa, pe care i-o voi da Eu, se va preface într-un izvor
de apă, care va ţâşni în viaţa veşnică" (4:14). „Şi mi-a arătat un râu
cu apa vieţii, limpede ca cristalul, ce ieşea din scaunul de domnie3
al lui Dumnezeu şi al Mielului" (Apocalipsa 22:1). ® '
Despre apa vie se vorbeşte şi în Coran. „Dumnezeu trimite

din ceruri apă şi înviază cu ea pământul ... întru acestea sunt semne
pentru poporul ce aude" (16.67). „în grădinile plăcerii4... pe la ei
umblă bieţii nemuritori cu ulcioare şi potire şi cu un păhar de la
izvor. Nu-i va durea capul de aceasta şi nu se vor îmbăta"
(56.12,17-19). „Acolo este un izvor numit Salsabil... Şi când
priveşti, vezi acolo plăcere" (76.18,20). ,,’Abu Sa’id Al-Khudri a
povestit: Profetul a adăugat: «...Ei vor fi aruncaţi într-un râu la
intrarea în rai, numit Apa Vieţii... Aceia vor ieşi afară (din Râul
Vieţii) asemenea perlelor5... şi apoi vor intra în rai" [97], în prima
carte a lui Rumi [98] se relatează întâmplarea în care Aisha, tânăra
soţie a Profetului, a remarcat o ploaie care nu uda veşmintele
acestuia, care i-a spus atunci: „O, femeie cu inima pură!...
Dumnezeu a revelat ochilor tăi puri ploaia Celui Nevăzut. Această
ploaie nu vine din nori". Potrivit tradiţiei islamice, părintele
poporului arab, Isma’el, împreună cu mama sa Agar, au băut apa
vie din puţurile Zam-zam aflate lângă Mecca (v. şi Geneza 21:19).
Enoh se referă şi el la apa vie. Astfel, păcătoşilor li se spune:
„veţi fi masacraţi pentru că voi nu v-aţi potolit câtuşi de puţin
1 în traducerile corecte (spre pildă. Darby, King James Bible etc.)
-
pântecul, referindu-se la traversarea Vidului element acvatic (cap. V).
2 Lucru ce se va întâmpla în ziua de Rusalii (cap. XI E).
3 Sahasrara.
4 Edenul (cap. III şi IV).
5 Perla desemnează Sahasrara (cap. XV A).
I
®
*
B?
CAPITOLUL XI
setea din izvoarele vieţii" [99]. „Deasupra acestor izvoare, am

văzut un loc care nu are nici boltă deasupra, nici pământ
dedesubt, şi nu era nici un pic de apă“ [100] subliniind astfel
caracterul subtil al acestor „izvoare".
241
Zoharul arată că „izvorul suprem care luminează toate

lămpile este un izvor ale cărui ape nu încetează să curgă" [101],
Asocierea între apa vie şi lumină (cap. XI E) este specifică
manifestării energiei Kundalini.
î! în procesele alchimice se menţionează aqua permanens.
Tao-Te-King se referă, de asemenea, la apa vie: „Marele
Tao curge ca o cascadă şi ajunge pretutindeni" (34.1) 1102].
Edmond Bordeaux-Szekely a cercetat în biblioteca secretă a
Vaticanului şi în cea a Habsburgilor o serie de manuscrise
eseniene, pe care le-a publicat sub numele de Evanghelia
Eseniană. în încheierea celei de a patra şi ultimei cărţi a acesteia,
sub titlul Râurile sfinte [103] citim următoarele: „Aţi ajuns în
interiorul ultimului cerc, în secretul secretelor, ce exista cu mult
înainte de vremea lui Enoh 1 ... Acum veţi descoperi cele trei râuri
sfinte2 şi mijlocul de a le trece; astfel vă veţi scălda în lumina
cerească şi veţi cunoaşte tot ceea ce nu puteaţi decât să visaţi. La
ora dinaintea răsăritului soarelui... veţi intra în sfântul râu al
vieţii... Şi când veţi îmbrăţişa Copacul frate, râul sfânt al vieţii vi
se va răspândi în trup, iar puterea sa vă va face să fremătaţi3...
Veţi deveni atunci Copacul Vieţii ce-şi afundă rădăcinile în inima
râului sfânt al vieţii... Pătrundeţi în râurile sfinte ale acestei vieţi...
intraţi în împărăţia Tatălui ceresc şi deveniţi una cu El."
La sumerieni, zeul suprem An avea „apa vieţii veşnice".
într-o aripă a palatului de la Mari (2 000 î.d.C.) este reprezentată
zeiţa fertilităţii ţinând în mâinile ridicate un vas din care izvorăşte
„apa vieţii veşnice" [104]. La rândul său, Isis era „zeiţa Arborelui
Vieţii", oferind „apa nemuririi".
Anterior am descris un vechi ritual evreiesc în care preoţii
agitau thyrsi (cap. IX). Concomitent, ei cântau textul din Isaia
12:3: „Vei scoate apă, cu bucurie, din fântâna mântuirii." în
i Numele acestuia apare adeseori în Evanghelia Eseniană.
2 Ida, Pingala şi Sushumna nadi..
3 Veţi simţi vibraţiile.
r
J p;
Talmud stă scris: „Cel Sfânt, binecuvântat fie El, a spus: «Turnaţi
apa dinaintea Mea, la Sărbătoare»" [105]. Vom vedea că şi
hinduşii îşi venerează divinităţile turnând, la picioarele zeităţilor,
apă (padya, sanskr.; cap. XV E).
Un fragment al înţelepciunii presocratice, aflat pe una din
tăbliţele de aur găsite în sec. al XIX-lea în nordul Italiei,
menţionează un izvor „a cărui apă rece îşi prinde cursul din lacul
Mnemosynei 1 , iar înaintea lui stăteau străji. Atunci dă glas: «Sunt
fiu al Pământului şi al Cerului înstelat2, prin urmare obârşia mea "
este cerească. Aceasta însă o ştiţi chiar şi voi...». Ei îţi vor da să
bei din izvorul zeiesc, şi îndată vei sta la loc de frunte3, dim¬
preună cu ceilalţi eroi4“ [106].
Am arătat că fântâna edenică e locul unde se află Arborele
Vieţii. Folclorul multor popoare orientale (şi nu numai) dezvăluie
că fântâna cu apă vie se află lângă un copac. Sir Owain, eroul
romanului arthurian Cavalerul cu leul, îşi căpătase porecla de la
leul (vehicul al Zeiţei; cap. XX A) care îl călăuzea în etapele
dificile ale ascezei: îmbrăcat sumar (în zdrenţe), rătăceşte (ca un
sannyasin; cap. XV B) în pustie (cap. IV), trupul îi e slăbit de tot
şi părul i-a crescut lung, e înhăitat cu fiarele sălbatice şi se
hrăneşte ca ele (imagine tipică pentru un ascet). El descoperise o
fântână (fontanela) cu apă vie (Kundalini) lângă un copac (corpul
subtil) pe ale cărui ramuri cântau păsări (entităţi spirituale ce
controlează chakrele şi canalele; cap. IV), învinsese paznicul
(obstacolele, blocajele subtile) şi devenise consort (Principiul
Masculin, Atman) al Doamnei Fântânii (Principiul Feminin,
manifestarea Zeiţei) dobândind stăpânire asupra apei vii.
Tradiţia răsăriteană vorbeşte de o fântână hiperboreană sau
polară pe care ar fi căutat-o Alexandru cel Mare, însă fără să o
afle, datorită nerăbdării sale. Or, am văzut că fontanela reprezintă
polul calotei craniene (cap. II).
*Una din cele trei muze originare (cap. II), care corespunde canalului central.
2 Extremităţile canalului Sushumna: Muladhara (Pământul) şi Sahasrara
(Cerul).
3 Sahasrara.
4 Suflete realizate, eroii dobândiseră condiţia nemuririi şi Hesiod îi consi¬
dera o rasă divină (cap. XIX A).
L
CAPITOLUL XI 243
în ţările arabe, construcţia casei reproduce imaginea Para¬

disului: o curte pătrată (Edenul ca simbol al perfecţiunii; cap. I)
în centrul căreia se află o fântână din care ţâşneşte apa (aidoma
lui Kundalini din fontanelă). în ţările hispanice, această influenţă
venită de la mauri se materializează sub forma unui patio.
Platon consemna: „Tot ce face trupul nostru este pentru ca,
udat şi răcorit, să se afle hrănit şi să trăiască; deoarece, de fiecare
dată când suflarea intră şi iese, focul interior împletit cu ea îi ur¬
mează mişcarea urcând şi coborând1" [107] . Dar să nu anticipăm
subiectul subcapitolului următor.
Şi textele literare ale autorilor realizaţi vorbesc de apa vie.
Un exemplu este Wordsworth: „Priveşte acolo! - Acel Şuvoi,
iată, acel Şuvoi pe-a cărui undă trecut-am în voie plutind, pe
când noroade s-au dus unele după altele, şi Moartea a strâns în
faldul ei lungi şiruri de puternici regi. - Priveşte acolo, suflete al
meu! (nici astă viziune nu cere degrabă să fie crezută). Apele vii
sunt tot mai puţin pătat? şi poluate de vinovăţie, strălucitoare
când se rostogolesc, până ce ajung în Cetatea eternă - înălţată
pentru Spiritele perfecte ale drepţilor!" [108].
E. FOCUL ŞI LUMINA
„în cer s-a arătat un semn mare: o Femeie

învăluită în Soare2.“
Apocalipsa 12:1
Energia subtilă Kundalini este o energie vibratorie, ca şi

radiaţiile electromagnetice (cap. II) pe care simţurile noastre le
percep, într-un anumit interval de frecvenţe, sub formă de
1 Cf. Realizarea Sinelui descrisă în Upanishade (cap. IV).
2 Cap. XX C 1 .
T
lumină. Natura sa este însă diferită. Deşi aparatele folosite de
fizicieni nu au putut încă să o înregistreze, motiv care justifică
denumirea de subtilă, ea poate impresiona pelicula fotografică
atunci când frecvenţa vibraţiilor (sau lungimea de undă, în altă
exprimare fizică) corespunde sensibilităţii filmului din aparatul 1
fotografic. Precizăm că se folosesc aparate şi materiale fotogra¬
fice uzuale, în condiţii de expunere obişnuite.
Unii vizionari pot percepe nemijlocit această manifestare
luminoasă. Se pare că odinioară, aceasta era un lucru frecvent.
Astfel, asemenea iniţiaţilor Misterelor anterioare lor, gnosticii
aveau viziunea corpului „luminii" dedesubtul formei fizice.
Shekhinah era considerată ca fiind imanentă în fiinţele umane, ca
„trup radiant" care putea fi revelat personal, individului. în
anumite texte gnostice, Iisus le apare discipolilor după înviere în
„corp de lumină" [109] (v. mai jos). Zoharul dezvăluie că „oa¬
menii acelor vremuri au văzut o lumină orbitoare cum nici una
din generaţiile următoare nu va mai vedea până în ziua sosirii lui .
Mesia" [110]. Ceea ce s-a şi întâmplat pe muntele Tabor (Matei

17:2; Marcu 9:3; Luca 9:29), la sfântul mormânt (Matei 28:3) şi
în ziua de Rusalii (Fapte 2:3; v. mai jos, şi cap. XXV A).
în multimilenara istorie a practicii yoghine, este pentru
prima oară când manifestările luminoase ale energiei Kundalini
au fost obiectivate experimental prin Sahaja Yoga. în prezent, se
cunosc mii dc fotografii de o extraordinară varietate, de la forme
luminoase sferice sau de altă geometrie la trasee neregulate sau
paralele, unele sugerând, prin formă şi culoare (galben-por-
tocalie), fie biblicul şarpe înfocat, de aramă, fie flăcări - de unde
şi metafora focului. Sute dintre ele au fost realizate în România
şi multe au fost reproduse în presă. Nu rare au fost cazurile când
fotografiile ce înfăţişează manifestarea luminoasă a energiei
Kundalini au fost executate de persoane din diverse ţări, fără ca '
ele să aibă cunoştinţă despre experimentele Yoga, iar multe din
aceste documente au fost publicate. Ca exemple se pot menţiona
numeroase cărţi ale lui Florin Gheorghiţă, un pasionat cercetător
şi colecţionar al misterioaselor fotografii [111].
Arătăm de la bun început, că simbolul Focului, cu care e
comparată energia Kundalini. nu are nimic comun cu realitatea
1v CAPITOLUL XI 245
I fizică a focului, fiind vorba de o manifestare subtilă. Dimpotrivă,

însuşirile acestui „foc“ spiritual sunt contrarii celor ale focului
obişnuit: el nu produce combustie, este un „foc rece“, fiind asociat
nu căldurii, ci răcorii şi chiar brizei (suflului, vântului; cap. XI C)
sau apei (cap. XI D) care, de regulă, ar stinge focul propriu-zis. .
Pe muntele Horeb, lui Moise, „îngerul Domnului i S-a arătat
într-o flacără de foc, care ieşea din mijlocul unui rug1 ... şi iată că
rugul era tot un foc, şi rugul nu se mistuia deloc" (Exod 3:2).
„Norul lui Dumnezeu era deasupra cortului ziua, iar noaptea era
un foc“ (Exod 40:38). întâlnim numeroase astfel de descrieri sub
formă de foc (Exod 19:18; Deuteronom 4:11-12; 5:4-5,22-24;
Zaharia 2:5), de lumină strălucitoare (Ezechiel 1:27-28), de fulger
alb ca zăpada (Matei 28:3). „Veniţi să umblăm în lumina
Domnului" - îndeamnă Isaia (2:5). Alte metafore (candele,
sfeşnice aprinse, stele, raze de lumină) au fost prezentate anterior
(cap. IV, VIII). Dumnezeu îi învaţă, prin Moise, pe Aaron şi fiii
acestuia să se roage „Domnului să facă să lumineze Faţa Lui peste
tine" (Numeri 6:25). Despre „Lumina Feţei Lui Dumnezeu" se
vorbeşte frecvent în Psalmi (4:6; 31:16; 80:3,7,19; 90:8; 119:135).
O semnificaţie specială apare în Psalmul 67:1: „Dumnezeu să
aibă milă de noi şi să ne binecuvânteze, să facă să lumineze peste
noi Faţa Lui ( Oprire) ca să se cunoască pe pământ calea Ta, şi
printre toate neamurile mântuirea Ta." Observăm discontinuitatea
sugerând că oprirea indică omiterea unui text. într-adevăr, prima
parte a frazei este redactată la persoana întâi plural, iar ceea ce
urmează după oprire se adresează lui Dumnezeu. Lumina divină
transmisă pământenilor le permite găsirea căii (canalul lui
Kundalini) şi, prin aceasta, mântuirea (Realizarea Sinelui, a doua
naştere, iluminarea, moksha2, nirvana, satori etc.), aceasta deve¬
nind posibilă chiar pentru toate neamurile. Este o admirabilă
profetizare a şansei ce i se oferă azi omenirii, graţie Sahaja Yoga.
în Cartea Iui Enoh tema luminii este tratată din abundenţă.
Vom da numai câteva exemple. „Am zărit şapte stele, strălucind
1 Rug (sau ruj) desemnează un arbust cu spini; batos (gr.); mbits (lat.).
2 Echivalentul este Peduth (ebr.). eliberarea pe care Dumnezeu o va face
odată în lume.
*.
ca munţi de foc, sau ca nişte spirite -desăvârşite14 [112]. „Am ®|

văzut un munte de foc arzând noapte şi zi. Când m-am apropiat, «I
am zărit şapte munţi strălucitori44 [113]. „în aceste coloane ale I
cerului, eu am văzut focuri care izbucnesc fără număr, dar nici în
sus, nici în jos44 [114]. Canalele energetice sunt descrise ca râuri
II
de foc, într-un palat1 din pietre de cristal: „Şi în mijlocul acestor
pietre* străluceau limbi de foc, şi fluvii de foc erau primprejur*4
-
[115]. „Am văzut două râuri de foc strălucind ca hiacintul2"
[116]. Uneori entităţile chakrelor sunt numite fii de îngeri: „Am
văzut fii de îngeri sfinţi mergând pe un foc arzător; veşmintele lor
erau albe44 [117]. Enoh precizează că era vorba de un foc arzător,
dar rece: „Flăcări tremurau împrejurul zidurilor şi poarta era de
foc. Când a fost să intru în această locuinţă, ea era în acelaşi timp
arzătoare ca focul şi rece ca gheaţa44 [118].
Sushumna între canalele laterale e descrisă de Dante prin
metafora identică a unui râu paradisiac, luminos, ca un fulger:
„Am văzut lumina în chip de apă, curgând în fulger, prin mijlocul
a două maluri, smălţate de-o minune de primăvară44.
Origen considera că tot ceea ce putem simţi şi concepe
despre Dumnezeu va fi doar o scânteie mică de lumină [119].
Lossky explică: „Ideea de scânteie, menţionată aici apare pentru
prima dată în literatura creştină. Această temă care va fi dezvol¬
tată în Occident şi va ocupa un loc central în sistemul lui Meister3
Eckhart, deşi într-un context total diferit44 [120]. Clement din
Alexandria arată că „această flacără, în formă de coloană şi care
arde prin tufiş e simbolul luminii4 sfinte care, de la pământ tra¬
versează spaţiul şi urcă la cer prin lemn5 prin intermediul căreia
ne este dat să o contemplăm în spirit44 [121]. Coloana de foc este,
desigur, Kundalini. în mitologia hindusă e Vajra (fulgerul lui
Indra, analog cu cel al lui Jupiter Tonans sau al echivalenţilor
acestuia: scandinavul Thor, sau germanicul Donar, ori chiar
1 Hekhaloth (ebr.).
2 Piatră semipreţioasă de culoare galben-roşiatică, ca .şi emisiunile de lu¬
mină fotografiate la practicanţii Sahaja Yoga.
3 Magistrul.
4 Phos (gr.).
5 Crucea, simbolul corpului subtil (cap. IV).
i CAPITOLUL XI 247
fm
r-
(jaco-geticul Zalmoxis; cap. XIX B). „Domnul mergea înaintea
I
*
jor ziua într-un stâlp de nor... iar noaptea într-un stâlp de foc“
(Exod 13:21; 14:19-20; 16:10; 19:9; 20:21; 24:15,16; 33:9-10;
Numeri 9:15; 12:5; Deuteronom 31:15; Neemia 9:12; Isaia 4:5
i etc.). Manicheenii şi esoterismul musulman se referă la o coloană
de lumină ce readuce sufletele la Principiul lor.
Clement din Alexandria aduce şi alte lămuriri. „Focul e con¬
ceput ca putere bună ce distruge răul şi menţine binele, de aceea
focul e numit inteligent de către profeţi4* [122]. „Spunem că focul
sfinţeşte...; nu înţelegem aici focul obişnuit atotdistrugător, ci pe
cel inteligent, ce pătrunde sufletul care trece prin foc“ [123]. Pistis
Sophia aminteşte „un foc înţelept, foarte măreţ, impetuos, care
arde toate păcatele44 [124], iar Minucius Felix arată: „Există un foc
ce arde membrele şi le răcoreşte, consumă şi hrăneşte44 [125].
Uneori, Dumnezeu Şi-a manifestat Duhul ca suflu şi ca foc:
„Din vânturi îţi faci soli, şi din flacără de foc slujitori44 (Psalmi
104:4). De multe ori, însă, manifestarea divină este numită slava
Domnului (Kavod, slavă, ebr.; doxa, slavă, gr. -în Septuaginta)
(spre pildă, Exod 16:7,10; 24:15-17; Isaia 35:2; 40:5; loan 11:40
etc.), înlocuind termenul Faţa lui Dumnezeu. în gotică, wulpus
(ca şi vultus, chip, obraz, faţă, lat.) este slava (gloria) majestuoasă
(doxa). Lossky arată că lumina „apare în theophaniilc1 Vechiului
Testament ca slavă a lui Dumnezeu44 [126],
loan Botezătorul vesteşte că Iisus va acorda un botez cu totul
diferit de cel cu apă pe care-1 săvârşea el: „Cât despre mine, eu
vă botez cu apă, spre pocăinţă, dar Cel Ce vine după mine, este
mai puternic decât mine, şi eu nu sunt vrednic să-I duc încăl-
ţămintele. El vă va boteza cu Duhul Sfânt şi cu foc44 (Matei 3:11).
Ceea ce Christos confirmă: „loan a botezat cu apă, dar voi, nu
după multe zile, veţi fi botezaţi cu Duhul Sfânt44 (Fapte 1:5) anun¬
ţând astfel evenimentul din ziua Cincizecimii. „Eu am venit să
arunc un Foc pe pământ. Şi ce vreau decât să fie aprins chiar
acum! Am un botez cu care trebuie să fiu botezat şi cât de mult
doresc să se împlinească44 (Luca 12:49-50). în acest context
amintim, la polul opus, cazul lui Prometeu care furase din cer
1 Cap. XV A.
iS
1
Focul pentru a-1 aduce pe pământ. Această tentativă de Realizare 1

a Sinelui efectuată de o persoană ncautorizată (întocmai ca falşii
guru de azi) - prin furt - a fost pedepsită de Divinitate. Nu
%m
întâmplător, vulturul (Garuda, vehicul al Divinităţii Supreme)
i-a atacat ficatul, organul cel mai sensibil la căldură (arsura de
care amintea Eliade; cap. XI C). înţelepţii indieni acordau acestui
J «s
organ o mare importanţă: „Dintre toate organele corpului, ficatul
e cel suprem" [127]. Iar chinezii îl numesc „organul comoară".
Un moment important în relatările apostolilor îl constituie
Schimbarea la Faţă care a avut loc pe muntele Tabor (ombilic:
tabur, ebr.). Ombilicul se află însă la nivelul plexului solar, iar în
arborele kabbalistic cu 11 sephiroth e reprezentat de sephirah
Tiphereth, căreia îi corespunde Soarele (cap. IV). La Tabor, Iisus
le apare ucenicilor ca un Soare răspândind o lumină ce nu era de pe
aceste tărâmuri. „Faţa Lui a strălucit ca soarele, şi hainele I s-au
făcut albe ca lumina", iar Tatăl a apărut ca „un nor luminos" (Matei
17:2,5; Marcu 9:3; Luca 9:29). Era Realizarea Sinelui manifestată if
în registru divin, căci ucenicii au vrut să ridice trei corturi (tabema-
coluri1, adică sălaşuri ale Divinităţii), destinate lui Iisus, Moise şi
Ilie (simbolizând Trimurti) ceea ce trimite la cele trei puteri ale ca¬
nalelor (cap. II). Şi Apocalipsa îl descrie pe Fiul omului: „capul şi
părul Lui erau albe ca lâna albă, ca zăpada; ochii Lui erau ca para
focului; picioarele Lui erau ca arama aprinsă... faţa Lui era ca soa¬
rele, când străluceşte în toată puterea lui" (1:14-16; 2:18; 19:12).
Lui Ulysse, fără îndoială un mare iniţiat, elevaţia spirituală
i se reflecta pe faţă ca o lumină; asemenea lui Moise când se arăta
mulţimilor (cap. VIII), eroul grec manifesta o „schimbare la faţă".
Anchises îi spune lui Enea că în fiinţele umane există un foc
ceresc („Germene vecinie, din cer, şi putere de foc în oricare/
Sâmbure este"), închis în corp caîntr-o închisoare obscură [128],
reluând o imagine platoniciană [129]. Este, desigur, Kundalini
închisă în osul sacru.
Tema focului a devenit „clasică" prin reprezentarea lui Kun¬
dalini ca manifestare a Duhului Sfânt pogorât asupra capetelor
i Potrivit King James Bible, există traduceri neglijente unde se foloseşte
cuvântul „colibe" (sic!).
CAPITOLUL XI 249
IP
ucenicilor, în ziua de Rusalii. Pogorârea a fost mai întâi vestită de
m un suflu, care a venit ca „vânt puternic şi a umplut toată casa unde
şedeau ei. Nişte limbi de foc au fost văzute împărţindu-se printre
1 ei, Ş» s-au aşezat câte una pe fiecare din ei. Şi toţi s-au umplut de
P Duh Sfânt“ (Fapte 2:2-4). Rămânem uimiţi de acurateţea descrie-
dŞf; rii manifestării luminoase a lui Kundalini: „limbi ca de foc“ şi nu
„limbi de foc“. Textele nestoriene despre care am mai vorbit
aduc o importantă precizare despre taina Căii (Sushumna), adică
despre secretul Realizării Sinelui: „La zece zile după ce Mesia S-a
înălţat la Ceruri, El a adăugat şi mai multă credinţă discipolilor,
W şi i-a «admis în taina Căii», şi le-a dat Duhul Sfânt“ [130].
Coranul este marea manifestare paracletică a Islamului,
Pogorârea (Tamil, arab.) efectuată de Sfântul Duh ( Er-Ruh,
arab.), desemnat ca funcţie revelatoare, prin mijlocirea lui Jibrail
(arhanghelul Gavriil). în cazul celor ajunşi în grădina edenică
(Sahasrara), „Dumnezeu... pune asupra lor strălucire* şi bucurie
P şi-i răsplăteşte... cu o grădină" (76.11-12). Ca şi în cazul mani¬
festării divine sub forma arbustului arzător de pe muntele Horeb,
în Coran, Allah este „Cel care v-a făcut foc din pomul verde şi voi
aprindeţi cu el“ (36.80). Pomul verde este, desigur, Pomul Vieţii,
corpul subtil, iar focul - cu care cei autorizaţi de Dumnezeu pot
aprinde la rândul lor alte focuri - este manifestarea lui Kundalini,
ce permite adevăratului iniţiat să-i dea discipolului său Realizarea
Sinelui. „Vedeţi voi focul pe care-1 aprindeţi,? Aţi făcut voi arbo¬
rele său? ori Noi l-am făcut?" (56.70-7 1). „Lumină peste lumină,
Dumnezeu ocârmuieşte în lumina Sa pe cine voieşte" (24.35).
„Doamne, fa-ne deplină lumina noastră" (66.8). Despre cei drepţi
se spune: „Dumnezeu pune asupra lor Nadratan" (lumina fru¬
museţii, arab.) (76.11).
Potrivit scrierilor apocrife Psalmii lui Solomon şi Viziunea
Fiului omului, Fiul omului va distruge negativitatea printr-un
suflu de foc („Legea care este foc"). In Evanghelia după Evrei
citim: „în cărţile folosite de Nazareeni stă scris că razele ieşite din
ochii Săi oriunde ar fi ele înspăimântă şi pun pe fugă." Tot aşa la
Ieronim: „Ei nu-I pot rezista, căci o anume lumină arzătoare şi
1 Nadratan.
strălucitoare iradia din ochii Săi, iar măreţia Tatălui sclipea din
faţa Sa“ [131].
Textele gnostice vorbesc şi ele de o misterioasă lumină:
r
-
„Există o Lumină [care] sălăşluieşte ascunsă în Tăcere şi ea a fost

prima care s-a manifestat... Este o Lumină ascunsă, purtând
Fructul Vieţii, turnând Apa Vie dintr-un Izvor nevăzut, nepoluat,
nemăsurabil, adică Vocea de neimitat a gloriei Mamei, gloria
odraslei lui Dumnezeu; un bărbat virgin prin virtutea unui Intelect
ascuns, adică Tăcerea ascunsă de Toate, fiind de neimitat, o
Lumină nemăsurabilă, izvor a Toate, Rădăcină a întregului Eon.
Ea e Fundamentul ce suportă orice mişcare a Eonilor ce aparţin
puternicei Glorii. E Fundamentul oricărui fundament" [132]. în
alt manuscris gnostic citim că, atunci când ucenicii se aflau pe
Muntele Măslinilor, „a apărut o mare lumină aşa încât muntele
strălucea la vederea Celui Ce apăruse... Şi o voce i-a chemat
spunând: «Ascultaţi... Eu sunt Iisus Christos»... Apoi o voce a
ieşit din lumină" [133]. înţelepciunea luiIisus Christos îl numeşte
„un mare înger de lumină" care îi învaţă „secretele sfântului plan"
al universului şi destinului acestuia [134], în fine, alt text gnostic
face următoarea descriere: „Am văzut o lumină nouă, mai mare
ca lumina zilei. Apoi ea s-a pogorât asupra Mântuitorului" [135].
Origen face precizări importante pentru tema pe care o
analizăm, afirmând că însuşi Christos are natura focului; la fel şi
Sfântul Duh [136]: „Am citit undeva că Mântuitorul a spus - deşi
nu sunt sigur dacă nu cumva cuvintele au fost puse de cineva în
gura Mântuitorului, sau dacă acela şi le-a amintit cu adevărat - în
orice caz, am citit că a spus: «Cel ce e lângă Mine, e lângă foc1. Cel
ce e departe de Mine, e departe de împărăţie»" [137]. Acest text,
în latină, e citat în greacă şi cu mare siguranţă, de către Didymos.
Sursa a fost redescoperită în timpurile noastre, ca fiind Evanghelia
după Toma: „Iisus a spus: «Cel ce e lângă Mine e lângă foc, iar cel
ce e departe de Mine e departe de împărăţie». Iisus a spus:
«Imaginile sunt manifeste omului, dar lumina din ele rămâne
ascunsă în imaginea Tatălui. El va deveni manifest, dar imaginea
Sa va rămâne ascunsă de către lumina Sa»“ [138] (v. cap. II). .
i Qui iuxta me est, iuxta ignem est, lat.
r CAPITOLUL XI 251
Lui Hippolytus nu-i erau străine conceptele indiene: „Există...

printre indieni o erezie... Ei spun că Dumneezu este lumină, nu
precum lumina vizibilă, nici ca soarele, nici ca focul" [139].
Odată, când era ameninţat de duşmani, Krishna a apărut „cu
un corp asemănător unui rug în flăcări, din care ţâşneau miriade
de zei" [140],
|: Din observaţiile savantului Nikolai Roerich, arheolog, isto¬
t ric şi artist, se poate conchide că focul ce o simbolizează pe
Kundalini poate fi întâlnit în cultul lui Zoroastru unde e re¬
prezentat un potir cu o flacără. Acelaşi potir înflăcărat e gravat pe
vechi shekeli evreieşti de argint din vremea lui Solomon şi chiar
dintr-o antichitate mai îndepărtată. în săpăturile indiene din
perioada [dinastiei] Maurya Chandragupta s-a observat aceeaşi
imagine foarte stilizată. în reprezentările tibetane, Bodhisattwa
ţin potirul din care ies limbi de flăcări. Se mai poate aminti aici
potirul druid al vieţii. Şi Sfântul Graal era înflăcărat [141].
Lumina a fost asociată atât Zeului cât şi Zeiţei încă din
Sumeria şi a reapărut mereu în legătură cu unirea lor.
în hinduism, un exemplu de theophanie1 luminoasă este
ii prilejuit de sora lui Krishna, Vishnumaya, care s-a transformat
într-un fulger atunci când tiranul Kansa a vrut să o ucidă.
Buddha spunea: „Nu adun vreascuri pentru focul de pe
w altare; aprind o flacără în Mine... Inima Mea e vatra, flacăra e
Şinele îmblânzit" [142]. Iar Guru Nanak scria: „Acest corp este
un palat si este casa lui Dumnezeu. în el, Dumnezeu păstrează
flacăra infinită" [143].
Focul adus de Prometeu pe Pământ era de natură cerească,
fiind coborât de pe Olimpul nemuritorilor pentru oamenii pă¬
mânteni. La Eleusis, Demeter îl trece prin foc pe Demophoon,
unul din fiii regelui, oferindu-i astfel nemurirea. „«Eu n-am
-
murit» cântă zeul porumbului al indienilor Cora din Mexic,
după ce e dat flăcărilor. «Fraţii mei mai mici (oamenii) apar o
singură dată, şi nu mor ei mereu? Dar eu nu mor niciodată, ci
doar răsar mereu»" [144]. în alt trib din Mexic, în a treia zi de la
naştere, băieţii sunt trecuţi de trei ori prin foc [145].
,
1 Cap. XV A.
f
252 ÎN LUMINA BIBLIEI :
Referindu-se la Hecate, Kerenyi face următoarele comentarii:

„ţine incontestabil de menirea zeiţei să «aducă lumină». Dar torţa...
joacă un rol însemnat şi în cultul Demetrei şi al Persephonei.
întâlnim o torţă sau două în mâinile aceleiaşi zeiţe, chiar trei una
lângă alta1, torţe cu mânerele dispuse la vârf în cruce... (crossed
torch) atribute ale Demetrei, cât şi ale Persephonei... dovedind că
ne aflăm aici în faţa unui simbol" [145], Dar zeiţa purtătoare de
torţă la atenieni, Hecate, nu este altcineva decât una din cele trei
Guna (tendinţă a canalului central, deci Kundalini; cap. II).
Platon şi stoicii considerau pneuma (suflu, gr.; cap. XI C)
drept focul pur al eterului. Kabbaliştii vorbeau de „emanaţia
energiei şi a luminii divine". în concepţia-kabbalistică despre mitul
Shekhinah, aceasta era considerată întrupată in imaginea Luminii.
Ea era identificată cu radianţa Duhului Sfânt, Pleroma înfocată din
care emana întreaga creaţie. Aceasta aminteşte de radianţa zeiţei
Inanna şi pogorârea sa prin cele şapte sfere planetare [146].
Marea Operă a alchimiei urmărea să descopere natura Spi¬
ritului, să pătrundă misterul „luminii înfocate" şi să vadă efectiv
„corpul de lumină" care este esenţa corpului uman şi „substanţa"
universului [147].
Mircea Eliade a consacrat un întreg studiu simbolisticii
luminii [148].
Pe parcursul lucrării noastre (cap. IV, IX, XI) am întâlnit
relaţia multiplă copac-toiag-şarpe-apă-foc, care constituie un
argument suplimentar în sprijinul tezei despre simbolismul lui
Kundalini ca manifestare energetică a Duhului Sfânt. Vom mai da
câteva exemple. încă din Rig-Veda, zeul focului, Agni, era numit
„şarpe furios" [149]. Şi alte reptile sunt asociate focului: sala¬
mandra e un caz clasic şi a fost adoptată ca simbol alchimic.
După legenda greacă, focul a ţâşnit dintr-un toiag, „inventatorul"
focului fiind Hermes.
Să vedem împreună cum s-au reflectat aceste imagini în
reprezentările artistice.
i Cele trei torte încrucişate reprezintă intersecţia celor trei canale la nivelul
chakrei Agya (cap. II).
CAPITOLUL XI 253
Poate cele mai impresionante şi mai grăitoare creaţii aparţin

lui Fra Angelico, fără îndoială un spirit realizat. Le găsim, mai
cu seamă, în frescele sale din mănăstirea San Marco din
Florenţa. Deasupra Sahasrarei personajelor sfinte, marele artist
a pictat o mică flacără (alteori o stea) aşa cum putem vedea, spre
pildă, în îngeri muzicanţi, Bunavestire, Batjocorirea Iui
Christos, Jeluirea Iui Christos, ori în tablourile de la Pinacoteca
Vaticanului (Sf. Fecioară cu Sf. Dominic şi Sf. Ecatcrina), din
muzeul Louvre ( încoronarea Sf. Fecioare), sau de la National
Gallery din Londra ( Christos glorificat în Grădina Raiului)
etc. [1501.
în ilustraţiile lui Boticelli la Paradisul lui Dante, ordinele
îngereşti şi spiritele sacre apar sub forma unor flăcări [151].
Flăcările observate deasupra discipolilor şi a Fecioarei Maria
în ziua de Rusalii au fost redate de mulţi artişti, dintre care îi vom
menţiona pe El Greco 1 152] şi pe Gustave Dore [153], genialul
ilustrator al Bibliei, între alte opere. Acesta din urmă a repre¬
zentat şi el lumina de deasupra Sahasrarei unor personaje
mitologice [154],
Uneori, Fecioara şi Iisus apar înconjuraţi de flăcări care
iradiază în jurul corpului [155], ori au capul înconjurat de un
imens halo luminos ce reprezintă Omkara (energia Kundalini a lui
OM, ca lumină emisă de chakra Agya), aşa cum se poate vedea
în celebrul altar de la Isenheim f 156] . Reprezentarea nu are nimic
comun cu obişnuita aureolă ce înconjoară capetele sfinţilor şi
care sugerează şi ea lumina sufletelor realizate. Alteori, asupra
Sahasrarei apare un con de lumină cu vârful în jos [157], în
biserica Chora (azi moscheea Kariye) din Istanbul, două minu¬
nate mozaicuri, ce reprezintă genealogia lui Iisus, arată cum din
Sahasrara personajelor ies coloane de lumină galben-portocalie
[158f Opera lui William Blake abundă în reprezentări sugestive
ale acestei lumini divine [159].
După cum am văzut (cap. II) în imagistica islamismului nu
sunt reprezentate feţele sacre, ele fiind înlocuite de o flacără.
Exemplele sunt numeroase [ 1 60] .
în cap. XXV A vom reveni cu detalii despre perceperea acestui
foc divin, de către adevăraţii sfinţi creştini.
NOTE .
1 1 1 Theofil Simenschy, Cultura şi- Tdosofia indiană în texte şi studii,

:
Bibliotheca Orientalia, Bucureşti, 1 978 , voi. 1, p. 40.
( 21 Maitri Upanishad 6.29; cf. Brihud-aranyaka Upanishad 6.3.12;
Svetas vutura Upanishad 6.22; de asemenea, Bhagavad-Gita 18.67.
13 ] Lao-Tse, Tao-Te-Ching (trad. Chin Tao-Kao), cap. 8 1 .
|4| Platon, op. cit., infra 108.
|5| Platon, op. cit., Timaios 48c, 53d.
|6| Aristotelis, Physica 209b 14.
1 7 1 Aristoxenos, Elementa harmonica II, 30-31; Simplicius, In Aristotelis
physica 6-11, 25-31 (Diels); Themistius, Oratio 21, 245 C-D; Proclos,
comentariu la Phibebus4-\X (Cousin); Albinus Didascalicus 27.1 ,p. 129
Louis; Alexis, fragm. 152 (II, 353 Kock); Amphis, fragm. b (II, 237
Kock); Philippides, fragm. b (II, 303 Kock).
|8| Platon, Republica 536b-540c, Parmcnide 136d-c. Phaidros 275d-277a.
Legi 968c-e, Scrisoarea a Vil-a 34a-e.
19] Cartea Iui Enoh 59.2-4.
[10] Ibid. 16.3.
[11] Josephus Flavius, The Wars of the Jews II.8.7, în The Works of Flavius
Josephus (trad. William Whiston), Milner and Co., London, p. 495.
[12] Clement din Alexandria, Stromateis V.10.63.
[13| Clement din Alexandria, Omilii XIX.20.
[ 14] Michael Drosnin, The Bible Code, Simon & Schuster, New York, 1997.
[15] Zoharul..., p. 174; Zoharl 4b.
[16] Origen, Contra Celsum.
[17] Origen, în Migne, P.G. voi. 12,col.547,apudLossky, Vederea..., p.46.
[18] Irenaeus, Libros Quinque Adversus Haereses III 2.1; 3.1 . (în continuare
va fi desemnată prin sigla A.H.).
[ 19| Cyril of Jerusalem, Catechism 6.29.
1 20J Dionisie Areopagitul, Theologia mistica 2.
[21] Paul Vuillaud, fitudes d’Bsoterisme catholique, upud Schuon, Despre
unitatea..., pp. 161-162, infra 1.
[22] Merlin Stone, The Paradise Papers, Virago, London 1976, pp. 119,
128-130.
[23 1 Turek, op. cit., pp. 44-45.
[ 24] Diana lonescu (pseudonim al lui Ion Ţugui), Trezirea puterilor spirituale
care sunt în voi, în Magazin, 1 august 1992, p. 13.
[25 1 Heart, op. cit., p. 40.
|26[ Tompkins, Bird, op. cit., p. 45.
[27] Heart, op. cit., p. 307.
[28] Biblia sau Sfânta Scriptură, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1982.
[29] The Wisdom of Solomon 7.25.
CAPITOLUL XI 255
[30] Baring, Cashford, p. 277.

[3IJ Apuc/Capra, op. cit., p. 18.
[32] Homer, Odyseea, IV, 750,754, trad. G. Murnu, Ed. Univers, Bucureşti,
1971, pp. 113-114.
|33| William Shakespeare, Furtuna, III, 2.
[341 Cartea Iui Enoh 1 8.4-5.
|35] Apud Lossky, Vederea..., p. 48; Aristotelis, De anima I, 1 , 405a.
[36] Comentariul la Cartea lui Habaccuc, apud I . Amusin , Manuscrisele de la
Marea Moartă, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1963, p. 99.
[37] NHL, The Sophia of Jesus ChristBG 1 19.5-120.1 .
|38] Ibid. BG 120.14-121 .5.
|39| Ibid. BG I22.5-III 117.8.
|40] NHL, Triniorphic Protennoia, 46.25-28.
|41 1 P. Y. Saeki, Shih-tsun-pu-shih-lun, în JNCBRAS voi. 65 (1934), p. 120
(150).
[42 1 Saeki, op. cit., pp. 41-42 (150, 151, 156, 157).
[43J Ibid.p. 41 (150).
1 44 1 Ibid.p. 31 (7) şip. 32 (13, 15, 16), p. 32 (31-36).
[45 1 Ibid. p. 93 (15).
|46] Ibid. p. 120 (147-148).
[47 1 Zoharul..., p. 162; Zohar III, 173a.
|48 1 Levi Dowling, The Aquarian Gospel of the Jesus Christ, L.N. Fowler &
Co. Ltd., Romfort, Essex 162.5-8.
[49 1 Gnyaneshwara, 6.14, apud Yogi Mahajan, The Ascent, Life Eternal
Trust, Pune 1989; The Divine Cool Breeze 9, nr. 10, p. 9 (nov. 1995).
1 50 1 Adi Shankaracharya, Saundarya Lahari 6 1 , The Theosophical Publishing
House, Adyar, Madras, London, 1985, p. 192.
151 1 Mundaka Upanishad 2.2.5.
|52| Chandogya Upanishad 4.10.4.
[53] Ibid. 5.1.12.
1 54] Ibid. 5.1 .15.
|55] Ibid. 4.3.4; Maitrayani Upanishad 6.20.
156| Maitrayani Upanishad 2.26, Adyar 1921.
|57| Ibid. 6.21.
[58] Atharva-Veda 1 1 .4.
[59 1 Taittiriya Upanishad 3.3.
[60 1 Shankayana Upanishad 5.
[61 1 Scholem, Cabala..., p. 158.
[62] Gruzinschi, op. cit., p. 134.
1 631 Aurora Consurgens, Ein den Thomas von Aquin zugeschriebenes
Dokument der alchemischen Gegensatzproblem, herausgegeben und
kommentiert von M.-L. v. Franz, îr. C.G. Jung, Gesammelte Werke, vol.
14/111, Walter Verlag, 1957.
|64| William Blake, The Everlasting Gospel.
II
a
|65| Khalil Gibran, Jesus, the Son of Man Alfred A. Knoff, New York
1938, p. 28.
|66| Wordsworth, Prelude, I, 43-45.
[671 De Souzenelle, op. cit, p. 306.
|681 NQ, 75.14.
|69| Ibid. 75.4.
1 70] Khalil Gibran Reader, p. 25 1 .
j 7 1 1 Cartea lui Enoh 95.6.
j 72) De Souzenelle, op. cit., coperta 1.
|73| Tiuliaev, Bongard-Levin, op. cit., fig. 60.
|74| Odele lui Solomon 42; apud Georges Ory, Originile creştinismului, Ed.
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981 , p. 353.
....
1 75 1 Zoharul p. 8.
|76| Zoharul..., p. 134; Zohar 1, 279b-280a.
[77| Baring, Cashford, op. cit., ilustr. pp. 243, 258.
|78| Vasile Drăguţ, Vasile Florea, Dan Grigorescu, Marin Mihalachc, Pictura
românească în imagini, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1976, ed. a Il-a
pp. 11, 14, 22,27,39, 62, 75,87, 101.
|79j Charles Delvoye, Arta bizantină, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1976, voi. 1 ,
• fig. 1 19, 120; E. Marchenko, Masters of the World Painting in Soviet
Museums, Aurora Publ., Leningrad, 1987, pl. 8.
180[ Flore Descieux, La lumidre du Coran, La Pensde Universelle, Paris,
1995, p. 92-93.
|81 1 El-Bokhari, Fasquelle, St. Amand, 1986, p. 83, Hadith 57-6.
182) Zoharul..., p. 108; Zohar I, 225b.
1831 Zoharul..., p. 71; Zohar II, I9a-I9b.
|84| De vi Mahutmyam 4.20.
1 85 1 Eliade, De la Zalmoxis..., p. 235, infra 24; cf. Brăiloiu, Sur une ballade
roumaine: La Mioritza, Geneve, 1946, p. 1 1 .
[ 86 1 Goethe, Faust, II, v. 4628-4629.
1 87 1 Zimmer. Filozofiile..., p. 207.
[88) Zimmer, Regele..., p. 28.
[ 89 1 Bhagavad-Gita 17.5-6.
|90| Omilia II, 26, cf. Rehm, p.46; apud Scholem, Cabala..., pp. 190-191 si
p. 237, infra 33.
|91| Mircea Eliade, Mituri, vise şi mistere, în Eseuri, Ed. Ştiinţifică,
Bucureşti, 1991, cap. V,pp. 193-196.
[921 Ibid. cap. VII , pp. 238-241 .
[93 j Ibid. p. 194 şi Mircea Eliade, Făurari şi alchimişti, Ed. Humanitas,
|941 Ibid. p. 238.
[95] Ted Anton, Eros, magie şi asasinarea profesorului Culianu, Ed.Nemira,
Bucureşti 1997, pp. 190,302.
|96| Apud C. Mihăilescu, Revista „22", nr. 25 (383), 24-30 iunie 1992.
197 1 Sahih Al-Bukhari voi. 9, Hadith 532 B. &
CAPITOLUL XI 257
[98] Rumi, Quest of Absolute, 2027-2035.

[99 1 Curtea lui F.noh 95.6.
[100| Ibid. 18.13.
[1011 Zohurul..., p. 133; ZoharlU, 270b-271a.
[102] Lao-Tseu, Tao-Te-King( trad. Tao Jian Wen), p. 64.
I [103| Edmond Bordeaux-Szekely,L’˙va/)˙i7e˙.ssen/en,Soleil,Gen6ve, 1990,
S|: ed. a IV-a, pp. 299-303.
1 104] Keller, op. cit., p. 53, fig. 7; Baring, Cashford, op. cit., ilustr. p. 150.
[105| Sukkah 1V.9 şi Yomit 26b.
{ 106] Fragmente presocratice, Ed. Junimea, Iaşi, 1974, voi. 1, p. 43.
[107] Platon, op. cit., Timaios 78e-79a.
I [108| Wordsworth, Conclusions, loc. cit.
[ 109] Baring, Cashford. op. cit., pp. 624, 640.
[110] Zoharul...,p. 1 13; ZoharW, 146a.
j i 1 1 J Florin Gheorghiţă, întrebările ştiinţei, Ed. Albatros, Bucureşti, 1988, fig.
4-7; Florin Gheorghiţă, Straniile inteligenţe invizibile. Institutul Euro¬
pean, Iaşi, 1993, fig.l, 2, 6-16, 22-41; Florin Gheorghiţă, OZN eterice,
Ed. Polirom, Iaşi, 1997, fig. 7, 9A, 11 A,B, 15A,B, 35-36, 55A,B, 58-
60, 62-66B, 83A,B, 87-90, 97-99 - sunt numai câteva exemple.
[112] Cartea lui Enob 18.14; şi 14.12.
[113] Ibid. 24.1.
[114] Ibid. 18.13; 39.7.
(115] Ibid. 70.8.
[116] Ibid. 70.1.
[117] Ibid. 70.1; 70.5; 39.7.
[118| Ibid. 14.12.
[119] Origen, De principiis (Peri archon) 1, 1 .5; Migne, P.G. vol. 11, col. 124.
[120] Lossky, Vederea..., p. 5 1 .
[121] Clement, Stromateisl.
[122] Clement, Eclogae ex propheticis scripturis, 26; cf. şi 27.
]123] Clement, Stromateis VII .34.4.
[124] Pistis Sophia, apud James, op. cit., p. 90.
i [125] Minucius Felix, Octavius VIII.35.3, apud James, op. cit., p. 91.
[126] Lossky, Vederea..., p. 138.
[127] Sushruta Sutra 46. 1 37.
[128] Vergilius, Eneida, v.729-733; op. cit., p. 221 .
[129] Platon, Phaidon, 82d.
[130] Saeki, op. cit., p. 121 (165).
[131] Jerome, On Matthew 21:12.
St: [132] NHL, Trimorphic Protennoia, 46. 1 1 -27 .
[133] NHL, Letter of Peter to Philip 134.10-17; 135.3-4.
[134] NHL, The Sophia of Jesus Christ 91.8-13.
|135] NHL, The Apocalypse of Peter 72.23-26.
[ 1 36] Origen, Jeremy Homilies, XX.3; apud Jung, Kerenyi, op. cit., p. 173,
infra 28.
258
[ 137J
[138]
[139]
[140]
ÎN LUMINA BIBLIEI
Origen ibid., III.3; apud Graves, Podro, op. cit., p. 485.

NHL, The Gospel of Thomas 47 .17-24 (E.82).
Hippolytus, Ref. 1.24.
Mahabharata, Udyoga Parvan cap. CXXX.
.1 'itt
îm
rt
[141] Roerich, Altai-Himalaya, p. 33.
[142] Sumyuttanikaya 1.169.
[ 143] Apud Heart, op. cit., p. 77.
[144| T.Th. Preuss, Der religiose Gehalt der Mythen, Tubingen, 1933, p. 8.
[145] Jung, Kerdnyi, op. cit., pp. 185,190-191.
[147] Ibid. p. 649.
[148] Mircea Eliade, Eranos Jahrbuch, XXVI, pp. 189-242(1957).
[149] Eliade, Istoria..., vol.l, p. 213.
[150] reprod. Costian, Adevărul..., fig. IX-B-10.
[151] A.E. Bakonsky, Boticelli. Divina Comedie, Ed. Meridiane, Bucureşti,
1977, pl. 23-26 şi textul aferent; reprod. Costian, Adevărul..., fig. IX-B-11. ||
:
[152] M.B. Cossio, El Greco, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1985, voi. 2, pl. 64;
reprod. Costian, Adevărul..., fig. IX-B-12.
[153] reprod. Costian, Adevărul..., fig. IX-B-13.
1 1541 Knowledge of Reality 1 , nr. 1 (martie 1993).
[155] J. Laran, L’Estampe, Presses Universitaires de France, Paris, 1959, i
voi. II, pl. 4,7; reprod. Costian, Adevărul..., fig. IX-B-9; Baring,
Cashford, op. cit., ilustr. pp. 568, 574.
[156] reprod. Costian, Adevărul..., fig. IX-B-24, 26, 27.
[157] reprod. Costian, Adevărul..., fig. IX-B-19, 20.
[158] Erdem Yiicel, op. cit., ilustr. pp. 22-23.
[ 159] Grigorescu, Grafica..., pl. 23, 28, 59, 68, 71, 80.
[160] Alain J.M. Bernard, Michel Roch, Civilisations et terres lointaines,
Magnard, 1982, ilustr. p. 36; Encyclopaedia universalis, op. cit., voi. 10,
ilustr. p. 331; Enciclopedia generale illustrata, Rizzoli, voi. 2, cap. Islam,
reprod. Costian, Adevărul..., fig. IX-B-15-17.
-
CAPITOLUL XII
MORMÂNTUL LUI MOISE
„Moise, robul Domnului, a murit acolo, în

ţara Moabului, după porunca Domnului. Şi
Domnul l-a îngropat în vale, în ţara Moa¬
bului, faţă în faţă cu Bet-Peor. Nimeni nu i-a
cunoscut mormântul până în ziua de azi.“
Deuteronom 34:5-6
Cu puţin înaintea morţii, ,Moise s-a suit din câmpia Moabului

pe muntele Nebo, pe vârful muntelui Pisga“ (Deuteronom 34:1). în
Deuteronom aflăm şi alte precizări despre geografia locurilor,
descrise astfel: „în vale, faţă în faţă cu Bet-Peor, m ţara lui Sihon,
împăratul amoriţilor, care locuia la Hesbon“ (4:46). „Aceşti doi
împăraţi ai amoriţilor erau dincoace de Iordan, la răsărit. Ţinutul
lor... cuprindea toată câmpia de dincoace de Iordan, la răsărit,
până la marea câmpiei, sub poalele muntelui Pisga“ (4:47-49).
Cercetări ulterioare au încercat să localizeze amplasamentul
mormântului marelui profet. în Iordania, nu departe de frontiera cu
Israelul, există un munte ce poartă numele de Nebo, unde se crede
că ar exista mormântul lui Moise. Biblia spune că de pe muntele pe
care a murit, el ar fi văzut Pământul Făgăduinţei (v. mai jos:
Numeri 27:12-13; Deuteronom 32:48-50), „ţară în care curge lapte
I
şi miere" (Deuteronom 11:9; Exod 33:3). Or, Palestina este departe

de a fi un asemenea pământ roditor. Marele medic Servetus,
contemporan cu Calvin şi Melanchton, a călătorit în ţara Sfântă -şi
a descris-o ca stearpă, în loc de ţară în care curge lapte şi miere.
Fapta sa a fost etichetată erezie şi el a fost ars de viu fi]. Este
evident că mormântul lui Moise trebuie căutat în altă parte.
Sensul literal al Beth-Peor(ebr.) este casă (sau loc) ce deschi¬
de, sau deschidere [2], spre exemplu, a unei văi către câmpie.
Râul Jhelum din Kashmir (cap. III) poartă, în persană, nume¬
le de Behat. Orăşelul Bandipur se numea cândva Behat-Peor [3]
şi e amplasat în locul unde valea râului amintit se deschide în
câmpia largă unde se găseşte lacul Wular, ce corespunde perfect
cu imaginea de „marea câmpiei" (cap. III). Fostul Behat-Poor,
Beth-Peor sau Bhuttapura [4], actualul Bandipur este situat la 80
km nord de capitala Srinagar a Kashmirului.
La doar 18 km nord-vest de Bandipur se află cătunul Hasbah,
menţionat în Biblie ca Hesbon. în Cântarea Cântărilor (7:4) se
află o referinţă care ne trimite la „iazurile1 Hesbonului, de lângă
poarta Bat". Or, localitatea Hasbah e renumită pentru iazurile sale
bogate în peşti [5]. Poarta Bath (sau Beth) corespunde sensului de
deschidere pe care l-am indicat mai sus.
La 5 km nord-est de Hasbah găsim dealul Pisgah (azi Pishnag).
Câmpia Mowu (Moab, în Biblie) este la 5 km nord-est de mun¬
tele Nebo (numit şi Baal Nebu sau Nil-toop), situat la aproxi¬
mativ 13 km nord-est de Bandipur, pe care îl domină dimpreună
cu valea Lolab. Nil-toop înseamnă „vârful muntelui Nebo" [6],
Iată cum toate cele cinci indicaţii geografice, pe care le-am
extras din Vechiul Testament cu privire la locul de veci al lui
Moise, se regăsesc pe o rază de câţiva kilometri unele de altele
în Kashmir, uri ţinut fertil care corespunde perfect descrierii
Pământului Făgăduinţei zărit de profet înainte de a muri (cap. III).
Kersten [3] mai arată că în apropiere de un cătun numit
Booth există un mormânt, al cărui paznic, Wali Rishi2, explică
-
1 Cu totul surprinzător - pentru cititorul român în Biblie, Hesbonul e
asociat de două ori cuvântului Iaezer (Isaia 16:8, 9), aproape identic fonetic cu
iezer, cu sens apropiat de iaz, ambele de origine slavă.
1
2 Cu câteva decenii înainte, când aceleaşi locuri fuseseră vizitate de
.
Khwaja Nazir Ahmad, custode ( Mutawali arab.) era Ghafar Rishi.
CAPITOLUL XII 261
§11 turiştilor că înţelepţii sfinţi ( rishi, sanskr.) venerau încă de acum

Mp-. 2 700 de ani acel loc. Autorul german crede că o bornă în formă
de coloană, ieşind cam un metru deasupra solului, ar fi piatra de
mormânt a lui Moise, în timp ce Khwaja Nazir Ahmad consideră
că ar fi vorba despre un mormânt situat în vârful lui Baal Nebu
şi orientat de la răsărit la apus asemenea mormintelor evreieşti,
spre deosebire de alte morminte învecinate, în direcţie nord-sud
ca cele musulmane [5], De pe dealurile vecine, privirea călăto¬
rului poate admira un ţinut înfloritor, veşnic verde, adevărată
„ţară în care curge lapte şi miere" (Deuteronom 11:9), un ade¬
vărat Paradis (cap. III).
După cum ştim din Biblie, Dumnezeu nu i-a îngăduit lui
Moise ca înainte de moarte să intre în ţara Făgăduinţei, ci l-a lăsat
doar să o privească: „Suie-te pe vârful muntelui Pisga, uită-te
H spre apus, spre miazănoapte, spre miazăzi şi spre răsărit, şi
priveşte-o doar cu ochii; căci nu vei trece Iordanul acesta" (3:27).
Am văzut că, mai departe, Deuteronomul plasează ţinutul respec¬
tiv „dincoace de Iordan, la răsărit, până la marea câmpiei, sub
poalele muntelui Pisga" (4:49). Este limpede că „acest Iordan" nu
are nimic a face cu râul Iordan din Palestina, iar „marea câmpiei"
este, după cum am văzut, lacul Wular. Rezultă că „Iordanul acesta"
nu e altul decât râul Jhelum.
Tot din Deuteronom aflăm că „în aceeaşi zi, Domnul a vorbit
lui Moise, şi a zis: «Suie-te pe muntele acesta Abarim, pe mun¬
tele Nebo... Tu vei muri pe muntele pe care te vei sui»“ (32:48-50).
I în Numeri scrie: „Suie-te pe muntele acesta Abarim, şi priveşte
ţara pe care am dat-o copiilor lui Israel. S-o priveşti, dar şi tu vei
fi adăugat la poporul tău" (27:12-13). Făcând legătura între
Deuteronom 3:27, citat anterior, şi aceste două pasaje, putem
identifica Abarim cu Pisga.
Hazrat Abu Huraira arăta că Profetul a spus: „El (Moise) a
murit aici. Dacă aş fi acolo aş putea să vă arăt mormântul său pe
calea unui deal colţuros" [7],
Există şi alte dovezi despre amplasarea mormântului lui
Moise în Kashmir (v. şi cap. XIII) provenind îndeosebi de la
istoricii din Kashmir citaţi de Khwaja Nazir Ahmad [5]. Abdul
Qadir scria: „Moise a venit în Kashmir, iar oamenii credeau în el .
Ulterior ei au continuat să creadă în el, iar alţii nu. El a murit şi a

fost îngropat aici. Locuitorii din Kashmir îi numesc mormântul
«altarul Profetului Cărţii1» [8]. Muhammad Azam menţiona:
„Saug Bibi fusese de asemenea o pustnică renumită şi depăşea
bărbaţii la meditaţie şi rugăciune. Lângă mormântul său se află un
loc cunoscut drept mormântul lui Moise, Profetul Domnului (slăvit
fie de noi), iar lumea afirmă că din acel loc provin multe foloase" I
[9]. Referiri similare se găsesc şi în alte scrieri din Kashmir [10]. f
Şi călătorii şi scriitorii europeni au tratat acest subiect.
Francis Bemier a fost curtean al împăratului Aurangzeb, pe care :1
l-a însoţit în Kashmir în anul 1665. El a consemnat diferite
argumente, pentru a demonstra că locuitorii din Kashmir descind
I
din poporul israelit (cap. XIV): „Al patrulea temei este credinţa
că Moise a murit în acel oraş din Kashmir, ceea a avut loc la o
leghe de acesta" [11]. Dr. George Moore scria pe aceeaşi temă:
„Moise însuşi a venit printre ei să-i înveţe venerarea unui
Dumnezeu unic" [12]. Locotenent-colonelul Torrens arăta:
i
„Există de asemenea credinţa că Moise a murit în apropiere de
capitala Kashmirului şi că este înmormântat acolo" [13]. Citând
:
'
autoritatea lui Badi-ud-Din, doamna Harvey afirma: „Potrivit

unei eminente autorităţi, Kashmirul a fost inundat datorită
recăderii în idolatrie a locuitorilor, după ce fuseseră învăţaţi să
venereze un singur Dumnezeu, de către Moise, care a murit acolo
şi despre al cărui mormânt unii spun că poate fi arătat" [14],
în aceste părţi, ca şi în alte locuri din Kashmir, s-au păstrat,
până astăzi, unele denumiri ce amintesc de marele profet evreu.
întâlnim astfel de patru ori toponimul Maqam-i-Musa2, adică ;
locul (de odihnă al) lui Moise.
Unul din acestea este în Handwara Tahsil lângă Auth Wattu
şi se cheamă Ayat Moula, sau Aitmul (semnul lui Dumnezeu,
arab.), la circa 10 km nord de Bandipur şi la fel de departe de Pisga,
dar în direcţie opusă, mergând spre lacul Wular şi spre Srinagar.
Evreii şi creştinii sunt numiţi de musulmani oamenii Cărţii (ahl al-Kitab,

arab.). adică ai Bibliei.
2 Musa e numele arab dat lui Moise. Maqam (arab.) corespunde lui mahal
(ebr.), sau statio (lat.) - loc de popas.
1
CAPITOLUL XII 263
Altul e situat la Shandipur, la câţiva kilometri de Wular, unde

se unesc râurile Jhelum şi Sindh. La confluenţă, în mijlocul
curentului, există o stâncă numită Maqam-i-Musa sau, uneori,
I Kohna-i-Musa (piatra unghiulară a lui Moise, arab.). întâlnirea
dintre Moise şi Khwaja Khizr, relatată de ’Ubai bin Ka’b [15],
constituie o indicaţie că evenimentul a avut loc în Kashmir,
\
deoarece Khwaja ( maestru) precede numele multor locuitori

respectabili din acest ţinut, în timp ce Khizr e un nume foarte
răspândit în populaţia locală. Coranul menţionează că Moise cu
servitorul său Yusha’ bin Nun au ajuns la împreunarea a două mări
sau râuri (18.59). Expresia Majma-ul-Bahrain nu înseamnă numai
joncţiunea a două râuri, ci are semnificaţia pierderii identităţii celor
două râuri ca şi cum s-ar vărsa în mare, adică exact ce se petrece
cu Jhelum şi Sindh înainte de a intra în lacul Wular. Deci Moise şi
însoţitorul său au ajuns la această confluenţă, s-au „sălăşluit la
stâncă" (18.62), după care „se întoarseră pe urmele lor înapoi"
(18.63). Se spune că Moise a întâlnit pe cineva (nenumit în Coran,
dar desemnat ca fiind Al-Khidr), caracterizat de Dumnezeu ca „un
serv din servii Noştri, căruia îi dădurăm îndurare de la Noi şi-l
învăţarăm ştiinţă de la Noi" (18.64). Aceasta confirmă cele arătate
anterior (cap. VIII) despre importanţa deosebită a lui Al-Khidr.
Al treilea loc cu numele Maqam-i-Musa se află la Pisga, iar
al patrulea - lângă Bandipur.
La sud, spre Srinagar, la Bijbihara, există un alt loc ce este
încă numit Sang-i-Musa (piatra lui Moise), menţionat în
Rajatarangini. Aici se poate vedea o piatră, care e considerată a
avea puteri deosebite, numită Ka-Ka-Bal (nume apropiat de
Kabbala?). Ea cântăreşte cam 70 de kilograme. Potrivit legendei,
piatra s-ar ridica prin propria-i putere şi ar rămâne suspendată la
un metru deasupra pământului, dacă unsprezece oameni ar
atinge-o cu un deget rostind formula ka-ka, ka-ka în acelaşi timp
[3]. Numărul unsprezece, plus însăşi piatra, ar însemna cele
douăsprezece triburi ale lui Israel. O altă interpretare se bazează
pe faptul că potrivit tradiţiei, din cele douăsprezece triburi, unul
(al lui Levi, numit aici Lari) ar fi fost dezmoştenit. în hinduism,
Ekadesha Rudra sunt cele unsprezece puteri ale zeului Rudra. Dar
qadesh înseamnă în ebraică sfânt.
Ili] I
Alte locuri ce amintesc urmele lui Moise sunt menţionate sub 1

numele Kohna-i-Musa. Unul din ele, deja amintit, este în apro¬
piere de Shandipur [16], celălalt se află la Rampur [17]. în fine,
la Awantipur există un loc numit Gund-i-Musa (sau Gund-i-
Khalil).
NOTE
1 1 1 Apud Baring, Cashford, op. cit., p. 529.

|2| Alexadcr Cmden, Concordance of the Bible, William Tagg, London,
1859.
|3] Kersten, op. cit., pp. 53-55.
[4] Pandit Kalhana, Rajatarangini, VIII. 2431 (trad. Sir Aurel Stein),
Archibald Constable & Co., London, 1900. '
[5] Nazir Ahmad, op. cit., pp. 265-266. U

16] D.J.E. Newall, The Highlands of India, Handison & Co., London, 1887,
voi. II, PP- 79-80.
1 7] Sahih Al-Bukhari vol . 2, Hadith 16.
)8] Abdul Qadir ben Qazi-ul-Qazat Wazil Ali Khan Hashmat-i-Kashmir,
Royal Asiatic Society of Bengal, mss. nr. 42, 1748, f. 7. :
[9] Khwaja Muhammad Azam, Tarikh-i-Azami, mss. nr.8 1 , Babar Library, li
Calcutta, A.H.1 1 148, Srinagar, Ghulam Mohd. Noor Mohd., printed in
Lahore Muhammad Press, 1770.
[10] Wajeez-ut-Tawarikh, voi. I, p. 28: Khwaja Pirzada Ghulam Hasan,
Tarikh-i-Hasan, mss. S.P. Library, Srinagar, 1891, vol. Ill, p.74.
;
11 1] Francis Bernier, Travels in the Moughal Empire, Archibald Constable,
London, 1891, p. 174.
1 1 2] George Moore, The Lost Tribes, Longmans, Green, Longman & Roberts,
London, 1861, p. 137.
113] H.D. Torrens, Travels in Ladakh, Tartary and Kashmir, Sanders, Ormby
& Co., London, 1862, p. 268. *
f 14] Mrs. Harvey, The Adventures of a Lady in Tartary, Thibet, China and
Kashmir, Hope & Co., London, 1853, vol. II, pp. 200-201.
f 15] Sahih Al-Bukhari vol. 6, Hadith 249.
[16] Kalhana , Rajatarangini, I. 70.
[ 171 Sir Aurel Stein, The Ancient Geography of Kashmir, Baptist Mission
Press, Calcutta, 1899, p. 166.
1 A.H. - anii islamici se numără de la Hegira (622 d.C.).

CAPITOLUL XIII
PE URMELE LUI SOLOMON
Cetăţile primite de Hiram de la Solomon Je-a

numit ţara Cabul, nume pe care l-au păstrat
până în ziua de azi.“
1 Regi 9:13
După moartea lui Moise, cele douăsprezece triburi ale lui

Israel şi-au consolidat treptat puterea, însă nu îndeajuns pentru a
îngădui formarea unui stat unitar. Puterea Judecătorilor nu a durat
atât cât să poată permite realizarea acestui deziderat. Evreii aveau
nevoie de un rege puternic.
La sfârşitul secolului al XI-lea, Samuel îl unge rege pe David
(1 013-973 î.d.C.) sub care, către jumătatea veacului următor,
Israelul devine un stat unitar cu capitala la Ierusalim.
Renumitul templu va fi construit sub domnia lui Solomon
(973-933 î.d.C.), fiul lui David.
Aşa cum celebritatea lui David s-a datorat succeselor sale
militare, faima lui Solomon (paşnic, de la shalom, pace, ebr.) s-a
bazat pe înţelepciunea sa proverbială.
Drept mulţumire pentru ajutorul substanţial dat în aur şi lemn
preţios pentru construirea templului, Solomon i-a dăruit prietenului
său, regele Hiram, douăzeci de cetăţi. „Dar nu i-au plăcut, şi a zis: jjf
«Ce cetăţi mi-ai dat, frate?» Şi le-a numit ţara Cabul1, nume pe
care l-au păstrat până în ziua de azi“ (1 Regi 9:12-13).
Mergând pe urmele lui Solomon, de la Tyr la Kabul,
călătorul întâlneşte în Azerbaidjan (anticul Shiz) locul numit
Takht-i-Suleiman ( tronul lui Solomon) [1] .
Kabulul, azi capitala Afghanistanului, făcea odinioară parte din
marele imperiu indian. Pe un munte, deasupra oraşului Srinagar, se
află un mic templu, de asemenea numit Takht-i-Suleiman. O
inscripţie arată că „noul templu“ fusese restaurat în anul 78 d.C. de
regele Gopadatta (Gopananda) pe temeliile vechii clădiri distruse.
Coranul [2] conţine multe referiri la călătoria pe calea aerului
(38.36) efectuată de Solomon, care a făcut dimineaţa2 (o călătorie
de) o lună şi după amiază3 (o călătorie de) o lună (34.12) către „ţara
pe care Noi am binecuvântat-o" (21.81). Pe baza acestei tradiţii,
mulţi scriitori s-au referit la vizita lui Solomon în Kashmir, unde
acesta s-a odihnit pe dealul numit Takht-i-Suleiman. Toţi istoricii
Kashmirului au consemnat faptul. Trimitem cititorul la numai
câţiva din aceştia [3]. Pirzada Ghulam Hasan [4] îl citează pe un alt
autor [5] care scrisese: „Hazrat Suleiman a venit prin aer şi s-a oprit
pe deal şi de aceea locul se cheamă Takht-i-Suleiman .“ Pandit
Ram Chandra Kak, administrator al Departamentului Arheologic
al Kashmirului, devenit apoi prim ministru, spunea: „Moise este
acolo un nume foarte comun, şi unele monumente vechi ce pot fi
încă văzute dovedesc faptul că poporul a venit din Israel. Spre
exemplu, ruinele unui edificiu construit pe un munte înalt sunt
numite până azi Tronul lui Solomon** [6].
în Hindu-Kush există, de asemenea, un Takht-i-Suleiman şi
tradiţia afirmă că Solomon a aterizat din aer şi acolo.în fine, în
Pakistan, la sud de Peshawar se află Suleiman-Khel.
Kashmirul mai este cunoscut ca Grădinile lui Solomon [7],
Hargopal Khasta Kaul scria despre Kashmir: „Musulmanii
numesc această ţară copie a cerului pe pământ4 şi o mai numesc
l Promis sau, după alţii, lipsit de valoare.
2 Ishraq (după răsărit, până la amiază).
3 Ashi (după amiază, până la apus).
4 Cap. III.
f CAPITOLUL XIII
Grădina lui Solomon. în ţară există multe locuri sfinte. Se spune

că Hazrat Suleiman a venit aici şi că Hazrat Musa a trecut pe aici
şi a murit în acest ţinut1" [8]. Datorită acestei tradiţii, când Hazrat
Syed Aii din Hamadan a vizitat Kashmirul, în 1372, a numit
valea Bagh-i-Suleiman ( Grădina lui Solomon), iar Mir Saadullah
a dat acelaşi nume celebrului său epos istoric despre Kashmir.
267
La acelaşi subiect se referă şi scriitori occidentali dintre care

îi menţionăm pe George Forster [9], G.T Vigne [10], doamna
Harvey [11], locotenent-colonelul Torrens [12] şi generalul
Newal [13]. George Moore arată că potrivit tradiţiei locuitorilor
din Kashmir, ei au fost vizitaţi de Solomon [14]. La rândul său,
Bemier a motivat în detaliu păreri asemănătoare: „Al treilea [fapt]
în tradiţia clasică [este] că Suleiman a vizitat ţinutul... şi că
edificiul mic şi extrem de vechi a fost clădit de el şi de aceea e
numit Tronul lui Solomon până în ziua aceasta" [15].
NOTE
[1] Burchard Brentjes, Civilizaţia veche a Iranului, Ed. Meridiane,
B [2] NQ, pp. 534, 691, 733.
[3] Pandit Saif-ud-Din Lub-i-Tarikh, mss. cu Prof. Aslam, Srinagar
A.H. 1243 (1865), f. 3B; Pentru detalii: Hargopal Khasta Kaul, op. cit.
[4] Pirzada Ghulam Hasan, op. cit., voi. III, p. 10.
[5] Mulla Ahmad, Waqiat-i-Kashmir.
[6] Pandit Ram Chandra Kak, Ancient Monuments of Kashmir, The Indian
i
Society, London, 1933, p. 75.
[7] Zahoor-ul-Hassan, Nigaristan-i-Kashtnir, p. 98.
[8] Hargopal Khasta Kaul, op. cit., pp. 17,47.
[9] George Forster, Letters of a Journey from Bengal to England, R.Faulder,
London, 1808, voi. II, p. 1 1.
[10] G.T. Vigne, Travels in Kashmir, Ladakh and Iskander, Henry Colburn,
London, 1842, voi. I, p. 379.
[11] Harvey, op. cit., voi. I, p. 246.
[12] Torrens, op. cit., p. 268n.
[13] Newal, op. cit., p. 51 .
[14] Moore, op. cit., pp. 137, 145.
[15] Bemier, op. cit., p. 432; v. şi p. 391 .
1 Cap. XII.
1
CAPITOLUL XIV
-
1
CELE ZECE TRIBURI PIERDUTE ALE

LUI ISRAEL
„Şi Israel a fost dus în robie, departe de ţara lui,

în Asiria, unde a rămas până în ziua de azi?
2 Regi 17:23
Solomon a murit în 932 î.d.C. fiind urmat la tron de fiul său

Roboam (1 Regi 11:43). Datorită neînţelegerilor dintre popor şi
urmaşul marelui rege, şi a unei răscoale în jurul anului 926 î.d.C.,
zece triburi din nord au alcătuit regatul lui Israel (12:16) sub
conducerea lui Ieroboam (12:20), iar cele două triburi rămase în
sud (ale lui Iuda şi Beniamin), conduse de casa lui David, şi-au
numit regatul Iuda (12:17). „Astfel s-a dezlipit Israel de casa lui
David până în ziua de azi" (12:19).
Israelul a suferit atacuri repetate din partea asirienilor, al
căror conducător, Tigrat-Palassar al III-lea - numit în Biblie
Tiglat-Pileser (2 Regi 15:29) sau Tilgat-Pilneser (1 Cronici
5:26) - a ocupat „Haţor, Galaad şi Galileia, toată ţara lui Neftali,
şi pe locuitori i-a dus în prinsoare în Asiria" (2 Regi 15:29). „în
L
CAPITOLUL XIV 269
al nouălea an al lui Osea, împăratul Asiriei1 a luat Samaria, şi a

dus pe Israel în robie în Asiria“ (17:6). După moartea subită a
H
împăratului asirian, cucerirea a fost continuată de Sargon al II-lea
|(721-705 î.d .C.) ale cărui anale consemnau: „în primii mei ani de
domnie eu am asediat şi am cucerit Samaria... 27 290 de oameni
care locuiau într-însa, i-am dus în robie“ [1]. Triburile lui Israel,
duse în captivitate în condiţiile istorice arătate, sunt numite de
Ieremia oi rătăcite: „Israel este o oaie rătăcită pe care au gonit-o
| leii: împăratul Asiriei a mâncat-o cel dintâi; şi acesta din urmă i-a
î zdrobit oasele, acest Nebuchadnezar, împăratul Babilonului“
(50:17; Ezechiel 34:5,6).
Iuda a rezistat mai bine de un secol, ca stat vasal, plătind
biruri, până când regele Nabucodonosor al II-lea, în fruntea ar¬
s1' matei babiloniene, a cucerit Ierusalimul (587-586 î.d.C.), distru¬
gând oraşul şi templul (2 Regi 24:10-13). O parte a populaţiei a
fost deportată (captivitatea babiloniană) (24:14-16). După o
jumătate de secol de exil, în anul 538 î.d.C., regele Cirus al II-lea
al Persiei a permis unei jumătăţi din evrei să se reîntoarcă în
patrie (Ezra 1:1-4), iar aceştia aparţineau exclusiv triburilor lui
Iuda şi Beniamin (1:5).
Soarta deportaţilor din nord a fost alta. Cele zece triburi luate
I în captivitate de către asirieni au fost duse în răsărit, şi nu s-a mai
auzit nimic despre ele, după cum vedem din citatul ce deschide
acest capitol. Există numeroase dovezi că ele nu s-au reîntors
niciodată în Palestina.
în al patrulea an al domniei lui Darius, Zaharia spunea
(7:14), vorbind de Israel, că Domnul „i-a împrăştiat printre toate
neamurile pe care nu le cunoşteau; ţara a fost pustiită în urma lor,
aşa că nimeni nu mai venea şi nu mai pleca din ea“. Potrivit pro¬
feţiei, Domnul îi va elibera din ţara robiei lor, dar nu pentru a se
întoarce acasă: „îi voi scoate din ţara în care sunt străini, dar nu
vor merge iarăşi în ţara lui Israel" (Ezechiel 20:38).
Iisus considera aceste triburi ca fiind pierdute, când le numea
„oile pierdute ale casei lui Israel" (Matei 10:6; 15:24) şi „copiii lui
Dumnezeu cei risipiţi" (loan 11:52), apreciind că „Fiul omului a
1 Salmanasar al V-lea (727-722 Î.d.C.), succesorul lui Tigrat Palassar al
IlI-lea.
i
M'
venit să caute şi să mântuiască ce era pierdut" (Luca 19:10). Domnul 1

spune: „Eu însumi îmi voi paşte oile... Voi căuta pe cea pierdută" I
(Ezechiel 34:15-16). Toate acestea explică prezenţa Mântuitorului
în Kashmir (cap. XXIII B). Epistola lui Iacov era adresată „către I
cele douăsprezece seminţii care sunt împrăştiate" (1:1), căci nu toţi
urmaşii lui Iuda şi Beniamin reveniseră la Ierusalim. Ezra dăduse
lista familiilor ce s-au înapoiat (2:2-57; 8:2-14).
La puţină vreme după aceea, Josephus a înregistrat un
discurs al lui Agrippa adresat evreilor, în care îi îndemna să se
supună romanilor, în loc să nutrească speranţe deşarte: „Aţi trimis
ambasade popoarelor de dincolo de Eufrat" [2]. „în ce priveşte
popoarele pământului locuit, ei sunt toţi romani; afară de faptul
că unul din voi nu-şi întinde speranţele dincolo de Eufrat şi nu
crede că fraţii voştri de rasă din Adiabene vă vor veni într-ajutor"
[3]. Apoi cronicarul observă: „Există doar două triburi în Asia şi ||;?
Europa supuse romanilor, în timp ce până acum zece triburi se
află dincolo de Eufrat şi sunt o mulţime imensă fără a putea fi
estimate numeric" [4].
Profetul Ezra (ebr.; Esdras, în canonul occidental) a scris
patru cărţi. Prima şi a doua carte sunt aceleaşi cu Ezra şi Neemia
din Versiunea Autorizată. A treia şi a patra carte a lui Ezra sunt
pseudepigraphae1 - numite Esdras 1 şi 2 în apocrifele Versiunii
Autorizate -şi au fost acceptate de Biserică drept „Cuvântul lui
Dumnezeu" până la Conciliul din Trento din 1546, când au fost
respinse ca „neinspirate". în Esdras 2 (IV) putem citi despre „cele
două triburi scoase din ţara lor ca prizonieri în vremea lui Osea, gg
regele pe care Salmanasar, regele Asiriei, l-a luat prizonier, şi a
traversat cu ei apele, pe când au intrat în altă ţară... şi au mers
într-o ţară mai îndepărtată ... Prin acea ţară era cale lungă de mers,
chiar un an şi jumătate, iar acea regiune se cheamă Arsaret"
(14:29-36). Aceeaşi concepţie se regăseşte în Apocalipsa lui
Baruch, cap. 77 şi 78.
Un vechi manuscris [4] consemnează că în vremea dinastiei
Shansabi, un popor numit Ben-i-Israel (Copiii lui Israel) obişnuia
să locuiască în Asaret. Thomas Ledlie considera că Asaret
! Scrieri false atribuite unui autor (gr.)
CAPITOLUL XIV 271
desemna districtul Hazara din Pakistan şi teritoriul alăturat din

Kashmir. Vechea graniţă a Asrat în Swat se afla pe ţărmul opus
. al Indusului şi ajungea în Kashmir, lângă Chilas [5] .
Un text Sanskrit [6], care se ocupă de tradiţia privind originea
Kashmirului, furnizează lista triburilor care s-au stabilit în această
vale după ce s-au retras apele lacului . Se menţionează „Darva, fiii
lui Dara, descendenţii lui Iuda“, „Asuerus, tribul lui Asuerus" (v.
Ezra 4:6), „Khasha, urmaşii lui Kush, fiul lui Noe“ (cap. III).
Citim în Vechiul Testament că „Tilgat-Pilneser, împăratul
Asiriei... a luat robi... şi i-a dus la Halah, la Habor, la Hara şi la
râul Gozan, unde au rămas până în ziua de azi“ (1 Cronici 5:26).
Or, rabinul Aba, fiul lui Kahana, a arătat că Habor este Adiabene.
Potrivit unei tradiţii rabinice, cele zece triburi au trecut un râu
curgând prin ţara lui Cush [7], adică prin Kashmir (cap. III).
în secolul al V-lea, Ieronim spunea: „Până în ziua aceasta,
cele zece triburi sunt supuse regelui perşilor şi nici nu au fost
eliberate din captivitate", iar „cele zece triburi locuiesc în ziua
aceasta oraşele şi munţii mezilor" [8].
în secolul nostru, Alfred Edersheim conchidea: „Marea masă
PE a celor zece triburi era pierdută pentru naţia evreilor în zilele lui
Christos, ca şi în vremurile noastre" [9].
E un fapt cunoscut că imperiul persan a fost destrămat de
bactrieni, sciţi şi părţi. în timp ce bactrienii s-au stabilit în
Afghanistan, sciţii au domnit peste Afghanistan, Pakistan şi
India, iar imperiul părţilor s-a extins 2 400 km la vest de râul
Jhelum. Descendenţii triburilor din Israel şi-au urmat stăpânii,
acoperind o arie întinsă care a inclus aceste ţări. Am văzut că ei
îşi ziceau Ben-i-Israel . De fapt, însăşi Biblia indică faptul că
triburile din Israel erau predestinate să se stabilească în Kashmir
1
ca ţară promisă de Dumnezeu (cap. III), în jurul muntelui Abarim

sau Pisga, lângă muntele Nebo (cap. XII): „Suie-te pe muntele
acesta Abarim, şi priveşte ţara pe care am dat-o copiilor lui
'
Israel" (Numeri 27:12).

Pentru intervalul cuprins între 717 A.H. (1339) şi secolul al
XX-lea, Khwaja Nazir Ahmad enumeră nu mai puţin de nouă
izvoare islamice şi şaptesprezece cărţi şi articole ale autorilor
occidentali, care atestă prezenţa Ben-i-Israel în Afghanistan şi
1
i 272 ÎN LUMINA BIBLIEI
Pakistan. Autorul a procedat la fel şi pentru Kashmir [10]. în :

acelaşi sens, Kersten, Hassnain şi Levi menţionează mărturii ] gj
despre faptul că, după secole de rătăcire şi confuzie politică, cele
zece triburi pierdute ale lui Israel au ajuns în „ţara făgăduinţei",
„în ţara părinţilor" (cap. VI), adică în nordul Indiei.
Acum mai bine de o mie de ani, cartea tradiţională shi’ită
Asul-i-Kafi amintea existenţa unui rege din Kashmir, ai cărui
patruzeci de curteni cunoşteau în profunzime Torah şi obişnuiau să
recite cuvintele lui Avraam şi Psalmii [10]. Ferrier consemnează:
„Când, plecat să cucerească India, Nadir Shah a ajuns la Peshawar,
şeful tribului lui Yusuf Zyes1 i-a prezentat o Biblie scrisă în
ebraică" [12]. Un misionar creştin a găsit în Kashmir o copie
străveche a Torah scrisă pe un sul de piele de 14,5 m lungime [13].
Exceptând celebra cronică a Panditului Kalhana Rajatarangini,
care se ocupă de succesiunea regilor Kashmirului (până la circa
1150), dar nu de poporul de acolo, primul istoric adevărat al acestui jg
teritoriu a fost Mullah Nadiri a cărui cronică [14] acoperă perioada
cuprinsă între domnia sultanului Zain-ul-Abidin şi cea a sultanului
Sikandar (1378-1418). Aceasta a fost urmată de cronica lui Mullah
Ahmad Kashmiri [15]. Ambele afirmă limpede că locuitorii
Kashmirului erau urmaşi ai triburilor din Israel.
Bazat pe multe dovezi, Abdul Qadir scrie că „Abl-i-Kashmir
Ben-i-Israel şi locuitorii din Kashmir sunt Copiii lui Israel" şi, de
asemenea, că ei au venit din Ţara Sfântă [16].
Hargopal Khasta Kaul a descris musulmanii şi pandiţii din
Kashmir ca fiind de obârşie şi înfăţişare evreiască [17].
Iezuitul Catrou afirma: „cei din Kashmir sunt urmaşii evrei¬
lor", adăugând: „Moise este un nume foarte obişnuit aici" [18].
Medicul S. Manouchi, care a fost în slujba împăratului Aurangzeb
(1658-1707) a scris: „Există o veche tradiţie, potrivit căreia acei
evrei care au fost duşi în robie de Salmanasar s-au stabilit în
Kashmir şi oamenii din acea ţară sunt urmaşii acestor evrei...
Există multe vestigii ale unei descendenţe rasiale din israeliţi.
Aspectul şi figura locuitorilor de azi au ceva din specificul
evreilor, care se deosebesc de toate celelalte popoare" [19].
i Sau tribul lui Iosif (11].
f CAPITOLUL XIV 273
La jumătatea secolului trecut a luat fiinţă, în Anglia, o socie¬

tate având drept unic scop redescoperirea celor zece triburi
pierdute ale lui Israel, The Identification Society of London. Cele
mai multe lucrări ale autorilor britanici provin de aici. Există în
total circa treizeci astfel de lucrări, ce dovedesc că populaţia din
Kashmir era de origine israelită. Se pot da câteva exemple [20],
între multe altele, unul din autori fiind Israel-Iosif Beniamin din
Fălticeni, care descrie călătoria din ţara natală spre răsărit, pe
urmele celor zece triburi pierdute ale lui Israel.
Din acest grup de studii, Kersten citează cinci, iar Nazir
Ahmad - numai referitor la Kashmir - douăzeci şi trei. Ele se
datorează călătorilor, scriitorilor şi istoricilor care, în majoritate,
au constatat la locuitorii din Kashmir trăsături frapante ce amin¬
tesc tipul evreiesc, dar şi modul de viaţă, comportamentul, mo¬
rala, caracterul, îmbrăcămintea, limbajul, moravurile, obiceiurile
care erau, la origine, israelite. în susţinerea acestei ipoteze, Nazir
Ahmad a publicat numeroase fotografii făcute în Kashmir şi în
Palestina [10].
Savantul şi drumeţul pasionat G.T. Vigne, membru al Royal
Geographical Society, scria: „Tatăl lui Ieremia era părintele
afghanilor. El a fost contemporan cu Nabucodonosor, îşi spunea
Ben-i-Israel şi a avut patruzeci de fii. Un descendent din a treizeci
şi patra generaţie se numea Kys şi a fost contemporan cu profetul
Mahomed“ [21]. Dr. James Bryce şi Keith Jones menţionează că
afghanii „au trasată descendenţa îndărăt până la regele Saul al
Israelului şi îşi spun Ben-i-Israel“ [22]. A. Bumes susţine că
legenda lui Nabucodonosor confirmă că evreii fuseseră transferaţi
din Ţara Sfântă la Ghor şi Bamian, în nord-vestul Kabulului. Ei
au rămas israeliţi până în anul 682 d.C., când şeicul arab Khaled
ibn Abdallah i-a convertit la Islam [23].
Jean Herbert semnalează în India prezenţa comunităţilor
evreieşti „stabilite poate din sec. al VI-lea înaintea erei noastre"
[24]. Savantul Nikolai Roerich scrie că „în valea Sindhului este
venerat în mod deosebit profetul Ilie. O legendă vorbeşte de pro¬
fet, care stătea într-o peşteră şi îi mântuia pe pescari şi pe călă¬
tori... Mahomedani şi hinduşi... îl venerau deopotrivă pe prooro¬
cul Ilie" [25]. Deşi i se părea tare curios faptul, Sir Younghusband
admitea că „populaţia are un aspect evreiesc atât de neîndoielnic...

şi e cert că acesta este realmente tipul biblic, ce poate fi văzut
pretutindeni în Kashmir şi îndeosebi în satele de pe înălţimi** [26],
Este meritul lui Khwaja Nazir Ahmad de a fi prezentat peste
400 de exemple, luate la întâmplare din numeroase liste ce men¬
ţionează nume de triburi, clanuri, familii, persoane, sate, regiuni,
state şi alte denumiri geografice din Biblie, în strânsă legătură
lingvistică cu nume identice sau similare din Kashmir şi
împrejurimi [10]. Nu intră în intenţia noastră să le reproducem,
dar vom cita câteva cu titlu de exemplu (în grafia engleză).
Kashmir Biblie Referinţă Kashmir Provincie Biblie Referinţă

Amal Amal lCmn.7:35 Aguru Kulgam Agur Prov. 30:1
Asheria Asher Gen. 30:13 Babei Anantnag Babei Gen. 11:9
Bal Baal ICron. 5:5 Gochan Anatnag Goshen Ios. 11:16
Dara Dara ICron. 2:6 Harwan Srinagar Haran 2Regi!9:12
Gomer Gomer Gen. 10:2 Keran Kamah Keran ICron. 1:41
Kanaz Kenaz Judec. 3:9 Lasharoun Srinagar Lasharon Ios. 12:18
Lavi Levi ICron. 2:1 Mamre Srinagar Mamre Gen. 14:13
Matri Matri lSamlO:21 Nain-wa Avantipura Nain Luca7:ll
Phalu Phallu Gen. 46:9 Perah Jammu Parah Ios. 18:23 I
Raphu Raphu Num. 13:9 Rei Kulgam Rei IRegi 1:8
Shaul Saul lCron.4:24 Suru Bhavan Shur Gen. 16:7
Tellah Telah lCron.7:25 Tema-puna Kulgam Tema Gen. 25:15
Zattu Zattu Ezra 10:27 Uri Uri Uri Exod 31:2
în cartea sa, Nazir Ahmad descoperă o uimitoare paralelă

între israeliţi pe de o parte, şi afghani şi kashmiri pe de altă parte,
în ce priveşte obiceiurile lor referitoare la naştere, căsătorie,
lamentaţii, procesiuni funerare şi înmormântări, hrană, respec¬
tarea shabathului şi a sărbătorilor (Paşte, Sărbătoarea Corturilor),
precum şi a altor tradiţii [10].
Cât despre vechile temple din Kashmir, autorul menţionat a
observat că acestea nu sunt nicidecum inspirate de arhitectura
hindusă sau măcar de cea elenistică, ci de templele israelite, spre
exemplu, în cazul celui de la Martand, lângă Mattan (la 13 km de
Islamabad), care e cel mai renumit templu din Kashmir. Tot
astfel este Takht-i-Suleiman (cap. XIII) aflat pe un deal orientat
către lacul Dai şi Srinagar şi care este copia exactă a mormântului
;
;;
i CAPITOLUL XIV 275
lui Absalom, în pădurea Efraim din valea lui Iosafat, nu departe

de Ierusalim. Tablele lui Princip stabilesc construcţia Tronului lui
'
Solomon ca fiind anterioară anului 250 î.d.C. [27]. Despre vesti-

I giile din Kashmir, iezuitul Catrou scria. „Unele monumente vechi ,
H ce pot fi încă văzute, îi dezvăluie ca pe un popor venit din Israel .
De exemplu, ruinele unui edificiu construit pe un munte înalt se
f numesc şi acum Tronul lui Solomon“ [28], în timp ce Bernier
,i vorbea de o „clădire extrem de veche, purtând urme evidente că
a fost un templu pentru idoli, deşi e numită Takht-i-Suleiman,
Tronul lui Solomon1* [29]. La rândul lui, Ram Chandra Kak arăta:
„Kalhana în al său Rajatarangini (1.341) afirmă categoric că
regele Gopaditya a construit un templu al lui Jyeshthesvara pe
Gopadri (modem: Takht-i-Suleiman), dar nu se poate spune cu
siguranţă dacă templul prezent e acelaşi cu cel ce a fost construit
de Gopaditya. Totuşi, pare probabil că acest templu ocupa
ţ aceeaşi poziţie** [30]. Autorul consideră templul fiind cel puţin cu
un secol anterior celui de la Martand.
Studiile lingvistice au demonstrat limpede legătura dintre
vechiul Israel şi Kashmir. Limba vorbită în acest ţinut din nordul
Indiei este diferită de toate celelalte limbi indiene, a căror origine
este sanskrita, lucru dovedit de Sir George Gregson. Prof.
E.J. Rapson s-a referit la limba kharoshti din India de nord-vest
şi Pakistan, care există în această p ..te a Asiei încă din sec. al
V-lea î.d.C. Kharoshti se aseamănă cu aramaica, şi e scrisă de la
dreapta la stânga ca şi brahmi folosind tot alfabetul semitic [31].
G. Moore a menţionat numeroase inscripţii ebraice în siturile
arheologice din India. Nu departe de capitala Kashmirului, lângă
Taxila (în nordul actualului Pakistan) s-au găsit multe inscripţii
în aramaică. Una din ele, de pe un perete, datează din sec. al IlI-lea
î.d.C. [32]. Numerale kharoshti se află pe multe fragmente cera¬
mice dezgropate la Harwan, Ahan, Khurhom şi Mattan. în afara
acestora, pot fi amintite şi alte referinţe [33].
Richard Temple observase că un procent însemnat din cu¬
vintele limbii vorbite în Kashmir nu sunt nici indiene, nici per¬
sane, nici arabe [34]. Muftiul Muhammad Sasliq ajunsese la
concluzia că nucleul acestei limbi provine din limba ebraică [35].
Ulterior, Abdul Ahad Azad scria: „Limba din Kashmir derivă din
i
276 ÎN LUMINA BIBLIEI T
ebraică. Potrivit tradiţiei, limba popoarelor evreieşti care s-au
aşezat aici, în timpurile vechi, s-a transformat în kashmiriana de
azi. Există multe cuvinte ebraice care au, evident, legătură cu
limba din Kashmir1* [36] . ii
în încheiere, prezentăm câteva din exemplele date de Kersten
(stânga) [37] şi de Nazir Ahmad (dreapta) [10],
Ebraică Kashmi- Semni- Ebraică Semni¬ Kashmi- Semnificaţie

riană ficaţie ficaţie riană
Aaz Aa/. (a/.)azi Abital tată de rouă Abtal sub apă
Ahad Ahad (ak) unu Achor cu supărare, chin Achor provocând necaz
Ahal Hal centură Asiei creat de Domnul Asiei persoană angelică
Ajal Ajal moarte Atal a ti întunecat Atal liliac (animal)
Akh Akh (-ui) singur Bacca plânset Baca urlet
Aob Aob amplu Baal curent natural Baal izvor
Aosh Aosh lacrimi Beri omul de la puţ Beuri puţ
Arah Arah ferăstrău Dumeh tăcere Domb liniştit
Asar Asar ciumă Gozan carieră de piatră Gozan vârf de munte
Awah Awan (on) de acord Shaul vulpe Shaul vulpe
NOTE
1 11 Apud Keller, op. cit., p. 238.
|2J Josephus Flavius, The Wars... Vl.6.2 în The Works...
1 31 Ibid. II.16.4, p. 506.
141 Josephus Flavius, The Antiquities of the Jews XI 5.2, în The Works..., p. 211 .
1 5] Tabaqat-i-Nasiri,p. 179.
|6| Thomas Ledlie, More Ledlian, Calcutta Review, ian. 1898.
|7| Nilamata Purana, apud Hassnain, Levi, op. cit., p. 27.
f8| Moore, op. cit., pp. 148-150.
|9 j Hieronymus, Sixtus tomus operum 6.7; 6.80.
C 10] Alfred Edersheim, The Life and Times of Jesus, the Messiah, The
Religious Tract Society, London, 1906, reprint, p. 16.
1 1 1 i Nazir Ahmad, op. cit., pp. 289-337.
1 12] Cf. G. Moore, op. cit., p. 145.
f 131 Joseph Pierre Ferrier, History of the Afghans, J. Murray, London, 1858,
p. 4., citat de Hazrat Ghulam Ahmad Mirza, J6sus dans Tinde, The
Regent Press and Stationery, Port Lami, 1965, p. 121 .
1 14| Claudius Buknain. Christian Researches in India, pp. 22, 229.
1 151 Mullah Nadiri, Tarikh-i-Kashmirÿ , mss. cu Ghulam Mohy-ul-Din
Wanchu, Srinagar, A.H. 832 (1454).
1 Istoria Kashmiriilui.
CAPITOLUL XIV 277
f 16] Mullah Ahmad Kashmiri, Tarikh-i-Waqaya-i-KashmiA, Suraj Prakash

Press, Amritsar, A.H.1322 (1844).
[17] Abdul Qadir ben Qazi-ul Qazat Wazil Aii Khan, op. cit., f. 77b şi 88b.
[18] Hargopal Khasta Kaul , op. cit., partea I , p. 73.
[19] Catrou, General History of the Moghul Empire, 1 708.
[20] S. Manouchi , Memories, apud James Hugh , History of Christians in India
from the Commencement of the Christian Era, Seeley & Burnside,
London, 1839, voi. II, pp. 287-288.
[21 ] Spre pildă, Sir Thomas Holditch, The Gates of India, Macmillan and Co.,
London, 1920, pp. 49-50; Dr. Joseph Wolf, A Mission to Bokhara, 1845;
Researches and Missionary Labour among the Jews and Mohammedans
and other Sects, Nisbet & Co., London, 1835; Journey to Kashmir.
Nisbet & Co., London, 1 837; Israel-Joseph Benjamin II, Cinq annees de
voyage en Orient 1846-1851, Michel Levy Freres, Paris, 1856 şi Eight
Years in Asia and Africa from 1846 to 1855, Hanover, 1 859.
|22| G.T. Vigne, A Personal Account of a Voyage in Chuzin. Kabul and
Afghanistan, Whittaker, London, 1840, p. 166.
1 23 1 James Bryce, Keith Jones. Comprehensive Description of Geography,
William Collins, London and Glasgow, 1 880, cap. Afghanistan, p. 25.
[24] Alexander Burnes, Travels into Bokhara, p. 1 39 şi Bryce, loc. cit.
{ 25 1 Herbert, op. cit., p. 29.
[26] Roerich, Altai-Himalaya, p. 73.
[27] Sir Francis Younghusband, Kashmir, Adam and Charles Black, London,
1909, p. 130.
[28] James Princip, Essays on Indian Antiquities, J. Murray, London, 1858,
pp. 329-331.
[29] Bernier, op. cit., p. 399.
[30] Ram Chandra Kak, op. cit., p. 76.
[31 ] Edward James Rapson, Ancient India, from the earliest times to the first
century A.D., Cambridge University Press, 1914, p. 19.
[32] F.A. Khan, op. cit., p. 121 , ilustr. p. 128.
[33] Fida M. Hassnain, Hindu Kashmir, p. 12; Mohi-ud-Din Hajni, Maqalat
p. 99; Bashir Ahmad, Humayun, Lahore, 1940.
[34] Richard Temple, Sayings ofLala Ded, p. 65.
[35] Mufti Muhammad Sasliq, Qabr-i-Masih, Qadian, 1936, pp. 72-110.
1 36] Abdul Ahad Azad, Kashmiri Zaban Aur Shairi, Jammu and Kashmir
Cultural Academy, voi. 1, p. 10.
137] Kersten, op. cit., p. 69.
1 Istoria evenimentelor din Kashmir.

CAPITOLUL XV
VENERAREA LUI DUMNEZEU
Din textele Vechiului Testament se desprinde constatarea

că, în anumite condiţii, devenea posibilă comunicarea între făp¬
tura umană şi Creatorul ei.
în Cartea Facerii, perechea primordială, care locuia în gră¬
dina edenică, se afla într-un contact direct cu Dumnezeu, dar
iniţiativa comunicării nu aparţinea acestora. La fel s-a întâmplat
şi cu Cain, iar lui Noe, Domnul i s-a adresat numai sub forma mo¬
nologului. Aceste situaţii erau însă ocazionale v
Lui Avram i-a fost hărăzit un loc aparte, căci Dumnezeu a
stabilit cu el un adevărat dialog. Marele profet a fost primul care
L-a invocat pe Cel de sus, la Betel: „A zidit acolo un altar Dom¬
nului şi a chemat Numele Domnului" (Geneza 12:8; v. şi 13:4).
Mai apoi a pus chiar întrebări: „Doamne Dumnezeule, ce-mi vei
da?“ (15:2).
1
CAPITOLUL XV 279
| Observăm de la început că această comunicare - deşi fusese

I o simplă invocare a Numelui - a necesitat, totuşi, realizarea unor
' f condiţii speciale, în cazul de faţă, înălţarea unui altar. Condiţiile
se vor înmulţi cu vremea, ajungând să se constituie într-un ade-
I vărat ritual, indicat lui Moise chiar de Cel Căruia îi era consacrat.
Am văzut că proorocii se bucurau de privilegiul că se aflau
I în legătură nemijlocită cu Divinul, căci Duhul Lui era într-însii
m (cap. XI A).
Ansamblul de reguli menţionate în Biblie ar putea fi structu¬
rat astfel: crearea cadrului şi amenajarea lui, alegerea momentului,
pregătirea locului şi a participanţilor, invocarea, ofrandele şi sa¬
crificiile, alte ritualuri. Cât despre interdicţii, ele vor fi menţio-
'
S nate pe parcursul categoriilor enunţate.
A. CREAREA CADRULUI ŞI AMENAJAREA LUI
I „Noe a zidit un altar Domnului.“

Geneza 8:20
Ritualurile aveau trăsătura comună că se desfăşurau într-un loc

anume ales. Noe a fost primul despre care aflăm că a construit un
altar. Altarul nu se făcea la întâmplare, ci pe un amplasament
1 anume, spre exemplu, pe locul care fusese sfinţit (sau desemnat ca
fiind auspicios) de o apariţie anterioară: „Şi Avram a zidit acolo un
altar Domnului care i se arătase11 (Geneza 12:7). Sunt frecvente
cazurile când Dumnezeu indica locul unde să fie venerat
(Deuteronom 12:5,11; 14:23; 15:20; 16:2; 23:16; 26:2; 31:11;
Iosua 9:27; 2 Cronici 7:12), după cum existau locuri neauspicioase
pentru acest lucru: „Vezi să n-aduci arderile tale de tot în toate
locurile pe care le vei vedea" (Deuteronom 12:13). De regulă,
sanctuarele erau amplasate pe anumite înălţimi ( bamoth, ebr.; mai
jos: swayambhu, sanskr.). Astfel, la întronarea lui Solomon,
: „poporul nu aducea jertfe decât pe înălţimi" (1 Regi 3:2).
280 IN LUMINA BIBLIEI J
Generalizând, Mircea Eliade arăta că „în.imensa arie carpato-du-

năreană şi balcanică, şi în alte părţi (Asia Mică, Iran, India), din
cea mai îndepărtată antichitate şi până la începutul secolului nostru,
culmile şi grotele munţilor au fost locurile de retragere predilecte
ale asceţilor, călugărilor şi contemplativilor de tot feluT [1],
Locul venerării putea fi un simplu copac, ca, de exemplu,
atunci când Avraam s-a adresat cu rugămintea: „Doamne... odihniţi-
vă sub copacul acesta“ (Geneza 18:3-4), indicând stejarul lui
Mamre (18:1). Altarele se ridicau sub copaci verzi, pe vârfuri de
munte sau de deal, erau zidite ori amenajate din simple stânci, sau
se înălţau stâlpi de piatră (Exod 34:13; Deuteronom 7:5; 12:2,3; 1
Regi 14:23; 2 Regi 16:4; 17:10 18:4; 2 Cronici 31:1; 34:4; Isaia
57:5,7; Ieremia 2:20; Ezechiel 6:13; 20:28; Osea 4:13). Alteori
altarul putea fi foarte simplu: „Să-Mi ridici un altar de pământ**
(Exod 20:24). Ulterior altarul a fost aşezat într-un cort (Exod 25:9;
cap. 26-27,36), şi în cele din urmă i s-a construit un templu (1 Regi
5:5; cap. 6), care a devenit în creştinism biserică (basilica, lat.) ori
simplă capelă sau grandioasă catedrală. în alte ţinuturi, locul
venerării Divinităţii era o piramidă (precolumbiană), un ziggurat, un
turn, o stupă, o pagodă, o moschee etc., în timp ce comunităţile
primitive se mulţumeau cu un simplu luminiş, ori cu o peşteră.
în zona numită de cunoscutul istoric M. Gimbutas „Vechea
Europă** din sud-estul continentului, s-au găsit numeroase temple
din mileniile VI-V î.d.C. Cel mai renumit este templul cu coloane
de la Căscioarele (cultura Boian, circa 5000 î.d.C.). Pe peretele
de vest se află pictat cu roşu un şarpe încolăcit, într-un medalion
ritual din teracotă, iar în centrul încăperii se înalţă două coloane
decorate cu un desen serpentiform (cap. IX) [2].
Piatra e vie şi dă viaţă. Omul născut din piatră se regăseşte
în tradiţiile semite, iar unele legende creştine îl considerau pe
Christos că s-a născut aşa. Şi unele colinde româneşti vorbesc
despre Christos născut din piatră [3]. De altfel, Iisus e numit
Piatra Vie: „Apropiaţi-vă de El, Piatră Vie, lepădată de oameni,
dar aleasă şi scumpă înaintea lui Dumnezeu** ( 1 Petru 2:4; 2:6-8).
Şi despre Mithra se spunea că s-a născut dintr-o lespede de piatră.
In China, Marele Yu şi fiul său K’i s-au născut din pietre ce s-au
despicat. Piatra filosofală era apreciată de alchimişti drept
1
CAPITOLUL XV 281
5 instrumentul regenerării (cap. IV). Kerenyi vorbeşte de „senzaţia

de a renaşte din piatră" [4] .
în numeroase lucrări, Mircea Eliade menţiona concepţia
potrivit căreia pietrele sunt semnele unei alte realităţi spirituale
deosebite sau instrumentele unei forţe sacre, căreia ele îi sunt
doar receptacul [3],
Am văzut că chakrele reflectă unele calităţi divine. Totodată
Ifl au drept corespondent anumite pietre preţioase [5]: coral
(Muladhara), topaz (Swadisthana), smarald (Nabhi, Vid), rubin
(Anahatha), safir (Vishuddhi), diamant (Agya), perlă (Sahasrara),
deşi prima şi ultima nu sunt propriu-zis „pietre", ci produse secre-
11 tate de organisme vii.
„Şi Iacov a ridicat un stâlp de aducere aminte în locul unde
îi vorbise Dumnezeu, Betel" (Geneza 35:14-15), sau El-Betel
(35:7), cu semnificaţia „Dumnezeul Betelului" (28:11, 17-19,
22). Isaia pomeneşte şi el de un „stâlp de aducere aminte pentru
Domnul" (19:19). Iosua (24:26-27) a înălţat o piatră ca martor al
legământului încheiat cu Dumnezeu. în Vechiul Testament,
acestor pietre li se dădeau nume. „Iacov a zis fraţilor săi: «Strân¬
geţi pietre.» Ei au strâns pietre, şi au făcut o movilă... Laban a
numit-o Iegar-Sahaduta1, şi Iacov a numit-o Galed2. Se mai nu¬
meşte şi Mitspah3" (Geneza 31:46-47,49). Ca şi în cazul stâlpilor
de piatră (lingă, sanskr.) veneraţi în India ca simboluri sfinte,
acestora li se aduceau ofrande (turnare de untdelemn). „Şi Iacov...
,
a luat piatra... a pus-o ca stâlp de aducere aminte şi a turnat untde¬

lemn pe vârful ei" (28:18). Cuvântul Sahaduta sugerează o inter¬
pretare interesantă, căci saha (înnăscut, sanskr.) are o semni¬
ficaţie analoagă cu swayambhu (v. mai jos).
în Evanghelia după Toma, Iisus admitea prezenţa Divinităţii
în pietre: „Ridică piatra şi Mă vei găsi acolo" [6], Tot Lui I se
atribuie cuvintele: „Tu eşti Petru4 şi pe această piatră voi zidi
1 Piatra mărturiei.
2 Movila mărturiei.
3 Veghere.
4 Kephas (stâncă, ebr.), interpretat ca piatră; Petru vine de la petra (gr.; dar
şi lat.).
Biserica1 Mea“ (Matei 16:18). Despre autenticitatea acestei atri¬

buiri se va discuta în capitolul XX C 2.
La arabii preislamici era răspândită litholatria (adorarea
pietrelor, stâncilor, gr.). Zeul Betel al semiţilor occidentali era o
piatră sacră pe care o venerau ca manifestare a prezenţei divine,
ca receptacul al puterii lui Dumnezeu. Spre pildă, o piatră
dreptunghiulară îl personifica pe zeul Dhu Sharah.
în Palestina au fost descoperiţi, în ruinele oraşului Ghezer,
opt stâlpi de piatră aşezaţi pe un deal. Locul se numea Betel
(Beith-El, Casa lui Dumnezeu, ebr.).
Pietrele ridicate sunt, deci, simboluri ale prezenţei divine
sau, cel puţin, suporturi ale influenţelor spirituale. loan Boteză¬
torul vorbeşte, fără echivoc, despre „Dumnezeu din pietrele
acestea" (Matei 3:9). Indiferent că sunt lingă (simbolul lui Shiva)
sau menhirc bretone, ele sunt simboluri universale. Aceeaşi
semnificaţie o au unii megaliţi (mega, mare; lithos, piatră, gr.)
celtici, omphalos (ombilic, gr.; aici, al Pământului) din Delphi
o piatră conică (asemănătoare cu lingă) considerată a fi fost adusă
-
de un vultur (corespunzând lui Garuda) trimis de Divinitatea
supremă, Zeus. Amintim că Misterele Eleusine (cap. XV C)
aveau loc în prezenţa unui omphalos [7]. Am văzut că muntele
Tabor avea semnificaţia de ombilic (cap. XI E). Muntele Gerizim
din centrul Palestinei era considerat chiar ombilicul pământului
( tabur erets, ebr.): „Iată un popor care se pogoară din buricul
pământului2" (Judecători 9:36). Despre palladionul de la Troia se
credea că venise din cer. Piatra neagră din Ka’ba de la Mecca e
numită, în Coran, Casa (lui Dumnezeu, Beitul’lah, arab.): „Sădiră
Avraam şi Isma’el temeliile Casei" (2.121), căci, potrivit tradiţiei,
acest meteorit ar fi fost adus aici de Avraam. Obiceiul orientării
către Mecca (în fapt, orientarea spre Ka’ba) provine, desigur, de
la împrejurarea că acest swayambhu emite vibraţii subtile.
1 în originalul grecesc al Bibliei ACEST CUVÂNT NU EXISTĂ
NICĂIERI, necum în acest pasaj, în locul său figurând ecclesia (adunare,
comunitate, gr. - a credincioşilor, neinstituţionulizată). Noţiunea de Biserică |j
este târzie, fiind introdusă şi folosită în mod fraudulos, substituind ecclesia.
2 Am corectat expresia eronată „vârful munţilor*1, folosită în unele traduceri.
1
CAPITOLUL XV 283
Piatra din Heliopolis, numită de egipteni Benben, simboliza

colina primordială pe care zeul Atum a creat prima pereche de
oameni. După unele interpretări, obeliscul şi piramida (ori cel
puţin vârful acesteia, pyramidionul, ce o reprezintă în miniatură)
şi-ar avea originea în Benben.
Piatra sacră de la Kermaria (Morbihan, Bretania meridiona¬
lă) purta pe ea semnul svasticii (cap. 1).
în Vietnam, pietrele înălţate sunt crezute a fi lăcaşul spiri¬
telor protectoare şi servesc drept pavăză împotriva influenţelor
nefaste, pe care le alungă.
§ Piatra preţioasă aruncată de Dumnezeu de pe Tronul Său
glorios, pe care Zoharul o numeşte Shethiyah (de la Shath Yah,
temelia lumii pusă de Yah, Dumnezeu, ebr.) [8] capătă semnifi¬
caţia de swayambhu. Shekhinah (cap. XX B) era numită „Piatra
preţioasă".
Piatra, ca şi vasul (potir; krater, gr.) era imaginea primară a
Zeiţei începând cu epiphaniile Sale din neolitic şi sfârşind cu
legenda Graalului. Piatra e un simbol al Mamei Pământ. Acesta
e cazul pietrei negre din Pessinunt, a lui Cybele (Cap. XX A),
Marea Zeiţă Mamă a frigienilor (Matar Kubile, de la semiticul
gabel, munte; Matar e de origine indiană: Mata, Mamă, sanskr.).
Regele Attalus din Pergam a înmânat-0 pe Zeiţă în forma pietrei
negre sacre, care a fost adusă cu mare veneraţie la Roma.
Am văzut că Swayam-bhuva era numele primului Mânu
(cap. VII), semnificând „creat din sine însuşi,, (sanskr.). Şi zeul
suprem al egiptenilor Ra era numit „fiinţa creată din sine însuşi".
Swayambhu e numele dat unor stânci sau pietre considerate a fi
ieşit singure din Mama Pământ, care emit energie vibratorie ce
poate fi percepută de Yoghini. Opt asemenea swayambhu din
statul Maharashtra sunt considerate manifestări ale zeului
Ganesha ce controlează elementul Pământ. Swayambhu există şi
în alte zone geografice. Auboyer arată că în subcontinentul indian
pietrele rare sunt apreciate a fi sălaşul anumitor duhuri şi că într-o
piatră înălţată e venerat Hanumana [9]. Precizăm că este vorba de
un swayambhu aflat tot în Maharashtra, lângă care a fost înălţat
un templu dedicat acestei zeităţi.
T
'
Swayambhu poate fi şi un întreg munte, aşa cum este mani¬

festarea lui Ganesha de la Ganapatipule1, pe ţărmul oceanului, în
sudul Maharashtrei, sau muntele din apropiere de Nasik,
manifestare a zeiţei Durga. Alte exemple de munţi sacri: Ararat,
Horeb (nume care apare în textele ,,Elohim“) sau Sinai (cum e
numit muntele sacru al evreilor în textele „Yahweh"; cap. VII),
Qaf precum şi As-Safa şi As-Marwan de la Mecca, Olymp, dar
şi Himalaya, Kailash (sălaşul lui Shiva şi Parvati), Sumeru sau i
Meru, miticul Munte al Zeilor- axis mundi - considerat a se afla
în centrul mandalei buddhiste, singularul munte Uluru (Ayre’s
Rock) din Australia, vârful Cervin (Matterhorn) din Alpi. în
România, potrivit tradiţiei avem deja amintitul vârf Om2-AUM
(care, privit cu atenţie, dezvăluie profilul unui cap de elefant3),
dar şi aşa-zisele Babe şi Sfinxul din Munţii Bucegi, Pietrele •
Doamnei din Rarău, ori Floarea Altarului din masivul Ceahlău,
el însuşi un munte apreciat a fi sacru [10]. în Memento mori,
Eminescu numea Ceahlăul: „munte jumătate-n lume, jumătate-n
infinit". O serie de cercetători [11] consideră aceste stânci drept
megaliţi sacri ( swayambhu, sanskr.). Este interesant să observăm
că în Ceahlău există megaliţi ce sugerează paralele cu cei de pe
celălalt masiv sacru, Om (în paranteze): Stânca Dochiei (Babele),
Faraonul (Sfinxul). N. Densuşianu credea că în Ceahlău, pe locul
numit La Scaune, se afla scaunul zeilor. Semnalăm şi alte nume
de munţi sacri din România: Caraiman (kerus manus, omul
ceresc, lat.; kerus sau cerus manus se întâlneşte în Cântecele
Saliene), Căliman ( coeli manus, omul cerului, lat.)
Sacrificiul lui Isaac a fost organizat pe un munte, iar locul a
fost ales de Divinitate: „Du-te în ţara Moria, şi adu-1 ardere de tot
acolo, pe un munte pe care ţi-1 voi spune" (Geneza 22:2). Lui
Moise i-a fost desemnat muntele Horeb: „Veţi sluji lui Dumnezeu
pe muntele acesta" (Exod 3:12). „Să-Mi ridici un altar de pământ,
pe care să-Mi aduci arderile de tot şi jertfele de mulţumire"
1 Ganapati (stăpânitor peste Gana, sanskr.) e un alt nume al lui Ganesha.
2 Asimilat de unii cercetători muntelui sacru Kogaionos al dacilor.
3 Sanctuanil de la Delphi păstrează încă unele roci ce sugerează capete
elefanţi ne.
CAPITOLUL XV 285
(20:24). „Moise... a zidit un altar la poalele muntelui 1 şi a ridicat

douăsprezece pietre pentru cele douăsprezece seminţii ale lui
Israel*' (24:4).
Altarul e microcosmosul şi catalizatorul sacrului. Spre el
converg toate gesturile liturgice şi toate liniile ahitecturale, căci el
reproduce în miniatură timpul (cap. XV B) şi întregul univers
[12]. Pe altar sau lângă el se aduc ofrande şi jertfe (cap. XV E).
în mozaism, altarul va dobândi forma unui cub perfect,
proiecţie spaţială a incintei hinduiste sau a mandalei buddhiste
(cap. I; v. şi mai jos), devenind Sfânta Sfintelor templului din
Ierusalim. Denumirea a fost preluată şi în creştinism. Altare
H pentru libaţii existau în Egipt, Mesopotamia, America preco-
lumbiană. în creştinism el simbolizează Golgota, locul sacrificării
consimţite a lui Christos. Altarul vedic reprezintă timpul, sim¬
bolizat de Kala chakra (roata universului, sanskr.) în mişcare.
Sanctuarul are semnificaţia de loc al secretelor, al misterelor
divine, arată Philon. Sanctuarul mobil ce adăpostea Chivotul
Legământului ( mishkhan, sălaş; de la shakhan, a locui în cort,
ebr.) în timpul peregrinărilor prin deşert ale evreilor, era Cortul
întâlnirii (ohel moed, ebr.) - Exod 40:2 - sau Cortul Mărturisirii
(ohel ha-eduth, ebr.), tabernacol (lat.), care a fost înlocuit cu un
templu, în vremea lui Solomon.
Templul ( templum, sanctuar, loc auspicios, lat.; temenos,
incintă sacră, gr. provenit de la rădăcina indo-europeană tem, a
tăia, a delimita) conţinea altarul ca loc rezervat ofrandelor sau
sacrificiilor. în India vedică, templul (dhakka, sanskr.) includea
sanctuarul ( niketana, sanskr.). El reflectă lumea divină, este
replica terestră a arhetipului celest, cosmic (Josephus Flavius,
Philon). Templul reprezintă astfel locul rezervat divinităţii,
incinta sacră, intangibilă, delimitată (tem) de restul profan al
lumii [13]. Ilie, repetând şi amplificând fapta lui Moise, „a luat
douăsprezece pietre după numărul seminţiilor lui Israel... şi a
zidit cu pietrele acestea un altar în Numele Domnului** (1 Regi
18:31-32), după care a înconjurat perimetrul sacru cu un şanţ cu
1 Sinai.
apă. Musulmanii îşi fac rugăciunea în orice loc, după ce delimi¬

tează pe sol un spaţiu care îi separă de lumea exterioară, impură.
Uneori, locul sfânt era scenă unde Se manifesta Divinitatea,
ca de exemplu atunci când fusese invocată, la altar, de Ilie:
„Atunci a căzut foc de la Domnul şi a mistuit arderea de tot,
lemnele, pietrele şi pământul şi a supt apa care era în şanţ“ (1
Regi 18:38; Levitic 9:24; Judecători 6:21). Alte manifestări au
fost descrise anterior (cap. XI C-E).
Theophania (manifestarea Divinităţii, gr.), despre care au
fost date numeroase exemple în capitolul XI (îndeosebi XI E), nu
este specifică Bibliei. Zeus i s-a arătat Semelei, care de aceea şi-a
aflat nedorita moarte, iar Demeter, la curtea regelui Keleos din
Eleusis, a atins, într-o clipită, partea de sus a încăperii, umplând
uşa de strălucirea luminii divine.
Theophaniile consacrau locul cel sfânt care, în orice religie,
reprezenta de aceea centrul universului. Stânca sau altarul, cortul
ori templul sunt considerate locuinţa Divinităţii, simbolul prezenţei
reale a Acesteia, ceea ce explică îndeajuns de ce Dumnezeu a
impus reguli şi interdicţii privind incinta sacră. „Este oare alt
Dumnezeu afară de Mine? Nu este altă Stâncă, nu cunosc alta!“
îi spune Domnul lui Iacov (Isaia 44:8). „Să-Mi faci un lăcaş sfânt
şi Eu voi locui în mijlocul lor“ (Exod 25:8). Referirile la Stâncă
sunt numeroase (Deuteronom 32:4,15,30,31; 2 Samuel 22:2-3,
32, 47; 23:3; Psalmi 18:31; 28:8; Isaiâ 44:8 etc.).
Locul sfânt trebuia respectat. „Să nu cumva să vă suiţi pe
munte sau să vă atingeţi de poalele lui... Nici o mână să nu se
atingă de el. Oricine se va atinge de munte, va fi pedepsit eu
moartea” (Exod 19:12,13). Este cunoscut cazul fiilor lui Aaron
care au fost sancţionaţi pentru încălcarea regulilor: „Atunci a
ieşit un foc dinaintea Domnului, i-a mistuit şi au murit înaintea
Domnului” (Levitic 10:2). La fel au pătit Core si oamenii lui
(Numeri 16:32,35).
Construcţia templului Angkor-Vat din Cambodgia era atri¬
buită zeului Indra însuşi, arhitectul ceresc fiind Vishwakarman
(zeul omnificent, incarnare a lui Brahma căruia i se atribuie chiar
un tratat de arhitectură [14]). Hinduiste (ca la Khajuraho sau
Angkor) sau budiste, templele au structura orizontală a unei
:
CAPITOLUL XV 287
mandata, căci templul reprezintă un arhetip ceresc, o imagine a

f cosmosului (imago mundi, lat.); la fel şi cetăţile sacre. Menţio¬
năm ca exemple Ierusalimul ceresc (Noul Ierusalim) al Apoca-
lipsei (33:12; 21:12-17) [15], cetatea ideală a lui Platon descrisă
în Republica, palatul Sihagiri din Ceylon - model al oraşului
S celest Alakamanda [12]. Cercuri şi pătrate desemnate pornind
dintr-un centru comun apăreau şi în vechea Italie, la fel ca în
Orientul budist, alcătuind planul după care se construiau toate
oraşele şi sanctuarele. Semnificaţia literală a mandalci este de
—
cerc, dar adeseori acesta e înscris într-un pătrat. în capitolul II .am
amintit de simbolul Shri Chakra, înscris într-o incintă pătrată cu
patru porţi. în interior are un ansamblu de triunghiuri suprapuse,
cu vârful în sus sau în jos. Această Yantra găseşte analogii în
gliptica mezoamericană, în celebrul sigiliu al lui Solomon ca
hexagon stelat, numit şi Scutul lui David (Mogen David), Steaua
j Magilor, care nu e caracteristic evreilor, ci este un simbol uni-
I versal foarte răspândit la multe popoare. Spre pildă, îl aflăm pe
[ lespedea de mormânt a mitropolitului Teoctist, din pridvorul
Bp- mănăstirii Neamţ. Mandala este simbolul spaţial al lui Purusha
I | (Domnul, sanskr.), Vastu-Purusha mandala, semn al prezenţei di-
!* vine în centrul lumii. Templul hinduist este Purusha dezmembrat
|
f în urma pogorârii ( Avatara, sanskr.) în formă corporală. în
budism, mandala îl reprezintă pe Buddha sau pe un Bodhisattwa.
R Lui Jung, simbolul mandalei îi apare ca „un fel de atom-nucleu,
Ifî despre a cărui structură şi semnificaţie finală nu ştim nimic“ [16].
Planul cruciform al bisericilor creştine îl reprezintă pe Iisus
| răstignit, inima aflându-se în altar. De altfel, Evanghelia după
loan vorbeşte de „templul trupului Său“ (2:21).
Este cât se poate de firesc, pentru sălaşul Divinităţii, ca
1 acesta să fie construit după principii bine stabilite. Dumnezeu îi
| spune lui Moise: „Să faceţi cortul... după chipul pe care ţi-1 voi
arăta“ (Exod 25:9). „Vezi să faci după chipul care ţi s-a arătat pe
munte" (25:40). Tot referitor la detaliile construcţiei sacre:
„«Toate acestea», a zis David, «toate lucrările izvodului acestuia,
mi le-a făcut cunoscute Domnul, însemnându-le în scris cu mâna
I Lui»“ (1 Cronici 28:19). Poruncile privesc nu numai planul
construcţiei, dar şi selecţia unor materiale potrivite, indicate în
cazul Cortului întâlnirii şi al anexelor sale (cap. 25-27; 30; 36-38),

ori al Templului şi construcţiilor aferente (1 Regi cap. 5-7).
Aceste ritualuri şi reguli îşi găsesc corespondenţa în cere¬
monialul descris, de exemplu, în India, unde el era asociat chiar
şi construcţiei casei de locuit, ori în cel adoptat pentru templele
din epoca Romei Imperiale [12].
„Dacă-Mi vei ridica un altar de piatră, să nu-1 zideşti din
piatră cioplită: căci cum vei pune dalta în piatră, o vei pângări“
(Exod 20:25). Vedem în asta reiterată teama ca poporul ales să nu
revină la idolatria politeistă anterioară, ceea ce era exprimat
sintetic şi cuprinzător într-una din cele zece porunci: „Să nu îţi
faci chip cioplit, nici vreo înfăţişare a lucrurilor care sunt sus în
ceruri, sau jos pe pământ, sau în apele mai jos decât pământul. Să
nu te închini lor, şi să nu le slujeşti" (Exod 20:4,5; reluat cu
modificări în Deuteronom 5:8,9). „Sunt ruşinaţi toţi cei ce slujesc
icoanelor, şi care se fălesc cu idoli" (Psalmi 97:7). Tema revine
cu precizări importante privind „dumnezeii turnaţi" (Levitic
19:4), „stâlpul de aducere aminte", „piatra împodobită cu chi¬
puri" (Levitic 26:1; Deuteronom 4:16-18). Lui Moise i se
porunceşte nimicirea nu numai a idolilor, dar şi a „stâlpilor ido-
leşti" (totemuri), „a copacilor verzi închinaţi idolilor, a mun¬
ţilor, dealurilor şi altarelor" (Deuteronom 12:2,3; Exod 34:13).
Această temere nu era lipsită de obiect, căci ispita revenirii
la politeism şi idolatrie le dădea neîncetat târcoale evreilor. Este
vorba de viţelul de aur al lui Aaron (Exod 32:1-4), idolii din
perioada Judecătorilor (Judecători 2:11-13; 3:6,7,12; 6:25; 8:33;
10:6), idolii la care se închina Solomon (1 Regi 11:5-8,33), cei
doi viţei de aur ai lui Ieroboam (12:28-33) adoraţi şi de Iehu (2
Regi 10:29), stâlpii totemici ai lui Iuda (1 Regi 14:23), statuia
Astarteei făcută de Macca (15:13), sau de Ahab ca şi altarul lui
Baal (16:32-33), ba până şi faimosul şarpe de aramă, care va fi
nimicit de Ezekiah (2 Regi 18:4). Exemplele sunt numeroase.
S-ar părea că aici există o contradicţie între combaterea
idolatriei şi venerarea simbolului în care Se manifesta Divinitatea:
copac, piatră înălţată ori stâlp, munte, stâncă sau altar, deşi unele
texte conduc la ideea că interdicţia ar viza îndeosebi reprezen¬
tările antropomorfe şi zoomorfe. Dar chiar şi astfel limitată,
CAPITOLUL XV 289
if opreliştea va fi de îndată încălcată în dispoziţiile date lin Moise

js cu privire la făurirea celpr doi heruvimi din aur din Cortul
f întâlnirii (Exod 25:18-20; 37:7-9) şi, mai ales, în arta creştină, în
care abundă operele plastice antropomorfe (şi zoomorfe: porum¬
belul Duhului Sfânt, spre exemplu) ce reprezentau pe Dumnezeu,
Iisus, sfinţi, ba chiar şi pe ctitorii lăcaşului.
B. ALEGEREA MOMENTULUI
„Iată sărbătorile Domnului, pe care le veţi

vesti ca adunări sfinte, iată sărbătorile Mele.11
Levitic 23:2
Cinstirea lui Dumnezeu se desfăşura fie permanent, fie la

date dinainte stabilite, iar momentul şi durata ritualului erau cele
poruncite de Divinitate lui Moise (Levitic 23:1,2).
Flacăra aprinsă trebuia „să ardă în candele necurmat" (Exod
27:20; Levitic 24:4), „să ardă (neîncetat) de seara până dimineaţa
înaintea Domnului" (Exod 27:21; Levitic 24:3), iar tămâia trebuia
arsă pe altar de oficiant (Exod 30:1) „în fiecare dimineaţă când va
pregăti candelele... şi seara când va aşeza candelele" (30:7,8). în
fapt, aici este vorba de ofrande de lumină şi de mirodenii plăcut
mirositoare, care erau aduse divinităţii (aarti; cap. XV E).
„Să ţineţi Shabathul1, căci el va fi pentru voi ceva sfânt... a
şaptea (zi) este Shabathul, ziua de odihnă, închinată Domnului",
iar încălcarea poruncii se pedepsea cu moartea (31:14,15).
Alte sărbători se ţineau anual, la datele fixate de Dumnezeu.
„De trei ori pe an să prăznuiţi sărbători înaintea Mea" (23:14; şi
34:23). Este vorba de sărbătoarea azimilor (Pesah2, ebr.), şapte
1 Shabath, repaus, ebr.

2 Devenit în ţările latine: Pascha, lat. cu derivatele Pasqua, ital.; Pâques,
fr.; Paşte etc. Cuvântul englez Easter (Oster, germ.) derivă de la zeiţa anglo-sa-
xonă a Zorilor al cărei nume era Eoastre, a cărei sărbătoare era celebrată în
timpul echinocţiului de primăvară.
zile în luna spicelor (Ahib, ebr.), de cea a secerişului (sărbătoarea i

săptămânilor, Shavuoth, ebr.) şi, la sfârşitul anului, cea a strân¬
gerii recoltelor (23:15,16; 34:18,22). Sărbătoarea ispăşirii (Yom j
Kipur, ebr.) se celebra „în luna a şaptea, în a zecea zi a lunii** I
(Levitic 16:29; 23:27). „în a cincisprezecea zi a acestei a şaptea I
luni, va fi sărbătoarea corturilor în cinstea Domnului, timp de j
şapte zile** (23:34). De sărbătoarea corturilor (hag ha-Sukoth, I
ebr.) „veţi strânge rodurile ţării** (23:39). .Acestea sunt sărbăto¬
rile Domnului în care veţi vesti adunări sfinte** (23:37).
Anii ebraici se calculează de la Crearea Lumii, considerată
că a avut loc în anul 3760 înaintea erei creştine. Ziua aniversării I
acestui moment (Rosh Ha-Shanah, capul anului, anul nou, ebr.)
adică prima zi a lunii Nisan, reaminteşte sacrificiul lui Isaac.
La primii evrei, calendarul uzitat era lunar, după modelul
fenician. Cuvântul Yerah (luna calendaristică, ebr.) provenea de la
Yereah (Lună, ebr.). „în fiecare lună nouă şi în fiecare shabath, va
veni orice făptură să se închine înaintea Mea - zise Domnul** (Isaia
66:23; 1:14; 1 Regi 4:7; 2 Regi 4:23; Ezechiel 46:1,3; Amos 8:5
etc.). în timpul exilului din Mesopotamia, evreii s-au obişnuit cu
calendarul chaldeean luni-solar: lunile depindeau de fazele Lunii,
iar durata anului era stabilită, odată cu anotimpurile, de Soare.
Lunile calendarului ebraic sunt de 29 sau de 30 de zile, iar
diferenţa, de 365-354=11 zile pe an, se recuperează la fiecare 3
ani printr-o lună intercalară.
„în luna întâia, în a patrusprezecea zi a lunii, între cele două
seri, vor fi Pastele Domnului** (Levitic 23:5). „Şi în a cincispre¬
zecea zi a lunii acesteia, va fi sărbătoarea azimilor** (23:6). „în ziua
întâia, să aveţi o adunare sfântă... şapte zile să aduceţi Domnului
jertfe mistuite de foc. în ziua a şaptea să fie o adunare sfântă**
(23:7,8). Pastele (Pesah, saltul, ebr. - pe care îl face îngerul ex¬
terminator, cruţând casele evreilor, atunci când Domnul a trimis
asupra Egiptului a zecea urgie: moartea primilor născuţi), co¬
memorează eliberarea din robia egipteană. Paştele are loc, deci,
în prima lună a anului (Exod 12:2,11,12) numită Nisan, şi e mar¬
cat de sacrificarea rituală a mielului (12:3-11), iar şapte zile de la
Paşte se mănâncă azimă nedospită (12:15,17-20), fiind „săr¬
bătoarea azimilor**.
7 CAPITOLUL XV 291
„Să număraţi cincizeci de zile1 până în ziua care vine după al

şaptelea shabath; şi atunci să aduceţi Domnului un nou dar de
mâncare... în aceeaşi zi, să vestiţi sărbătoarea, şi să aveţi o adunare
sfântă" (Levitic 23:16,21). Aceasta este ziua de Rusalii (a Cincize-
cimii) sau Shavuoth, în a treia lună a anului, când se aniversează
primirea Torah de către Moise pe muntele Sinai. Numele de Rusalii
provine de la Rosalia - sărbătoarea romană a primăverii.
Urmează, în luna a şaptea, Yom Kipurşi Sukoth despre care
s-a vorbit mai sus.
Până şi momentul construcţiei cultuale a fost stabilit prin
poruncă divină: „în ziua întâi a lunii întâi, să întinzi cortul
întâlnirii" (Exod 40:1,2; 40:17), ceea ce, după cum am văzut,
corespunde Rosh Ha-Shanah. Consacrarea templului lui Solomon
e aniversată prin Hanukah (sărbătoarea dedicării, sau a luminilor,
ebr.) în conexiune cu candelabrul cu şapte braţe, Hanukiah.
Anul hindus (shaka, sanskr.) se compune şi el din douăspre¬
zece luni (maase, sanskr.) - prima, numită Chaitra, ultima -
Falgun - şi începe în jurul echinoxului de primăvară. Datarea
sărbătorilor tradiţionale se face ţinând cont de fazele lunii, zilele
(titha, sanskr.) fiind numărate începând cu prima după luna nouă
( Amavasya , sanskr.), respectiv după luna plină (Pumima,
sanskr.) fiind numite, în ambele cazuri: Pratipada, Dvitia, Tritya
etc. Intervalul între luna nouă şi cea plină este Shukla Paksha, iar
cel între luna plină şi cea nouă - Krishna Paksha. Ziua cu lună
nouă este Darsha, iar cea cu lună plină Pumamaasa.
Este interesant să observăm că, potrivit calculelor indiene,
actuala Yuga (vârstă cosmică, sanskr.) a început vineri 18 fe¬
bruarie 3102 î.d.C. [17], faţă de anul 3760 î.d.C. al facerii lumii
după tradiţia iudeo-creştină.
Dincolo de unele asemănări, există o mare deosebire con¬
ceptuală în ce priveşte timpul.
Maha Yuga (Marea Yuga, sanskr.) totalizează 4,32 milioane
de ani, cuprinzând patru vârste: prima, Krita Yuga de 1,728
milioane de ani, apoi Treta Yuga cu o durată de 1,296 milioane
de ani, Dvapara Yuga de 864 000 de ani şi Kali Yuga de 432 000
1 De la Paşte.
de ani, reprezentând respectiv: trei, două şi o pătrime din Krita

Yuga. Maha Yuga (4,32 miliarde de ani pământeni) reprezintă o
singură zi (Kalpa, sanskr,) din viaţa lui Brahma, Creatorul.
Noaptea lui Brahma (nemanifestarea) e la fel de lungă ca şi ziua.
Existenţa unui Brahma măsurată în astfel de „zile“ şi de „nopţi"
durează 108 „ani“, după care urmează un interval egal, de totală
reabsorbţie, apoi începe existenţa unui nou Brahma [18].
în raport cu aceste uriaşe perioade ale ciclurilor cosmice,
viaţa individului devine complet nesemnificativă. înţelegem
acum de ce indienii acordau timpului istoric o minimă impor¬
tanţă, creând impresia de atemporalitate. India gândeşte timpul şi
se gândeşte pe sine, în termeni biologici (de specii), geologici ori
astronomici, nu de efemer.
în opoziţie cu această concepţie, cronicile testamentare
iudeo-creştine iau în seamă indivizi, vieţi, dar nu Viaţa.
Potrivit lui Mircea Eliade, coincidenţa momentului mitic şi
a celui actual presupune abolirea timpului profan şi reconstruirea
Timpului Cosmic, prin regenerarea continuă a lumii [12].
Ideea creştină despre timp, strict liniară şi evolutivă, a fost
trasată încă din sec. al II-lea d.C. de Irineu din Lyon, reluată de
Sf. Vasile, Sf. Grigorie, şi elaborată definitiv de Augustin. Con¬
cepţia nerepetabilităţii vine în contradicţie flagrantă cu fenomenele
naturale ciclice privind: revoluţia corpurilor cereşti (planete şi sa¬
teliţi, comete), anotimpurile, fazele lunare, succesiunea zi-noapte,
vegetaţia, fluxul şi refluxul, respiraţia, inclusiv ceea ce Eliade
numea eterna reîntoarcere [12].
Concepţia ciclică este prezentă în numeroase sfere culturale
(subiectul va fi dezvoltat în cap. XIX A). Spre exemplu, Heraclitus
e apreciat de Capra drept un „taoist grec": „El se apropie de Lao-
Tse nu numai datorită accentului pus pe continua schimbare -
exprimată prin faimosul dicton «Totul curge1», ci şi datorită
modului ciclic în care concepe schimbarea" [19]. Platon şi
Aristotelis erau adepţii fenomenului repetitiv, cel puţin în artă şi
ştiinţă. Erich Frank arăta: „Aceşti filosofi credeau că până şi
propriile lor idei nu erau decât redescoperirea unor cugetări care
l Panta rhei (gr.), rostit de Heraclitus din Ephes.
CAPITOLUL XV 293
le fuseseră cunoscute filosofilor din perioadele precedente...

Istoria Universului era considerată de ei ca un proces natural în
care totul are loc recurent, în cercuri periodice, astfel încât
niciodată nu se petrecea ceva realmente nou“ [20],
în pofida observaţiei generale de mai sus despre conceptul de
timp al iudeo-creştinismului, re-crearea lumii apare, deşi indi¬
rect, în textele biblice, dar nu e recunoscută canonic, fiind consi¬
derată o promisiune apocaliptică. „Eu fac ceruri noi şi un pământ
nou; aşa că nimeni nu-şi va mai aduce aminte de lucrurile trecute,
şi nimănui nu-i vor mai veni în minte" (Isaia 65:17; 51:16). „Căci
după cum cerurile cele noi şi pământul cel nou, pe care le voi
face, vor dăinui înaintea Mea - zice Domnul - aşa va dăinui şi
sămânţa voastră şi numele vostru" (66:22). „După făgăduiala
Lui, aşteptăm ceruri noi şi un pământ nou în care va locui
neprihănirea" (2 Petru 3:13). Ideea hinduistă a disproporţiei dintre
timpul terestru şi cel Dumnezeiesc (ziua pământeană şi ziua lui
Brahma) se regăseşte în Psalmi (90:4): „înaintea Ta, o mie de ani
sunt ca ziua de ieri care a trecut, şi ca o strajă din noapte". Cora¬
nul ne dă şi el un etalon al Timpului divin: „o zi a cărei măsură
II este cincizeci de mii de ani" (70.4).
Conceptul repetării Creaţiunii se întâlneşte într-un manuscris
găsit la Marea Moartă: „Căci Tu ai făcut să vadă ce nu cunoscu¬
seră, când ai nimicit lucrurile de dinainte şi ai zămislit lucrurile cele
noi, ştergând învoielile dinainte şi statornicind tot ceea ce va fiinţa
de-a pururi" [21]. Efrem Şirul spune şi el: „Dumnezeu a creat din
nou cerurile, pentru că cei păcătoşi s-au închinat corpurilor cereşti.
El a creat din nou lumea ce fusese pângărită de Adam" [22].
în India sunt cunoscute, din antichitate până în zilele noastre,
atât ritualuri ce se desfăşoară în mod permanent, cât şi altele
având date prestabilite. In prima categorie se află rugăciunile
tradiţionale care se fac de trei ori pe zi: în zori, la amiază şi în
amurg. Mânu Vaivaswata arăta că înşişi zeii au stabilit cele trei
momente ale zilei pentru sacrificiu: răsăritul soarelui (Surya udyati
i sau Surya udite, sanskr.), prânzul (madyandine divah, sanskr.) şi
apusul soarelui (nimruchi sau atuchi, sanskr.) [23]. Observăm că
în tradiţia românească, acest ultim moment al zilei este considerat
sacru, deoarece este denumit asfinţit. în Hatha Yoga, la răsăritul
astrului diurn, unii discipoli practică o suită de exerciţii cunoscută
sub denumirea de Salutul Soarelui (Surya Namaskar, sanskr.). W:

De regulă, exerciţiile (asana şi pranayama, sanskr.) se efectuează §
la revărsatul zorilor sau în amurg (sandhya, sanskr.), alţii recoman-
dând ca ele să fie făcute înainte de răsărit, respectiv după apus.
I
Regularitatea rugăciunilor e respectată şi în creştinism,
îndeosebi în viaţa monahală. Serviciile liturgice se succed, hi
perioada diurnă, la fiecare trei ore: prima (ora 6), terta (ora 9),
sexta (ora 12), nona (ora 15); urmează vesper, înainte de asfinţit
\ jg
şi completa, înainte de culcare. Ele sunt precedate de matutini şi
laudi, înaintea zorilor. Şi în islamism, devoţii, la chemarea mue¬
zinului, înalţă Domnului - potrivit tradiţiei (sunna , arab.) - rugă¬
ciunea rituală (salat, arab.), de cinci ori pe zi: în zori, către amia¬
ză, la ora 16, în amurg şi la o anumită oră a nopţii, deşi Coranul
prevede ca rugăciunile să aibă loc zilnic de numai trei ori.
Printre cele mai importante ritualuri hinduiste se numără
ansamblul unei duzini de ceremonii perfective sau sacramente
(samskara, sanskr.) al căror nucleu de bază e alcătuit din urmă¬
toarele patru: prima naştere (biologică), a doua naştere, între 8 şi
12 ani, ca ritual de iniţiere în viaţa studioasă, apoi căsătoria,
considerată a treia naştere, cu care ocazie se celebrează sacrificiul
la focul căminului noii perechi (grihyagni) şi, în fine, ceremonia
funerară, de regulă prin incinerare. Se marchează astfel cele patru
etape ale vieţii (ashrama, sanskr.): studiul ( brahmacharya)
discipolului (shishya) sub îndrumarea unui maestru (guru), viaţa
de familie (grihasthya), retragerea în singurătate (vanaprastha
literal: plecarea în pădure) şi viaţa de călugăr rătăcitor (bhikshu)
-
care îşi cerşeşte hrana (sannyasa), renunţându-se astfel complet
la familie şi la ambianţa respectivă.
La începutul anului (către jumătatea lunii ianuarie) are loc
Makar Sankranti Pongal (de obârşie tamilă) ce marchează sfâr¬
şitul lunii Pausha (decembrie-ianuarie) în care a avut loc solstiţiul
de iarnă (Uttarayana). Spre sfârşitul lui ianuarie - începutul lui
februarie se sărbătoreşte Vasanta Panchami în onoarea zeiţei
Saraswati, sau a lui Bhumi Devi (Mama Pământ). în a doua
jumătate a lui februarie se află „marea noapte a lui Shiva“, Maha-
Shivaratri. Sfârşitul lui februarie - începutul lui martie e marcat
prin Holi (Hutashantî), „sărbătoarea culorilor** care celebrează
crearea culorilor prin puterea lui Krishna şi distrugerea demo-
'
CAPITOLUL XV 295
nului Holika; este un adevărat carnaval . în funcţie de faza lunară,

în martie-aprilie ( Vaisakha) se celebrează naşterea lui Rama
(Ramachandra), numită Ramanavami ( navami, a noua zi, sanskr.),
când se citeşte Ramayana. Mahavira Jayanti e consacrată înte¬
meietorului jainismului şi se desfăşoară în aprilie. în mai, e sărbă¬
torit Buddha. Ziua de naştere a lui Krishna, Krishna Janam
Ashtami, are loc în perioada iulie-august ( Sravana ). în au-
gust-septembrie este venerat Ganesha - Ganesha Chaturthi. în
septembrie-octombrie se desfăşoară marea sărbătoare a zeiţei
Durga, Navaratri, care durează nouă zile şi celebreazză victoria
Marii Zeiţe asupra demonului Mahishasura. Atunci se citeşte
cartea sacră Devi Mahatmyam. în preajma sărbătorii se aniver¬
sează Dassera ( Dushehra) când Rama l-a ucis pe demonul Ra-
vana. După circa douăzeci de zile, în octombrie-noiembrie, are loc
Diwali, (Dipa-wali, şir de lumini, sanskr.) sărbătoarea luminilor,
consacrată zeiţei Lakshmi ( Abundenţa; de la lakh, o sută de mii,
sanskr.). Luna plină din octombrie-noiembrie marchează naşterea
lui Karttikeya, Karttika Pumima. Un fapt remarcabil este, după
cum am văzut mai sus, că şi la evrei există o „sărbătoare a lumi¬
nilor" când, ca şi în India, se aprind lămpi cu ulei şi, ca şi acolo,
se comemorează victoria Binelui împotriva Răului.
în India, fazele Lunii au o importanţă decisivă asupra sta¬
bilirii datei exacte a sărbătorilor de mai sus. Caracterul fluctuant
al sărbătorilor provine şi de la aspectul fast sau nefast al zilelor.
Cele mai auspieioase zile pentru sărbători sunt a şaptea (saptami,
sanskr.) şi a noua ( navami, sanskr.) după luna nouă sau luna plină.
Cinstirea Divinităţii, sub diferitele Sale forme specifice de
manifestare, se face prin ceremonii de venerare (Puja, sanskr.),
în care se exprimă devoţiunea ( bhakti, sanskr.), ce înseamnă,
literal, parte, participare. Bhakta e cel ce dă partea Divinităţii,
semnificând dăruirea, în special de Sine.
în încheiere arătăm că, la alte popoare, existau sărbători bazate
pe calendarul solar care aveau loc, spre pildă, la echinocţii (cum ar
fi cel de primăvară, când romanii celebrau Dies Hilaria) sau la solsti¬
ţii (de exemplu, adorarea Soarelui de către druizi la solstiţiul de
vară, ori Saturnalia, la romani, la solstiţiul de iarnă). „Marii pontifi
şi căpeteniile militare, în frunte cu regele, făceau la solstiţii şi echi¬
nocţii procesiuni în masă pe culmile domoale ale munţilor" [24],
C. PREGĂTIREA LOCULUI ŞI A PARTICIPANŢILOR
„ Voi să vă sfinţiţi, şi fiţi sfinţi, căci Eu sunt

sfânt."
Levitic 11:44,45; 19:2
„Voi fiţi dar desăvârşiţi, după cum şi Tatăl
vostru cel ceresc este desăvârşit."
Matei 5:48
1
i
s
Odată fixat momentul cinstirii Domnului, debutează o serie

de pregătiri atât ale locului sacru, cât, mai ales, ale participan¬
ţilor, după poruncile date de Divinitate.
Mai întâi avea loc consacrarea (sfinţirea) altarului, căruia i
se acorda o atenţie deosebită. „Timp de şapte zile, să faci ispăşiri
pentru altar, şi să-l sfinţeşti; şi astfel altarul va fi prea sfânt, şi
oricine se va atinge de altar va fi sfinţit" (Exod 29:37). Cele şapte
iI
I
zile simbolizează ciclul complet al Creaţiunii, deci eternitatea:
„în ziua a şaptea Dumnezeu Şi-a sfârşit lucrarea pe care o făcuse"
(Geneza 2:2).
Locul şi obiectele de cult trebuiau unse cu untdelemn uneori
parfumat (Exod 30:25) pentru a fi consacrate: „Să iei untdelemnul
pentru ungere, să ungi cu el cortul şi tot ce cuprinde în el, şi să-l
sfinţeşti cu toate uneltele lui" (40:9): altarul şi obiectele sale, *
ligheanul pentru abluţiuni (Exod 40:10-11; Levitic 8:10-11). %
Urma pregătirea participanţilor, între care cei ce oficiau
(preoţii) ocupau un loc special. în felul acesta se sfinţeau atât
locul, cât şi cei ce-1 cinsteau pe Domnul (Levitic 11:44,45; 19:2 -
mai sus). „Preoţii, care se apropie de Domnul, să se sfinţească şi
ei, ca nu cumva să-i lovească Domnul cu moartea" (Exod 19:22).
„Acolo Mă voi întâlni cu copiii lui Israel, şi locul acela va fi
sfinţit de slava Mea. Voi sfinţi cortul întâlnirii şi altarul; voi sfinţi
pe Aaron şi fiii lui, ca să fie în slujba Mea ca preoţi" (29:43,44).
„Să urmezi, cu privire la Aaron şi la fiii lui, toate poruncile, pe
care ţi le-am dat. în şapte zile să-i închini la slujbă" (29:35).
.
CAPITOLUL XV 297
Preoţilor (Aaron şi fiii lui) Domnul le-a poruncit: „Tu, şi fiii

tăi împreună cu tine, să nu beţi vin, nici băutură ameţitoare, când
veţi intra în cortul înălţării, ca să nu muriţi: aceasta va fi o lege
veşnică printre urmaşii voştri" (Levitic 10:9; şi Ezechiel 44:21;
detalii în cap. XV E).
Preoţilor le era interzis să se atingă de morţi (Levitic 21:1-4),
iar marele preot nu avea voie nici să meargă la un mort (21:11).
Vedem în asta teama de pătrundere a unei entităţi moarte (pose¬
siune; cap. XXII D) în aceşti slujitori ai Domnului. Practicile
oculte erau condamnate la fel de vehement pe cât fusese con¬
damnată idolatria: „Pe vrăjitoare să n-o laşi să trăiască" (Exod
22:18). „Să nu ghiciţi după vârcolaci, nici după nori" (Levitic
19:26). „Să nu vă duceţi la cei ce cheamă duhurile morţilor, nici
I la vrăjitori: să nu-i întrebaţi ca să nu vă spurcaţi" (19:31). „Dacă
[
cineva se duce la cei ce cheamă pe morţi şi la ghicitori... îmi voi

întoarce Faţa împotriva omului aceluia, şi-l voi nimici din
mijlocul poporului lui" (20:6). „Dar dacă un om sau o femeie
cheamă duhul unui mort, sau se îndeletniceşte cu ghicirea, să fie
I
pedepsiţi cu moartea" (20:27). „Să nu fie la tine... nimeni care să

aibă meşteşugul de ghicitor, de cititor în stele, de vestitor al
f
viitorului, de vrăjitor, de descântător, nimeni care să întrebe pe

cei ce cheamă duhurile sau dau cu ghiocul, nimeni care să întrebe
de morţi" (Deuteronom 18:10-11; 18:14). „Saul îndepărtase din
ţară pe cei ce chemau morţii şi pe cei care ghiceau" (1 Samuel
28:3; 28:9). în ce priveşte aflarea viitorului, Iisus le spunea
ucenicilor: „Nu este treaba voastră să ştiţi vremurile sau
soroacele; pe acestea Tatăl le-a păstrat sub stăpânirea Sa“ (Fapte
I
1:7). în Apocalipsă, admiterea în Cetatea Domnului e rezervată

numai drepţilor. „Afară sunt câinii, vrăjitorii, curvarii, ucigaşii,
închinătorii la idoli, şi oricine iubeşte minciuna şi trăieşte în
minciună!" (22:14-15; 21:8). Iisus spunea: „Lasă morţii să-şi
îngroape morţii lor" (Matei 8:22), de unde şi expresia: „Viii cu
b
viii şi morţii cu morţii."

Este de la sine înţeles că cei ce se îndeletniceau cu cele
arătate, nu luau parte la Ceremoniile sfinte.
>
Să reţinem că evreii aveau cunoştinţe astronomice, dar

acestea erau puse doar în relaţie cu Divinitatea, necum cu omul
l
şi nu erau folosite pentru divinaţie (astrologie). „El a făcut Cloşca

cu pui şi Orionul" (Amos 5:8). „Suflarea Lui înseninează cerul,
mâna Lui a făurit1 şarpele fugar" (constelaţia Dragonul; Iov
26:13). „Eu sunt... Luceafărul strălucitor de dimineaţă" (Apoca-
lipsa 22:16).
în ce priveşte condamnarea practicilor oculte, poziţia tuturor
marilor religii este unanimă. Cea mai veche luare de atitudine o
întâlnim în Codul lui Hammurabi care interzicea vrăjitoria. Deşi
necromanţia (invocarea spiritelor defuncţilor în scopul divina¬
ţiei), derivată din ritualurile funerare arhaice, era tolerată în
Grecia antică şi la Roma, cei ce o practicau stârneau mânia
divină. Pindar relatează că Asklepios a fost lovit de trăsnetul lui
Zeus, atunci când prin practici magice readusese morţii la viaţă.
Asemenea fapte li se imputau şi asklepoizilor (discipolii acestuia)
din Epidaura, din Tithoreea şi chiar din Atena, ca şi lui Apol¬
lonius din Tyana. Herodot arăta: „Ei omoară atuncea pe aceşti !
vrăjitori în următorul chip: după ce umplu un car cu vreascuri la j
care înjugă boi, împiedică picioarele vrăjitorilor, le leagă mânele
pe de înapoi şi,le pun căluş, apoi îi vâră în mijlocul vreascurilor
şi dându-le foc, pornesc boii speriindu-i" [25]. După cum se ştie,
obiceiul arderii pe rug a celor ce se îndeletniceau cu ocultismul
a fost preluat de Biserica Catolică. Lao-Tse scria: „Lăsaţi Tao să
domnească peste lume şi spiritele nu-şi vor mai arăta puterile. Nu
pentru că spiritele şi le-au pierdut, dar puterile lor nu vor mai face |
rău oamenilor" [26]. Sau, în altă tălmăcire: „Dacă veghezi asupra |
acestei lumi cu ajutorul lui Tao, urgiile [manele; spiritele morţi¬
lor] vor deveni fără putere [asupra celor vii]. Nu numai urgiile vor
deveni fără putere, dar nici spiritele [morţilor] nu vor tulbura pe
cei vii" [27]. Coranul nu face excepţie: „Pe îndurarea Dumne¬
zeului tău, nu eşti nici vrăjitor şi nici îndrăcit" (52.29). Un Hadith
arată că „a practica vrăjitoria" este unul din cele „şapte mari 1
păcate distrugătoare" [28]. Cât priveşte divinaţia, tradiţia
islamistă arată că „duhurile necredincioase caută să intre în ceruri
şi să iscodească planurile lui Allah, însă îngerii aruncă în ele cu
*în traducerea românească textul a fost falsificat, înlocuind a făurit (cf.

Darby) prin străpunge.
CAPITOLUL XV 299
stele şi le ard până la cenuşă" [29]. în Coran citim: „O, voi, cei
ce credeţi, nu întrebaţi de lucruri care dacă vi s-ar descoperi v-ar
face scârbă... Au întrebat de ele şi oameni înaintea voastră. Apoi
n-au crezut în aceasta" (5.101). într-adevăr, dacă ne-am cunoaşte
viitorul, multe lucruri nu ne-ar bucura. Diferitele feluri de divi¬
naţie, amuletele, talismanele şi practicile magice erau condamnate
în islam. Despre astrologie, Al-Barbahari spunea: „Nu cerceta
prea mult aştrii, decât dacă e vorba de a determina ceasurile rugă¬
ciunilor; dincolo de aceasta, cazi în impietate" [30]. Abordarea
unor asemenea atitudini antidivine a dus la declinul unor mari
civilizaţii ale lumii antice, spre pildă în Egipt şi Mesopotamia. La
polul opus, păstrarea vechilor tradiţii dharmice explică pereni¬
tatea spiritualităţii indiene.
Practicile neautorizate, cum sunt magia, ocultismul, mani¬
festările paranormale în general, înseamnă abaterea de la prin¬
cipiile divine arhetipale. Jung arată: „încălcarea lor atrage, drept
consecinţe, riscuri bine cunoscute psihologiei popoarelor pri¬
mitive. în fapt, pot provoca nemijlocit tulburări nevrotice şi chiar
psihotice, comportându-se exact... ca nişte sisteme funcţionale or¬
ganice neglijate ori maltratate" [31]. Rene Descartes numea ştiin¬
ţele oculte (magie, astrologie, alchimie) „des mauVaises doctrines"
(învăţături dăunătoare, fr.) [32].
Atât hinduismul, cât şi practicile Yoga condamnă deopotrivă
magia (smashan vidya, preta vidya, sanskr.) care recurge la spiri¬
tele defuncţilor aflate în zona care le e rezervată (preta loka,
sanskr.) sau subconştientul colectiv (para loka, sanskr.). Falşii
guru reuşesc să introducă aceste entităţi moarte (preta sau bhiita,
sanskr.), ca paraziţi, în corpul discipolilor lor, ce devin astfel po¬
sedaţi. Unii folosesc în acest scop puterile subconştientului (wama
margi, sanskr.) prin intermediul sexualităţii, adică prin tantrism;
alţii îşi obligă „pacienţii" la înfometare şi privaţiuni, slăbindu-le
astfel rezistenţa, pentru a putea introduce în ei spiritele sub¬
conştientului (savya margi, sanskr.), dar în ambele cazuri victima
e distrusă: mulţi ajung pacienţi adevăraţi în clinicile psihiatrice.
Problema va fi dezvoltată în capitolul XXII D.
Existau criterii de excludere de la ceremonie. Astfel: „Nici
un om... care va avea o meteahnă trupească, să nu se apropie ca
să aducă mâncarea Dumnezeului lui“ (Levitic 21:17) şi nici „jert¬

fele mistuite de foe“ (21:21): orb, şchiop, ciung, cu nas câm sau
mădular mai lung, ghebos, pipernicit, cu albeaţă în ochi ori
suferind de boli de piele (râie, pecingine) (21:18-20).
Excluderea celor cu defecte fizice de la ceremoniile sacre nu
trebuie să surprindă, căci potrivit concepţiei despre karma (cap.
XXIV) acestea erau semne despre acţiunile rele înfăptuite în
vieţile anterioare. în Sumeria nu se admiteau preoţi cu strabism,
dantură neregulată sau dinţi lipsă, cu degete strâmbe ori nodur¬
oase, suferind de boli de piele sau cu afecţiuni genitale [33]. în I
„istoria" romană, o dată mutilate, personaje importante sunt
descalificate din naraţiune. Este cazul lui Horatius Codes (Ci¬
clopul) şi al lui Mucius Scaevola (Stângaciul, căci devenise ciung
de mâna dreaptă). Tradiţia populară românească e reflectată în
basmul Harap Alb ce-1 aminteşte pe Craiul Roşu care şi-a preve¬
nit fiul să ia seama la spâni şi la oamenii roşii (cu boli de piele). m.
Pregătirea oficiantului implica apoi abluţiunea, îmbrăcarea
veşmintelor consacrate şi oncţiunea (Exod 29:4-9; 40:12-15; i
Levitic 8:6-9,12,13).
Prima abluţiune menţionată în Biblie priveşte chiar Divi¬
nitatea, căci Avram I-a spus Domnului: „îngăduie să se aducă
puţină apă, ca să Vi se spele picioarele" (Geneza 18:4). Apoi Lot
i-a invitat pe cei doi îngeri: „Spălaţi-vă picioarele" (19:2). Fraţilor
săi, Iosif „le-a dat apă de şi-au spălat picioarele" (43:24). „Laban...
a adus apă pentru spălat picioarele omului aceluia1 şi ale oame¬
nilor care erau cu el" (24:32). Pentru alte exemple: Iov 9:30;
>
Cântarea Cântărilor 5:3; Marcu 7:3; Luca 7:44.
Domnul i-a poruncit lui Moise: „Să aduci apoi pe Aaron şi I
pe fiii lui... şi să-i speli cu apă" (Exod 29:4), ceea ce Moise a şi
făcut (Levitic 8:6). Spălarea picioarelor oficianţilor se făcea în-
tr-un lighean anume (vezi mai sus), atât la intrarea în incinta sacră,
cât şi înainte să se apropie de altar (Exod 30:18-20; 40:31,32).
„îşi vor spăla mâinile şi picioarele ca să nu moară" (30:21).
„Preotul să-şi spele hainele şi să-şi scalde trupul în apă" (Numeri
1 Robul de încredere al lui Avraam.
'
CAPITOLUL XV 301
19:7). „Dacă nu-şi spală hainele, şi nu-şi scaldă trupul, îşi va

purta fărădelegea lui“ (Levitic 17:16).
Regulile pregătitoare nu se aplicau doar preoţilor. Cel ce nu
era curat sufleteşte trebuia „să se scalde în apă“ (Deuteronom
23:11). „Domnul a zis lui Moise: «Du-te la popor, sfînţeşte-i azi
|
şi mâine, pune-i să-şi spele hainele»" (Exod 19:10), şi Moise a

făcut precum i s-a spus (19:14). „Ferice de cei ce îşi spală hainele,
ca să aibă drept la pomul vieţii şi să intre pe porţi în cetate"
(Apocalipsa 22:14). Yoghinii ştiu că, prin purtare, vestmintele se
încarcă de negativitate, deci trebuie spălate des.
Curăţirea Templului din Ierusalim de negativitate, prin
alungarea zarafilor şi a negustorilor de ofrande (Matei 21:12;
Marcu 11:15; Luca 19:45; loan 2:14,15), este un îndemn pentru
purificarea corpului nostru subtil de cauzele ce blochează
canalele şi chakrele, căci e cunoscută metafora templului drept
corp al lui Iisus (cap. II, IV).
Spălarea, dincolo de aspectul igienic, avea semnificaţia
purificării de orice murdărie, inclusiv spirituală. „Spălaţi-vă deci
şi curăţiţi-vă! Luaţi dinaintea ochilor Mei faptele rele pe care le-aţi
făcut! încetaţi să faceţi răul !“ (Isaia 1:16). „Curăţeşte-ţi inima de
rău, Ierusalime, ca să fii mântuit! Până când vei păstra gânduri
nelegiuite în inima ta?" (Ieremia 4:14). Totodată ea însemna şi
absolvirea de orice responsabilitate, refuzul de a şi-o asuma.
I
Exemplul spălării mâinilor de către Pilat e binecunoscut (Matei

27:24). Iată ce scria Homer: „Oştenii degrabă pe rând aşezară/
Lângă altarul cel bine clădit, ale zeului jertfe/ Şi se spălară pe
mâini şi orzul sfinţit ridicară" [34]. în imnurile homerice începe
să se cristalizeze ideea că puritatea sufletului e mult mai impor¬
tantă decât curăţirea pielii: „Cât despre cel rău, tot oceanul n-ar
şterge necurăţenia sufletului lui." Noţiunea de puritate morală (a
conştiinţei, a sufletului) şi de căinţă interioară, a apărut în Grecia
odată cu cultul lui Apollo, la Delphi. Josephus Flavius arată că
eficacitatea abluţiunilor rituale depinde de măsura în care
„sufletele... au izbutit mai dinainte să se cureţe" [35].
Dacă ţinem seama de simbolismul spălării ca purificare
spirituală, putem considera că apa pentru abluţiuni este o ade¬
vărată apă vie (cap. XI D), deoarece şi Kundalini, după ce a fost
::
trezită, începe să purifice şi să deblocheze chakre şi nadi, înlă¬

turând negativitatea acumulată în viaţa prezentă şi în cele ante¬
rioare (cap. XXIV). în statutul esenienilor se arată că cel ce
dispreţuieşte regulile comunităţii „nu este demn de iertare şi nu
se va curăţi prin apa curăţirii, nu va fi sfinţit de mări şi de râuri,
nu va fi curăţat de toată apa abluţiunilor, necurat, necurat fi-va în
toate zilele, cât timp nu va urma căile Domnului" [36]. Este inte¬
resant că în alt manuscris de aceeaşi sorginte, printre alte reguli
; alimentare, era interzis a se folosi apa ce nu a fost pregătită cu o zi
înainte [37], pregătire ce echivala cu sfinţirea ei. Se cunosc tehnici
Sahaja Yoga (cap. XV D, XIX C) în care apa, ca şi alte alimente
se prepară prin încărcare cu energie vibratorie de natura lui
Kundalini. Operaţia realizează o armonizare vibratorie între hrană
şi chakrele Swadisthana şi Nabhi. Apa sau alimentele astfel pregă¬
tite se pot folosi şi în scopuri curative, fapt dovedit experimental în
centrele Sahaja Yoga din Rusia, Australia, Anglia şi India.
; în Noul Testament, ritualul spălării picioarelor apostolilor de
către Iisus, descris (numai) de loan, are semnificaţii de o deose¬
i bită profunzime. Desprindem mai întâi sensul de act consacrator,
căci Iisus îi spune lui Petru: „Dacă nu te spăl Eu, nu vei avea par¬
te deloc cu Mine" (loan 13:8). Gestul presupune purificarea spi¬
1 rituală căci, referindu-se la existenţa trădătorului printre ucenici,
Iisus afirmă: „Voi sunteţi curaţi, dar nu toţi" (13:10,11). în fine,
pentru discipoli, baia de picioare e instituită ca practică perma¬
nentă pentru viitor: „Voi sunteţi datori să vă spălaţi picioarele unii
altora pentru că Eu v-am dat o pildă ca si voi să faceţi cum am
făcut Eu" (13:14-15).
în Sahaja Yoga se ştie că baia de picioare constituie un exce¬
lent mijloc de purificare a chakrelor inferioare: Muladhara,
Swadisthana şi Nabhi. Ne amintim că spaţiul subtil al Vidului e
generat de rotirea chakrei Swadisthana în jurul chakrei Nabhi (cap.
IV). Aceste chakre controlează funcţiile organelor ce se vor
dezvolta la embrionul uman din blocul uro-genital, având o origine
comună în mezodermul intermediar. După primele săptămâni de
viaţă intrauterină, din acest bloc încep să se separe organele sexuale
(Muladhara). Rinichiul îşi începe funcţia secretorie în săptămâna a
12-a. Tot atunci splina începe să secrete elemente figurate
1 CAPITOLUL XV 303
sanguine. Chiar şi după ce a început diferenţierea lor, aparatul

urinar şi cel genital continuă să se dezvolte în strânsă legătură [38],
Se obişnuieşte ca în apă să se dizolve sare, tare reprezintă un
alt element purificator, Pământul. Tehnica este admirabil descrisă
chiar în Biblie, de către profetul Elisei, referitor la purificarea cu
sare a apelor de la Ierichon. „El a zis: «Aduceţi-mi un blid nou şi
puneţi sare în el». Şi i-au adus. Apoi s-a dus la izvorul apelor şi a
aruncat sare în el, şi a zis: «Aşa vorbeşte Domnul: Vindec apele
acestea; nu va mai veni din ele nici moarte, nici stârpiciune.» Şi
apele au fost vindecate până în ziua aceasta, după cuvântul pe
care-1 rostise Domnul11 (2 Regi 2:20-22). Despre semnificaţia sării
se vor aduce şi alte precizări în cap. XV E. Acelaşi efect de purifi¬
care se obţine prin imersie (până deasupra gleznelor) în apă de
mare sau în apă curgătoare. Combinarea celor două elemente, Apă
şi Pământ, e menţionată de altfel în Biblie: „Preotul să ia apă sfântă
într-un vas de pământ; să ia ţărână de pe podeaua cortului1 şi s-o
pună în apă“ (Numeri 5:17). în ritualul kabalistic descris de Eleazar
din Worms (circa 1200) maestrul şi discipolul trebuie să stea amân¬
doi imersaţi într-o apă curgătoare [39], de regulă până la glezne.
Multe din regulile enunţate în Biblie se regăsesc şi la alte
popoare din antichitate, iar India, păstrătoare a vechilor tradiţii,
a perpetuat unele din ele până în vremurile noastre.
Ritualurile de iniţiere (mistere2), practicate în diferite culte
antice, începeau prin realizarea unei purificări (katharsis, gr.) ce
includea abluţiuni, posturi, mărturisirea păcatelor, acestea fiind
preluate în practica religioasă creştină. în cele ce urmează, vom
I desemna prin abluţiune contactul parţial sau total al corpului cu
apa, incluzând aici întreg ansamblul, de la simpla stropire cu
; apă (aspersiune) până la imersia completă, ambele aceste extreme
fiind întâlnite în ritualul botezului creştin (cap. XXII B).
1 Este vorba de cortul sfânt în care se păstrau Tablele Legii (Numeri 5:16),
manifestare a Domnului, adică o sursă de energie vibratorie.
2 Mysterion (mister, gr.) vine de la myein (a închide, gr. - atât ochii cât şi
gura) şi concordă cu myo ce se regăseşte sub forma myeo (a iniţia în mistere, gr.
[40]), toate având rădăcina comună cu mythos de la mytho (a-şi vorbi sieşi,
tăcut, gr.) şi mutiis (mut, lat.), de unde relaţia iniţiere în secretele miturilor.
Imersia în apă e considerată de unii drept reîntoarcerea la

matricea originară, la sursa vieţii şi, prin aceasta, constituie o re¬
generare, o renaştere, dar şi o ruptură cu trecutul, căci apa izo¬
lează de mediul natural în care trăim (cap. XXII B).
Baia e ritualul care-1 însoţeşte pe om întreaga viaţă şi mar¬
chează etapele ei: botezul, pubertatea, moartea (spălarea cada¬
vrului). La nazarineni, iniţierea era precedată de o baie, iar în
Evul Mediu baia preceda consacrarea cavalerilor.
Cultul divin se practica încă din antichitatea îndepărtată, în
Sumeria şi în Egipt. Ritualul implica asigurarea serviciului ma¬
terial destinat zeităţii: statuia sa era spălată, împodobită, i se ofe¬
rea băutură şi mâncare, în vreme ce fumigaţiile şi cântecele desfă¬
tau simţurile zeităţii [41]. La greci, statuile zeităţilor (Athena la
Phaleron, Hera etc.) erau cufundate în apă pentru purificare. La
templul Aphroditei din Paphos, în Cipru, statuia zeiţei era cură¬
ţată prin spălare şi coborâtă în valuri de către preotesele ei. La 27
martie, la Roma, statuia de argint a zeiţei Cybele era spălată în
râul Alma şi împodobită cu flori de către preotul îmbrăcat în
veşminte roşii (culoare apotropaică, despre care se credea că
alungă puterile nefaste). Ovidiu relatează despre îmbăierea rituală
a statuii zeiţei, făcută de către adoratoarele sale femei în timpul
ludi Megalenses, sărbătoarea din 4 aprilie a Magna Mater Idaea
[42] adică Cybele, care îşi avea obârşia pe muntele Ida (Dindymus)
din Frigia, în Asia Mică. Spălarea, ce se numea lavatia, avea loc
în ultima zi a Sărbătorii Bucuriei, Hilaria, care celebra revenirea
sau înălţarea sufletului la sursa lui. După abluţiune, statuia era
ornată cu ghirlande de flori, decorată şi unsă cu uleiuri parfumate.
în cadrul misterelor isidiene, la sărbătoarea ce se celebra la 5 :
martie pentru Isis navigium (corabia, lat.), aflăm de la Lucius
Apuleius (125-c. 170 d.C.) că marele preot practica stropirea cu
apă în scopul purificării [43]. La fel în cultul lui Demeter, prin
imersie în mare, precum şi la jocurile apolloniene [44],
Eleusis era un oraş din apropiere de Athena, despre care
tradiţia spune că a fost fondat de traci. Aici se afla sanctuarul
celebru numit telesterion (loc de iniţiere, gr.), apreciat de
arheologi ca datând din sec. al XV-lea î.d.C. Micile Mistere erau
celebrate în luna Anthesterion (februarie), iar Marile Mistere în
I
CAPITOLUL XV 305
luna Boedromion (septembrie). Misterele Eleusine începeau cu o

purificare (katharsis, gr.) a iniţiatului în mare, numită „alungare",
împreună cu sacrificarea purceluşilor. Exista şi ziua de purificare
numiţă Asklepeia (în cinstea lui Asklepios). în altă zi era celebrat
Iacchos (fiul lui Zeus ca şarpe; cap. IX), Presupunem că era legată
de puterea secretă a şarpelui Kundalini. Aceasta era urmată de o
zi de odihnă, post, purificare şi sacrificare. Apoi se săvârşea
teletâ de obicei tradus prin iniţiere ( teleo, a iniţia, gr.). Dar
rădăcina tel indică ideea de realizare, căci teleo semnifică şi a
realiza sau a desăvârşi o lucrare. Către sfârşitul zilei a noua a
Marilor Mistere, Legomena consta dintr-o scurtă invocare rituală
care era urmată de Deiknymena (prezentarea hiera, obiectele
sacre). Şi Epopteia (starea de contemplare) implica arătarea hiera.
Tot acest ritual aminteşte de celebrarea hinduistă a Pujei (v. mai
jos). Plutarch scria: „a muri este a fi iniţiat" printr-un joc de
=
cuvinte ( teleuthan teleisthai), ceea ce ar putea fi pus în relaţie
cu dobândirea celei de-a doua naşteri prin Realizarea Sinelui.
Eleusis înseamnă „Locul Sosirii Bucuroase" de unde provine
numele Câmpiilor Elizee (unde se resimţea briza răcoroasă; cap.
XI C). Faptul că Triptolemos, regele din Eleusis, era înfăţişat
între doi şerpi [45] este plin de semnificaţii (cap. IX). Aceste co¬
nexiuni susţin şi ele ideea că respectiva iniţiere consta în Reali¬
zarea Sinelui. Misterele Eleusine au durat aproape 2 000 de ani,
până în sec. al IV-lea d.C. când au fost interzise de Theophrastus,
iar ulterior templul a fost distrus de către goţi.
La ritualul care la origine o venera pe zeiţa Anath'a, dar
fusese adoptat de evrei la sosirea în Palestina, se rostea: „Cel
Sfânt, fie binecuvântat, spunea: «Turnaţi apă dinaintea Mea la
sărbătoare»" (ce a inspirat Isaia 12:3). Graves şi Podro apreciau
că acest obicei „poate fi pus în relaţie cu venerarea Divinităţii de
către hinduişti, însoţită de turnarea apei pe picioarele zeităţii"
[46], ritual care se practică din vechime şi până azi (v. mai jos).
Unii comentatori consideră că şi legea Talionului ar repre¬
zenta un procedeu de purificare (de o crimă, prin vărsarea sân¬
gelui celui vinovat). Prima menţiune o aflăm în Geneză (9:5-6).
când Dumnezeu I-a spus lui Noe: „Voi cere înapoi sângele
m
vieţilor voastre; îl voi cere înapoi de la-orice dobitoc1 şi voi cere

înapoi viaţa omului din mâna omului, din mâna oricărui om care
este fratele lui. Dacă varsă cineva sângele omului, şi sângele lui
să fie vărsat de om“. „Cine va lovi pe altul cu o lovitură de moarte
să fie pedepsit cu moartea" (Exod 21:12). Ulterior regula s-a
extins: „Dacă s-a întâmplat o nenorocire, vei da viaţă pentru via¬
ţă, ochi pentru ochi, dinte pentru dinte, mână pentru mână, picior
pentru picior, arsură pentru arsură, vânătaie pentru vânătaie"
(Exod 21:23-25; Levitic 24:17-21; citat parţial în Matei 5:38).
„După Lege, aproape totul este curăţit cu sânge; şi Iară vărsare de
sânge, nu este iertare" (Evrei 9:22). „Cine ucide cu sabia, trebuie
să fie ucis cu sabie" (Apocalipsa 13:10; Matei 26:52).
Potrivit tradiţiei, Mithra a fugărit un taur scăpat din peşteră,
l-a prins şi l-a adus din nou în cavernă unde l-a sacrificat. Este o
reflectare a mitului în care zeiţa Durga l-a ucis pe demonul
(asura, sanskr.) Mahisha care luase înfăţişarea unui bivol. Acest
act, in divinis, era repetat periodic de participanţii la cultul lui
Mithra. O peşteră era despărţită în două, în sensul înălţimii, de o
podină cu găuri. Sus era sacrificat un taur, al cărui sânge se
scurgea prin orificii în spaţiul inferior „botezând", şi astfel
regenerând, pe neofit. Tot aşa se proceda în cultul lui Cybele şi
Attis unde se practicau aspersiuni similare, cu sângele animalului
sacrificat (hemobolium, lat.): taurobolium, în cazul unui taur, sau
crinobolium, dacă era vorba de un berbec, ambele cazuri fiind ,
menţionate şi în Vechiul Testament (Isaia 34:7). Pentru alte
exemple: Exod 12:7; 24:5,6,8; Levitic 1:5; 3:8; 16:14,15,18,19 ’
etc. în Noul Testament se vorbeşte de „stropirea cu sângele lui

Iisus Christos" (1 Petru 1:2) pentru sfinţire simbolică, acesta
fiind semnul legământului celui nou (Matei 26:28). Echivalentul
dunărean era vânătoarea zimbrului (legenda lui Dragoş) care
exista şi la daci, unde erau populare misterele mithraice. Stropirea
pragului cu sângele animalului se practica şi la vechii germani ori
la beduinii din Karnak. în China, de Anul Nou, porţile erau
decorate în mod simbolic cu hârtie roşie, pentru alungarea
1 Hemoboliumul amintit mai sus, sângerarea rituală la sacrificarea anima¬
lelor, practicată de evrei (cap. XV E) şi de musulmani (berbecul pentru Ramadan).
CAPITOLUL XV 307
demonilor. Platon aminteşte şi el de un taurobolium practicat de

regii Atlantidei [47], Unul dintre exegeţii filosofului grec a emis
ipoteza că acest ritual fusese inspirat de un obicei egiptean,
amintit de Herodot [48], Tauromahia, practicată şi în zilele
noastre, nu este decât o reminiscenţă a uciderii taurului mithraic.
în hinduism, sacralizarea se efectua chiar în timpul construi¬
rii altarului ori a templului, care însemna repetarea actului
cosmogonic, nu numai pentru că locul sacru reprezenta universul,
dar şi pentru că întruchipa diversele cicluri temporale. Ritualul
brahmanic repeta crearea lumii din elemente: apa în care se
înmuia argila era Apa Primordială, lutul ce servea drept fundaţie
era Pământul, pereţii laterali reprezentau Aerul etc. Fiecare fază
a construcţiei era însoţită de strofe explicite în care era precizată
regiunea cosmică tocmai creată [49]. Altarul focului era
Prajapati, iar Prajapati era anul [50]. Prin reconstituirea lui
Prajapati (Piogenitorul, sanskr.), o dată cu altarul se reconstituia
şi Timpul cosmic. Altarul focului avea cinci straturi, fiecare strat
era un anotimp, cele cinci anotimpuri formau un an, aşa încât
Agni, altarul, era anul [51], [52].
în India, din toate timpurile, abluţiunile ocupă un loc central
în viaţa fiecăruia. Originea acestora se află în străvechea ci¬
vilizaţie a văii Indusului (mileniul al III-lea î.d.C.), fiind atestate
de existenţa Marii Băi găsite la Moli îjo-Daro. încă din perioada
Vedelor timpurii şi până în zilele noastre, apa a fost apreciată
drept manifestare tangibilă a esenţei divine. Ca de altfel şi în
Geneză: „Duhul lui Dumnezeu se mişca pe deasupra apelor11
(1:2). Până azi, vasul sau ulciorul plin cu apă înfăţişează prezenţa
Divinităţii şi ţine locul unei imagini sacre. în timpul rugăciunii,
apa e considerată locul de şedere (pitha, sanskr.) al Divinităţii.
Cufundarea în apă înseamnă a pătrunde în secretul suprem al
vieţii. Când înţeleptul Narada i-a cerut lui Vishnu să-i dezlege
taina Mayei (iluzia, sanskr.), în loc să-i răspundă printr-o formulă
verbală, acesta i-a indicat apa ca element iniţiatic. Am văzut mai
înainte relaţia dintre Oceanul Iluziilor (Vid), chakra Nabhi, ele¬
mentul Apă, principiul de Guru şi Dharma (cap. V, VII, IX, X).
Taina vieţii veşnice dezvăluită de Guru Narada implică respec¬
tarea Dharmei (individuale, în armonie cu cea cosmică), locali-
308 ÎN LUMINA BIBLIEI ;
zată în Nabhi şi în Vid, dar şi conectarea (Yoga) prin trezirea lui

Kundalini (şarpele ce-1 susţine pe Apele Primordiale pe Vishnu,
Principiul evoluţiei spirituale).
Elementul acvatic nu intervine în corpul subtil doar prin Nabhi
şi prin Vid. Celor trei canale ( nadi, râu, sanskr.) le corespund cele
trei fluvii sfinte: Gangele (Ganga, sanskr.), ce simbolizează energia
canalului stâng, Saras waţi - cea a canalului central şi Yamuna
(Jumna) - cea a canalului drept. în Allahabad, locul de joncţiune
al acestor fluvii, Saraswati este subteran, ascuns privirii, spre
deosebire de Gange şi Yamuna; tot aşa este Sushumna, inacce¬
sibilă, secretă, în raport cu canalele laterale mai uşor abordabile (v.
râurile ascunse din Eden; cap. II). Am arătat că Saraswati este
numit „râul Paradisului" (cap. III), deci nadi (râul, canalul subtil)
către împărăţia cerurilor (Sahasrara), adică Sushumna. Mai mult
decât atât, în simbolismul Graalului despre care am vorbit (cap.
IV), sfântul potir a fost dus, în final, în cetatea Sarras unde i s-a
pierdut urma, ceea ce trimite tot Ia Saraswati.
Yamuna era fiica vechiului zeu vedic Surya (Soarele), iar
Gangele îşi avea sursa în Shiva, de unde relaţia cu canalele
respective. Marele fluviu se revarsă din părul lui Shiva1, de
regulă strâns într-un coc (jata, sanskr.) conci, înrudit fonetic cu
conque (fr.), conch (engl.), conca (ital.), concha (span.), toate i
având semnificaţia de scoică, ghioc, adică melc marin - simbol
acvatic folosit la Puja (v. mai sus). De aici, şi numele Dhurjati
(Cel ce poartă greutatea cocului, sanskr.) atribuit zeului. Yoghinii
consideră că scăldarea în apele unuia din aceste fluvii sacre aduce
după sine reechilibrarea energetică (deblocarea canalului
respectiv). Aceste ape sfinte reprezintă totodată o manifestare
pământească a băuturii zeilor, amrut (amrita, sanskr.; cap. XV E).
în timpul sărbătorii Holi (cap. XV B) participanţii sunt stro¬
piţi cu apă colorată în diferite culori. De fapt sunt culorile speci¬
fice ale chakrelor (cap. XV E) şi ritualul are semnificaţia deschiderii
acestora (Realizarea Sinelui). în civilizaţia babiloniană, aspersiu-
nile erau folosite în ritualurile de exorcizare. Cu ocazia sărbăto-
l Creştetul capului este Sahasrara, având drept corespondent geografic

Munţii Himalaya (cap. IV), de unde izvorăşte Gangele.
w
CAPITOLUL XV 309
iilor vegetaţiei, în templul lui Atargatis din Bambike se practicau

aspersiuni cu apă. Stropirea cu agheasmă pe care o face preotul
creştin (ortodox sau catolic) este de uz curent, având scop de
sfinţire, dar şi de exorcizare. în catolicism, la ieşirea din lăcaşul
de cult, se ia agheasmă pe vârfurile degetelor şi se atinge cu ea
centrul frunţii. Este, evident, un semn de protecţie, care în India
are drept corespondent punerea de kumkum pe centrul frunţii
(Agya chakra). Vom reveni mai jos.
Sfinţii indieni autentici, care au dobândit iluminarea (Reali¬
zarea Sinelui) ca şi Buddha, sunt „veneraţi încă din timpul vieţii,
ca vehicule umane ale Adevărului Absolut". Ei fac obiectul Puja,
în cadrul căreia intervin elementele specifice: abluţiunile (spre
pildă, spălarea picioarelor, padya, sanskr.), decorarea cu pigment
roşu (kumkum, sanskr.), cu flori şi podoabe, ofrandele ( homa ,
sanskr.), cântecele devoţionale ( bhajan, sanskr.), invocaţiile
(mantra , sanskr.; cap. XV D) etc. [53], în absenţa acestora, vene¬
rarea efigiei (pratika, pratima, sanskr.) implică, după cum am
arătat, şi abluţiunea rituală. Iată cum descrie Zimmer acest ritual:
„Zeul este întâmpinat cu cinste ca un oaspete, cu flori, închină¬
ciuni, spălarea picioarelor, hrană, apă pentru îmbăiere, pânză pen¬
tru veşminte, giuvaeruri, parfum, tămâie, ofrande de tot felul"
[54]. Ansamblul se numeşte upachara (de la upa-char, a te apropia
pentru a sluji, a servi, sanskr.) şi cuprinde: asana (aşezarea efigiei),
swagata (întâmpinarea divinităţii), padya (spălarea picioarelor),
arghya (ofrandele), kumbha (vasul), ‘madhuparka (miere, unt
limpezit, lapte, lapte prins; v. amrut- cap. XV E), snana (apa pen¬
tru spălarea picioarelor), vasana (pânza pentru veşmânt; v. mai
jos şalul oferit de greci), abharana (giuvaerurile), gandha (parfu¬
mul), pushpa (florile), dhupa (mirodeniile), dipa (luminile -
lămpilor cu ulei), naivedya (hrana), namakriya (kriya, acţiunea -
de a rosti rugăciuni; de fapt numele zeităţii, nama) [55].
într-o lucrare colectivă, s-a analizat protocolul descris de
textul elaborat la Conciliul de la Trento, în paralel cu practica hin¬
duistă (indicaţiile sunt date de autori, în paranteze): „Biserica Ca¬
tolică, bogată în experienţa veacurilor şi înveşmântată în stră¬
lucirea lor, a introdus binecuvântarea mistică (mantra), tămâia
(dhupa), apa (snana, padya etc.), luminile (dipa), clopotele
(ghanta), florile (pushpa)...“ [56]. Nu mai puţin surprinzătoare

este şi constatarea că în Grecia antică, la sfârşitul ceremoniei de
venerare a Zeiţei, acesteia i se oferea un şal nou de culoarea
şofranului, care fusese ţesut de fecioare în decursul a nouă luni.
Nu numai efigia Divinităţii (uneori un cilindru de piatră,
lingă, alteori stânca sacră, swayambhu) se bucura de aceste semne
de respect, ci şi obiectele de cult folosite în timpul Puja, acestea
fiind decorate cu kumkum. Ele simbolizează diferite aspecte ale
manifestării divine. Vasul sau ulciorul pântecos (kumbha, sanskr.)
umplut cu apă, întruchipează Matricea Universală, apa fiind
simbolul Oceanului Primordial. El îl reprezintă pe Vishnu, în
ciocul său este Shiva, iar Brahmadeva, împreună cu toate Shakti
(Mamele sfinte, sanskr.) se află în mijloc şi la fund; de asemenea
cele patru Vede şi toate imnurile, ca şi râurile sfinte Gange,
Yamuna, Godavari, Narbada, Sindh şi Kaveri. Melcul marin (cap.
XV F) conţine Lima şi pe zeul ploii, având pe spate pe Prajapati,
iar în deschiderea sa pe Saraswati, zeiţa fluviilor. El s-a născut din
ocean şi Vishnu îl ţine în mâinile sale. Melcul reprezintă, de
asemenea, cunoaşterea divină, pură (Niimala Vidya, sanskr.).
Un loc important în cadrul ritualistic» hinduiste îl îndepli¬
neşte clopoţelul. Sunetul său are sensul universal de exorcizare şi
de purificare: el alungă influenţele nefaste, demonii. Pentru
aceasta, în India femeile poartă la glezne lănţişoare cu clopoţei,
iar la încheietura mâinii brăţări metalice sau de sticlă al căror
sunet ar alunga duhurile rele. Referiri la acest ornament aflăm şi
în Biblie: „Fiicele Sionului... zomăiesc cu verigile de la picior11
(Isaia 3:16; 3:18,19). Mai mult decât atât, clopotul vesteşte so¬
sirea zeităţilor. Canonul budist asimilează vocile divine cu
sunetul unui clopot de aur, iar în Islam se consideră că vibraţiile
audibile ale acestuia reprezintă sunetul subtil al revelaţiei. In
tradiţia iudeo-creştină întâlnim, cu aceleaşi semnificaţii, clopo¬
ţelul sau clopotul. Când oficia, preotul din vechiul Israel purta o
mantie cu clopoţei de aur (Exod 28:33,34; 39:25,26). „Când va
intra în lăcaşul sfânt al Domnului, şi când va ieşi din el, se va auzi
sunetul clopoţeilor, aşa că el nu va muri11 (28:35). Clopotele
sunau la apropierea Shekhinah, iar în cultul zeiţei Isis se folosea
sistrum-ul. în creştinismul ortodox, icoanele sunt descoperite în
CAPITOLUL XV 311
f . altar la sunetul clopoţelului, iar la catolici, sunetul lui marchează

î principalele momente ale Liturghiei. Slujbele creştine sunt însoţite
4
de sunetul clopotului, toaca din mănăstire anunţă ora de rugăciu¬
ne, iar gongul e folosit curent în ritualistica din Extremul Orient.
Etimologic, a Wuţ/une înseamnă îndepărtarea lutului ( ab-lutio,
lat.), a noroiului de care suntem acoperiţi. în urma ei devenim
neîntinaţi, adică lipsiţi de tină (noroi, lut, pământ, în slavona
fif veche). Particulele de pământ (praf, ţărână) aderente sunt con¬
siderate semn al necurăţeniei. Tot ce e irftpur: fapte, hrană, ani¬
male, nu-I place lui Dumnezeu. La intrarea în locurile sfinte se
spală mâinile, picioarele, se clăteşte gura, se face baie etc. Chiar
şi hainele am văzut că trebuiau să fie spălate. Purificarea înseam-
P nă desprinderea de contactele terestre deci aspiraţia celestă,
reîntoarcerea la izvoarele vieţii. Prin abluţiune se presupune nu
§ numai că asimilăm virtuţile izvorului (puritatea cristalină), dar şi
forţa invizibilă a apelor.
Islamismul este foarte strict şi el în privinţa abluţiunilor,
§ care se fac, obligatoriu, de cinci ori pe zi, înainte de rugăciunea
H rituală. întrucât în vechime (ca şi acum), mulţi dintre credincioşi
trăiau în zone de pustiu unde lipsea apa, în locul abluţiunilor
f ( wudu, arab.) sau al băii ceremoniale (ghusl, arab.) musulmanilor
le era îngăduit să facă tayammum punând sau atingând uşor
palmele pe pământ, apoi trecând o palmă pe spatele celeilalte,
suflând praful. Aceasta semnifica îndepărtarea de pulberea ce
absorbise toată necurăţenia. Citim astfel în Coran: „Dacă nu găsiţi
apă, atunci luaţi ţărână măruntă şi ştergeţi-vă cu ea faţa şi mâi¬
nile" (4.46). „Jabir bin ’Abdullah relatează: Trimisul lui Dum¬
nezeu a spus: «...Pământul a fost făcut pentru Mine (şi pentru
urmaşii Mei) un loc de rugăciune şi un lucru de purificare»" (prin
practicarea Tayammum) [57], Spălarea picioarelor putea fi
înlocuită la sunniţi (sunna, tradiţie, arab.) prin frecarea cizmelor.
în schimb, zaydiţilor din Tabaristan (sec. al IX-lea) li se recoman¬
da „să înceteze a-şi freca încălţămintea, în loc de a purcede la
abluţiune" [58]. Shi’iţii duodecimani (cap. IXI C) refuzau de-a
dreptul aceste practici care simplificau abluţiunea.
Anteu, fiul Zeiţei Pământului (Gaia, gr.), căpăta puteri noi
de câte ori o atingea pe Mama Pământ.
Mama Pământ (Bhumi Devi, sanskr.) era venerată în India .

din vremurile străvechi, ca Prithivi. Sintagma „pământul sfânt al
Indiei" corespunde perfect realităţii, căci în India s-au incarnat
mulţi sfinţi, ai căror paşi au încărcat cu energie vibratorie sfântă
pământul pe care l-au călcat. în afară de Apă şi, vom vedea, de
Foc, sau chiar de Aer, elementul Pământ este folosit şi el pentru
purificare. Elementele naturale arătate corespund chakrelor şi
canalelor energetice, de aceea, folosirea lor permite restabilirea
armoniei dintre om şi Mama Natură. înţelegem aşadar importanţa
şi semnificaţia deosebită a ecologiei şi în plan subtil. Este ciudat
că în pofida faptului că sintagma Mama Pământ e general admisă
şi că Natura nu a fost niciodată Tatăl, pământul natal e numit
patrie (de la pater, părinte, tată, lat.).
Pornind de la cele arătate mai sus, în Sahaja Yoga a fost
elaborată o tehnică de purificare ce constă în lovirea solului cu
călcâiul încălţămintei piciorului stâng (shoebeat, engl.). Călcâiul
corespunde chakrei Muladhara care stă sub semnul Pământului,
iar aspectul ei stâng se află la rădăcina canalului Ida, al dorinţei,
de aceea metoda constituie un excelent mijloc de purificare a
acestui canal . Lovirea pământului e însoţită de scrierea cu degetul
pe sol. Practica se întâlneşte nu numai în islam, dar chiar şi în
Biblie. La origine, era vorba de un gest prin care se întărea o
decizie sau o promisiune. „Odinioară, în Israel, pentru întărirea
unei răscumpărări, omul îşi scotea încălţămintea şi o dădea
celuilalt: aceasta slujea ca mărturie în Israel" (Rut 4:7). „Cel care
avea drept de răscumpărare a zis lui Boaz: «Cumpăr-o pe soco¬
teala ta!» Şi şi-a scos încălţămintea" (4:8). Neemia (5:13) spune:
„Mi-am scuturat mantaua zicând: «Aşa să scuture Dumnezeu
afară din Casa Lui... pe orice om care nu-şi va ţine cuvântul.»"
Sensul însă a evoluat, implicând desprinderea de cele rele.
Despre „regatul rău al Edomului", Domnul a zis: „Peste Edom
îmi arunc încălţămintea" (Psalmi 60:8). Iisus le-a spus ucenicilor
Săi: „Dacă nu vă va primi cineva, nici nu va asculta cuvintele
voastre, să ieşiţi din casa sau din cetatea aceea, şi să scuturaţi
praful de pe picioarele voastre" (Matei 10:14; Marcu 6:11; Luca
9:5). „Pavel şi Bamaba au scuturat praful de pe picioare împotriva
lor" (Fapte 13:51; 18:6). „Scuturăm împotriva voastră, chiar şi
I
CAPITOLUL XV 313
I
praful din cetatea voastră, care s-a lipit de picioarele noastre41
(Luca 10:11). Cu alte cuvinte, după ce am abandonat, scriind pe
pământ, lucrul cel rău, prin baterea cu călcâiul se desprinde de
noi tot ce este impur, negativ. Ne amintim că într-un moment de
mare cumpănă - episodul femeii adultere ameninţată cu lapidarea -
„Iisus S-a aplecat în jos şi scria cu degetul pe pământ44 (loan 8:6).
După ce a terminat, „El S-a ridicat în sus44 şi S-a adresat mulţimii
invitându-1 pe cel ce este fără de păcat să arunce cel dintâi cu piatra
în ea. „Apoi S-a plecat iarăşi, şi scria cu degetul pe pământ44
(8:8). Tehnica elaborată în Sahaja Yoga reuneşte, în chip admi¬
rabil şi eficient, toate elementele amintite mai sus. Bhumi Devi,
în nemărginita Sa compasiune, absoarbe toată negativitatea pe
care i-0 încredinţăm.
Nu numai Mama Pământ, dar şi roadele Sale posedă însuşirea
de a absorbi influenţele negative ce determină blocarea chakrelor
şi a canalelor energetice. Călătorul care a străbătut ţările arabe a
remarcat, poate, ardei înşiraţi pe sfoară deasupra intrărilor caselor.
Aceeaşi tradiţie se întâlneşte în India. în România există obiceiul
ca încăperile, mai cu seamă camera unde se mănâncă, să fie
„decorate44 cu diferite legume, dintre care nu lipsesc ardeii, dar în¬
trucât aceasta se întâmplă de obicei toamna, totul e pus pe seama
sărbătoririi recoltei. Am pus accentul pe ardei, care se folosesc
pentru deblocarea canalului stâng, deoarece entităţile moarte se
localizează mai ales acolo, în timp ce lămâile curăţă canalul drept.
Efectul ardeilor iuţi ar putea explica, în parte, consumarea în canti¬
1 tăţi mari a condimentelor usturătoare de către anumite populaţii,
între care excelează cele islamice şi cele hinduse, dar nu numai.
Cunoscută sub numele de madka (sanskr.), tehnica de puri¬
ficare implică aşezarea ardeilor iuţi şi a lămâilor într-un vas de
pământ cu apă (îmbinarea elementelor Pământ şi Apă - v. mai
sus, baia de picioare). Pentru a absorbi influenţele nefaste, vasul
se păstrează în camera de dormit, descoperit în timpul nopţii şi
acoperit cu un capac ziua. Când roadele s-au încărcat cu negati-
vitate, vasul şi conţinutul său se aruncă într-o apă curgătoare sau
se îngroapă în pământ.
Pentru a putea avea acces în locurile sacre, participanţii
trebuiau să fie desculţi. „Nu te apropia de locul acesta: scoate-ţi
încălţămintele tale din picioare, căci locul acesta pe care calci este
un pământ sfânt“ (Exod 3:5; Iosua 5:15; Fapte 7:33). Această
obligaţie este respectată în hinduism, în budism, în jainism, în
islamism. Alte religii au uitat această regulă străveche. Chiar în
vechime, juriştii evrei nici nu recomandau şi nici nu proscriau
obiceiul descălţării.
Obiceiul de a merge desculţi în locurile sfinte constituie,
dincolo de semnificaţia de respect, o variantă de folosire a
Elementului Pământ pentru purificare. Punerea în contact cu solul
a terminaţiilor traseelor energetice, adică a corespondenţelor
centrilor subtili ce se află în tălpi, permite absorbţia de către
Mama Pământ a tuturor cauzelor ce produc blocaje în întregul
sistem subtil. Aşezarea corpului direct pe sol, în poziţia lotusului
(padmasana sanskr.), cu picioarele încrucişate („turceşte"1),
oferă un contact optim între chakra Muladhara („rădăcina"
corpului energetic) şi Pământ, şi este un excelent exerciţiu de
purificare al acesteia.
Prosternarea, până la atingerea pământului cu fruntea
(namaskar, sanskr.), al cărei echivalent în creştinism este mătania
(metania), nu este numai un gest de reverenţă, ci permite
purificarea chakrei Agya din centrul frunţii, prin aşezarea ei în
contact cu Pământul şi este practicată de toţi yoghinii autentici.
Semnificaţia acestui gest constă în umilirea ego-ului, care trebuie
umilit până ce este absorbit în sursa (originea) sa. Prosternarea
(irka ’, arab.) se întâlneşte şi la musulmani în timpul rugăciunii.
O găsim descrisă şi în Vechiul Testament. „Omul a plecat capul
şi s-a aruncat cu faţa la pământ înaintea Domnului" (Geneza
24:26; 24:48,52). „Dumnezeu a zis lui Moise: «Suie-te la
Domnul... şi să vă închinaţi de departe, aruncându-vă cu faţa la
pământ" (Exod 24:1). „Tot poporul se scula şi se arunca cu faţa
la pământ la uşa cortului Lui" (33:10). „M-am aruncat cu faţa la
pământ înaintea Domnului" (Deuteronom 9:18; Neemia 8:6).
„Ilie... plecându-se la pământ, s-a aşezat cu faţa între genunchi"
(1 Regi 18:42). „Se vor închina cu faţa la pământ înaintea Ta"
l Observăm că musulmanii folosesc şi astăzi - din păcate, în mod in¬

-
conştient şi ineficient multe din tehnicile secrete ale Orientului.
CAPITOLUL XV 315
(Isaia 49:23; 49:7). Exemplele sunt numeroase. Zohaml descrie

„prosternarea însoţită de gestul de a întinde braţele şi de a pune
faţa la pământ" [59] .
Creştinii ortodocşi recurg uneori la plecarea trunchiului
jp- însoţită de atingerea pământului cu mâna dreaptă. Musulmanii
obişnuiesc să spună: „Taribat Yaminuka" ceea ce înseamnă „fie
s ca mâna ta dreaptă să stea pe pământ". Despre Buddha se
relatează că primind iluminarea sub copacul Bo, a atins pământul
cu mâna dreaptă [60], Este o tehnică folosită în Sahaja Yoga
pentru purificarea Muladharei ce corespunde Pământului şi/sau a
i canalului stâng care îşi are originea în Muladhara. Cât despre
practicantul care doreşte să-şi purifice canalul drept, acesta va
ridica în sus mâna stângă, cu palma orientată către corp, folosind
în acest caz puterea de curăţire a elementului Aer (Eter). în
numeroase prilejuri (cap. I, IV, VIII etc.) am arătat importanţa
deosebită pe care kabaliştii o acordă primei litere a alfabetului
ebraic, aleph. Semnul ei grafic K reprezintă un om cu braţul stâng
ridicat către cer, şi braţul drept atingând pământul.
Multe sunt gesturile intrate în creştinism prin tradiţie, dar
cărora azi nimeni nu le poate lămuri rostul. Vechile secrete s-au
pierdut într-un ritualism rupt de esenţă. Un exemplu între altele
(a se vedea cap. XIX C) este acela al împreunării palmelor atunci
când ne rugăm. Uneori simţim, poate, că acest gest ne ajută să ne
concentrăm mai bine asupra Divinului. Am explicat relaţia pe
care Sahaja Yoga o dezvăluie cu privire la corespondenţele dintre
chakre şi întreaga palmă, care e o sinteză a corpului subtil (cap.
X). împreunarea palmelor realizează o echilibrare perfectă a
canalelor laterale şi o intensificare a energiei Kundalini (vehicul
al comunicării cu Dumnezeu), care circulă astfel nestânjenită
sporind realmente capacitatea de concentrare în timpul meditaţiei
Yoga. în India (şi nu numai, spre pildă şi în Japonia) împreunarea
palmelor este un semn de salut (anjali, sansla.), fiind însoţit de
rostirea formulei namaste. Cuvântul namaha ( namah1 sau namoh,
sanskr.) are semnificaţia unui profund respect, a venerării.
1 Remarcăm identitatea fonetică: nuamah (frumuseţe, ebr.).
I:
T
1
Un alt element purificator este Fo'cul, care are virtuţi de

curăţire ca şi Apa, semnificând totodată împăcarea cu Dumnezeu. :
„Unul din serafimi a zburat spre mine cu un cărbune aprins...
Mi-a atins gura cu el, şi a zis: «Iată, atingându-se cărbunele
acesta de buzele tale, nelegiuirea ta este îndepărtată şi păcatul tău
este ispăşit!»11 (Isaia 6:6-7). Focul e folosit pe larg sub formă de
candele, lumânări ori torţe (la procesiuni; cap. XV F) în creşti¬
nism, islamism, hinduism etc., dar şi în cadrul tehnicilor de i
purificare yoghine, îndeosebi pentru canalul stâng (Canalul rece)
şi proiecţiile pe el ale chakrelor. Purificarea prin foc, Agnihotra,
e descrisă de Vede. Dar focul este folosit mai cu seamă pentru
ofrande şi sacrificii (cap. XV E).
Utilizarea rituală şi sacrificială a uleiului e caracteristică
pentru popoarele mediteraneene şi din Orientul Apropiat (dar nu
numai, după cum vom vedea). Ungerea cu ulei sfinţit nu se folo¬
sea doar pentru locul sfânt şi obiectele de cult, ci şi pentru
slujitorii Domnului, Care-i porunceşte lui Moise: „Să-i ungi, să-i
închini la slujbă, să-i sfinţeşti, şi-Mi vor sluji ca preoţi** (Exod
28:41). „Să ungi... pe Aaron şi pe fiii lui, şi să-i sfinţeşti, ca să fie
în slujba Mea ca preoţi... Acesta îmi va fi untdelemnul pentru
ungerea sfântă** (30:30,31). „Să iei untdelemn pentru ungere, să
i-1 torni pe cap, şi să-l ungi** (29:7). în ce-1 priveşte pe marele preot:
„Untdelemnul ungerii Dumnezeului său este o coroană pentru el“
(Levitic 21:12), indicând prin asta că era uns pe Sahasrara,
coroana capului. „Hainele să-ţi fie albe, în orice vreme, şi unt¬
delemnul să nu-ţi lipsească de pe cap“ (Eclesiast 9:8).
Ungerea e simbolul luminii şi al purităţii, ca şi al prospe¬
rităţii, semn al binecuvântării divine, al bucuriei şi al fraternităţii.
Astfel, despre Asher, Moise spunea: „Plăcut să fie fraţilor lui
să-şi moaie piciorul în untdelemn** (Deuteronom 33:24), iar Iov
(29:6) afirma: „Stânca varsă lângă mine pâraie de untdelemn.**
Oncţiunea era distinctivă pentru profeţi, preoţi şi suverani,
fiind semnul consacrării. Astfel au fost unşi Saul (1 Samuel 10:1),
David(16:13) şi Solomon (1 Regi 1:39). Ilie primeşte poruncă de
la Domnul să-i ungă pe Iehu ca împărat şi pe Elisei ca prooroc
(19:16). Ungerea conferea protecţie divină: „Nu vă atingeţi de
unşii Mei - a zis El - şi nu faceţi rău proorocilor Mei!“ (Psalmi
CAPITOLUL XV 317
105:15). „Ştiu de acum că Domnul scapă pe unsul Său“ (20:6). în

vechile ritualuri, ungerea cu ulei proteja de demoni şi „pecetluia"
trupul. Ungerea era considerată „pecetea cuvântului", protectoare
ca şi o mantra (cap. XV D), şi astfel diavolul nu putea să revină.
Acesta era probabil cel mai vechi înţeles al cuvântului pecete
[61]. în Psalmi găsim şi alte referiri la oncţiunea pe cap (23:5;
133:2), sau în general (92:10). Pentru alte exemple: Rut 3:3; 2
Samuel 14:2; Daniel 10:3. Ungerea îi vindeca pe cei bolnavi
(Marcu 6:13; Iacov 5:14-15).
Cel uns dobândea harul nepieritor al cunoaşterii absolute,
ceea ce echivala cu Realizarea Sinelui: „Dar voi aţi primit
ungerea din partea Celui sfânt, şi ştiţi orice lucru" (1 loan 2:20).
„Cât despre voi, ungerea pe care aţi primit-o de la El, rămâne în
voi, şi n-aveţi trebuinţă să vă înveţe cineva; ci după cum ungerea
Lui vă învaţă despre toate lucrurile şi este adevărată, şi nu este o
minciună, rămâneţi în El, după cum v-a învăţat ea" (2:27).
Iisus este Cel Uns (Mesia, de la Meshia, aram.; Mashiah,
ebr.; Christos, gr.) . El a fost uns, în sens propriu, în diferite
împrejurări. „S-a apropiat de El o femeie cu un vas de alabastru
cu mir foarte scump; şi, pe când sta El la masă, ea a turnat mirul
pe capul Lui" (Matei 26:7; Marcu 14:3). „Şi iată că o femeie
păcătoasă din cetate... a adus un vas de alabastru cu mir
mirositor... Apoi a început să-I stropească picioarele cu lacrămile
ei, şi să le şteargă cu părul capului ei; le săruta mult, şi le ungea
cu mir" (Luca 7:37-38). „Capul nu Mi l-ai uns cu untdelemn; dar
ea Mi-a uns picioarele cu mir" (Luca 7:46). „Maria era aceea care
a uns pe Domnul ei cu mir" (loan 11:2). „Maria a luat un litru cu
mir de nard curat, de mare preţ, a uns picioarele lui Iisus, şi I-a
şters picioarele cu părul ei" (12:3). După care Mântuitorul le-a
spus ucenicilor despre acel mir: „ea l-a păstrat pentru ziua
îngropării Mele" (12:7), căci aşa era datina la evrei. „Au luat
deci trupul lui Iisus şi l-au înfăşurat în fâşii de pânză de in, cu
miresme, după cum au obiceiul Iudeii să îngroape" (19:40).
„Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacov şi Salomeea au
cumpărat miresme, ca să se ducă să ungă trupul lui Iisus" (Marcu
16:1). „Femeile... s-au întors şi au pregătit miresme şi miruri... au
venit la mormânt dis-de-dimineaţă si au adus miresmele pe care

le pregătiseră'* (Luca 23:55-56; 24: i).
Iisus îndemna: „Unge-ţi capul, şi spală-ţi faţa" (Matei 6:17).
în scripturile gnostice, ungerea era asociată măslinului - ca
Arbore al Vieţii (cap. IV) - şi Crucii. „Copacul vieţii e în mijlocul
grădinii. Totuşi, chrisma1 se capătă din măslin, şi din chrismă,
învierea" (62]. „Sfânt ulei, care ne-ai fost dat spre ungere, şi
mister ascuns al Crucii, ce eşti văzut prin aceasta" [63]. „Doamne,
vino în acest ulei, aşa cum ai venit în copac, şi cei ce Te-au
răstignit nu au putut să-Ţi audă cuvântul" [64]. Chiar Origen scria:
„Am fost uns cu leac de ungere alb din Copacul Vieţii" [65].
în creştinism, asemenea îmbăierii, ungerea face parte din
ritualurile săvârşite de-a lungul întregii vieţi: mai întâi la botez
(pe piept şi pe spate; în fapt pe chakre), apoi în cadrul serviciului
religios ca miruire pe frunte, sfârşind cu extrema oncţiune
acordată muribundului.
Auboyer arată că încă în India antică se folosea ungerea cu
miruri (uleiuri parfumate sau nu) [66], Yoghinii practică ungerea
cu ulei (îndeosebi de nucă de cocos) a coroanei Sahasrarei, pentru
a facilita conexiunea lui Kundalini, prin fontanelă, la energia
vibratorie universală, Paramchaitănya. Şi efigiile zeităţilor sunt
unse (cu unt clarificat, ghî), ceea ce le conferă un aspect proaspăt
şi curat.
Femeile indiene obişnuiesc să poarte pe frunte un punct roşu
(tika, bindu, picătură, stea, sanskr.). în timpul ceremoniilor de
venerare, toţi participanţii poartă tika în semn de devoţiune, dar
şi pentru protecţia subtilă a chakrei Agya din centrul frunţii („al
treilea ochi al lui Shiva"). în afară de pigmentul roşu (kumkum),
pe de departe cel mai răspândit, se folosesc şi alte culori, iar
punctul poate deveni linie verticală, linii orizontale, ori arc de
cerc, în care caz constituie un însemn distinctiv de castă, grup
social ori apartenenţă la devoţii unei anumite zeităţi.
în timpul sărbătoririi Puja se foloseşte kumkum pentru a
decora picioarele Divinităţii şi obiectele de cult. Cei prezenţi pot
purta punctul roşu nu numai pe frunte, ci şi la încheietura mâinii
1 Chrismos, oncţiune (gr.).
CAPITOLUL XV 319
(corespunzând Muladharei). Dumnezeu îi spune lui Moise,

referitor la sărbătoarea Paştelui: „Să-ţi fie ca un semn pe mână şi
ca un semn de aducere aminte pe frunte între ochii tăi“ (Exod
13:9,16; Apocalipsa 13:16).
Prima menţiune din Biblie a unui însemn se referă la Cain:
„Şi Domnul a hotărât un semn pentru Cain, ca oricine îl va găsi,
i
să nu-1 omoare" (Geneza 4:15). Din Cartea lui Ezechiel aflăm că
este vorba de un semn pe frunte: „Ucideţi... dar să nu vă atingeţi
de nici unul din cei care au semnul pe frunte" (9:6; 9:4). „îţi voi
face fruntea ca un diamant", citim în aceeaşi carte (3:9). Or, am
văzut mai sus că diamantul este nestemata chakrei Agya din
centrul frunţii, care e guvernată de Iisus, ce arătase despre Fiul
omului: „Tatăl, adică însuşi Dumnezeu, pe El L-a însemnat cu
pecetea Lui" (loan 6:27). Acest semn, ca o pecete, este semnul
nemuririi şi îl poartă cei sfinţi (cei ce au Realizarea Sinelui):
„Vom pune pecetea pe fruntea slujitorilor Dumnezeului nostru"
(Apocalipsa 7:3; 9:4). „Numele Lui va fi pe frunţile lor" (22:4;
14:1). Kabaliştii consideră că pecetea sacră a frunţii e steaua
? hexagonală a lui David, având în mijloc Tetragrama sfântă
(6+4=10 sephiroth). Dar numărul de colţuri ale stelei plus
înscrisul central este 6+1=7 chakre.
Oncţiunile erau folosite în cultele consacrate lui Osiris şi lui
Mithra, iar Tertullianus ne spune că „Mithra însemnează acolo,
în frunte, pe oştenii săi" [67].
Nu dorim să intrăm în detaliile ţinutei anume stabilite pentru
participarea la ritual: „Acestea sunt veşmintele sfinţite cu care se
va îmbrăca după ce îşi va spăla trupul în apă" (Levitic 16:4). Ne
vom opri numai asupra unui singur element al acesteia: brâul sau
cingătoarea, deoarece are o semnificaţie aparte.
Brâul e descris ca fiind făcut din trei fire împletite (Exod
28:8; 39:5). Având culori diferite (deci funcţii diferite), acestea
simbolizează energiile specifice fiecărui canal subtil. Zoharul ne
oferă confirmarea acestui fapt, arătând că în ziua învierii (adică
a Realizării Sinelui), sufletului „îi apare o coloană din trei culori"
[68]. De asemenea, în Eclesiast se vorbeşte de „funia împletită în
trei" (4:12).
Preoţii trebuiau să fie încinşi cu brâul în vederea sfinţirii

(Exod 29:5; Levitic 8:7,13) şi atunci când oficiau în timpul
sărbătorii (Levitic 16:4), spre exemplu de Paşte (Exod 12:11).
Ilie avea mijlocul încins (1 Regi 18:46; 2 Regi 1:8), la fel
Ghehazi (4:29), un fiu de prooroc (9:1), Ieremia (Ieremia 1:17).
Arhanghelul Mihail era încins cu un brâu de aur (Daniel 10:5),
iar loan Botezătorul purta la brâu o curea (Matei 3:4), ca şi
Ilie (2 Regi 1:8). Iov spune de două ori: „încinge-ţi mijlocul ca
un viteaz" (38:3; 40:7). Iisus le recomandă apostolilor:
„Mijlocul să vă fie încins" (Luca 12:35; loan 21:18), iar El
însuşi apare încins cu un brâu de aur (Apocalipsa 1:13). O
remarcă interesantă îi aparţine lui Isaia: „Neprihănirea va fi
brâul coapselor Sale şi credincioşia brâul mijlocului Său" I
(11:5). Este vorba de calităţile chakrelor Muladhara (puritatea,
neprihănirea) aflată la nivelul coapselor şi Nabhi (sediul
Dharmei, al religiei - credincioşia), în talie (la mijloc) unde se
pune brâul.
„Ibn Abbas povestea: «Prima doamnă ce a purtat un brâu a
fost mama lui Isma’el»" [69], adică Agar (Hajar, arab.). Aphro¬
dite purta un „curios brâu brodat în care rezidă toată puterea sa",
reminiscenţă a celui al zeiţei Inanna [70].
în India, sfoara sacră (upavita, sanskr.) e împletită tot din trei
fire de bumbac, având şi ele trei culori diferite (ca şi brâul iudaic)
ce reprezintă cele trei guna şi cu ea este încins adolescentul (8-12
ani) de către Gurul său, în timpul ceremoniei de iniţiere. Cei doi
sunt orientaţi într-un anume fel faţă de punctele cardinale, iar
maestrul rosteşte următoarea formulă: „Ea a venit să ne protejeze
de rău, să purifice pielea noastră, înveşmântându-se ea însăşi de
forţă, graţie puterii suflurilor1 sale, centura sfântă, zeiţa prietenă"
[71]. Ea simbolizează astfel materializarea unui legământ şi,
totodată, proclamă puterile cu care e investit cel ce o poartă,
devenind o emblemă. începând din acel moment, considerat a
doua naştere, purtarea centurii în timpul rugăciunilor zilnice
devine obligatorie la cei din castele superioare.
i Este o referire precisă la energiile specifice ale celor trei canale, evi¬
denţiind semnificaţia celor trei fire împletite.
CAPITOLUL XV 321
D. INVOCAREA
„Oricine va chema Numele Domnului, va fi

mântuit _
Ioel 2:32; Fapte 2:21
Simbolismul şi folosirea Numelui divin reprezintă o trăsătură

constantă a tuturor religiilor theiste, ca şi a formelor de budism
care se apropie de acestea.
Invocarea se făcea înainte, în timpul, sau după ofrande ori
sacrificii, sau independent, de exemplu sub forma rugăciunilor.
Prima invocare menţionată în Vechiul Testament e făcută de
Avram care „a zidit şi acolo1 un altar Domnului, şi a chemat
Numele Domnului" (Geneza 12:8).
Prin rostire, Numele e reamintit2 Divinităţii, ceea ce deter¬
mină prezenţa divină. „In orice loc în care îmi voi aduce aminte
de Numele Meu, voi veni la tine şi te voi binecuvânta" îi spune
Domnul lui Moise (Exod 20:24). „Aduceţi-vă aminte de Mine, ca
să-Mi aduc aminte de voi" (Coran 2.147).
Biblia se deschide cu aceste cuvinte: „La început Dumnezeu
a făcut cerurile şi pământul" (Geneza 1:1). Textul exact
debutează, de fapt, astfel: „Bereshith bara Elohim (în principiu
a făcut Dumnezeii, ebr.; subiectul este la plural, iar predicatul
la singular) eth ha-shamaim ve-eth ha-aretz“ (cerurile şi
pământul, ebr.). Cuvântul Elohim este pluralul de la El (semit.;
de la Ilu, zeu, akkad.) care înseamnă Puternic. Singularul Eloah
(Cel Suprem, ebr.) este tardiv şi are sens alegoric (Psalmi 18:31;
Isaia 44:8 etc.). în textele biblice El capătă treptat sensul de
Domn sau Stăpân. Uneori intră în alcătuirea numelor unor
persoane sacre: Eliyahu (Ilie; îmbinare între EI şi Yahu), El’azar
(Eliazar), dar şi Isra’el (Cel ce se luptă cu Dumnezeu, ebr.;
Geneza 32:28), Gabri’el/Gavriil (Omul lui Dumnezeu, ebr.;
Daniel 8:16; 9:21; Luca 1:19), Mikha’el/Mihail (Daniel 10:13;
1 între Betel şi Ai.
2 Anamnesis (gr.).
:˙
12:1; Iuda 9; Apocalipsa 12:7), Ychezq’el (Ezechiel) sau Emanu’el

(Cu noi este Dumnezeu, ebr.; Isaia 7:14; 8:8; Matei 1:23).
Să observăm că această includere a Numelui lui Dumnezeu
în nume individuale denotă dorinţa de unire (Yoga) cu
Absolutul, ceea ce apare foarte evident când remarcăm că în
hinduism cuvântul Atman este considerat ca făcând parte din
Brahman. Mai evident, încă, fenomenul se manifestă în limbile
latine, spre exemplu io (eu, ital.) e inclus în Dio (Dumnezeu1,
ital.), dar mai ales în limba română unde eu e parte atât din
Dumnezeu cât şi din zeu. Nu ar trebui să ne surprindă că, în
sanskrită, Deva (zeitate) conţine denumirea ce a fost dată Femeii
Primordiale (Eva) care, ca şi Adam, este o manifestare divină
(cap. XIX C).
Elohim are semnificaţia de Cei Puternici (ebr.). în Biblie e
tradus uneori prin singular (ca mai sus, în Geneză 1:1), deşi corect
ar fi să apară ca plural, ca de exemplu în Geneza 3:22: „Iată că
omul a ajuns ca unul din Noi, cunoscând binele şi răul." Pluralul
apare şi în theonimul Elohey Ha-Elohim (Domnul dumnezeilor,
ebr.), spre pildă în Deuteronom 10:17: „Domnul Dumnezeul
vostru este Domnul dumnezeilor, Domnul domnilor, Dumnezeu
cel Mare" (El, ebr.). Din acest tip de formulări ar rezulta existenţa
pluralităţii divine.
Dumnezeu se autodefineşte: „Eu sunt Cel dintâi şi Cel de pe
urmă" (Isaia 44:6), ceea ce ne trimite la Brahman, care există
înainte de creaţiune şi după distrugerea ei (încheierea ciclului).
O altă sintagmă îl desemnează pe Dumnezeu drept Cel vechi
de zile sau Cel îmbătrânit de zile (Daniel 7:9; 7:13,22). Pornind
de aici, Clement din Alexandria îl identifică pe Dumnezeu cu
Timpul Absolut. Iisus e Cel Ce este, Cel Ce era şi Cel Ce vine
(Apocalipsa 1:8), Alfa şi Omega, începutul şi Sfârşitul, Cel
dintâi şi Cel de pe urmă (1:8,11; 22:13). De asemenea, în prima
Epistolă a lui loan (1:1; 213,14). Enoh foloseşte foarte des
sintagma Cel Bătrân de zile [72].
i De la Dominus Deus (Domnul Zeilor, lat.; corespunde aproximativ cu
Yahweh Elohim).
j
CAPITOLUL XV 323
J Dar principalul Nume, Cel secret, este YHWH, citit

H Yahweh1. Numele sfânt al Celui de Negrăit şi de Ncnumit;
Iff
W
Yahweh, apare pentru prima oară, sub forma Yahweh Elohim, în
Geneză (2:5), unde este tradus ca Domnul Dumnezeu (a se vedea
IU spre pildă Deuteronom 4:4; 29:29 etc.). „YHWH este Elohim" -
C Domnul este Dumnezeu (Deuteronom 4:39; 1 Regi 18:37).
De fapt, Tetragrama se traduce prin Cel ce este: „Eheieh
I asher eheieht‘2 (Eu sunt 3 Cel Ce sunt4, ebr.), îi spune Dumnezeu
m. lui Moise (Exod 3:14).
! Aceasta corespunde în Islam cu ilaha illa ’ Llah, care este
K integrat Shahadah (profesiune de credinţă, arab.; Coran 2.256;
J| 3.1), în care ilah are sensul literal de divinitate. Ea are două părţi,
K prima negativă, a doua afirmativă: La ilaha (Nu este divinitate)
fv illa ’ Llah (în afara Divinităţii, Allah). „Afară de Mine, nu este alt
L" Dumnezeu" (Isaia 44:6; 43:10; 45:5,6; 48:12; Exod 20:2-3).
JgJf
Şeicul Ahmed El-Allawi, inspirat de Shahadah, a compus invo-
carea tuturor atributelor divine: „La quddusa (sfânt, arab.) illa
' .. ’Llah", „la ’alima (înţelept, arab.) illa ’Llah" etc.
Păstrând secretul, îngerul cu care se lupta Iacov refuză să-şi
spună Numele (Geneza 32:29). La fel refuză îngerul faţă de
f Manoah: „Pentru ce îmi ceri Numele? El este minunat" (Judecă-
f tori 13:18). De Souzenelle [73] face următoarea remarcă intere-
I sântă pentru capitolul de faţă: „Tetragrama Yod-He-Vav-He era
rostită o dată pe an în taina Templului, de marele preot, conform
> unui mod vibratoriu care s-a pierdut" (subl. ns.). Yahweh devine
uneori Yahu (v. mai sus).
Numele divin nu poate fi rostit, căci Dumnezeu nu poate fi
: definit în nici un fel, nici măcar prin cuvânt. Şi cu toate acestea,
Iisus spune: „Am făcut cunoscut Numele Tău oamenilor pe care
Mi i-ai dat din lume" (loan 17:6). Chiar în Vechiul Testament
întâlnim: „Voi vesti Numele Tău fraţilor mei" (Psalmi 22:22).
1 Mai plauzibil decât lehovtih).

„Ego sum Qui sunt' (lat.)
3 Eu sunt îmbrăţişează toate Numele sfinte, căci „Dumnezeu (Elohim) a
rostit toate aceste cuvinte, şi a zis: «Eu sunt Domnul Dumnezeul tău...»“ (Exod
20: ,}4 „Ho On“ (gr.).
1t
",
Numele Shekhinah era tot atât de sfânt ca al lui Yahweh, nefiind

rostit direct. Mai curând decât Numele său inefabil, se folosea
forma „Acea Femeie" [74],
Interdicţia exista şi în lumea grecească, întrucât Herodot şi
Pausanias spuneau: „A rosti numele acelui zeu nu îmi este
îngăduit" [75]. Esenţa secretă a Numelui a fost preluată în Islam:
„Abu Huraira relatează: «Dumnezeu are nouăzeci şi nouă de
Nume, adică o sută fără unul»" [76]: de la primul (al-Awwal) la
-
ultimul al-Akhir. Cel care le va cunoaşte va intra în Paradis.
Marele Nume (al-ism al-A ’zam, arab.) e Cel secret, care le între¬
geşte la o sută. Chevalier şi Gheerbrant arată că evocata căutare
a Cuvântului pierdut e cea a Revelaţiei primordiale, având ca
simbol limba primordială. în tradiţia musulmană ea ar fi fost '•
limba siriacă (solară), o limbă aramaică din familia semitică,
expresie a luminii primite în centrul spiritual primordial [77],
Sub acest aspect, diversificarea limbii originare în mai multe
limbi, la Babei ( încurcătură, ebr.) descrisă în Cartea Facerii
(11:6-9), a dus la pierderea cunoaşterii primordiale. Căci
Revelaţia primordială e Cunoaşterea ( Vidya, sanskr.; cap. IV),
înţelepciunea (unul din cele patru atribute ale lui Ganesha; cap.
XIX C), mama Vedelor. înţeleptul Kashyapa (Viziune, deoarece
este anagrama lui pashyaka, viziune, sanskr.) se autodefinea
„Fiul natural al Celui Preafericit, născut din gura Lui, născut din
Dharma, creat de Dharma" [78].
Cele o sută de Nume date lui Allah nu constituie o excepţie.
în hinduism există obiceiul de a se recita Numele multiple ale
Zeităţii care este venerată. Uneori este vorba de o mie de Nume
(Sahasranama, sanskr.; nama - nume, sanskr.; de unde şi nomen,
lat.), cum ar fi de pildă Numele lui Vishnu strânse laolaltă în Shri
Vishnu Sahasranama Stotram, ale Marii Zeiţe, în Shri Lalitambika
Sahasranama Stotram, sau ale lui Shiva, în Shri Shiva Sahasranama
Stotram [79].
Asemenea culegeri de Nume sacre, destinate a fi rostite,
există şi în creştinism. Marele nostru cărturar, Bogdan Petriceicu
Haşdeu amintea de cele „72 de Nume ale lui Christos, adică ca¬
nonul lui Christos", menţionate în Rojdanic (Zodiac, slav.) [80]
şi dă lista lor după Nissard [81], însoţite fiind de textul: „Iată
CAPITOLUL XV 325
Numele lui Iisus Christos; oricine le va purta asupra sa în călă¬

torie, atât pe pământ cât şi pe mare, va fi apărat de tot felul de
primejdii şi pericole, care le va rosti cu credinţă şi devoţiune."
Tot Nissard dă şi o listă cu „Numele Sfintei Fecioare".
Zohaml arată: „Cel Preafericit, fiind perfect în toate, Şi-a
ascuns Clemenţa şi Rigoarea în cele şaptezeci şi două de Nume"
[82]. Or, clemenţa desemnează Anahatha stâng, deci canalul Ida,
în timp ce rigoarea indică Anahatha drept, deci canalul Pingala.
în Biblie, Numele de adresare constituie nume atributive ce
desemnează calităţi ori ipostasuri1 (hypostasis, gr.) divine.
Dumnezeu a zis lui Moise: „Eu sunt Cel ce sunt... Vei răspunde
copiilor lui Israel astfel: Cel Ce Se numeşte «Eu sunt», m-a trimis
§. la voi" (Exod 3:14). „Domnul2, Dumnezeul părinţilor voştri,
Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui
; jf Iacov... Acesta este Numele Meu pentru veşnicie, acesta este
Numele Meu din neam în neam" (3:15). „Domnul3 este tăria mea
şi temeiul cântărilor mele de laudă" (15:2). Alte epitete ale lui
Dumnezeu (Kinnuyim, ebr.) sunt: Milos, Mare, Iertător, Vene¬
rabil etc. Despre numele atributive vom vorbi mai pe larg în
| capitolul XIX A.
Specialistul în Kabbala Gershom Scholem - care consacră
un întreg subcapitol problematicii Numelui divin, susţinând că
| toate aceste Nume sunt legate de Tetragramă - arată că, potrivit
lui Abraham Abulafia4, „celelalte Nume ale lui Dumnezeu,
I apelativele sau Kinuyim, au fost transformate prin permutări şi
| combinări ale consoanelor". Scholem mai arată: „Iniţiaţii...
P cunosc şi înţeleg aceste principii ale permutării şi combinării."
f După Menahem Recanati (c. 1300), adevăratul Nume al lui Dum¬
nezeu constă din totalitatea manifestărilor Puterii divine [83]. De
altfel, în capitolul IV am arătat că, în cazul alfabetului ebraic,
consoanele sunt considerate diferite configuraţii ale Puterii divine
(Adi Shakti, sanskr.). Or, creatoarea Sahaja Yoga, Shri Mataji
* Forma singularizată, determinată, a esenţei impersonale a realităţii.

2 Yahweh, în original.
3 Yah, în original, acesta putând fi forma scurtă arhaică a lui Yahweh ce
pare să exprime Absolutul Său, mai curând decât existenţa continuă a Sa.
4 Citat de discipolul său, losef Gikatilla.
326 IN LUMINA BIBLIEI JP
Nirraala Devi, precizează că această metodă a rezultat tocmai

din studierea permutărilor şi combinărilor divine reflectate la
nivelul microcosmosului uman.
în Psalmi (104-106; 111-113; 115-117; 135; 146-150 etc.),
de exemplu în încheierile lor, întâlnim Haleluyah (Lăudat fie
Yah, ebr.; de la Yahweh, Domnul). Adonai {Domnul, Stăpânul, .
ebr.), apreciat drept un plural intensiv, ca şi Shaddai (de obicei

sub forma El-Shaddai), este interpretat ca Dumnezeu cel
Atotputernic (Geneza 28:3; 35:11; Exod 6:3-4 etc.), deşi sensul
exact nu este acesta (v. cap. XX B). Numele El-Shaddai a fost
folosit mai întâi de Dumnezeu când i S-a prezentat lui Avram
(Geneza 17:1): „Eu sunt Dumnezeu cel Atotputernic", în timp ce ,
lui Moise i Se adresează folosind Numele Yahweh, tradus prin

Domnul (Exod 6:6). Se observă analogia cu Sada-Shiva (sanskr.), i
având acelaşi înţeles! Se consideră că Adonai e numele negrăit,
în timp ce Yahweh e numele care nu poate fi rostit.
în Vede, Purusha e numit Tad Ekam (Acest Unul, sanskr.).
Să reţinem marea asemănare între Ekad (Unicul, sanskr.), Ehad
(Unul, Singurul, ebr.) şi al-Ahad (Unul, arab.). „Domnul Dumne¬
zeul nostru este singurul (Ehad) Domn“ (Deuteronom 6:4). „Nu
este Dumnezeu afară de El" (Coran 6.106). în Upanishade, omul
se contopeşte cu Creatorul său: „Eu sunt El.“ Tranziţia între
aceste două puncte de vedere este făcută de celebrul verdict
concluziv al gândirii indiene străvechi: Tat Twam asi 1 (Tu eşti
Acela, sanskr.) [85] care, folosit în cadrul mantrelor (v. mai jos),
spre exemplu în Ganesha Atharva Sheersha [86], devine generator
de metafore: „Tu eşti Acela care..." Tat Twam asi înseamnă
Atman este Brahman. „Aham Brahma asmt‘ (Eu sunt Brahman,
sanskr.) [87] este reluat de însuşi Iisus, sub forma: „Eu şi Tatăl
una suntem" (loan 10:30). „Cel care îl cunoaşte pe Brahman
suprem devine Brahman" [88]. Aceasta este esenţa Yoga, unirea
cu Dumnezeu (cap. XXV). Iisus spune: „Mă rog ca toţi să fie una,
cum Tu, Tată, eşti în Mine, şi Eu în Tine; ca şi ei să fie una în
i Upanishadele |84| relatează că aceasta era cheia tuturor cunoştinţelor,
maha-vakya (marea formulă vedică, sanskr.) pe care celebrul brahman Svetaketu
a primit-o de la tatăl său.
1
CAPITOLUL XV 327
Noi“ (loan 17:21). „Eu le-am dat slava pe care Mi-ai dat-o Tu,
; pentru ca ei să fie una, cum şi Noi suntem una. Eu în ei, şi Tu în
Mine“ (17:22-23). Ca şi despre Brahman (cap. I), „despre Şinele1
acesta [se spune] numai «Nu, nu2»“ [89]. Autorul unei scrieri
gnostice se identifică cu sufletul (Şinele) [90].
Un alt exemplu de invocare este cea adresată Tatălui ceresc
de către Iisus, în ultimele Sale clipe, pe cruce: „Eli, Eli lama
Sabachtani?‘ (Matei 27:46), care s-a tradus prin „Dumnezeul
Meu, Dumnezeul Meu, de ce M-ai părăsit?41. Este greu să
I acordăm credit acestei interpretări, căci nu o putem considera o
> traducere. Iisus declarase în predica de pe munte: „Cereţi şi vi se
va da; căutaţi şi veţi găsi; bateţi şi vi se va deschide. Căci orişicine
cere, capătă; cine caută, găseşte; şi celui ce bate i se va deschide44
(Matei 7:7-8). De asemenea: „Tată, îţi mulţumesc că M-ai
ascultat, Ştiam că întotdeauna Mă asculţi44 (loan 11:41-42). Dar
verbul shabeah (ebr.) nu înseamnă doar a părăsi, ci şi a proslăvi,
şi atunci fraza capătă un sens logic, devenind: „Dumnezeul Meu,
Dumnezeul Meu, în ce [măsură] M-ai proslăvit.44 Cu aceste
cuvinte îşi sfârşeau rugăciunea terapeuţii3, exprimându-şi uimirea
faţă de harurile acordate. în ultima seară petrecută cu ucenicii,
Iisus spune: „Tată, a sosit ceasul! Proslăveşte pe Fiul Tău, ca şi
Fiul Tău să Te proslăvească pe Tine44 (loan 17:1; şi 17:5),
folosind probabil tot verbul shabeah.
Invocarea, limitată doar la repetarea Numelui divin, practi¬
cată în hinduism (japa, sanskr.), în islam (dhikr, arab.; v. mai
jos), în isihasm (cap. XXV A), unde e asociată ritmului respi¬
rator, îndeosebi începând de la Nichifor din Singurătate, ceea ce
sugerează corespondenţa cu tehnica Yoga numită Pranayama
(ştiinţa respiraţiei, sanskr.).
Cuvântul mantra provine de la manana (a medita, sanskr.).
Tra e un sufix ce desemnează instrumentul, unealta, iar man
înseamnă în sanskrită a gândi, „a avea în minte (etimologic
44
înrudit şi cu mens, lat., sau cu mind, engl.). Mantra este deci

l Atman, sanskr.
2 Neţi, neţi, sanskr.
3 O fracţiune a esenienilor.
formula-mentală sacră pentru evocarea sau aducerea în mintea

prezenţei lăuntrice a Divinului.
„într-un fel, mantrele sunt identificate cu zeii de care sunt
considerate inseparabile. Puterea unei fiinţe divine constă în numele
său, în formula sa, în mantra sa, care devine vehiculul cu ajutorul
căruia se pot stabili contacte între zeitate şi adoratorul ei. Nu există
fiinţă subtilă care să nu poată fi invocată prin intermediul unei
mantre. Formulele-mentale (mantre) şi seminţele-verbale
(bija-mantra) sunt deci cheia riturilor în toate religiile... , jntr-adevăr,
corpul zeităţii provine din formula-mentală a sa, din sămânţa-ver-
bală a sa“ [91]. Fiecare zeitate e reprezentată printr-o mantra
distinctă, iar imaginile lor pot fi sfinţite cu ajutorul acestor sunete
misterioase care fac ca prezenţa zeităţii să devină reală. Puterea
formulei-mentale este cea care atrage zeitatea şi o face să se stabi¬
lească în imaginea sa... Prima percepere a unei mantre se datorează,
întotdeauna, contactului direct dintre fiinţa umană şi zeitate. Mantra
trebuie să fie revelată de către o incarnare divină, sau percepută de
un vizionar care pătrunde în lumea supranaturală. De aceea, „cel
care pronunţă cel dintâi o mantra, este Vizionarul ei“ [92]. Mantra
are întotdeauna o acţiune, un efect specific şi de aceea şi este <
utilizată. Arta folosirii mantrelor alcătuieşte un secret bine păzit de

către recipiendar. Apocalipsa spune că va fi „scris un Nume nou, pe
. care nimeni nu-1 ştie decât acela care-1 primeşte" (2:17).
Numărul de elemente sonore folosite în toate limbile pentru
a forma silabele articulate sau vama este limitat de posibilităţile
organului vocal uman şi de capacitatea de diferenţiere a urechii.
Aceste elemente sunt comune tuturor limbilor, deşi fiecare folo¬
seşte doar un număr anumit. Aceste elemente sonore sunt
permanente, independente de evoluţia limbajului. Se poate vorbi
deci de ele ca de entităţi perpetue, eterne. Tantrele le atribuie o
existenţă independentă şi le descriu ca puteri sonore, conştiente
şi vii, comparabile cu zeităţile... Elementele de bază ale formu¬
lării sunt formulele-mentale monosilabice care sunt numite
seminţe-verbale (bija-mantra)... Limbajul primordial era alcătuit
din aceste ideofoane şi era esenţialmente monosilabic" [93],
Iată câteva utilizări ale mantrelor: atingerea eliberării
(moksha), cinstirea zeităţilor, comunicarea cu Divinitatea, înlătu-
I
CAPITOLUL XV 329
ţ rarea influenţelor nefaste, exorcizarea demonilor, vindecarea

bolilor, prepararea apei curative (vibrate), purificarea corpului
[94]. „Puterile excepţionale ale gândirii pot fi rezultatul naşterii,
al medicamentelor, al mantrelor, al ascezei şi al contemplaţiei
divine11 [95].
Originea mantrei se raportează la Mânu, Părintele omenirii.
I Mantra e încărcată de toată puterea (Shakti) şi permite perceperea
lui Brahman prin inimă (Anahatha chakra) ce sesizează sunete
care nu se aud.
Repetarea Numelui divin în practica islamică (dhikru ’LIah)
adoptată de sufi (cap. XXV B), este recomandată, de exemplu,
de către Al-Ghazali, în virtutea versetelor coranice ce-i îndemnau
pe credincioşi să-şi aducă aminte adesea de Dumnezeu: „Spune:
«Chemaţi-L Allah sau chemaţi-L Er-Rahman1 - oricum îl che¬
maţi, ale Lui sunt cele mai frumoase Nume“ (17.110; 7.179).
Dervişii numesc orice invocare shughl (ocupaţie, treabă, arab.).
Alt Nume frecvent întâlnit este Er-Rahim2. Una din cele mai
obişnuite invocaţii este Bismillah (mantra completă este Bismil-
tahir-rahmanir-rahamr. în numele lui Dumnezeu Cel îndurător,
Cel Milostiv, arab.), cu care începe atât Coranul, cât şi fiecare
sura ( capitol, arab.) cu o singură excepţie (sura a noua, at-Tauba,
Căinţa, arab.), considerată o continuare a celei precedente. Foarte
răspândită este şi invocarea Allahu akbar (Allah e Cel mai Marc?,
arab.). Rostirea acestei mantre, destinată să purifice chakra
Vishuddhi, se face cu privirea îndreptată spre eter (cer), care este
elementul specific acestei chakra. Vishuddhi este chakra comu¬
nicării. Ea controlează toate aspectele ce concură la comunicare:
vorbirea, auzul, gestica, mimica feţei, mişcările globilor oculari
etc. Dar ea este totodată chakra conştiinţei colective realizate
prin comunicare, a apartenenţei noastre la Tot. Or, elementul ce
o caracterizează, eterul, este mediul ideal pentru comunicare în
epoca actuală: comunicare prin vibraţii acustice, electromagnetice
1 Cel îndurător (arab.).
2 Cel Milostiv (arab.).
3 O traducere mai apropiată de semnificaţia reală ar fi Allah este Suprem,
indicând transcendenţa.
î
(lumină - implicând fibrele optice, dar şi unde hertiene: radio, ori
alte frecvenţe precum cele folosite în televiziune, radar etc.).
Această mantra deschide rugăciunea canonică şi poartă numele
de Takbir. „Şi spune: «Mărire lui Dumnezeu»" (17.111). „Şi pe I'
Domnul tău preamăreşte" (74.3).
în islam, da’wah (chemare, invocare, arab.) se constituie
într-un sistem complex de corespondenţe secrete, folosite atât
pentru exorcizare, cât şi pentru meditaţie, în cadrul unui ritual ce
implică un regim alimentar, respectarea codului moral, abluţiuni
şi ardere de mirodenii . Tradiţia islamică arată că recitarea cuvin¬
telor sfinte determină pogorârea harului (Shekhinab). ,,A1-Bara’
povesteşte: „...Profetul a spus: «Aceea era As-Shekhinah, care s-a
pogorât datorită recitării Coranului»“ [96].
Rostirea Numelui divin al lui Buddha se numeşte
Buddhanusmriti (sanskr.), nienfo (chin.), nembutsu (japon.). în
hinduism, repetarea Numelui sacru se numeşte japa (sanskr.).
Kabaliştii susţineau că omul, „dacă citeşte chiar şi toată ziua
numai un singur vers1 , obţine bucuria veşnică" [97].
Rostirea unor formule sacre este comună şi altor tradiţii.
Spre pildă, Isis a cucerit de la Ra secretul numelui lui şi astfel a
câştigat supremaţia asupra sa prin cunoaşterea „cuvântului
puterii". Cu ajutorul numelui sfânt al Zeului, ea „a devenit o zeiţă
cu acelaşi rang şi putere ca Ra" [98]. Numele secret al „Celui
Preaînalt" a anticipat interdicţia de a pronunţa Numele Sfânt al lui
Yahweh în tradiţia ebraică amintită mai sus. Şi „Thot rosteşte cu¬
vinte magice de putere" [99]. Unele versuri ale lui Homer refe¬
ritoare la zeităţi erau recitate pentru „redresarea sufletului" [100]
sau pentru „liniştea sufletească" [101], care este definiţia isychiei
(cap. XXV A).’
Silaba sacră AUM (OM) e Sunetul Primordial, Sunetul
Creator, Verbul (cap. I; detalii în cap. XIX C). Ea este esenţa
Vedelor, deci a ştiinţei sacre. Este prima şi cea mai importantă
mantra şi constituie, totodată, sămânţa-verbală de bază (Brahma-
1 Din Torah; în cazul în speţă era vorba de o afirmaţie făcută într-un vechi
Midrash în care se spunea că cel care citeşte toată ziua versetul 36:22 din Geneză
(„Sora lui Lotan a fost Timna“, complet anodin) va obţine bucuria veşnică.
CAPITOLUL XV 331
bija-, Brahma-vidya mantra). în limba primordială, ea are sem¬

nificaţia de acceptare, de supunere. „Cu adevărat, această silabă
este acceptarea căci, de câte ori cineva acceptă ceva, spune pur şi
simplu OM. într-adevăr, aceasta e realizarea, acceptarea14 [102].
I se mai spune Trecătorul, Cel ce te trece pe celălalt ţărm (Tara,
sau Ţarini, sanskr.). Upanishadele spun: „Silaba sfântă OM este
arcul. Săgeata este sufletul (Atman), [iar] Brahman se spune că
este ţinta (lakshya). Ea trebuie străpunsă de omul atent. Trebuie
să te afli în Ea, precum săgeata [în ţintă]“ [103]. „Trecutul, pre¬
zentul, viitorul - totul este numai cuvântul OM. Şi de asemenea
tot ce este dincolo de timpul triplu este numai cuvântul OM“
[104], Regăsim cuvintele Mântuitorului despre care am vorbit
mai sus (Apocalipsa 1:8).
Silaba OM poate fi integrată (de obicei la început) în
celelalte mantre. De exemplu, în mantra Gayatri1 [105] numită şi
cântul triplu, ce exprimă puterea Elementelor fiecărei chakre:
OMBhuh, OMBhuvah, OM Swah, OMMah, OM Janah, OM
I Tapah, OM Satyam, OM Tat Savitur Varenyam Bhargo Devasya
Dhi Mahi, Dhiyoyonab Prachodayat, OM Apo Jyoti Raso
Mritam, OM Bhur Bhuvah Swarom. „Nimic din Vede nu e mai
presus de Gayatri. Nici o invocaţie nu e egală cu Gayatri...
I Gayatri e mama Vedelor şi a Brahmanelor... Căci Gayatri e
Vishnu, Brahma şi Shiva" [106]. Cel „de două ori născut" trebuie
să recite Gayatri în zori, la prânz şi la asfinţit. în afară de
Rig-Veda, Gayatri e amintită în Upanishade [107].
Un alt exemplu este binecunoscuta mantra OM Mani Padme
Hum (OM, Giuvaerul 2 din inima Lotusului), folosită îndeosebi
de buddhişti.
A este sunetul primordial, fiind comun tuturor celorlalte:
include şi este inclus în toate celelalte sunete. De asemenea, e
’ prima literă a alfabetului Sanskrit. Corespunde primei părţi a
Sinelui (Vaisvanara, Cel comun tuturor oamenilor), respectiv
stării de veghe. El e produs în partea posterioară a gurii deschise.
1 Metru în prozodia indiană, având 3x8 silabe.
2 Acesta e Şinele (Atman), ca reflectare a lui Dumnezeu. De remarcat ana¬
logia giuvaer- jawahir.
I
U corespunde celei de-a doua părţi a Sinelui ( Taijasa, Cel

strălucitor), respectiv visului. El reprezintă o poziţie intermedia¬
ră, căci gura se închide de la A către M. U se formează pe deschi¬
derea lui A, dar modelat de buzele rotunjite. Tot astfel, visul
este compus din conştiinţa stării de viaţă vigilă modelată de in¬
conştienţa somnului.
M corespunde celei de-a treia părţi a Sinelui (Prajna, Cel
ştiutor), respectiv somnului profund, fără vise. El implică poziţia
închisă a gurii, care este, de fapt, starea fundamentală din care îşi
iau măsura toate sunetele vorbirii şi, totodată, finalul în care se
cufundă.
Tăcerea urmează şi înconjoară silaba AUM (OM). Ea este al
patrulea component al Sinelui (Atman) care este mut, de nerostit.
In timpul rostirii lui OM, tăcerea e prezentă altundeva, la nivel
transcendental, rămânând astfel pe toată durata creaţiei, mani¬
festării şi distrugerii universului. Tăcerea corespunde stării a
patra (turiya). „Astfel, OM este, într-adevăr, Şinele (Atman).
Cel ce ştie aceasta, pătrunde cu şinele în Sine - da, cel ce ştie
aceasta!" [108],
Din AUM provin bija-mantrele, chei ale oricărui limbaj,
elemente ale puterii sunetului, din care derivă puterea mantrelor.
Câteva exemple: Ain(g), Hrim, Shrim, Klim, Krim, Gam, Hum
etc. Se observă identitatea celei dintâi (Ain), cu numele ebraic al
divinităţii ce domină arborele sephirotic (cap. IV).
AUM este, prin excelenţă, manifestarea Divinităţii (cap.
XIX C). După cum s-a arătat în capitolul I, AUM se află în relaţie
cu ebraicul amin, cu care Iisus încheie rugăciunea Tatăl nostru
(Matei 6:13), motiv pentru care a fost adoptat de Liturghia
creştină la sfârşitul rugăciunii. Amin este suflul creator invocat
pentru a o împlini. Sepher Yetsirah arată că Memra (Cuvântul,
ebr.) produce orice obiect şi orice lucru prin Numele Său Unu.
Conceptul de Cuvânt Primordial apare şi în scrierea sfântă '
A vesta a vechilor perşi . Aici se arată că primele cuvinte ce au existat
înainte de Cer, Apă şi Pământ au fost „Asa para asmen“ [109].
într-o scriere gnostică, rugăciunea devine un cânt de cuvinte
sacre şi o succesiune de vocale conţinând un a scurt, apoi un
foarte lung o întrerupt de un u de lungime medie, care sugerează
foarte bine silaba AUM. După ce cântă cântecul, maestrul soli-
CAPITOLUL XV 333
jgi' cită: „Doamne ... recunoaşte Spiritul care este în noi“ [110], in-
I trând apoi într-o stare extatică.
j Potrivit gnosticului Marcus, „strigătul noului născut*1 este un
| strigăt de laudă pentru „gloria Fiinţei Primordiale în care puterile
de sus se află într-o îmbrăţişare armonioasă** [111]. Putem aprecia
I că aşa cum naşterea fizică înseamnă dobândirea suflului (cap. XI
Iff C) - începerea respiraţiei prin întâiul ţipăt al noului născut - tot
astfel a doua naştere este relaţională în plan vibrator cu Sunetul
Primordial AUM.
Kabaliştii considerau că Vocea din cer (Bath Qol, ecou, ebr.)
j era perceptibilă în vremea Talmudului [112]. Scholem arată că
unul din cei mai mari sfinţi ai hassidismului (cap. XXV C), Rabi
Mendel Torum din Rymanw (1814) susţinea că pe muntele Sinai
tot ce li s-a revelat, ce a auzit Israel», nu a fost decât acel aleph cu
care începe prima poruncă în textul aramaic al Bibliei, aleph de
la cuvântul ’Anokhi (Eu sunt, ebr.). Consoana aleph nu reprezintă
în ebraică altceva decât punerea în poziţie de emisie a laringelui
(corespunzând lui spiritus lenis), care precede o vocală la
începutul cuvântului. Aşadar, aleph reprezintă în acelaşi timp
elementul din care provine fiecare sunet articulat şi, de fapt,
kabaliştii au conceput consoana aleph ca rădăcină spirituală a
tuturor celorlalte litere, cuprinzând în esenţialitatea sa întregul
alfabet şi, odată cu aceasta, toate elementele vorbirii umane [113]
(v. mai sus şi cap. IV). în concepţia kabaliştilor, tikun al rugă-
I ciunii nu este altceva decât acela al Numelui sacru însuşi, al
Numelui lui Dumnezeu, în care este închisă lumea sephirotică
(cap. IV). în plus, se apreciază că „după parabolele din Kabbala
practică şi din scrierile lui Abulafia, s-ar putea presupune că este
vorba de intonarea combinaţiilor de litere, sau de tehnica
respiraţiei1, sau de anumite mişcări ale mâinilor2 care urmau să
însoţească fiecare act în parte** [114].
Rostirea mantrelor are un scop şi un caracter specific bine
' precizat. Astfel, în cadrul ceremoniilor de venerare a Focului
(Havan), în timpul ofrandelor, se pronunţă mantra OM Swaha,
1 Cap. XXV C.
2 Cap. XXII E.
.1
referitoare la Puterea purificatoare a Focului, iar în timpul

libaţiilor - mantra Vasat.
Mantrele se rostesc pentru a deschide chakrele şi canalele,
eliberând astfel drumul lui Kundalini. Din Zohar aflăm: „Aşa
cum fumul sacrificiilor urcă la cer atunci când preoţii oficiau şi
leviţii cântau imnuri, tot aşa ridicarea duhurilor, de la un palat
(ceresc) la altul, are loc în momentul în care se adresează
rugăciunile41 [115]. „Oamenii nu ştiu că rugăciunea străbate
spaţiul şi despică cerul în care toate porţile îi sunt deschise. în
clipa în care lumina cerească se separă de tenebre, răsună o voce
şi spune: «Şefi ai porţilor palatului, fiecare din voi să meargă la
locul său». Căci sunt şefi însărcinaţi cu misiunea de a păzi porţile
palatelor cereşti... Cele şapte palate sunt reşedinţa Regelui. Sosite
în toate aceste palate, toate aceste rugăciuni se unesc şi formează
o coroană lui Dumnezeu" [116]. „Ne vom întreba, poate, de ce
adresăm rugăciunea Celui Preasfânt, binecuvântat fie Numele
Lui, în mai multe trepte; de ce se adresează rugăciunea când unei
Sephirah, când alteia; de ce... adresăm rugăciunea Tatălui şi
Mamei care sunt spre dreapta şi spre stânga, şi când Coloanei din
mijloc? Dar adevărul e că Numele lui YHWH se află în fiecare
Sephirah, dar cum rugăciunea se adresează Shekhinah, aceasta se :
ridică dinspre dreapta când e vorba să exercite îndurarea în lume1
şi dinspre stânga când e vorba să exercite rigoarea2... De aceea
trebuie ca rugăciunea să-i îmbrăţişeze pe toţi cei zece Sephiroth;
căci orice act sfânt necesită prezenţa celor zece" [117]. Cât de
minunat redau aceste texte invocarea aspectelor (manifestărilor)
divine ( duhuri, şefi) ce se înalţă din chakră în chakră (palate
cereşti, porţi, sephiroth), cuprinzând canalele (stâng, drept şi
Coloană din mijloc), până la Sahasrara (coroana lui Dumnezeu)
care le integrează pe toate (unirea rugăciunilor).
Lossky arată: „Scara teologiei kataphatice, care ne dezvăluie
Numele dumnezeieşti scoase din Sfintele Scripturi, constituie o
* îndurarea (clemenţa) desemnează canalul stâng (în dreapta corpului,

privit din faţă; cap. IV) - v. mai sus.
2 Rigoarea desemnează canalul drept (în stânga corpului, privit din faţă;
cap. IV) - v. mai sus.
CAPITOLUL XV 335
serie de trepte care trebuie să slujească drept sprijin contem¬

plării" [118]. Aici, chakrele sunt treptele, iar corpul subtil (sau
poate canalul central) este scara-, contemplarea este, după cum se
ştie, o etapă premergătoare meditaţiei.
Yoghinii ştiu că abuzul şi lipsa de discernământ în folosirea
mantrelor dăunează celui ce o practică. Tot astfel trebuie
interpretată interdicţia de a lua Numele Domnului în deşert, ceea
ce semnifică mai mult decât folosirea abuzivă: „Să nu iei în deşert
Numele Domnului Dumnezeului tău; căci Domnul nu va lăsa
nepedepsit pe cel ce va lua în deşert Numele Lui“ (Exod 20:7).
Iisus sublinia importanţa cuvântului: „Oamenii vor da
socoteală de orice cuvânt nefolositor, pe care-1 vor fi rostit. Căci
din cuvintele tale vei fi scos fără vină, şi din cuvintele tale vei fi
osândit" (Matei 12:36-37).
în imnul său, Moise zice: „Luaţi aminte ceruri, şi voi vorbi"
(Deuteronom 32:1), propoziţie pe care Kowalevsky o inter¬
pretează: „Când Te strig, auzi-mă Doamne!" [119]. Strigătul
( tsaaq, ebr.) e folosit şi în alte ocazii. „Iată că strigătele israeliţilor
au ajuns până la Mine" (Exod 3:9). „Ei strigă la Mine după ajutor.
Eu le voi auzi strigătele" (22:23). „Ascultă, Israele!" este o
formulă de invocaţie sacră din Deuteronom (5:1; 4:1), ce serveşte
pentru a recunoaşte unicitatea lui Dumnezeu: „Ascultă, Israele!
Domnul Dumnezeul nostru este Singurul Domn" (Shema Ysrael,
YHWH Elohenu, YHWH Ehad, ebr.) (6:4). Ea marchează
începutul celor 15 versete (6:4-9; 11:13-21) ce cuprind 170 de
cuvinte esenţiale redactate în 22 de rânduri (v. cap. IV), care
formează Mezuzah şi pe care evreii le poartă scrise pe un rulou
înfăşurat, legate de mână şi pe frunte (filacteră) şi le fixează la
poarta casei: „Poruncile acestea, pe care ţi le dau, să le ai în
inima ta, să le întipăreşti în mintea copiilor tăi, şi să vorbeşti de
ele când vei fi acasă, când vei pleca în călătorie, când te vei
culca şi când te vei scula. Să le legi ca un semn de aducere aminte
la mâini, şi să-ţi fie ca nişte fruntarii între ochi. Să le scrii pe
uşorii casei tale şi pe porţile tale" (6:6-8).
Invocarea Numelui divin nu rămâne fără urmări pentru cel
care o practică.
„Cheamă- Mă în ziua necazului şi Eu te voi izbăvi" spune I

Dumnezeu psalmistului (50:15; 107:6,13,19,28). „Când Mă va j
chema îi voi răspunde" (91:15; Iov 22:27; Zaharia 10:6; 13:9). ||
„Nu te teme: căci Eu te-am răscumpărat şi te-am chemat pe
nume, al Meu eşti" (Isaia 43:1). „Căutaţi pe Domnul cât îl puteţi
găsi, strigaţi către Domnul, cât El este aproape de voi" (55:6).
„Am chemat, şi Duhul cuminţeniei a coborât în mine" glăsuieşte
înţelepciunea lui Solomon.
„Acum voi sunteţi curaţi, din pricina cuvântului pe care vi
l-am spus" (loan 15:3) - îi înştiinţează Iisus pe ucenici. „Orice
veţi cere în Numele Meu, voi face" (14:13). „Orice veţi cere de
la Tatăl, în Numele Meu, să vă dea" (15:16; 16:23,24,26). „Să
credeţi că Iisus este Christosul, Fiul lui Dumnezeu; şi crezând, să
aveţi viaţa în Numele Lui" (20:31). Epistola întâi către corinteni
se adresa tuturor celor „care cheamă Numele Domnului nostru
Iisus Christos în tot locul" (1:2).
Adunările credincioşilor, colectivităţile, au un rol important
în rostirea mantrelor (rugăciunilor), al căror efect se potenţează,
devine sinergetic.
Un prim exemplu l-a constituit Cina cea de taină, care a
devenit modelul celebrării eucharistiei. „Eucharistia e considerată
Taina Adunării şi acest sens constituie problema de bază a
teologiei liturgice" [120]. Liturghia eucharistiei glăsuieşte astfel:
„Pe noi toţi, care ne împărtăşeşti dintr-o pâine şi dintr-un potir, să
ne uneşti unul cu altul prin împărtăşirea aceluiaşi Sfânt Duh."
Liturghia bizantină face însă o necuvenită discriminare între „cei
consacraţi" (clerul) şi „cei neconsacraţi" (mirenii). Cât de departe
de învăţătura lui Christos! El S-a sacrificat pe cruce „ca să adune
într-un singur trup pe copiii lui Dumnezeu cei risipiţi" (loan
11:52). De altfel, în vechime, toţi creştinii se numeau sfinţi [121].
învăţătura lui Iisus despre importanţa colectivităţii ( ekklesia,
gr.; sangha, sanskr.; umma, arab.; de remarcat apropierea de Uma,
lumina, sanskr. - unul din numele Zeiţei, şi de altfel, în creşti¬
nism, colectivitatea e considerată Mireasa divină) străbate textul
Evangheliilor şi al Faptelor Apostolilor. „Acolo unde sunt doi sau
trei adunaţi în Numele Meu, sunt şi Eu în mijlocul lor" (Matei
18:20). „Mă rog ca ei să fie una, cum Tu, Tată, eşti în Mine şi Eu
CAPITOLUL XV 337
în Tine“ (loan 17:21). „Pentru ca ei să fie una, cum suntem şi

Noi“ (17:11). După ce a înviat, Iisus S-a arătat ucenicilor strânşi
laolaltă, în casă (20:19(26). în vremea Rusaliilor, ucenicii „stă¬
ruiau cu un cuget în rugăciune şi în cereri" (Fapte 1:14). Iar „în ziua
Cincizecimii erau toţi împreună într-un loc" (2:1) şi numai atunci
S-a pogorât asupra lor Sfântul Duh. „Toţi cei ce credeau, erau
împreună la un loc" (2:44). „Şi-au ridicat glasul toţi împreună către
I Dumnezeu" (4:24) . „Mulţimea celor care crezuseră, era o inimă şi
un suflet" (4:32). „Toţi împreună, cu o inimă şi o gură, să slăviţi pe
Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Iisus Christos" (Romani 15:6).
în psalmii Vechiului Testament putem citi: „Voi rosti Numele Tău
fraţilor mei, şi Te voi lăuda în mijlocul adunării" (22:22).
Irineu din Lyon obişnuia să spună: „Ubi ecclesia ibi Spiritus
Sancto et omnia gratia" [122], adică „Unde este adunare, acolo
este şi Duhul Sfânt şi plinătatea harului" (manifestarea deplină a
lui Kundalini, vezi cap. XXI). Colectivitatea este ades menţionată
în Vechiul Testament, spre pildă în Levitic, ca adunare sfântă
(23:4,7,8,21) sau în Psalmi, unde Domnului I se cântă laude „în
adunarea credincioşilor Lui" (149:1). „Te voi lăuda în mijlocul
adunării" (22:22).
Sinergismul meditaţiei colective este binecunoscut în Sahaja
Yoga, unde s-a dovedit experimental că, în aceste condiţii,
vibraţiile energiei subtile (Paramchaitanya) se resimt foarte
puternic, iar starea conştiinţei fără gânduri ( Nirvichara Samadhi)
este mai profundă.
Referindu-se la puterea mantrelor, arhanghelul Gavriil spune:
„Nici un cuvânt de la Dumnezeu nu este lipsit de puteri" (Luca
1:37). Ca să dăm un exemplu edificator, după ce a sunat a şaptea
trâmbiţă (adică după ce a fost rostită a şaptea mantră pentru a
deschide a şaptea şi ultima Chakră Primordială, Adi Sahasrara,
împărăţia lui Dumnezeu; cap. II) s-a arătat, apoteotic, Marea
Incarnare (Maha Avatara, sanskr.) ce-L va vesti pe Judecător - „o
Femeie învăluită în Soare, cu Luna sub picioare, şi cu o cunună
de douăsprezece stele pe cap" (Apocalipsa 12:1) (cap. XX C 1).
Am văzut că impurităţile spirituale (cauze ale blocajelor
chakrelor şi canalelor) puteau fi îndepărtate prin Apă, prin Foc,
sau cu ajutorul Pământului. Un rezultat asemănător poate fi
obţinut prin forţa cuvântului. Deshayes precizează că procedura

nu are nici o eficacitate dacă Numele Divinităţii nu este rostit cu
cea mai mare exactitate. După cum se ştie, cuvântul joacă un rol
esenţial în gândirea orientală. Concepţia amintită este foarte
răspândită, spre exemplu în India şi în China, dar nu numai.
Puterea mantrelor poate fi folosită în vindecări (cap. XXII
C), dar şi în alte scopuri. Vom da aici doar câteva exemple.
în Egiptul antic exista un mit despre Isis, în care se arăta că
atunci când aplica un balsam (conţinând miere amestecată cu
alte ingrediente; cap. XV E), zeiţa intona cuvântul secret de
putere pe care îl aflase de la Ra [123]. în acelaşi sens, Marion
Weinstein sugera că iniţiaţii Misterelor lui Isis erau stimulaţi de
zeiţă, fiind învăţaţi să opereze cu cuvinte de putere care, după
părerea autoarei, erau tehnici folosind afirmaţii utilizate în scopul
vindecărilor şi al transformării de sine [124].
S-a arătat (cap. XV C) că alimentele pot fi înzestrate cu
energie subtilă (vibratorie). Una din metodele simple pentru a
realiza acest deziderat constă în rostirea de mantre. Indienii le
adresează zeiţei Annapurna (anna, hrană, sanskr.).
Practica nu este străină unor religii. în creştinism, înainte de
a se aşeza la masă, se obişnuieşte a se rosti rugăciunea Tatăl
nostru, care constituie şi ea o mantră excelentă, dar având altă
destinaţie, şi anume chakra Agya (cap. XIX C). Iisus „a luat cele
cinci pâini şi cei doi peşti, Şi-a ridicat ochii spre cer, a binecu¬
vântat, a frânt pâinile şi le-a dat ucenicilor..." (Matei 14:19), cu
varianta „după ce a mulţumit lui Dumnezeu, a frânt şi a dat
ucenicilor..." (15:36). La Cina cea de taină, „Iisus a mulţumit lui
Dumnezeu, apoi a frânt pâinea" (Luca 22.19). Preluând aceasta,
în eucharistie, „prefacerea Darurilor (Pâinea şi Vinul, n.a.) se
săvârşeşte... prin epiclesis, adică prin chemarea (invocarea, n.a.)
Sfântului Duh" [125]. „Poporul nu mănâncă până nu vine el1,
fiindcă el trebuie să binecuvânteze jertfa; după aceea, mănâncă şi
cei poftiţi" (1 Samuel 9:13). în Coran stă scris: „Mâncaţi numai
aceea peste care s-a pomenit numele lui Dumnezeu, de credeţi în
semnele Sale" (6.118). Din acest motiv, la începutul mesei (dar
1 Samuel.
CAPITOLUL XV 339
şi al abluţiunilor) se rosteşte Bismillah. în Zohar stă scris:

„Binecuvântarea trebuie pronunţată asupra pâinii şi asupra
vinului" [126]. Mantrele erau folosite şi de adepţii lui Zarathustra.
Astfel, în cartea lor sfântă Avesta, mantra de purificare a apei
este: „Apo at yazamaide" [127]. La rândul său, Platon consemna:
„Ori de câte ori sunt pe cale să înceapă o treabă, fie ea mică sau
mare, invocă într-un fel sau altul un zeu" [128]. Autorul grec
menţionează în alte locuri oportunitatea invocării zeilor înaintea
oricărei abluţiuni [129].
Despre faptul că anticii erau conştienţi de puterea cuvintelor,
vedem şi din relatarea lui Herodot [130] care spunea că vrăji¬
torului ce urma să fie executat i se astupa mai întâi gura (cap. XV
C), pentru a nu putea rosti vreun cuvânt.
Am văzut că energia Kundalini este de natură vibratorie, ca şi
lumina (cap. XI E) şi, am adăuga acum, ca şi sunetul. Analog in¬
vocării cu ajutorul mantrelor, cântecul poate juca un rol important
în conexiunea cu Absolutul. Cântecele devoţionale indiene ( bhajan,
sanskr.) sunt purtătoare ale unor vibraţii benefice şi, împreună cu
rostirea mantrelor, facilitează aprofundarea stării de meditaţie. Se
poate afirma că are loc un fenomen de rezonanţă a corpului subtil
şi a vibraţiilor produse de mantre sau de cântecele devoţionale.
în Phaedo, Platon compara sufletul cu sunetul armonios al
lirei. „O! prietene! Acest trup e lira 5a", spunea poetul iluminat
Kabir. „Cântă la lăuta-ţi 1 fără strune", îndeamnă un koan Zen [131].
Alături de fiii Israelului, Moise spunea: „Voi cânta Dom¬
nului, căci Şi-a arătat slava" (Exod 15:1). în cel mai vechi text din
Biblie, „Maria, proorociţa, sora lui Aaron... răspundea copiilor
lui Israel: «Cântaţi Domnului căci Şi-a arătat slava»" (15:20,21).
„în ziua aceea, Debora a cântat această cântare" de laudă,
închinată Domnului (Judecători 5:1). Psalmii compuşi de David
constituie o lirică religioasă de o frumuseţe inegalabilă şi de o
mare intensitate a trăirilor. Cuvântul psalm provine de la psalein
(a ciupi strunele cu degetele, gr.), iar psalmos desemnează instru¬
mentul cu strune. De aici putem deduce că atunci când David îi
cânta la harpă lui Saul pentru a-1 exorciza, îşi însoţea melodia de
i Luth.
' 1
cuvinte (mantre). Despre simbolismul lirei antice (cu trei sau

şapte corzi) am vorbit la locul cuvenit (cap. IX).
Exemplele nu lipsesc nici din Noul Testament. Spre pildă,
după ultima cină luată de Iisus cu ucenicii Săi, toti „au cântat
cântările de laudă" (Marcu 14:26; Matei 26:20).
într-o scrisoare adresată împăratului Traian de către Pliniu
cel Tânăr, pe când era guvernatorul Bithiniei (anii 111-113 d.C.),
se spune că vechii creştini „obişnuiau să se adune într-o anume
zi în zori, să înalţe, pe rând, cântare lui Christos ca unui zeu“
(Christo quasi deo, lat.) [132],
Marile scrieri ale antichităţii greco-romane începeau cu
formule incantatorii: „Cântă zeiţă mânia ce-aprinse pe Achileos
Peleianul" (IIiada). „Cânt luptele şi bărbatul" (Eneida). Orpheus
e considerat inventatorul lirei [133] şi era conducătorul muzelor,
motiv pentru care era supranumit Musagetul. Potrivit tradiţiei
era fiul zeului Apollo (în alte versiuni, al regelui trac Oiagros) şi
al celei mai eminente muze, Calliope, căreia i se atribuia puterea
de a-i inspira pe profeţi. De altfel, unii filologi apropie mousa
(muză, gr.) nu numai de mousike (muzică, gr.), dar şi de mantis
(prezicător, gr.). Mulţi autori greci (Tiresias, Pindar, Euripides,
Eschyl etc.) se considerau profeţi (prophetes, gr.) inspiraţi de
muze, iar latinii îl numeau pe poet: vates (profet, lat.). Se crede
că Orpheus ar fi trăit cu un secol înainte de războiul Troiei şi ar
fi participat la expediţia argonauţilor în căutarea Lânii de Aur
(cap. IV), rezultând că era un mare iniţiat. După Eschyl putea
fermeca până şi stâncile, iar Euripides scria: „De-aş avea vocea
şi cântul lui Orpheus să pot fermeca cu imnurile mele..." [134].
Aristophanes admite: „într-adevăr, Orpheus ne-a dezvăluit
misterele de iniţiere" [135]. Ovidius scria: „Carmine dum tali
silvas animosque ferarum Threicius vates et saxa sequentia ducit"
(Prin cântul lui, poetul trac duce cu sine pădurile şi fiarele lor, şi
stâncile care-1 urmează, lat.) [136]. „Poetul trac" este, desigur,
Orpheus, iar cuvântul latin carmen (cânt, imn, poem; poiesis,
gr.), provenit, în mod evident, de la sanskritul karma (acţiune,
inclusiv rituală), avea iniţial sensul de incantaţie. Derivatele din
latină, francez (charme) sau englez (charm), au înţelesul de far¬
mec. Rezultă de aici că acel cântai lui Orpheus era un ceremonial
cu valoare de ritual: rit provine de la rita (ordine cosmică, sanskr.)
CAPITOLUL XV 341
şi are semnificaţia de punere de acord cu ordinea cosmică, divină.

Stagiritul arăta că există o putere (dynameis, gr.) a cuvintelor, pe
care dacă o cunoşti, nu te mai poţi înşela. Cuvintele sunt astfel
purtătoare de energii, care se manifestă în eficacitatea lor [137].
E. SACRIFICII ŞI OFRANDE
„Rabbi Eleazar a spus: «Ofrandele sacrifi¬

ciilor ascund un mister pe care l-am aflat din
Cartea lui Enoh.»“
Zoharul [138]
Sacrificiul (yajna, sanskr.) este vechi de când lumea. „în

vremea începutului, Prajapati a creat fiinţele odată cu sacrificiul...
Prin el să-i ţineţi în viaţă pe zei, [iar] zeii să vă ţină în viaţă pe
voi“ [139]. El este indisolubil legat de sacralizare, provenind de
la sacer facere (a face sfânt sau întreg, lat.). Hesiod scria: „Când
s-au despărţit zeii şi oamenii a fost creat sacrificiul14 [140]. Astfel,
sacrificiul are destinaţia să restabilească unirea (Yoga, sanskr.)
dintre zei şi oameni, adică să „facă întregul44, după sensul secund
al expresiei latine.
Evreii se aflau înconjuraţi de popoare ce aduceau zeilor jertfe
omeneşti. Politeişti ei înşişi până la Avram, a fost necesar ca,
odată cu trecerea la monoteism, să substituie sacrificiul uman
prin cel animal. Din acest considerent, nu trebuie să ne mire că
atunci când Dumnezeu I-a poruncit lui Avraam să-şi sacrifice
unicul fiu (Geneza 22:2), acesta era gata să o facă (22:9-10),
dacă nu ar fi fost oprit în ultima clipă de îngerul Domnului
(22:11-12). Prin aceasta, pe de o parte era probată fidelitatea lui
Avraam faţă de Dumnezeu, iar pe de altă parte se instituia
înlocuirea jertfei umane prin sacrificarea unui animal (22:13) în
semn de rupere totală de credinţa anterioară.
Aducerea de ofrande este la fel de veche ca sacrificarea.
Agricultorul Cain a adus în dar Domnului roadele pământului
(4:3), în timp ce păstorul Abel a oferit primii născuţi din turma

sa (4:4). Lui Dumnezeu şi însoţitorilor Săi, AVraam le spune:
„Am să mă duc să iau o bucată de pâine, ca să prindeţi la inimă11
(18:5). în fapt, erau turte din făină, cărora le adăugase came de
viţel, unt şi lapte (18:6-8). Remarcăm, în treacăt, că nici unul din
ultimele trei produse nu era de post. Ghedeon îl roagă pe
Dumnezeu: „Nu Te depărta de aici până nu mă voi întoarce la
Tine, să-mi aduc darul, şi să-l pun înaintea Ta“ (Judecători 6:18).
Ulterior, Dumnezeu îi va stabili lui Moise reguli precise cu
privire la loc, timp, natură şi modalitate.
Sacrificiul şi ofrandele se aduceau pe altare sau mese
destinate anume acestui scop. (Geneza 8:20; 22:9; Exod
25:23-30; 30:1-10 etc.).
Ziua hotărâtă era cea a sărbătorilor fixate de Divinitate (cap.
XV B), iar jertfirea şi tămâierea aveau loc de două ori pe zi,
dimineaţa şi seara (Exod 29:38-41; 30:7-8).
De o atenţie deosebită se bucurau întâiele roade ale
pământului (22:29; 23:19; 34:26), ca şi primul născut, de parte
bărbătească, al animalelor (Geneza 4:4: Exod 13:2,12-13; 22:30;
34:19-20; Levitic 27:26; Numeri 3:13; 18:15-17; Deuteronom
15:19). Cât despre întâiul născut, de parte bărbătească, al oame¬
nilor, acesta trebuia închinat Domnului, pentru a răscumpăra în¬
tâii născuţi din Egipt omorâţi din porunca divină, ca să determine
eliberarea evreilor (Exod 13:2,12,13; 22:29 etc.). „După Legea
lui Moise, Iosif şi Maria au adus Pruncul la Ierusalim, ca să-L
înfăţişeze înaintea Domnului, după cum este scris în Legea
Domnului: «Orice întâi născut de parte bărbătească va fi închinat
Domnului»" (feuca 2:22-23).
Circumcizia pruncilor de parte bărbătească la opt zile de la
naştere, semn al legământului făcut de Dumnezeu cu Avraam şi
cu neamul lui (Geneza 17:10-14), avea şi ea înţeles de sacrificiu.
Jertfirea animalelor era răspândită în antichitate: din
Babilonia (lui Marduk i se sacrifica porcul) şi Egipt (taurul şi
porcul îi erau jertfiţi lui Osiris), până în Ellada şi la Roma. în
Eleusionul atenian, în cinstea lui Demeter, la 16 Boedronion
(septembrie-octombrie) se sacrifica un purcel, iar lui Dionysos i
se jertfea un taur. Se pot găsi similitudini în cadrul sacrificiilor
CAPITOLUL XV 343
popoarelor indo-europene: ashtapadi (literal: opt trepte, sanskr.)

şi fordicidia (lat.) etc. In Israel, am văzut sacrificiul berbecului lui
Avraam, apoi al mielului pascal, dar se jertfeau şi viţei, iezi ori
animale mascule adulte, precum şi păsări.
Jertfele puteau fi de ardere de tot ( holocaustus, lat.;
holokaustos, de la holos, tot şi kaustos, arzător, gr.) sau jertfe de
mâncare pentru preoţi. Sacrificiile se făceau în scopul venerării,
al înduplecării, pentru iertare ori reparaţie, în semn de recu¬
noştinţă etc. (Levitic 7:37).
Sângele animalului era folosit pentru stropirea altarului
(Exod 29:12,16,20; Levitic 1:5,15; 3:2,8,13; Numeri 18:17) şia
preoţilor (Exod 29:20,21) - hemoboliumul de care am mai vorbit
(cap. XV C).
Un rol aparte era rezervat grăsimii animalelor sacrificate.
„Să le arzi grăsimea; aceasta va fi o jertfă mistuită de foc, de un
miros plăcut Domnului1* (Numeri 18:17; şi Geneza 4:4; Exod
29:25; Levitic 17:6; 3:5,16; 4:31). „Preotul să le legene într-o
parte şi într-alta înaintea Domnului: acesta este un lucru sfânt11
(Numeri 6:20; 18:11,18; Exod 29:26,27; Levitic 7:30,34;
8:27,29). Este de-a dreptul surprinzător să constatăm că un obicei
absolut identic există şi astăzi în India, fiind numit aarti (v. mai
jos). Ritualul legănării era practicat şi în cazul altor ofrande
pentru ardere. Astfel, azimile, turtele şi plăcintele „să le pui în
mâinile lui Aaron şi în mâinile fiilor lui şi să le legeni într-o parte
şi într-alta, ca un dar legănat înaintea Domnului11 (Exod
29:23-24), după care acestea erau arse pe altar.
Roadele pământului se ofereau ca atare sau prelucrate. „Să
nu pregeţi să-Mi aduci pârga secerişului tău şi a culesului viei
tale11 (Exod 22:29; 23:19; 34:26; Deuteronom 26:2); boabe de
cereale noi pisate sau prăjite de foc (Levitic 2:14), preparate cu
untdelemn şi tămâie (2:14-15); azimi, turte ori plăcinte nedospite,
din făină de grâu cu untdelemn, eventual şi cu tămâie (Exod
29:2; Levitic 2:1-7; 5:11 etc.; Numeri 15:4 etc.).
„Nu trebuie să ardeţi nimic cu aluat sau cu miere, ca jertfe de
mâncare mistuită de foc înaintea Domnului11 (Levitic 2:11; 6:17).
Dumnezeu a primit cu plăcere jertfa lui Abel (Geneza 4:4),
căci grăsimea era „o jertfă mistuită de foc, de un miros plăcut
Domnului" (Numeri 18:17). Tot pentru mirosul plăcut, în foc se

adăugau mirodenii: în primul rând tămâie (Exod 30:7-8; Levitic
2:1.14 etc.; Numeri 16;18 etc.). Observăm că tămâie este qetoreth
(ebr.), cuvânt ce semnifică şi nod, legătură, unire [141],
referindu-se, deci, la starea de unire cu Dumnezeu (Yoga,
sanskr.). „Domnul a vorbit lui Moise, şi a zis: «Ia din cele mai
bune mirodenii, cinci sute de sicii de smirnă foarte curată, jumă¬
tate, adică două sute cincizeci de sicii de scorţişoară mirositoare,
două sute cincizeci de sicii de trestie mirositoare, cinci sute de
sicii de casia... şi un hin de untdelemn de măslin. Cu ele să faci
un untdelemn pentru ungerea sfântă, o amestecătură mirositoare,
făcută după meşteşugul făcătorului de mir»“ (Exod 30:23-25).
„Domnul a zis lui Moise: «Ia mirodenii, stacte, onice mirosi¬
toare, halvan şi tămâie curată, în aceeaşi măsură. Cu ele să faci
tămâie, o amestecătură mirositoare alcătuită după meşteşugul
făcătorului de mir; să fie sărată, curată şi sfântă" (30:34-36).
Sarea era un ingredient important. Platon scria: „Sarea,
potrivit convenţiei umane, este «plăcută zeilor»" [142]. Legea
ebraică este comparată cu sarea [143]. „Toate darurile tale de
mâncare să le sărezi cu sare; să nu laşi să lipsească niciodată de
pe darurile tale de mâncare sarea, care este semnul legământului
Dumnezeului tău" (Levitic 2:13; Ezechiel 43:24). Acelaşi lucru
îl afirmă Mântuitorul: „Orice jertfă va fi sărată cu sare" (Marcu
9:49).
Sarea reprezintă Pământul. „Voi sunteţi sarea pământului",
le spune Iisus discipolilor Săi (Matei 5:13). în această calitate ea
este un ingredient pentru purificare (cap. XV C). Christos le
dezvăluie ucenicilor: „Sarea este bună" (Luca 14:34; Marcu
9:50). Nu numai sarea, dar şi Focul purifică. „Fiecare om va fi
sărat cu foc" anunţă Iisus (Marcu 9:49). Prin efectul purificator
al Focului, soţia lui Lot, care a încălcat porunca divină, este
preschimbată în sare. Dumnezeu a pedepsit-o pentru că se uitase
înapoi (Geneza 19:26), ceea ce arată cât de primejdios este să ne
lăsăm pradă condiţionărilor trecutului. Graves şi Podro arată că
„sarea indica în Ierusalim «discernământul spiritual»" [144], Or,
Sahaja Yoga a dezvăluit că discernământul depinde de condiţia
subtilă a unui centru secundar numit Hamsa chakra. Se spune că
CAPITOLUL XV 345
aşa cum discernământul ajută omului să separe binele de rău, tot

astfel lebăda ( hamsa, sanskr.) poate să bea numai laptele dintr-un
amestec de lapte şi apă. Hamsa este situată sub chakra Agya, mai
exact la rădăcina nasului, acolo unde se îmbină sprâncenele.
Blocajul ei se combate aplicând în nări ghi (unt limpezit, sanskr.),
sau trăgând pe nas apă cu sare (cap. XV C). Hamsa se află în
relaţie cu Vishuddhi chakra, aceasta din urmă putând fi curăţită
prin gargară cu apă şi sare. Aceste practici, de origine indiană, se
întâlnesc în medicina populară, care le foloseşte cu bune rezul¬
tate. Dar şi în cadrul abluţiunilor islamice (wudu) se practică
gargara sau punerea de apă în nas.
Libaţiunea (jertfa de băutură; Exod 30:9) „s-o faci Domnului
în locul sfânt“ (Numeri 28:7). Regăsim libaţia în creştinism, în
ritul funerar, prin stropirea rămăşiţelor defunctului cu un amestec
de untdelemn şi vin, gest repetat şi în slujbele de pomenire.
Vărsarea apei asupra paparudelor are tot semnificaţie de libaţie,
fiind destinată înduplecării Divinităţii pentru a trimite ploaia.
Acest obicei se întâlneşte şi în alte culturi [145], de exemplu în
întreaga peninsulă balcanică.
O parte deosebit de importantă a ritualului era împărţirea
ofrandelor între cei ce oficiau. „Să mănânce astfel tot ce a slujit
la facerea ispăşirii, ca să fie închinaţi în slujbă şi sfinţiţi; nimeni
altul să nu mănânce din ele, căci sunt lucruri sfinte" (Exod 29:33;
Levitic 10:14,15; 22:10). Cele afirmate indică neîndoielnic faptul
că era vorba de alimente încărcate cu energie vibratorie.
Obiceiul de a mânca sacrificiul este aproape universal
răspândit şi include nu numai hrana, ci şi băutura. La nunta din
Cana Galileii (loan, cap. 2) aflăm despre prima minune a lui
lisus (2:11). Comesenii îşi împart apa transformată în vin. La
Cina cea de taină, Christos împarte cu apostolii pâinea şi băutura,
după ce ambele fuseseră sacralizate prin invocarea Numelui
Tatălui (Matei 26:26-28; Marcu 14:22-24; Luca 22:17-20). Este
de-a dreptul ciudat că despre acea băutură s-a afirmat că ar fi fost
„vin", căci niciunde nu scrie că ea ar fi fost altceva decât „rodul
viei' (Matei 26:29; Marcu 14:25; Luca 22:18), ceea ce însemna
că era zeama strugurilor, adică mustul nefermentat. De altfel, în
Liturghia Sfântului Vasile cel Marc se spune: „Pe noi toţi, care ne
'* §,
împărtăşeşti dintr-o Pâine şi dintr-un Potir să ne uneşti unul cu

altul prin împărtăşirea aceluiaşi Sfânt Duh“. Nu se spune deloc că
în potir ar fi fost vin. O dovadă de folosire incorectă a termenului
de vio o găsim în Testamentul lui Levi (8:5) ce descrie ritualul de
încoronare a lui Levi, marele preot: „Cel de-al doilea m-a spălat
cu apă curată şi m-a hrănit cu pâine şi vin, cele mai sfinte
lucruri." Or, este imposibil ca vinul să fie menţionat drept cel mai
sfânt lucru deoarece era cu desăvârşire interzis preoţilor.
După cum am văzut, în Biblie Divinitatea respingea tot ce
era fermentat, în speţă vinul sau altă băutură ameţitoare (sicheră),
ori aluatul adică pâinea dospită (v. mai sus) care era numită
„pâine spurcată"1 (Maleahi 1:7). Exemplele sunt copleşitoare
prin numărul lor.
în capitolul XV C, am amintit interdicţia de a consuma
aceste băuturi, ce le fusese dată preoţilor (Levitic 10:9; Ezechiel
44:21). Tot astfel, pentru cei „făcând juruinţa de nazireat, ca să
se închine Domnului să se ferească de vin şi de băutură ameţi¬
toare", ba chiar şi de must, de struguri proaspeţi ori uscaţi (Nu¬
meri 6:2-3; a se vedea în acest sens şi Amos 2:12). îngerul Dom¬
nului îi spune mamei lui Samson, destinat nazireatului (închi¬
nării): „Să nu bei vin, nici băutură tare" (Judecători 13:4,14). în
acest sens vorbesc şi Psalmii (60:3; 75:8), Proverbele (23:29-31)
şi Isaia (51:17,22). La fel şi Testamentullui Iuda (14.1). „Vai de
cei ce dis-de-dimineaţă aleargă după băuturi ameţitoare, şi şed
până târziu noaptea şi se înfierbântă de vin!" (Isaia 5:11
5:12,22). Cu asprimea cuvenită, marele profet îi demască pe cei
vinovaţi: „Preoţi şi prooroci sunt îmbătaţi de băuturi tari, sunt
stăpâniţi de vin, au ameţeli din pricina băuturilor tari; se clatină
când proorocesc, se poticnesc când judecă. Toate mesele sunt
pline de vărsături murdare, şi nu mai este nici un loc curat"
(28:7-8). Nu numai preoţilor le era interzis să bea băuturi
alcoolice: „Nu se cade împăraţilor să bea vin, nici voievozilor să
1 Corectat după Darby, unde apare polluted bread (engl.), spre deosebire
de varianta românească unde figurează „bucate necurate" având o semnificaţie
complet diferită (v. kosher, cap. III).
CAPITOLUL XV 347
umble după băuturi tari; ca nu cumva, bând, să uite Legea"

(Proverbe 31:4-5; Eclesiast 10:16-17).
Este elocvent exemplul nefericit al lui Noe care „a băut vin,
s-a îmbătat şi s-a dezgolit în mijlocul cortului său“ (Geneza 9:21).
Am adăuga că astfel s-a dezbrăcat de sfinţenie! La fel şi Lot,
îmbătat de fiicele sale (19:32-33).
Nici unul dintre sfinţii autentici nu a băut asemenea băuturi.
Arhanghelul Gavriil îi vesteşte lui Zaharia că loan Botezătorul
„nu va bea vin, nici băutură ameţitoare" (Luca 1:15). „A venit
loan Botezătorul, nici mâncând pâine, nici bând vin" (7:33).
s Hegesipus, citat de Eusebius din Caesareea [146], arăta că
Iacov cel Drept nu se atingea niciodată de vin.
Gnosticii îi criticau pe aşa-zişii creştini pentru că se pretau la
consumul de vin [147]. Un manuscris nestorian îi condamnă pe
cei „care erau dedaţi băuturii de vin" [148].
Două sunt argumentele invocate de creştinii „partizani ai
vinului": episodul petrecut la nunta din Cana (loan 2:1-10) şi
Cina cea de taină, despre care am amintit mai sus.
Să vedem, însă, de unde a putut proveni această monstruoasă
confuzie, întreţinută cu bună ştiinţă de-a lungul a două milenii,
pentru a justifica năravul unor aşa-zişi buni creştini.
în Vechiul Testament se întâlnesc două cuvinte: tirosh
(must, ebr.) ce apare de exemplu în Proverbe 3:10; Isaia 24:7;
Osea 9:2; Ioel 2:24, şi yayin (vin, ebr.) ca în Isaia 24:9. în
legătură cu al doilea termen, uneori se face distincţie între vinul
nou (must, zeamă nouă, proaspătă, nefermentată; Matei 9:17) şi
vinul vechi (adică mustul fermentat, învechit; Isaia 25:6).
Confuzia apare datorită utilizării cuvântului vin nu numai pentru
mustul fermentat, ci şi, în mod impropriu, atunci când era vorba
de must, adică de zeama nefermentată a strugurilor. Un exemplu
îl aflăm în Cartea lui Iov: „Lăuntrul meu este ca un vin care n-are
pe unde să iasă, ca nişte burdufuri noi gata să plesnească"
(32:18-19). Numai în cazul mustului, necum al vinului, se
întâmpla asta, datorită fermentaţiei, iar mustul nu se punea decât
în burdufuri noi. De altfel, iată un text lămuritor în acest sens:
„Nici nu pun oamenii vin nou în burdufuri vechi: altfel, burdu¬
furile plesnesc, vinul se varsă, şi burdufurile se prăpădesc; ci
.
I
vinul nou îl pun în burdufuri noi, şi se -păstrează amândouă*1

(Matei 9:17). Este evident că aici mustul este numit vin (nou).
Iisus este numit „băutor de vin“ (Luca 7:34), or acest lucru
este de neimaginat, chiar şi venind din partea detractorilor. I
Băutura despre care este vorba (în Matei 26:29; Marcu 14:25 şi
Luca 22:18), pe care Iisus spune că o va bea în împărăţia Tatălui
Său, este numită „rod al viţei** (yayin ha-meshumar, ebr.) deci,
ca şi la Cina cea de taină, este vorba de must. Se spune că aceasta
fusese preparată de Dumnezeu în timpul celor şase zile ale
Creaţiei şi ar exista încă în strugurii de origine, gata să fie servită
proaspătă la ospăţul oferit celor drepţi în împărăţia cerului [149],
In Pilda lui Iotam: „Viţa le-a răspuns: «Să-mi părăsesc eu mustul*
care înveseleşte pe Dumnezeu...?»“ (Judecători 9:13).
Adeseori, în Noul Testament, tirosh şi yayin au fost traduse
prin oinos (vin, gr.), generând o sursă majoră de confuzie. Uneori,
se utilizează cuvântul must în loc de vin. Iată un exemplu, unde
este redată părerea mulţimii despre apostolii care, după ce au
primit harul Duhului Sfânt, începuseră a glăsui în limbi străine:
„Alţii îşi băteau joc, şi ziceau: «Sunt plini de must» (Fapte 2:13),
ceea ce l-a făcut pe Petru să riposteze: „Oamenii aceştia nu sunt
beţi, cum vă închipuiţi voi“ (2:15). Este evident că nu era vorba
de must, ci de vin, căci doar acesta din urmă îmbată.
Şi Coranul condamnă consumul de vin (khamr, arab.), iar
religia islamică se singularizează azi prin consecvenţa stricteţei
sale în această privinţă. „Vinul, meisirul2 ... sunt minciuni din
făptuirile lui Satan, deci feriţi-vă de ele, ca să vă meargă bine**
(5.92; 5.93; 2.216). „Abu Huraira relatează: Profetul a spus:
«...când bei o băutură alcoolică nu eşti credincios»** [150].
Jean Herbert arată că „orice băutură fermentată şi alcoolizată
e respinsă cu oroare de hinduşii dreptcredincioşi** [151]. în epoca
sa, Krishna interzisese locuitorilor cetăţii fortificate Dwaraka să
bea vin. încălcând porunca, foarte mulţi şi-au găsit moartea, până
l Corectat după Darby unde apare new wine (vin nou, adică must, engl.)
spre deosebire de versiunea românească unde apare vin (cum ar putea exista
vin în strugurii viţei?). Şi cum ar putea vinul să-L înveselească pe Dumnezeu?
2 Un joc de noroc.
CAPITOLUL XV 349
şi fiul său, Pradyumna [152]. Despre marele preot Decaeneus,

fără îndoială un iniţiat autentic, s-a consemnat că „a fost onorat
ca un zeu1..., iar ca semn că i s-au supus lui, dacii se învoiră să
distrugă viile şi să trăiască fără vin“ [153],
Ritualul celebrat la Cina cea de taină este semnul noului
legământ între Divinitate şi oameni (Matei 26:28; Marcu 14:24;
Luca 22:30; Ieremia 31:31-34), devenind o comuniune (corn-
munio, lat.: legătură, unire - puternică, strânsă - întru credinţă).
în creştinism a fost numit eucharistie (eucharistia, acţiune de
iertare, de mulţumire, gr.) sau împărtăşanie (primirea unei părţi:
aici, din pâinea care e frântă şi din băutura oferită din acelaşi pahar).
Prin eucharistie se urmăreşte dobândirea sistarsis (fuziune
mistică, gr.) cu Fiul lui Dumnezeu. Cea menţionată în ritualurile
antice din cadrul misterelor era compusă din sacrificii, însoţite de
cântece şi procesiuni ce precedau iniţierea propriu-zisă. în cazul
apostolilor, fuziunea mistică s-a produs la pogorârea Duhului
Sfânt în ziua de Rusalii.
Banchetul ritual, foarte răspândit în cultele antice, se regă¬
seşte în creştinism, spre pildă cel legat de ceremoniile funerare
(praznic, parastas) având ca formă simplificată oferirea de
pomeni (întru pomenirea celui defunct).
în religia vedică, sacrificiul reprezintă esenţa creaţiei, sacri¬
ficiul de sine al lui Purusha, al cărui trup furnizează elementele
necesare creării Universului [154]. De exemplu, sacrificiul săvâr¬
şit în timpul edificării unei case (ori a unui pod, a unui templu
etc.) imită, în plan uman, sacrificiul primordial celebrat în illo
tempore2 pentru a da naştere lumii.
în Upanishade citim: „întregul univers nu este, cu adevărat,
decât hrană şi mâncător*1 [155]. Dumnezeu declară: „Eu sunt
hrana! Eu sunt hrana! Eu sunt hrana! Şi Eu sunt mâncătorul! Eu
sunt mâncătorul! Eu sunt mâncătorul!... Eu sunt născut înainte de
toate lucrurile** [156] . Orice fiinţă vie e obligată să devoreze o altă
fiinţă vie pentru a supravieţui. „Cu adevărat, din hrană sunt
produse creaturile, oricare [creaturi] ce locuiesc pe pământ. Mai
1 Kathistato theon, gr.
2 fn acel timp (lat.), cu semnificaţia de timp primordial.
T
mult, cu adevărat ele trăiesc prin hrană; mai mult, în cele din
urmă devin hrană" [157]. „Toate lucrurile create s-au născut din
hrană. Născute, ele cresc prin hrană. Totul e mâncat şi mănâncă
şi de aceea totul e hrană" [158]. Corpul fizic e considerat „înveli¬
şul iluzoriu al hranei" (annamayakosha, sanskr.).
„Cu adevărat, [viaţa] unei persoane este un sacrificiu.
[Primii] săi douăzeci şi patru de ani sunt libaţia matinală de
soma... Apoi [următorii] patruzeci şi patru de ani sunt libaţia de
prânz... Apoi [următorii] patruzeci şi patru de ani sunt libaţia a
treia [de seară]" [159]. Aşa se împart cei o sută opt ani cât durează
viaţa completă a unui om (v. ashrama, cap. XV B).
La origine, ceremonialul sacrificiilor era simplu căci, ade¬
seori, capul familiei reunea într-o singură persoană preotul,
poetul şi regele. Cel descris ulterior în Vede împărţea sarcinile
între nu mai puţin de 16 preoţi (ceea ce corespunde numărului de
petale ale chakrei Vishuddhi a comunicării; cap. I), fiecare dintre
aceştia având atribuţii specifice, mergând până la măsurarea
lungimii buştenilor puşi pe foc şi determinarea formei vasului
pentru libaţiuni. Cel mai vechi cuvânt care desemna profesia de
preot era purohita (sanskr.), care însemna mai mult decât atât: el
era prietenul şi sfetnicul şefului, ministrul regelui şi însoţitorul
acestuia în timp de pace sau de război. La origine, principala sa
îndeletnicire era să facă sacrificii uzuale dar, odată cu apariţia
brahmanilor, el a devenit o treaptă către puterea politică [160].
Spre deosebire de ceremoniile domestice (botez, iniţiere, căsătorie
etc.) ce reprezentau cutuma familială, sătească ori locală, marile
sacrificii publice sau private, descrise în sutrele Sranta, purtau
amprenta influenţei sacerdotale. Preotul ce conducea ceremonia
după regulile prescrise (yajnikia, sanskr.) se numea ritvija
(sanskr.) şi era ajutat de oficiantul propriu-zis (advaryu, sanskr.),
de invocator (hotar1 , sanskr.) şi de custode ( brahman, sanskr.). .
în timpurile vedice, privilegiul regal al sacrificiului calului2
(ashwa-medha, sanskr.) era înfăptuit de domnitorul care dorea
să-şi extindă stăpânirea. Sacrificiul e descris pe larg în Brahmane
i Zostar, în mazdeism.
2 încă se practica acum mai bine de un mileniu.
CAPITOLUL XV 351
şi Srauta-sutre. Un eal de o anumită culoare era consacrat prin

ceremonie, apoi era lăsat să cutreiere liber ţinuturile timp de un
an, urmat fiind de rege şi armată. în teritorii străine, conducătorul
local era obligat fie să se lupte, fie să accepte noul stăpân deve-
nindu-i vasal. După întoarcerea victorioasă din campanie, la
încheierea anului, calul era sacrificat realmente sau figurativ, în
cadrul unor mari festivităţi. Asemenea lui Prajapati, sacrificatul
reprezenta imaginea cosmosului: sfera spaţiului (pântecul), direc¬
ţiile spaţiului (coastele), bolta cerească (spatele), constelaţiile
(oasele), Eterul (carnea), Vântul (răsuflarea), Focul ceresc Agni
(gura deschisă), Soarele (ochiul), aurora (capul), răsăritul (piep¬
tul), apusul (crupa), Pământul (coapsele), anul (Atman), anotim¬
purile (membrele), lunile (încheieturile), zilele şi nopţile
(copitele) etc. [161], Ritualul apare ulterior şi la Roma, unde caii
destinaţi cavaleriei erau consacraţi lui Marte (între 27 februarie şi
14 martie, la sărbătoarea Equiniilor), ceea ce marca debutul
campaniei militare. La sfârşitul lui octombrie (când avea Ioc
sărbătoarea Equus October), pe altarul lui Marte se sacrifica un
cal ce avea capul împodobit cu spice de cereale, în semn de
mulţumire pentru recolta strânsă. Coada tăiată a calului era dusă
în casa regelui spre a o stropi cu sânge (hemobolium; cap. XV C).
în ceremoniile de venerare (Puja) se oferă Divinităţii orez
( akshatam, sanskr.) colorat cu turmeric (curcuma sau haldi,
sanskr.), nuci de cocos (consacrate lui Ganesha) pe care se de¬
senează cu pigment roşu (kumkum) o svastică şi se marchează cele
trei adâncituri din vârf (ochii lui Shiva), apoi flori (pushpa, sanskr.),
dulciuri (ladhus, sanskr.), turte de cereale, fmcte. Divinitatea este
împodobită şi i se oferă parfumuri (gandhodak, sanskr.).
în Vede, Focului i se dedică cele mai multe imnuri. El e
reprezentat în planurile terestru (Agni), intermediar - ca fulger
(Indra) - şi celest, ca Soare (Surya). Focul ritual e Agni, ce e
totodată un element purificator. „Zeul Agni a urcat pe crestele
cerului şi, eliberându-se de păcat, ne-a eliberat de blestem" [162].
întrucât tot ce e purificat de Foc este oferit zeilor, „cu adevărat,
tot ce purifică reprezintă un sacrificiu" [163].
în ritualul sacrificial se aprind trei focuri. Primul este
garhapatya (stăpânul casei, sanskr.) şi e aprins de la focul
domestic al cărui corespondent ritual este. -Focul domestic e adus

în casă în timpul ceremoniei căsătoriei; el rămâne centrul oricărui
ritual familial. De la el se aprind celelalte. Al doilea este ahavaniya
(sanskr.), destinat aducerii ofrandelor. Ultimul, anvaharyapachana
(sanskr.) e cel care coace adausul de ofrande, adică orezul pentru
preoţi şi cel destinat memoriei străbunilor.
„Tot acest univers, conştient şi inconştient, este făcut din Foc
(Agni) şi din ofrande (Soma)“ [164]. Agni, Focul, este tot ceea ce
arde, devorează sau digeră. Soma, ofranda, este tot ce e sacrificat,
devorat sau consumat (hrană, combustibil, ulei sacrificial). Focul
corespunde canalului Solar, iar Soma - celui Lunar. „Orice formă
roşie-aurie are Focul, este forma căldurii; orice e alb are forma
Apei; orice este albastru-întunecat are forma hranei (Soma)...
Realitatea este doar «cele trei forme»... Căci din aceste [trei forme]
ei cunosc [totul]" [165]. Or, acestea sunt culorile tradiţionale ale
celor trei canale. Canalul solar este roşu-auriu ca şi Soarele sau
focul - chiar numele indică aceasta: Pingala (pingesha, cel galben,
sanskr.); iar rajo guna este roşie (a se observa relaţia: rajas, foc -
rakta, roşu - ranj, a colora în roşu, sanskr.). Canalul lunar are
culoarea nopţii al cărei astru îl reprezintă, albastru-întunecat (nila,
sanskr.) ca şi tamoguna ( tamas, întuneric, sanskr.). Canalul central
sau nadi (râul) principal are culoarea apei, alb (sukla, sanskr.), ca
şi sattwa guna, luminoasă, limpede.
Din Bhagavad-Gita aflăm că „unii Yoghini aduc sacrificiu
zeilor; alţii sacrifică în focul lui Brahma, sacrificiul prin sacri¬
ficiu" [166]. Dar chakra Swadisthana e lăcaşul lui Brahmadeva,
aşa încât pasajul are semnificaţia de îndemn a trezi în noi această
chakra, deci pe Brahma.
Ceremonia de venerare a Focului (Havan, sanskr.) se desfă¬
şoară într-un pătrat (vihara, sanskr.) decorat în jur cu flori şi fructe
ce se oferă Focului, având în mijloc svastica. Elementul esenţial al
sacrificiului este libaţiunea, ce se realizează turnând în focul sacru
unt limpezit (ghi, sanskr.) tot aşa cum Biblia menţiona arderea de
grăsime „plăcut mirositoare Domnului" (v. mai sus). Concentrat al
forţelor vitale, untul simbolizează toate energiile: ale cosmosului,
ale Spiritului, ale zeilor şi ale oamenilor, energii pe care le
înviorează atunci când sfârâie în focul sacrificiului. în timpul rostirii
CAPITOLUL XV 353
invocărilor, participanţii pun pe foc camfor, orz prăjit şi făină de

orz, orez şi alte cereale amestecate cu arome (samaghri, sanskr.).
Arderea înseamnă dematerializarea ofrandei, care e redusă astfel la
realitatea sa pură, spirituală, prin virtutea Focului. Focul devine
astfel vehicul (mesager) între Pământ şi Cer, între om şi Divinitate.
Graţie Focului, omul poate hrăni zeii prin gura acestuia: „Agni este
gura zeilor şi ei respiră prin această gură" [167].
în India, arderea este folosită şi în ritualul funerar.
Focul, ascendent ca şi Kundalini, are puterea de a acţiona
împotriva gravitaţiei (cap. IV). El iluminează tot ce a fost creat,
conferă strălucire, uneşte lucrurile topindu-le împreună dar, mai
ales, arde toată negativitatea, căci îşi asumă starea de Swaha
(ofrandă; Shakti a Focului, sanskr.). Atunci când, prin Realizarea
Sinelui, se trezeşte în Yoghin focul lăuntric (Kundalini) el ilumi¬
nează atenţia pură (Nirmala Chitta, sanskr.). în timpul ceremoniei
de Havan, oficianţii pun totul în Adi Nabhi (chakra corespunză¬
toare din Virata; cap. II) care, prin capacitatea sa de discernământ,
arde tot ce este rău. Focul curăţă atmosfera, purifică Eterul,
alungă negativitatea, letargia, inerţia care sunt însuşirile canalului
stâng. De aceea, pentru a curăţa acest canal se foloseşte puterea
Focului.
Focului sacrificial al hinduismului, care rămâne pentru unii
o manifestare formală, Buddha îi substituie focul interior
(Kundalini) al iluminării adevărate (Realizarea Sinelui): „Nu
aduc lemne pentru focul de pe altare; înteţesc o flacără în mine...
Inima mea e o vatră, flacăra este Şinele meu îmblânzit" [168]. La
fel şi Upanishadele afirmă că arderea exterioară nu e ardere; de
unde şi simbolismul focului pentru Kundalini (cap. XI E).
Semnificaţia purificatoare şi regeneratoare a focului s-a
răspândit din Occident până în Extremul Orient, din antica Romă
până la Angkor. Liturghia catolică a focului are loc în noaptea
Paştelui, iar la ortodocşi în Sâmbăta Mare: „Veniţi şi luaţi Lumi¬
nă!" e un îndemn la trezirea lui Kundalini, la regenerare spiri¬
tuală, la purificare. în shintoism, începutul anului e marcat de o
sărbătoare a focului. Tot astfel e considerată, în India, sărbătoarea
luminilor (Diwali, sanskr.) celebrată prin focuri de artificii şi
aprinderea unui mare număr de lumânări.
'
Folosirea mirodeniilor pentru venetarea Divinităţii este de c

uz universal şi are pretutindeni aceeaşi valoare simbolică de a-1
asocia pe om Divinităţii. în ritualurile hinduiste, mirodeniile
(dhupa, sanskr.) reprezintă percepţia conştiinţei, care e prezentă
pretutindeni. în antichitate, bastonaşele de mirodenii se obţineau
râzând lemn de santal pe o piatră netedă şi umedă, după care
praful era pisat cu un pisălog în cupe mici cu picior, era amestecat
cu ulei (ca şi în recomandările făcute de Dumnezeu lui Moise), se
adăugau flori şi frunze plăcut mirositoare, apoi pasta era modelată
corespunzător [169]. Arderea bastonaşelor de santal şi de alte
esenţe e folosită nu numai în India, ci şi în întreg Extremul Orient.
Libaţiunile de soma ocupau un ioc important în Rig-Veda
(acestei băuturi îi sunt dedicate toate cele 114 imnuri din cartea
a noua). Această băutură era chiar ridicată la rangul de zeu
(Somapati), spre pildă în Soma-Veda. Acest zeu atotputernic
vindeca toate relele, împărţea bogăţii, domnea asupra celorlalţi
zei şi uneori era identificat cu Fiinţa Supremă. Soma rezulta din
sucul lăptos al unei plante agăţătoare ( Asclepias acida, după
numele lui Asklepios, zeul medicinei din Grecia antică) numite
în India vanin (sanskr.) care era extras, prelucrat, apoi oferit
zeilor şi băut de brahmani.
Amrita (amrut, sanskr.)1 era băutura zeilor şi conferea nemu¬
rirea (de la mrita, moarte, sanskr., prin adăugarea prefixului
negării, a). Puranele, Ramayana şi Mahabharata relatează, cu
unele variaţiuni, că amrutul â fost produs, la îndemnul lui
Vishnu, prin baterea (smântânirea) Oceanului Primordial de către
zei, în luptă cu demonii. Acest nectar le-a redat zeilor vigoarea
pierdută, pentru a-şi putea învinge adversarii.
în ritualistica hinduistă, sacrificatorul bea elixirul imortalităţii,
provenit de la banchetul zeilor, ceea ce are semnificaţia de partici¬
pare (v. mai sus: împărtăşanie) la beatitudinea celestă (Ananda
sanskr.). Milarepa relatează acest ritual, săvârşit de Gurul său,
Marpa. Libaţiunea băuturii vieţii veşnice e întâlnită de asemenea în
1 Poate fi echivalat cu ambrozia (ambrosia, gr.: a se observa înrudirea
fonetică în sanskrită) sau nectarul dătător de nemurire, hrana preferată a zeilor
din vechea Ellada.
CAPITOLUL XV 355
taoism şi în shintoism. în vechea Chină, consumarea sacrificiului

corespundea ospăţului din Templul Străbunilor, în timp ce
banchetele funerare erau răspândite în antichitatea etruscă şi în cea
greco-romană. împărtăşania, numită omophagia, apare şi în cultul
lui Dionysos. Ea se făcea cu pâine şi cu apă în cultul lui Mithra, şi
cu draoma şi haoma (având aceeaşi rădăcină ca soma şi similar cu
homa, ofrandă, sanskr.) în mazdeism. Clement din Alexandria
[170] arată că în misterele de la Eleusis, împărtăşania iniţiatului se
făcea cu kykeon, băutură obţinută din miere, orz şi apă.
în ceremoniile indiene de venerare (Puja) toate ofrandele,
inclusiv amrutul şi chiar parfumul oferit Divinităţii, odată accep¬
tate de Aceasta, se împart între participanţi.
Panchamrita e constituită, după cum arată numele (panch,
cinci, sanskr.), din cinci ingrediente care se oferă Divinităţii. Iată-le,
în ordinea în care se oferă:
Laptele (dudhi, sanskr.) a fost dat de vaca sfântă Kamadhenu
E
( Abundenţa, sanskr.) care a apărut din adâncul Oceanului
Primordial. El i-a satisfăcut pe Devarishi (rishi, înţelepţii care au
.
atins nivelul de Deva, zei, sanskr.) şi pe străbuni.
Iaurtul sau laptele prins ( dahi, sanskr.) are albeaţa cerului în
preajma Lunii, când se formează haloul şi este îndrăgit de toţi
zeii. De fapt, iaurtul era cunoscut în ţinuturile biblice din vremuri
îndepărtate. Numele lui în limbile semitice era laban, ce însemna
alb; acelaşi ca şi numele cumnatului lui Isaac, Laban, fratele
Rebecăi (Geneza 24:29).
Untul limpezit (ghi, ghrita, sanskr.) e hrana zeilor.
Mierea (madhu, sanskr.) e chintesenţa Mamei Pământ, prin
intermediul polenului. „Pentru cel ce urmează Dharma, vântul
devine suflu de dulceaţă. Suave sunt fluviile ce-şi rostogolesc
valurile pentru el! Fie ca ierburile Mamei Pământ să ne fie dulci,
suave noaptea şi zorile, Pământul şi Cerurile."
Zahărul (sharkara, sanskr.) este extras din trestie, purificat,
şi a devenit strălucitor ca un cristal.
în Biblie se găsesc multe referiri la aceleaşi ingrediente cu
cele folosite la prepararea amrutului, având şi ele o semnificaţie
sacră. Sintagma ce alătură laptele şi mierea e deseori folosită ca
simbol nu numai al bunăstării, ci şi al beatitudinii paradisiace,
divine ( ananda ). Despre poporul evreu, .Domnul îi spune lui

Moise: „M-am pogorât ca să-l izbăvesc din mâna egiptenilor şi
să-l duc într-o ţară bună şi întinsă unde curge lapte şi miere“
(Exod 3:8,17). Ţara promisă unde curge lapte şi miere apare
frecvent (Exod 13:5; 33:3; Numeri 13:27; Deuteronom 26:9,15;
Ieremia 11:5; Ezechiel 20:6). Raportată la semnificaţia amrutului,
expresia biblică indică, în realitate, promisiunea de a conferi
nemurirea. Isaia (7:14-15) afirmă că Emanuel, Fiul Fecioarei
(adică Iisus; Matei 1:23) „va mânca smântână1 şi miere". Avraam
i-a oferit Domnului lapte şi unt (Geneza 18:8).
Zeul frigian Attis ( ţapul) fusese crescut cu miere şi lapte de
ţap (sic !). Ovidiu spune că în Vârsta de Aur (Aurea Aetas, lat.)
„Curgeau peste tot râuri mari de nectar şi de lapte,/ Picuri de
galbenă miere cădeau din stejarul tot verde" [171]. Herbert arată
că, în India, imediat după naştere, pruncului i se pune pe limbă,
în scop ritual, un amestec de miere şi ghi, folosind o linguriţă sau
o baghetă din aur. Apoi, cu acelaşi instrument i se ating urechile
şi i se freacă umerii [172]. Potrivit unei tradiţii de origine necu¬
noscută, creştinii obişnuiesc uneori să pună miere în prima scaldă
pe care o fac noului născut.
Vedem, deci, că în antichitate, mierea se bucura de o atenţie
deosebită. De fapt, era considerată un ingredient cu semnificaţii
spirituale profunde. Am arătat, mai sus, că folosirea ei era
interzisă la pregătirea ofrandelor destinate focului (Levitic 2:11).
„Fiule, mănâncă miere, căci este bună" (Proverbe 24:13). „îmi
mănânc fagurul de miere cu mierea mea" (Cântarea Cântărilor
5:1). loan Botezătorul se hrănea cu miere sălbatică (Matei 3:4).
Tiara papală are forma unui stup de albine.
în Vede, mierea e celebrată ca izvor al vieţii şi al nemuririi
şi e comparată cu laptele şi cu soma. Atharva-Veda se referă la
„cei doi Rudra, cărora le place mierea" (madhu, sanskr.). Mierea
desemnează beatitudinea supremă a Spiritului şi starea de
nirvana. în China, ca şi în India (v. mai sus), mierea este asociată
elementului Pământ, dar şi noţiunii de centru, de aceea, sosurile
servite împăratului trebuiau să fie legate cu miere, Potrivit
1 Adică unt.
CAPITOLUL XV 357
tradiţiei, Pithagora nu s-a hrănit de-a lungul vieţii decât cu miere.

Mierea desemnează cunoaşterea mistică, bunurile spirituale,
revelaţia făcută celui iniţiat. Virgiliu numea mierea „dar ceresc
făcut de rouă", care e şi ea simbolul iniţierii (cap. XI C). Pentru
confreria mistică Bektashi (de ascultare shi’ită), mierea
desemnează Al-Haqq, Realitatea Transcendentală, ţel al oricărei
evoluţii spirituale, în care omul se contopeşte cu Divinitatea.
„Doctrina e ca şi cum ai mânca miere: începutul e dulce, mijlocul
-
e dulce, sfârşitul e dulce" se spune în buddhism. Atenienii
li
ofereau prăjituri cu miere Marelui Şarpe, ca să-l determine să
rămână în peştera lui. în ritualurile de iniţiere mithraice, miştii1 îşi
spălau mâinile cu miere şi li se dădea să guste miere, iar în Miste¬
rele Eleusine mierea era consumată de iniţiaţii de rang superior, ca
simbol al unei noi vieţi. în fine, hidromelul, băutura făcută din
miere, era considerată de celţi drept băutura nemuririi [173].
în volumul purtând titlul Marea Mamă, un întreg capitol se
numeşte Marea Mamă, regina albinelor [174]. De aici, spicuim
câteva idei. Un templu din mileniul al VII-lea î.d.C. de la ţatal
Hiiyiik din Turcia asiatică (unde s-au găsit multe statuete ale
Marii Zeiţe; cap. XX A) adăposteşte pe un perete o frescă re¬
prezentând albine şi faguri. în centrul Mediteranei se află, ca se¬
diu al unor mistere preistorice, insula Malta, numită în antichitate
Melytta, adică Albina. în perioada Vechiului Imperiu, unul din
titlurile regilor Egiptului de Jos, era „Domn al albinelor". Albina
era Marea Mamă a Egiptului de Nord. Preotesele din Delphi se
numeau Melissai (albine cu miere, gr.), acest nume fiind rezervat
zeiţei lunare: „Luna e un stup şi albinele ei sunt stelele." Trepie¬
dul pe care şedea oracolul avea forma unui stup. Când Platon era
prunc, pe buzele sale s-a aşezat o albină. Cybele era regina
albinelor. Tot astfel era Rhea în vechime, iar mierea alcătuia
hrana fiului său, Zeus, pe care îl îngrijeau fiicele lui Melissus
(Omul de Miere), care iniţial era Melissa (Doamna Mierii).
Laptele este băutura primară a omului, dar şi băutura primor¬
dială, alcătuind Oceanul Primordial. Este totodată simbolul
cunoaşterii, iar în sens esoteric e calea iniţierii, căci reprezintă
1 Iniţiaţii (cap. XV C).
nemurirea (în relaţie cu a doua naştere). în rugăciunea matinală,

Agnihotra, când i se oferă Focului ca libaţiune laptele, se spune:
„Indra şi Agni dau viaţă acestui lapte, în cântec vioi, pentru ca el-
să dea nemurire devotului care sacrifică11 [175]. Un sens similar
îl întâlnim în textele orphice, iar Hercule suge laptele nemuririi
la sânul Herei. Faraonul alăptat de Zeiţă (ca şi Horus alăptat de
Isis), accede la o nouă esenţă, divină. Potrivit unui Hadith comu¬
nicat de Ibn Omar, Mahomed spunea că a visa laptele, înseamnă
a visa Ştiinţa sau Cunoaşterea [176].
Din cele mai îndepărtate timpuri vedice, untul avea o valoare
sacră şi era invocat ca Divinitate primordială. „Iată numele secret
!
al Untului, limba zeilor, buric al Nemuritorului11 [177]. „Bea
untul, (o, Vishnu), Tu care ai ca matrice untul!11 „Curgeri de
unt... limpezite înlăuntru de către inimă şi suflet, conduceţi la
Domnul sacrificiul nostru!11 [178]. Untul făcea deliciul copilului
Krishna, în Vrindavan. Din India, folosirea lui rituală s-a extins
apoi în toată Asia Centrală.
Sus-menţionatul ritual iudaic de a prezenta ofrandele printr-o
legănare într-o parte si alta (Exod 29:23-24; 26-27; Levitic
7:30,34; 8:27,29; Numeri 6:20; 18:11,18) există în India din
vremuri străvechi, sub denumirea de aarti şi se practică atât întru
întâmpinarea Divinităţii, cât şi la încheierea ceremoniei de
venerare. O tavă pe care se află o lampă în care arde untdelemn
şi vase în care ard mirodenii (camfor, pastă de santal) este legă¬
nată, descriind un arc de cerc ( bandhan, legătură, sanskr.). Este
vorba de o ofrandă de lumină şi de mirodenii, adusă divinităţii
(cap. XV B). Concomitent, se intonează imnuri de venerare spe¬
ciale pentru aarti sau se recită dedicaţii consacrate Divinităţii.
Este auspicios să se sune totodată din clopoţel, scoţând şi un
sunet, prin suflare într-un melc marin (cap. XV F).
Bandhanul corespunde arcului curcubeului. Având forma
literei U răsturnate, bandhanul este ideograma zeiţei Ki-Ninhursag,
numită „mama tuturor celor vii11 [179]. Curcubeul era colierul
zeiţei Ishtar [180]. Arcul lui Shiva seamănă cu un curcubeu şi
constă dintr-un şarpe cu şapte capete [181]. Curcubeul conţine
şapte culori care sunt chiar culorile chakrelor: roşu-portocaliu
(Muladhara), galben (Swadisthana), verde (Nabhi şi Vidul),
p
CAPITOLUL XV 359
albastru-indigo (Anahatha), albastru deschis (Vishuddhi), cenu-

şiu-violet (Agya) şi alb - sinteză a tuturor (Sahasrara). Relaţia
între cele şapte chakre şi cele trei canale, în ale căror puncte
nodale se află chakrele, reapare şi în planul cromatic. Se ştie că
cele şapte culori ale ehakrelor pot fi obţinute prin combinări între
trei culori fundamentale, acestea din urmă corespunzând cana¬
lelor. Cunoscute de multă vreme pictorilor şi mai apoi tipogra¬
filor, culorile fundamentale tradiţionale sunt roşul (culoarea
Muladharei din care porneşte Sushumna nadi), galbenul (Pingala
nadi) şi albastrul (Ida nadi). Precizăm că în combinaţia roşu-verde-
albastra folosită în televiziune, alegerea culorilor a fost impusă de
luminoforii disponibili pentru rezolvarea acestei probleme tehnice.
Curcubeul era semnul întâiului legământ încheiat de Domnul cu
Noe, după ce acesta adusese arderi de tot pe altar şi „Domnul a
mirosit un miros plăcut" (Geneza 8:21), ceea ce evidenţiază
relaţia între curcubeu, aarti şi bandhan. „Iată, Eu fac un legământ
cu voi“ (9:9): „Curcubeul Meu, pe care l-am aşezat în nor, va
sluji ca semn al legământului dintre Mine şi pământ" (9:13; apoi
9:14-17). Cititorul a observat, desigur, existenţa perfectului pa¬
ralelism între legământul reprezentat prin curcubeu şi bandhanul
(legătură, sanskr.) de formă identică. Semn al integrării,
bandhanul corespunde Sahasrarei, denumită tron sau scaun de
domnie ceresc al Divinităţii (cap. II etc.): „în cer era pus un scaun
: de domnie, şi pe scaunul acesta de domnie şedea Cineva... şi
scaunul de domnie era înconjurat cu un curcubeu" (Apocalipsa
4:2-3).
Iată acum, cât de frumos descriu Upanishadele această
manifestare a Divinităţii: „Acel Unu, care e fără de nuanţe, apare,
într-un scop secret, sub forma diferitelor culori, efect al puterii
Sale multiple (Shakti Yoga)“ [182], Despre secretul curcubeului
ce sintetizează fiinţa tainică (corpul subtil) dăruind briza
răcoroasă a lui Kundalini, ţel al evoluţiei umane, aflăm din Faust.
„Arcul multicolor... / Răspândind înjur fiorul răcoros diafan/ Ce
oglindeşte strădania omenească..J în reflexul colorat se află viaţa
noastră" („Des bunten Bogens.../ Umher verbreitend dftig khle
Schauer/ Der spiegelt ab das menschliche Bestreben.../ Am
farbigen Abglanz haben wir das Leben", germ.). în traducerea şi
versificarea lui Augustin Doinaş: „Şi-n undă răcoroasă-n jur

revarsă/Pestriţul arc, imobil-schimbătorul./Strădania umană-n el
s-arată/...Viaţa-n răsfrângeri de culori ni-e dată.“ Sau într-a lui
Lucian Blaga: „Tu cugetă şi vei pricepe mai de-aproape/ Cum a
vieţii tainică fiinţă/ O prindem în răsfrângerile colorate11 [183].
Legănarea mirodeniilor în timpul arderii se practică şi în
!
I
creştinism, prin cădelniţare. „Moise a zis lui Aaron: «Ia cădelniţa, |
pune foc în ea de pe altar, pune tămâie în ea»“ (Numeri 16:46).
F. ALTE RITUALURI I
,Jmi spăl mâinile în nevinovăţie, şi aşa înconjur

altarul Tău, Doamne.“
Psalmi 26:6
Un ritual frecvent întâlnit este circumambulaţia sau ocolirea

locului sacru, care ţine de delimitarea sa de spaţiul profan, dar nu
numai atât. în executarea circumambulaţiei (sau în desfăşurarea
sa liniară ca procesiune), se întâlneşte arhetipul Căii. Cel ce
venerează Divinitatea în locul sfânt (templu etc.) străbate o cale
rituală de la periferie către centru (spirala lui Kundalini). Mersul
devotului către locul sacru are semnificaţia unui drum iniţiatic, a
Realizării spirituale. Aşa trebuie înţeles, spre pildă, pelerinajul
creştin la Sfântul Mormânt, ori cel islamic (Hajj, arab.; de unde
provine hagialâc) la Mecca. în apropierea de altar, creştinii văd
o participare la mântuire, de unde decurge practica procesiunilor
religioase. Dar ei omit să observe că, prin afirmaţia lui Iisus:
„Eu sunt Calea“ (loan 14:6; v. şi cap. XIX C), acest arhetip atinge
un nivel nou, în întregime interior. Am văzut (cap. II) că acest
arhetip există în Yoga (canalul central Sushumna), ca şi în taoism
( Calea de Mijloc) sau în buddhism (Nobila Cale Octuplă). Despre
arhetipul căii am vorbit adeseori pe parcursul expunerii noastre.
Să adăugăm alte câteva exemple. Mai întâi năzuinţa lui Iacov:
CAPITOLUL XV 361
„Dacă va fi Dumnezeu cu mine, şi mă va păstra în această cale1"

(Geneza 28:20). Apoi îndemnul dat de Dumnezeu: „Umblaţi pe
toate căile pe Care vi le-am poruncit, ca să fiţi fericiţi1* (Ieremia
7:23), cu referire precisă la bucuria (ananda, sanskr.) pe care o
conferă Realizarea Sinelui (cap. IV). La începutul cărţii sale,
Isaiia îndeamnă la Realizarea Sinelui folosind cuvinte foarte
exacte: „Veniţi, să ne suim la muntele Domnului, la Casa
Dumnezeului lui Iacov, ca să ne înveţe căile Lui, şi să umblăm
pe cărările Lui“ (2:3). Evident, este vorba de un itinerar interior,
spiritual, iar muntele sau casa Domnului sunt Sahasrara (cap.
II), iar căile, cărările - canalele subtile.
Pentru a învinge obstacolele, unele texte indiene recomandă
ca în locul de cult „să intri cu piciorul drept", precum şi să loveşti
pământul de trei ori cu călcâiul drept. Remarcăm asemănarea cu
„superstiţia" (nume dat oricărei tradiţii căreia nu i se cunoaşte
originea sau motivaţia) că este auspicios „să porneşti la drum cu
dreptul", „să păşeşti (să intri, să treci pragul) cu dreptul". Or,
canalul drept este canalul acţiunii, iar regentul care-1 guvernează
este Hanumana, a cărui invocare înlătură obstacolele (acelaşi rol
îl îndeplineşte şi Ganesha, numit Vighnanasha, distrugătorul
obstacolelor, sanskr.)
Din citatul ce deschide acest subcapitol vedem că după
purificare, evreii ocoleau altarul. Ei cunoşteau puterea circumam-
bulaţiei şi o foloseau înconjurând trupul defunctului pentru a-1
proteja împotriva duhurilor necurate. în acelaşi timp se rostea
psalmul 91 [184],
Preluând un ritual preislamic, musulmanii înconjoară Ka’ba
de la Mecca. Istoria relatează că întâiul lucru pe care l-a făcut
Mahomed, când a intrat triumfător la Mecca, a fost să înconjoare
( tawaf arab.) de şapte ori Ka’ba [185]. Tradiţia spune că primii
care au făcut înconjurul pietrei celei sfinte au fost Avraam şi fiul
său, Isma’el [186]. în apropiere, lângă fântâna Zam-zam, sunt
înmormântaţi Isma’el şi mama sa Agar. în misticismul esoteric al
sufilor, se respinge aspectul formal al ritualului, arătând că „ceea
l Text corectat după Darby, căci în varianta românească apare: „şi mă va

păzi în timpul călătoriei pe care o fac“.
I
ce contează, este de a face de şapte ori înconjurul Ka’abei inimii

tale“. Un alt ritual islamic ce se practică în timpul pelerinajului
sacru, este sa’y, mersul de şapte ori între colinele As-Safa şi
As-Marwan de lă Mecca.
Buddha a făcut şi el înconjurul arborelui sacru (Bodh Gaya),
iar adepţii practică aceasta şi azi, în jurul stupei. Tibetanii ocolesc
templul (chorten), ca şi cambodgienii în cazul altarului sau al
casei noi.
Obiceiul a fost preluat de creştini fiind folosit în diferite
împrejurări. în timpul ceremoniei de căsătorie se descrie un cerc
(,Jsaia dănţuieşte") sau, în Vinerea Patimilor, se ocoleşte clădirea
bisericii, iar preotul oficiant ocoleşte altarul.
Cazurile de circumambulaţie în tradiţia populară sunt nume¬
roase. Marcus Bandinus - din confreria Frbres Mineurs, episcop de
Marcianopolis în Moesia inferioară, de Durostor şi de Tomis pe
coasta Mării Negre şi administrator al Bisericii Catolice a
Moldovei unde a trecut între 1644 şi 1650 - a redactat un raport la
cererea papei Inocenţiu al II-lea, care a fost publicat de V.A.
Urechia [187]. Acesta descrie un ritual al românilor din Transil¬
vania în care, în timpul nopţii, zece bărbaţi tineri urmaţi de zece
fete tinere trăgeau cu plugul o brazdă în jurul satului, pentru a-1
proteja de ciumă. Şi în Vede se {Meserie tragerea unei brazde pentru
a delimita patrulaterul sacm în care se aprindea ahavaniya (cap. XV
E). Aurel Candrea citează un exemplu similar în judeţul Dolj.
Despre acelaşi lucru glăsuieşte o incantaţie contra ciumei culeasă
în judeţul Bihor. Brazda săpată în jurul satului era folosită ca
apărare contra ciumei şi de către slavi şi fino-ugrici. în Serbia erau
trase şapte brazde (v. mai jos: bandhan) în jurul satului. Totodată
se rosteau formule, incantaţii [188]. în mitologia scandinavă,
pentru a anihila un duşman al zeilor s-a folosit, la iniţiativa lui
Odhinn, o legătură miraculoasă. Ea simbolizează bandhanul.
în India, circumambulaţia (parikrama, sanskr.) e practicată
frecvent în toate locurile sacre, în pelerinaje, la ceremonia
căsătoriei (ocolirea vetrei pătrate în care arde focul sacru) etc.
Astfel, în Rig-Veda se cere ca mirii ce înconjoară vatra să dea
ocol „focului lui Atyaman, o, Pushan!“ (Aryamno Agnim pary
etu Pushan, sanskr.) [189].
CAPITOLUL XV 363
Sensul ocolirii are o importanţă deosebită. în India, în Tibet

şi în Cambodgia, rotaţia se face menţinând centrul în dreapta,
1 ceea ce corespunde sensului orar. Acesta este sensul mişcării
I aparente a Soarelui. El are valoare cosmică1 şi se află în relaţie cu
cele 12 case zodiacale, cele 12 luni, cei 12 sori (zeii Aditya) sau
orele cadranului. Imitarea ritmurilor astrale are semnificaţia
armonizării microcosmosului uman cu ciclul macrocosmic. în timp
ce rotaţia în sensul corect este benefică, auspicioasă, sensul contrar
e aducător de mari nenorociri. Sensul orar (pradakshina, sanskr.)
corespunde Căii Vieţii, Căii Cereşti, creaţiei universului (kalpa,
sanskr.), în timp ce sensul antiorar (prasatya, sanskr.) e cel al
morţii, al căii terestre şi al distrugerii cosmosului (pralaya, sanskr.),
fiind folosit în scopuri malefice de către tantrika şi alţi practicanţi
ai magiei (cap. XXII D). Cu toate acestea, sensul polar (rotirea
stelelor în jurul polului) deci antiorar este practicat în Islam,
ocazional în Tibet (Bon-po) şi în Angkor-Vat care este o excepţie
în lumea hinduistă, fiind singurul templu ce se deschide la apusul
soarelui, motiv pentru care e socotit templu funerar [190].
Platon se referea la rotaţia întregului univers, pe care
„Divinitatea însăşi îl conduce în mişcarea sa“, considerând că
există două sensuri ale mişcării: unul „când este condus de o
cauză divină" şi altul contrar, „când este părăsit de Divinitate",
apreciind despre revenirea la sensul divin că „această inversare de
sens trebuie considerată cea mai însemnată şi mai desăvârşită
dintre toate schimbările care au loc în cer" [191].
Yoghinii consideră că energia din chakre (roţi, sanskr.; se
constată înrudirea cu kyklos, gr., circus, circulum, lat. cerc) se-
învârte într-un sens determinat: orar atunci când privim corpul din
faţă, respectiv antiorar când îl privim din spate. Rotirea mâinii în
.acelaşi sens, în dreptul unei chakre (bandhan, sanskr.) o
alimentează cu vibraţii benefice, ajutând la eliminarea cauzei ce
produce blocaje. Bandhanul prin efectuarea a şapte cercuri
asigură protecţie în jurul locului respectiv. Se foloseşte mâna
dreaptă (a acţiunii). Dumnezezu îi spune celui protejat: „De şapte
ori nu te va atinge răul" (Iov 5:19), fiind vorbe, evident, de
l Văzute de pe Pământ, braţele galaxiilor sunt curbate în acelaşi sens.
.
protejare a celor şapte chakre. Tot astfel.se poate transmite

alimentelor energie benefică (cap. XV C şi D). în tradiţia indiană, 1
se întâlneşte denumirea mahapurusha chakravartin - supraomul
ce învârteşte roata. „El pune în mişcare roata sacră" (chakram
vartayatî). Rădăcina vrit (sanskr.) are semnificaţia de învârtire (se
observă etimologia sanskrită a cuvântului românesc). Am arătat
(cap. V) că Chakra (Sudarshana) este simbolul lui Vishnu,
!
aspectul divin al evoluţiei. în concepţia buddhistă, Monarhul 5
universal (Chakravartin) este corespondentul secular al lui
Buddha (Cel iluminat) despre care se spune, de asemenea, că „a &
pus în mişcare roata doctrinei sacre" a eliberării.
Multe scrieri din vechime confirmă în mod strălucit concep¬
ţia yoghină. Vom începe cu Biblia. Una din epistolele neotesta- f
mentare aminteşte de „roata vieţii" (Iacov 3:6). Ezechiel1,
descriind „vedeniile dumnezeieşti" (1:1), arată ca „duhul făp¬
turilor vii era în roate2" (1:20,21; 10:17). Or, am văzut că energia
subtilă este manifestarea Duhului Sfânt. Profetul precizează că
heruvimii aveau „roate învârtitoare3" (10:13). La acelaşi lucru se I
referea Cartea Facerii când relatează că Dumnezeu „a pus nişte
heruvimi să învârtească o sabie învăpăiată" (3:24). Vizionarii
percepeau manifestarea energiei subtile ca foc (cap. XI E), cum
a fost cazul lui Daniel, care vedea „roatele Lui ca un foc aprins"
(7:9). Enoh vorbeşte şi el de fenomene asemănătoare. „în mijloc
se vedeau mişcându-se heruvimi de foc" [192]. „Stele care se
rotesc deasupra focului" [193]. „Acolo am văzut un foc puternic
şi o mişcare continuă, care se rotea noapte şi zi fără a se opri
niciodată" [194]. „Am văzut vânturile care fac să se rotească
cerul" [195]. Iar în Zohar putem citi: „Toate cerurile sunt
suprapuse... Fiecare cer merge şi se mişcă" [196], cerurile
suprapuse şi în mişcare fiind chakrele.
Multe referiri le aflăm de la Platon care admitea existenţa a
i
şapte tipuri de mişcare [197], Demiurgul „a divizat mişcarea '
internă... în şapte cercuri" [198]. „Fiecărui zeu i-a dat două
1 El numeşte aceste entităţi misterioase Hayoth (ebr., plural).
2 Ophanim (roate sau forme, ebr.).
3 Pe care le numeşte galgal, adică roată sau vârtej (ebr.).
CAPITOLUL XV 365
mişcări: una uniformă şi în acelaşi loc...“ [199] . „Făurind din toate

acestea1 fiecare trup ca un întreg, au închis mişcările circulare ale
sufletului nemuritor într-un trup în care mereu curge şi din care
mereu se scurge câte ceva“ [200]. Ceea ce curge în trup şi se scurge
din el este, desigur, energia subtilă. „Nu există decât o singură cale
de a avea grijă de toate, şi anume aceea de a da fiecărei părţi hrana
şi mişcările potrivite ei. Mişcările care se aseamănă în mod firesc
cu partea divină din noi sunt gândurile şi revoluţiile universului. De
aceea fiecare om trebuie să le urmeze şi, imitând armoniile şi
revoluţiile universului să le corecteze pe acelea din propriul său
corp, care au fost modificate atunci când ne-am născut“ [201].
într-un text aramaic se recomandă practicantului „să înceapă
combinaţiile2, până primeşte influxul inspiraţiei3 şi să recite
repede aceste combinaţii şi să întoarcă roata cât se poate de
repede şi această practică aduce Duhul Sfânt“. Comentariul lui
Scholem pe marginea acestui text este: „Indicaţiile ce privesc
această execuţie nu neagă legătura cu practicile Yoga, propo¬
văduite, mai ales, de Abraham Âbulafia4 printre evrei" [202].
în India, procesiunile însoţesc Divinitatea, împodobită cu
ghirlande de flori şi aşezată într-un car tras de boi având coamele
vopsite în culori specifice. Carul este omăt cu pânze de sari în
culori vii, cu frunze de palmier sau de bananier. Participanţii
intonează cântece devoţionale, dansează, poartă torţe aprinse,
formând un cortegiu care precede carul. Dinaintea lor se aruncă
petarde care, împreună cu sunetele scoase dintr-un melc marin,
sunt menite să alunge demonii. Se ard beţişoare parfumate, iar
peste car se aruncă flori şi boabe de orez. în fruntea alaiului merge
orchestra compusă din tobe, timpane, tamburine, flaute şi trom¬
pete. Un ritual asemănător e descris în Biblie: „Să laude Numele5
Lui cu jocuri, să-L laude cu toba şi cu harfa" (Psalmi 149:3).
1
Cele patru Elemente.
2 E vorba de combinaţii (şi permutări) de litere ale Numelui divin (cap.
XV
Shefa ’ ha-hokhmah (aram.).
4 Pe care Scholem îl consideră „cel mai important reprezentant al Kabbalei
extatice din secolul al XIII-lea“.
5 Mantre.
Dansul este o practică rituală veche, ce. transformă persona-

litatea. Ca şi în Yoga, în cazul adevăraţilor iniţiaţi dansul induce
realizarea propriei experienţe secrete, extazul şi, în cele din urmă, .
contopirea cu esenţa divină. Rabindranath Tagore spunea că
dansul indian „este meditaţie extatică în centrul imobil al
mişcării" [203]. Dansul „este o rugăciune sacră oferită zeilor, în
limba foarte evoluată a gestului" [204].
Shiva, Domnul Yoghinilor ( Yogeshwara sanskr.) - aşa cum
este reprezentat de exemplu în templul de pe insula Elephanta -
este totodată şi Regele Dansatorilor (Nataraja, sanskr.) din acelaşi
sanctuar.
Dansul e un act de creaţie. Universul a fost creat prin dansul
lui Adi Shakti în jurul pivotului central, Sada-Shiva (cap. I). în
cea mai cunoscută hypostasis a ultimului, ca dansator, el apare ;
înconjurat de un cerc de flăcări (prabha mandala, sanskr.) ce

reprezintă procesele vitale ale Cosmosului, Puterea Primordială
(traseul dansului lui Adi Shakti), lumina adevăratei Cunoaşteri
( Vidya, sanskr.). Dansatorul ţine sub talpă pe Apasmara Purusha
(Domnul uitării sau al neatenţiei, sanskr.) ce simbolizează orbirea
vieţii, ignoranţa (avidya, sanskr.). Eliberarea, (mukti, moksha,
sanskr.) e posibilă doar prin învingerea acestuia din urmă.
Dansatorul Cosmic întruchipează cinci activităţi (panchakriya,
sanskr.) divine: Creaţia (Srishti, sanskr.) adică desfacerea,
:
revărsarea; Menţinerea (Sthiti, sanskr.) sau dăinuirea; Distrugerea
(Samhara, sanskr.) ori reabsorbţia în Unitatea iniţială; Ascun¬
derea (Tiro-bhava, sanskr.) sub măştile Mayei; Favorurile
(Anugraha, sanskr.) acordate devotului, yoghinului, ca recu¬
noaştere a strădaniei sale, concretizate în revelaţia care duce la
eliberarea veşnică. Acestea sunt redate în poziţiile mâinilor şi
picioarelor (mudra, sanskr.) [205].
Două texte gnostice aruncă o lumină neaşteptată asupra
subiectului în discuţie. în primul, atribuit lui loan, acesta spune
că în grădina Ghetsemani, Iisus „ne-a adunat pe toţi şi a zis:
«înainte să le fiu dat lor1, să cântăm un imn Tatălui, şi astfel să
mergem să întâmpinăm ce zace în faţa (noastră).» Aşa că ne-a
I Soldaţilor ce vor veni să-L aresteze.
! CAPITOLUL XV 367
I
spus să formăm un cerc, ţinându-ne de mâini, şi El însuşi a stat
| în mijloc“ [206], în cel de al doilea, Iisus a cântat un cântec
ţ mistic: „Universului îi aparţine Dansatorul - Amin,/ Cel ce nu
dansează nu ştie ce se întâmplă - Amin,.. Acum, dacă urmaţi
dansul Meu, vă vedeţi voi înşivă în Mine Care vorbesc..." [207] .
în afara participării simbolice ca obiect de cult în timpul
Puja, melcul marin (shank, sanskr.) e folosit în ritualurile indiene
ca producător de sunet. Perceptibil de departe, acesta inspira
groaza pe câmpul de bătălie de la Kurukshetra. „Cel mai bătrân
. din [neamul] Kuru, străbunul cel voinic, dând un răcnet ca de leu,
a suflat în melc. Atunci, melcii şi tobele mari, tobele mici, trom¬
petele mari răsunară deodată; vuietul a fost clocotitor... Sunetul
tumultuos a sfâşiat inimile celor ai lui Dhritarashtra, făcând se
răsune cerul şi pământul" [208]. Biblia menţionează prăbuşirea
zidurilor Ierihonului, când s-a suflat în trâmbiţele din com de
berbec (cap. XI C). Domnul a zis lui Iosua: „Şapte preoţi să
poarte înaintea chivotului Domnului şapte trâmbiţe de corn de
berbece; în ziua a şaptea, să înconjuraţi cetatea de şapte ori, şi
preoţii să sune din trâmbiţe... Când a auzit poporul sunetul
trâmbiţei, a strigat tare, şi zidul s-a prăbuşit" (Iosua 6:4,20).
Sunetul respectiv evocă Sunetul Primordial OM, de aceea melcul
marin e folosit în ritualurile din India şi din Tibet. în unele
experienţe yoghine, sunetul său e perceput în interior. în China
era folosit un melc marin, pentru a scoate apa din Lună, adică
rouă cerească, dar şi elementul acvatic Yin (în timp ce Yang,
Focul, era scos din Soare cu ajutorul unei oglinzi metalice).
Scoica evocă perla pe care o adăposteşte. Perla e atunci
Cuvântul, Verbul, iar după Burckhardt, acesta e sensul scoicii
figurate în firidele de rugăciune ale artei islamice. Melcul marin
este Lakshmi, Shakti a lui Vishnu. El conţine Vecia în timpul
Pralaya care separă două cicluri de manifestare ale lui Brahma,
deci conţine germenele ciclului viitor care este OM [209].
Vom încheia acest capitol cu două citate din Bhagavad-Gita.
Primul arată că venerarea Divinităţii conduce la desăvârşirea
spirituală, adică la Realizarea Sinelui: „Cinstind prin ofranda
faptelor sale proprii pe Cel de la Care au pornit toate, de către care
acest Tot a fost desfăşurat, omul dobândeşte desăvârşirea" [210].
i
!
Ir
Al doilea avertizează că în absenţa Realizării Sinelui, adică a
conexiunii cu Divinitatea, ritualistica devine formală, iar cei ce o
practică, merg pe calea pierzării: „Eu sunt Cel Care are parte de
toate sacrificiile şi numai Eu sunt stăpânul lor; deoarece ei nu Mă if
recunosc aşa cum sunt, aceştia se pierd11 [211].
NOTE
{!] Eliade, DeZalmoxis..., p. 73.
[2] Gimbutas, op. cit., p. 111.
[31 Eliade, Tratat..., p. 216; Făurari..., pp.40,196; Mitul eternei..., pp. 13-14.
|41 Jung, Amintiri..., p. 233.
[5] Costian, Adevărul..., p. 46; Yoga Spontană nr. 6, p. 11 (1996).
[6] NHL, The Gospel of Thomas, 46.27-28 (L.77).
[7| Cari Kerenyi, Eleusis: Archetypal Image of Myth and Daughter,
Schocken Books, New York, 1967, p. 80.
(8| Zoharul..., p. 1 16; Zoharll, 222b.
[9] Auboyer, op. cit., pp. 179-180. '
[ 10] Gheorghe lacomi, Sanda Nicolau, Ceahlăul în spiritualitatea românească,

Ed. Mesagerul, Cluj, 1995.
1 1 1 ] Daniel Ruzo, La historia fantastica de un descubrimento, Ed. Diana,
Mexico, 1974; Densuşianu, Dacia..., 1986; Gr. Tocilescu, Dacia înainte
de romani, Bucureşti 1880; V. Pârvan, Getica, 1926 şi Dacia, 1937; v.
i-
şi Simion Săveanu, Amintiri prin tunelul timpului, Ed. Sport-Turism,
Bucureşti, 1977, pp. 9-21.
1 12J Eliade, Mitul eternei..., pp. 17-18,23,32,64-66. !
[13] Chevalier, Gheerbrant, Dicţionar..., voi. 3, pp. 347-350.
Matsya Purana 252.2.
[14]
[15] F. Boli, Aus der Offenbarung Johannis, Hellenistische Studien zum :
Weltbild der Apokalypse, Leipzig, 1914, p. 39 sq.
[16] Jung, Kerenyi, op. cit., pp, 52, 59; apud Eranos Jahrbuch 1935, p. 105.
[17] Zimmer, Mituri.,.,p. 19.
[18] Markandeya Purana 46.21.
1 19] Capra, op. cit., p. 96.
[20] Erich Frank, Saint Augustine and Greek Thought, The Augustinian
Society,Cambridge, Mass., 1942, pp. 9-10; apuc/ Zimmer, Mituri..., p. 23.
[211 Cartea Imnurilor 1QH V.13.
[22] Efrem Şirul, Imnuri 8.16.
[23] Rig-Veda VIII 27.19. f5
[24] lacomi, Nicolau, op. cit., p. 20.
[25] Istoria lui Herodot IV.69 (trad. Al. Gr. Suţu), Tipografia Auton. Sc.
Savul, laşi, 1879, p. 89.
:
CAPITOLUL XV 369
126] Lao-Tse, Tao-Te-Ching 60.3-6, (trad. Chin Tao-Kao), pp. 74, 75.
[27] Lao-Tseu, Tao-Te-King 60.3-6, (trad. Tao Jian Wen), p. 91.
128] Sahih Al-Bukhari, vol. 4, Hadith 28; ibid., vol. 8, Hadith 840.
[29] Coranul, op. cit., Introducerea lui Isopescul, p. 49; v. şi p. 273, infra 5.
[301 Sourdel, op. cit., vol. 1 , pp. 248, 302.
[31] Jung, Kerenyi, op. tit.,p. 139.
[32] Apud Dumitriu, op. tit., p. 530.
[33] Daniel, Civilizaţia sumeriană, p. 75.
[34] Homer, Iliada I, 443-445 op. tit., p. 15.
[35] Josephus, The Antiquities... XVIII 5,2, în The Works..., p. 396.
[36] Comentariul la Cartea lui Habaccuc IQpHab XIX, 21 -XX, 1; IQS III,
4-6; apud Amusin, op. tit., p. 176.
[37] Cartea Jubileelor 1QJ II, 29-30; IV, 8-13; apud ibid., p. 178.
[381 Andronescu, op. tit., pp. 48, 156.
[40] Platon, Symposion, 210a; Plutarch, Moralia, 607b etc.
[41] Deshayes, op. tit., vol. 2, p. 70.
[42] Ovidiu, Fasti 4.183-188.
[43] Lucius Apuleius, Măgarul de aur, Ed. pentru Literatură, Bucureşti, 1968,
p. 301.
[44] Tertullianus, De baptismoS.
[45] Baring, Cashford, ilustr. p. 387.
[46] Graves, Podro, op. cit.
[47] Platon, op. tit. Timaios 119e.
[48] C. Gill, Plato, The Atlantis Story. ’Timaeus’ 17-27. ’Critias’, Bristol
Classical Press, Bristol, 1980; apud Platon, Timaios, infra 208.
[49] Satapatha Brahmana 1 9.2.29; 6.5.1 sq.; 7.2.12 si 3.1.9.
[50] Ibid., 8.2.1.17-18.
[51] Ibid., 8.8.1.15; 12.18 sq.
[52] Eliade, Mitul eternei..., pp. 32, 66-69.
[53] Zimmer, Mituri..., p. 64.
[54] Zimmer, Filozofiile..., p. 386.
[55] Sir John Woodroffe, Shakti and Shakta, Luzac & Co., Madras and
London, 1929, ed. a IlI-a, p. 5 11 .
[56] The Principles of Tantra, Arthur Avalon (Sir John Woodrpofe) editor,
London, 1914-1916, 2 vol.,pp. LXXI-LXXII.
[57] Sahih Al-Bukhari, vol. 1 , Hadith 33 1 .
[58] Sourdel, op. tit., vol. 1 , p. 202; vol. 3, p. 205.
[59] Zoharul..., p. 145; Zohar 1, 44b.
[60] Zimmer, Filozofiile..., p. 144.
|61] The Acts of Thomas, EJ. Brill, Leiden, 1962. în introducerea Dr. Klijn,
pp. 56-57, 59, se face referire la varianta greacă a textului, 26 şi 49.
[62] NHL, The Gospel of Philip, 73.15-19.
[63] The Acts of Thomas 121 op. tit.
[64] Ibid., 157.
[65] Origen, Contra Celsum 6.27.

|66| Auboyer, op. cit., p. 173.
1 671 Tertullian, De prescriptione 40.
r
!,
|68| Zoharul..., p. 74; Zohar I, 218b-219a.

[69| Sahih AI-Bukhari voi. 4, Hadith 583.
[70| Baring, Cashford, op. cit., p. 352.
1 71 1 Asvatayana Gryhasutra 1.19.
172 J Cartea lui Enoh, 46.1,2; 47.3; 48.2; 54.1; 58.1 etc.
1 73 1 De Souzenelle, op. cit., p. 30.
|74| Baring, Cashford, op. cit., p. 640.
1 75J Apudhmg, Amintiri..., p. 256. i
176 1 Sahih Al-Bukhari voi. 8, Hadith 419.
1 78] Samyutta-nikaya 2.221; apud Eliade, Mituri, vise şi mistere-, în Eseuri,
p. 307.
1 79] Swami Vimalananda, Sri Vishnu Sahasranama Stotram şi Sri Lalitambika
Sahasranama Stotram-, Swami Chidbhavananda, Sri Siva Sahasranama
i
Stotram, toate laEd. Sri Ramakrishna Tapovanam, Tirupparaitturai, 1984.
[80] B. Petriceicu Haşdeu, Cuvente den bătrâni, Ed. Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1984, voi. II, pp. 23-24; după Cărţile poporane ale românilor
în secolul XVI în legătură cu literatura poporană cea nescrisă. Studiu de
filologiă comparativă de B. Petriceicu-Haşdeu, Noua Typografie
Naţională C.N. Rădulescu, Bucuresci, 1879, pp. XXXIII-XXXIV, 25.
[81 1 Nissard, Histoire des livres populates ou de Ia litterature du colportage
depuis le XV-eme siecle jusqu’â l’etablissement de la Commission
d’examcn des livres du colportage - 30 novembre 1852, Paris, 1854,
voi. 1, pp. 187-188. i
[ 82] Zoharul..., p. 28; Zohar II, 52a.
183 j
I
Scholem, Cabala..., pp. 52-53.
1 84 j Chandogya Upanishad 6.13.
1 85 1 Chandogya Upanishad 6.8-16, unde această afirmaţie cu funcţiune de
mantra se foloseşte nu mai puţin de nouă ori (nouă fiind şi el un număr
sacru, deoarece după unii autori, corespunzător celor nouă orificii ale
corpului uman, ar exista nouă chakre).
[86] Ganapati Upanishad, Ed. Adrien Maisonneuve. Paris; ibid. în Shaiva
Upanishad Adyar 1925 sau în Kalyana, Upanishad anka, Gita Press,
Gorakhpur, 1945. i
[87] Brihad-aranyaka Upanishad 1.4.10.
188 ) Mundaka Upanishad 3.2.9.
] 89 1 Brihad-aranyaka Upanishad 4.2.4.
[90 1 NHL, The Authoritati ve Teaching.
[91 1 Yamala Tantra.
|92| A.A. Macdonell, Sarvanukramani.
|93| A. Danielou, op. cit., pp. 502-504.
[94] Barada Kantha Majumdar, Principles ofTantras, Introd., p. 38.
:
!
CAPITOLUL XV 371
[95] Patanjali, Yoga Sutra 4.1.

[96] Sahih Al-Bukhari, voi. 6, Hadith 531.
[97] H.J.D. Azulai, Debarim ’Ahadim, Livorno 1788, f.52 c/d; apud Scholem,
Cabala..., p. 86.
[98] E.A. Wallis Budge, The Gods of the Egyptian: Studies in Egyptian
Mythology: Studies in Egyptian Mythology, Dover Publications, New
York, 1969, voi. I, pp. 372-387.
[99] Apud R.T. Rundle Clark, Myth and Symbol in Ancient Egypt, Thames
and Hudson, London, 1978, p. 192.
[100] Jamblichus, Vita Pythagorae, III, Ed. Westermann, Paris, 1850.
[ 101] Porphyrius, Vita Pythagorae, 32, în Porphyrii Opuscula selecta, Ed. A.
Nauck, Teubner, Leipzig, 1886.
[102] Chandogya Upanishad 1.1.8.
[103] Mundaka Upanishad 2.2 A.
[ 104] Mandukya Upanishad 1.
[105] Rig-Veda 3.62.10.
[106] Skanda Purana: apud Kennedy, Hindu Mythology, p.345.
[107] Brihad-aranyaka Upanishad 5.14; Chandogya Upanishad 3.12.
[108] Mandukya Upanishad 12.
[ 109] Yasna IX, 2-3; apud Căluşiţă-Alecu, op. cit., p. 57.
[110] NHL, The Discourse on the Eighth and Ninth 56.17-22; 57.3-11.
[Ill] Irenaeus, AH 1.14.7-8.
[113] Ibid., pp. 39-40.
[114] Ibid., pp. 145, 205.
1 115] Zoharul..., pp. 145-146; Zohar I 44b-46a.
[116] Zoharul..., pp. 139, 141; Zohar 11, 201a; 202b.
[117] Zoharul..., p. 137; Zohar 1, 256a.
[118] Lossky, Teologia..., p. 68.
1119] Kowalevsky, op. cit., p. 26.
1 120] Alexandre Schmemann, Euharistia Taina împărăţiei, Ed. Anastasia,
Bucureşti, f. an, p. 18.
1 121 1 Ibid., p. 29.
[122] Irenaeus, AH.
1 123] Stone Merlin, Ancient Mirrors of Womanhood: Our Goddess and Heroine
Heritage, New Sibylline Books, New York, 1979, vol. 2, pp. 80-81.
[124] Eleanor Olson, The Buddhist female Deities în Nicholson, op. cit., p.95.
[125] Schmemann, op. cit., p. 199.
[126] Zoharul..., p. 132; Zohar I, 249a.
[127] Vendidad XI, 15; apud Avesta, livre sacre du zoroastrismeÿ Ed.
Maisonneuve, Paris, 1889.
[128] Platon, op. cit., Timaios 27c.
[129] Platon, Philebos 25b; Legi 887c; Epinomis 890c.
[130] Herodot, loc. cit. la |25|.
[131] Heart, op. cit.,p. 99.
1 132] Pliniţi cel Tânăr, Epistulae 10.96.

[I33| Timotheos, Perşii, v. 234 trad. C. Noica.
1 134] Euripide, Alcesta, v. 357, în Fragmentele presocraticilor, trad, C. Noica,
Ed. Junimea, Iaşi, 1974, p. 28.
1 1 35 ] Aristophanes, Broaştele, v.1032.
:
1 136| Ovidius, Metamorfoze, XI, 1, v.1-2.
|137'| Aristotelis, De sophisticis elenchis 1, 165a.
[138] Zohariil..., p. 1 19, Zohar III, 240a.
|139] Bhagavad-Gita3.H)-U.
fI
1 140] Theogonut, citat în Walter Burkert, Structure and History in Greek
Mythology and Ritual, University of California Press. Berkeley, Los JfW
Angeles and London, 1979, p. 57.
1 141 1 Zoharul..., p. 43. I
1 142] Platon, op. cit., Timaios 60c. i
1 143| Sopherim XV.6 (Ed. Higger).
1 144| Graves, Podro. op. cit.,p. 40 1 .
1 145| Eliade. Tratat..., p. 328; J.G. Frazer, Creanga de aur, Ed. Minerva,
Bucureşti. 1980, voi. l.pp. 148-149, infra1.
1 1 46 1 Eusebius, Ecclesiastical History, II, 23.5.
1 147 1 Elaine Pagels, The Gnostic Gospels, Vintage Books, Random House
Inc., New York, 1989, p. 113.
1 1 48 1 Saeki, op. cit., p. 44 (182).
1 149] Sanhedrin 99a; Berakoth 34b.
1 150| Sahih Al-Bukhari vol. 7, Hadith 484.
1 15 1 1 Herbert, op. cit., p. 150.
]152] Dowson, op. cit., p. 164.
1 153| Strabon, Geographica, VII, 3, II.
1 154| Rig- Veda 9.73; 10.90.
1 155| Brihad-aranyaka Upanishad 1 .4.6.
|156| Taittiriya Upanishad 3.10.6.
1 157| Taittiriya Upanishad 2.2.(1).
1 158] Maitri Upanishad 6.12.
]I59| Chandogya Upanishad 16.1; 16.3; 16.5.
1 160] Cf. Aitareya Brahmana, Anandashrama ed., 193 1 , 2 vol.
1 161 1 Brihad-aranyaka Upanishad 1.1.1.
[ 162] Atharva- Veda XII.2.
1 163] Chandogya Upanishad 4.16.1.
1 164| Mahabharata, Shanti Parvan 338, 52.
1 165| Chandogya Upanishad 6.4. \-5.
1 166] Bhagavad-Gita 4.25.» op. cit.
1 167| Kapisthala-katha samhita 31 .20; Satapatha Brahmana 3.7.
[ 168 1 Sumyutta-nikaya 1.1 69.
1 169| Auboyer, op. cit.. p. 306.
1 17()| Walter Burkert, Greek Religion: Archaic and Classical, Basil Blackwell, •i
Oxford, 1985, p. 286.
.
CAPITOLUL XV 373
[171] Ovidius, Metamorfozei, v. 111-112.

|
[172] Herbert, op. cit., pp. 117, 416.

[174] Helmuth M. Bottchen, Die Grosse Mutter, cap. Die Grosse Mutter,
Bienen Kdnigin-, a se vedea si Baring, Cashford, op. cit., pp. 118-120.
[175] Le V6da, Paris, 1967, p. 284.
[176] El Bokhari, Les traditions islamiques, Paris, 1917, voi. 4, p. 456.
]177] Rig-Veda 4.58.
[ 178] Chevalier, Gheerbrant, Dicţionar..., voi. 2, pp. 111-112, voi. 3, pp. 408-409.
|180] Ibid., p. 477.
[181] Mahabharata 13.849; 13.6396.
[182] Shvetashvutara Upanishad 4.1 .
[183] Goethe, Faust, II, v. 4722-4727 (trad. Ştefan Augustin Doinaş), op. cit.,
p. 183; ibid. (trad. Lucian Blaga), Ed. de Stat pentru Literatură şi Artă,
[184] Scholem, Câbala...,pp. 172-174.
] 1 85] Coranul, op. cit.. Introducerea lui Isopescul, p. 20.
[186] Sahih Al-Bukhari, voi. 4, Hadith 583.
[187] Codex Bandinus', apud Analele Academiei Române, Memorii, Secţia
istorică, seria 2, tom XVI, 1893-1894, pp. 1-335, Bucureşti, 1895.
1188] Eliade, De Ia Zalmoxis..,, pp. 1 98-200.
[189] Rig-Veda 14.1.39.
[ 191] Platon, Omul politic 269c; 270a c.
[192| Cartea Iui Enoh 14.2.
|193] Ibid. 18.16.
1 194] Ibid. 23.2.
f 195] Ibid. 18.6.
[ 196] Zoharul..., p. 85; ZoharUl, 10a.
j 197] Platon, op. cit., Timaios 34a.
[1981 Ibid., 36d.
1 199| Ibid., 40b.
[200| Ibid., 43a.
[201 1 Ibid., 90c-d.
[203] R. Tagore, L’Inde et son âme, Chitra, Bangalore, 1928, p. 69.
[204] O.C. Gangoly, Cultural Values of Indian Plastic Arts, în Prabuddha
Bharata, Mayavati, Himalayas, 1935, p. 553.
[205] Zimmer, Mituri..., pp. 145-148.
[ 206] The Acts of John 94; apud Pagels, op. cit., p. 74.
|207] Ibid. 95.16-96.42; apud ibid., p. 74.
[208 1 Bhagavad-Gita. op. cit., 1.12-19.
[209] Chevalier, Gheerbrant, Dicţionar..., voi. 1, pp. 342-343, 357-358.
[210] Bhagavad-Gita 18.46.
[2111 Ibid. 9.24.
-ii'
I
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
!
1. Al-Haj Khwaja Nazir Ahmad, Jesus in Heaven on Earth,

Woking Muslim Mission and Library Trust, Woking, 1952.
2. Anne Baring, Jules Cashford, The Myth of the Goddess,
Penguin, Harmondsworth, 1993.
3. Biblia sau Sfânta Scriptură a Vechiului şi Noului Testament.
4. Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, Dicţionar de simboluri,
voi. 1-3, Ed. Artemis, Bucureşti, 1994-1995.
5. Coranul, trad. S.O. Isopescul, Ed. ETA, Cluj-Napoca, 1992.
6. Dan Costian, Adevărul despre Yoga. Ce trebuie să ştie un i
potenţial yoghin, Ed. VALMI, Bucureşti, 1993; ibid., ed. a
Il-a actualizată, Ed. Museum, Chişinău, 1995.
7. Alain Dani61ou, Le polithâisme hindou, Buchet/Chastel,
Paris, 1975.
8. Flore Descieux, La Jumiere du Coran, La Pens6e Universelle,
Paris, 1995, pp. 92-93.
9. John Dowson, A Classical Dictionnary of Hindu Mithology
and Religion, Heritage Publ., Delhi, 1992.
10. Fida Hassnain, Dahan Levi, The Fifth Gospel, Dastgir Publ., !
Srinagar, 1988.
11. Lotus Heart, L’Avenement, Publisud, Paris, 1989.
12. Jean Herbert, Spirituality hindoue, Albin Michel, Paris, 1972.
i
13. Gr6goire de Kalbermatten, The Advent, Life Eternal Trust
Publ., Bombay, 1979.
14. Holger Kersten, Jesus lived in India, Element Book Ltd.,
Longmead, 1991.
15. Yogi Mahajan, Geeta Enlightened, Motilal Banarsidass,
Delhi, Varanasi, Madras, 1989.
r BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ 375
16. Shri Mataji Nirmala Devi, Meta Modern Era, Vishwa

Nirmala Dharma, Bombay, 1995.
17. The Nag Hammadi Library, J .M . Robinson ed ., Harper, San
Francisco, 1990.
18. Umesh C. Rai, Medical Science Enlightened, Life Eternal
Trust, London, New York, Sydney, Moscow, 1993.
19. Jose Antonio Salgado, Sahaja Yoga, Ed. Ariadna, Bacău,
1996.
20. P.T. Rajasekharan, R. Venkatesan, Divine Knowledge
Through Vibrations, Panther Publ., Bangalore, 1992.
21. Gwenael, Verez, La Mdre et la Spirituality, Publisud, Paris,
1995.
22. WJ. Wilkins, Hindu Mythology, Heritage Publ., Delhi,
1991.
• I
!
i
i
t
i
CUPRINS
Cuvânt înainte .9
Note . 17
Introducere. Cadrul istorico-geografic al Indiei antice 19
Note . .28
Partea întâi .29
I „La început era Cuvântul" .31
Note .52
II „Dumnezeu a făcut pe om după chipul Său“ .56
Note .92
III Unde se afla grădina Edenului? .97
Note 102
IV Copacul Vieţii şi al Cunoaşterii .104
Note .139
V Potopul ,143
Note 149
VI De unde venea Avram? 151
Note 153
VII Decalogul sau Legea dată de Dumnezeu .154
Note .162
VIII Minunile lui Moise .164
Note . 169
IX Toiagul-şarpe şi şarpele înfocat, de aramă .171
Note .194
X Universalitatea manifestării
Principiului de Maestru Spiritual .198
Note .214
r
XI Duhul lui Dumnezeu .216
A. Profeţii .216
B. Păstrarea secretului .219 l
C. Briza răcoroasă .224
D. Apa Vieţii .238
E. Focul şi lumina . .243
Note .254
XII Mormântul lui Moise .259
Note .264
XIII Pe urmele lui Solomon .265
Note .267
XIV Cele zece triburi pierdute ale lui Israel .268
Note .276
XV Venerarea lui Dumnezeu . .278
A. Crearea cadrului şi amenajarea lui ... .279
B. Alegerea momentului .289
C. Pregătirea locului şi a participanţilor. .296
D. Invocarea .321
E. Sacrificii şi ofrande .341
F. Alte ritualuri .360 '
Note . .368
Bibliografie selectivă .374
f
t
1
I
I
Apariţii recente în colecţia TOTEM:
Jean-Claude Kaufmann
TRUPURI DE FEMEI - PRIVIRI DE BĂRBAŢI
SOCIOLOGIA SÂNILOR GOI
Traducere din limba franceză de VIOLETA BARNA-NATHAN
Maurice Olender
LIMBILE PARADISULUI
ARIENI ŞI SEMIŢI: UN CUPLU PROVIDENŢIAL
Prefaţă de JEAN-PIERRE VERNANT
Traducere din limba franceză de ION DORU BRANA
Raymond Ruyer
GNOZA DE LA PRINCETON
SAVANŢII ÎN CĂUTAREA UNEI RELIGII
Ediţie revăzută şi adăugită, cu o prefaţă a autorului
Traducere din limba franceză de GINA ARGINTESCU-AMZA

In Lumina Bibliei Vol 1

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

In Lumina Bibliei Vol 1

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

:

Patrice Van Eersel

Ştefan Brandes-Lăţea, Luminiţa Dimulescu

Biblia este cartea cea mai citită şi, totodată,

Pentru un cititor atent devine neîndoielnic faptul că scrierile

cât mai complet posibil - despre ideile mai puţin conformiste,

Marele indianolog Heinrich Zimmer arăta că „în timpul

situaţia aceasta, descriind ca un nou început întoarcerea la puterea

I Pentru cuvintele indiene, ebraice şi arabe s-a păstrat transliteraţia din

Iată ce declara Augustin: „Ceea ce se numeşte astăzi religie

Ne apropiem de sfârşitul mileniului al doilea de la naşterea

care au aşezat statuia lui Buddha în locul crucifixului. Catedrala din

împotriva Duhului»4... Omul va fi vinovat de blasfemie pentru că,

„Dintotdeauna, căutătorii Adevărului au ştiut

Ceea ce se înţelege astăzi prin India cuprindea, odinioară, o

în sud-estul Pakistanului, la Lothal (statul indian Gujarat) şi în

o dată cu trezirea energiei subtile spirituale, Kundalini, aflată în

Pătrunderea triburilor ariene are, pe plan cultural şi spiritual,

Corpusul Scripturilor indiene vechi e alcătuit din shruti (re¬

tuală a hinduşilor, considerându-se că înglobează esenţa înţelep¬

secole (Dowson). Wilkins arată că ar data, după unii istorici, din

1Stăpân (sanskr. puţi) al Gana, alt nume dat lui Ganesha.

întemeierea de către Chandragupta <324-300 î.d.C.) a dinastiei

în vremea urmaşilor lui Asoka, concomitent cu destrămarea

sulmană, care începe în anul 1 175 sub Muhammad, sultan de

1 1J Dan Costian, Adevărul despre Yoga, Ed. Valmi, Bucureşti, 1993, p. 5.

„LA ÎNCEPUT ERA CUVÂNTUL"

„Eu sunt Alpha şi Omega... zice Domnul

„La început era Cuvântul2 şi Cuvântul era cu Dumnezeu şi

* Apokalypsis (gr.), revelaţie, descoperire, dezvăluire.

care la cină se rezemase pe pieptul lui Iisuş“ (21:20) şi căruia

* Photismos (gr.) de la phos (lumină, gr.).

admisă cu dificultate în rândul canonului [1] (ebr.1 qaneh, trestie,

De la începutul Genezei (1:3) vedem că Dumnezeu S-a ma¬

e descrisă de cuvintele: „Eu sunt Cel dintâi şi Cel de pe urmă, şi

siderat a fi o acţiune ludică, fără scopj lila, sanskr.) în formă de

* în ebraică, h final nu se pronunţă.

sunt Lumina lumii" (loan 8:12; 9:5; 1:4; 3:19; 12:35,36,46).

1 Ortografiat, după diferite sisteme de transcriere din limba chineză şi

Lui“. Contracţia esenţei lui Dumnezeu, retragerea în Sine este

amen (lat.). Identitatea Iisus - Ganesha (AUM) rezultă din Apo-

aceste elemente. Macrocosmosul poate fi descris de patru forme

i Cmx gammata (lat.).-

întâia poruncă a Decalogului, al cărui prim cuvânt este Aaokhi

neţe puteau fi aceste aserţiuni, ne putem da seama din precizarea

Studiul ştiinţific al limbilor dezvăluie o istorie a umanităţii

(hindi, marathi, gujarati, punjabi şi bengali), iar din vechea per¬

l 1 sau 1 (XX) (cap. II).

mografică ce ar fi avut drept consecinţă expansiunea excedentului

*Ultima epocă a cuaternarului.

calea Devayana (care duce la zei, sanskr.), am găsit menţiunea:

Anne Baring şi Jules Cashford arătau la rândul lor: „Se pare

cu mult înainte de afirmarea Sumeriei m epoca de bronz. Una din

l .mai ales simbolismul religios, dansurile şi instrumentele muzicale."

în continuare indicăm unele toponime dintre cele mai cu¬

11 j Robert Graves, Joshua Podro, The Nazurene Gospel Restored,

1 în Codul poştal al localităţilor.

* în continuare, publicaţia va fi desemnată prin iniţiale: JNCBRAS.

1 29 1 C.G. Jung, K. Kerenyi, Copilul Divin. Fecioara Divină, Ed. Amarcord,

[54] Mircea Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, Ed. Ştiinţifică şi

„DUMNEZEU A FĂCUT PE OM DUPĂ

„Va veni vreodată ziua când omul va desco¬

Cum ar trebui să înţelegem afirmaţia din Geneză (Facere)

Celebrul exeget al teologiei creştinismului ortodox Vladimir