Istoria Religiilor Valeriu Andreiescu 117

PRELEGEREA A 11-A

TAOISMUL (DAOISMUL)

Plan de expunere

I. TERMENUL TAO (DAO) ŞI TAOISMUL

1. TAOISMUL - SISTEM COMPLEX ŞI CONTRADICTORIU
2. DAO DE JING (CARTEA CĂII ŞI A VIRTUŢII)
3. DE LA FILOSOFIE LA RELIGIE ŞI MAGIE

II. MITOLOGIILE VECHI

1. ÎMPĂRATUL GALBEN (HUANGDI)
2. NEMURITORII ŞI ZÂNELE
3. SIMBOLURILE „CĂII” (DAO) ŞI ALE INŢIERII

III. VIAŢA LUI LAO ZI (LAOTSE SAU LAOCIUS) „DAO DE JING”

1. LAO ZI (LAOTSE): „BĂTRÂNUL MAESTRU”
2. DAO DE JING (CARTEA DESPRE „DAO” ŞI „DE”)

IV. ÎNVĂŢĂTURILE FILOSOFILOR TAOIŞTI TIMPURII

1. PRINCIPIILE TAOISMULUI TIMPURIU
a. Rolul lui Zhuangzi (citeşte: giuanţi)
b. Cele patru teme
- Tao este unitatea imuabilă şi neschimbătoare care stă la baza
multiplicităţii schimbătoare a universului
- Viaţa este cea mai mare dintre toate averile
- Viaţa trebuie trăită simplu
- Fastul şi gloria trebuie dispreţuite
2. SĂRĂCIA CREDINŢELOR RELIGIOASE CLASICE
a. Teismul (nesemnificativ)
b. Credinţa în viaţa de după moarte (adormire în eternitate)
V. CURENTE CARE RIVLALIZAU CU TAOIŞTII TIMPURII
1. CURENTE DE GÂNDIRE PRICINUITE DE CRIZA DIN SEC. IV-III Î.HR.
2. CONFUCIENII
3. LEGALIŞTII
4. MOHIŞTII

VI. DEZVOLTAREA ULTERIOARĂ A TAOISMULUI PÂNĂ LA STADIUL DE

RELIGIE
1. CELE DOUĂ ORIENTĂRI ÎN TAOISMUL MIJLOCIU
a. Orientarea elitistă filosofică spre armonia cu Dao
118 Istoria Religiilor Valeriu Andreiescu

b. Orientarea populară spre nemurirea terestră

2. CELE TREI CĂI ÎN CĂUTAREA NEMURIRII TERESTRE
a. Calea ascetică
b. Calea alchimistă
c. Calea scripturilor taoiste
3. TRANSFORMAREA DAOISMULUI ÎN RELIGIE LA ÎNCEPUTUL SEC. III
D.HR.

VII. DAOISM ŞI BUDISM

1. PĂTRUNDEREA BUDISMULUI ÎN CHINA
2. DE LA COOPERARE LA CONFLICT
3. SINCRETISMUL RELIGIOS

VIII. TAOISMUL ACTUAL

ANEXĂ: Scrierea numelor proprii chineze cu alfabet latin după sistemul Pin Yin.
 Istoria Religiilor Valeriu Andreiescu 119

TAOISMUL (DAOISMUL)

I. TERMENUL DAO (TAO) ŞI TAOISMUL

Taoismul (daoismul) este cea de a doua mare religie tradiţională a Chinei, socotită a fi
una din marile religii ale lumii.
Cuvântul „daoism” derivă de la „tao” (dao- cale, drum) şi se referă la sistemul de
gândire care a pus în centrul vieţii şi al gândirii „tao”.
Taoismul este însă un sistem foarte complex, mergând dincolo de limitele stricte ale
religiei. El cuprinde între altele:
- o ştiinţă a alchimiei;
- expediţii maritime în căutarea Insulelor Fericiţilor;
- o formă chineză de Yoga;
- cultul vinului şi al poeziei;
- orgii erotice colective;
- armate religioase care luptau pentru apărarea statului teocratic;
- societăţi secrete revoluţionare;
- filosofia lui Lao Zi (Laocius).
Confucianismul voia să restaureze societatea chineză tradiţională, intrată în criză.
Taoismul dorea cât mai puţină ordine social-politică posibil.
Taoismul poate fi descris în istoria sa şi în efectele sale asupra poporului chinez dar nu
poate fi delimitat clar ca o religie cu un anumit corp de doctrine şi rituale, precum islamul sau
creştinismul. Originile lui se pierd în ceaţa antichităţii chineze. Se ştie puţin despre
întemeietorul său, a cărui existenţă este negată de unii. Cărţile sfinte sunt mai mult o scurtă
declaraţie de filozofie poetică, decât o scriptură. Numele de daoism este luat din titlul unei
cărţi „Dao de Jing” (Cartea căii şi a Virtuţii sau Calea Naturii).
În pofida acestui titlu aparent religios, învăţătorii timpurii ai taoismului erau numai vag
teişti în credinţele lor. În primele secole ale erei creştine, taoismul fusese transformat într-o
religie completă cu zei, preoţi, temple şi sacrificii. În China modernă, taoismul este în
principal asociat cu farmece, exorcisme şi încercări magice de a prelungi viaţa. O filosofie a
naturii, o religie, un sistem de practici magice – taoismul reprezintă toate acestea.

II. MITOLOGII VECHI

1. Huangdi
După o veche cronică mitologică, Împăratul Galben (Huangdi), pe la 2500 î.Hr.,
asociat cu elementul pământ şi fabricarea mătăsii deschide era Chinei istorice. Erou
civilizatori şi vrăjitor (şaman), i se atribuie stări cataleptice, în timpul cărora vizitează
teritoriile spiritelor care călătoresc prin aer şi se culcă în gol ca într-un pat.

2. Mitologia nemuritorilor şi zânelor

Mitologia nemuritorilor se află astfel în relaţie cu vârsta de aur a Împăratului Galben,
cârmuitor drept şi înţelept. Nemuritorii (Xian) se află în raporturi misterioase cu poporul
fericit al zânelor, în aşa măsură încât uneori se confundă cu ele.
Xian ging sau tărâmul nemuritorilor este muntele (Xian Shan) sau Cele nouă Palate
(Jiu gong), probabil cele 9 piscuri ale muntelui mitic Jin Yi. Aceste tărâmuri sunt descrise
adesea ca muntoase şi simultan insulare. Cele trei Insule ale fericiţilor din mările Orientului
sunt numite Insule-munţi (San Xian Shan). Împăratul Shin Huangdi ar fi trimis în 217 î.Hr.
o expediţie în căutarea elixirului de viaţă lungă în timpul căreia 6000 de tineri ar fi pierit
înecaţi în mare.
120 Istoria Religiilor Valeriu Andreiescu

Xiwangmu, mama zânelor, i-ar fi dăruit împăratului Wudi din dinastia Han patru
piersici cu gust înmiresmat care cresc numai o dată la 3000 de ani. Ele sunt simbolul
nemuritorilor care trăiesc alături de Cei desăvârşiţi (Ren Shen) şi de sfinţi (Shen). Ei
călătoresc pe aer, mânaţi de vânt şi beau vin ceresc (Trian-Jin). Dacă par să moară uneori, la
deschiderea sicriului nu se găseşte decât un obiect simbol.

3. Simbolurile căii „dao” şi alte iniţieri

Ulterior, daoismul va dezvolta doctrine despre oamenii-zeificaţi, simboluri ale „căii” şi
garanţi ai succesului ei. Sub influenţa budismului, casta nemuritorilor se transformă într-o
ierarhie cerească. Nemuritorii continuă să trăiască pe piscurile Celor Cinci Munţi Sacri,
deveniţi loc de pelerinaj. Speranţa supremă a adeptului „căii” este să ajungă într-o zi în
preajma nemuritorilor de pe Muntele Apusului din ţara mamei zânelor, să mănânce planta
vieţii veşnice şi să bea din Fluviul de Cinabru.
Muntele şi peşterile cerului, iradiind de o lumină interioară sunt spaţiul fantastic al
călătoriei iniţiatice a adeptului, care pătrunde acolo înarmat cu amulete şi cu formule magice,
în căutarea drogului, a elixirului şi a panaceului. Intrând în adâncul muntelui, daoistul
pătrunde în el însuşi şi ajunge imponderabil (uşor, lipsit de gravitaţie).
El se desprinde de toate convenţiile, sociale şi lingvistice şi îşi modifică astfel
conştiinţa, încât se eliberează de obiceiurile şi obligaţiile căpătate. Asemenea lui Zhuang Zi,
visează că este un fluture sau este un fluture care visează că este Zhuang Zi. Lumea ar fi un
edificiu ireal, alcătuit din vise, în care fiinţele visate îl nasc pe cel care le visează.

III. VIAŢA LUI LAO ZI (LAOCIUS). „DAO DE JING”

1. Lao Zi
După legendă, fondatorul daoismului este Lao Zi care ar fi trăit în sec. VI î. Hr., deşi
filosofia fundamentală a daoismului este probabil mult mai veche. Lao Zi s-ar fi născut cu
circa 50 de ani înainte de Confucius. După surse confuciene ei s-ar fi întâlnit. Numele Lao Zi,
dat de ucenicii săi, înseamnă Bătrânul Maestru. Se spune că ar fi fost arhivar regal la curtea
dinastiei Zhou. Sătul de viaţa artificială a curţii, s-a retras şi a călătorit spre apus. Păzitorul
Porţii de nord-vest a imperiului Zhou l-a recunoscut şi nu l-a lăsat să treacă până când nu a
scris o sinteză a înţelepciunii sale, cartea Dao de Jing. Apoi Lao Zi a plecat din China într-o
căruţă trasă de doi boi negri şi a dispărut. Se ştie mai puţin despre întemeietorul daoismului,
decât despre orice alt întemeietor al unei religii mondiale.

2. Dao de Jing
„Modelul căii şi al puterii sau virtuţii” a devenit cea mai influentă carte din literatura
chineză, afară de Conversaţiile filosofice ale lui Confucius. Este o carte mică, formată din
puţin mai mult de 5000 de cuvinte, în fraze scurte, obscure şi criptice, în 81 de capitole,
traduse de obicei în versuri ca un text poetic. Ea a format obiectul a cel puţin 1000 de cărţi de
comentarii şi a fost tradusă în alte limbi de mai multe ori decât orice carte din lume, în afara
Bibliei, fiind probabil cea mai bine cunoscută dintre toate cărţile chinezeşti.
În privinţa „Cărţii despre „Dao” şi „De” se crede, în general, că a fost redactată timp de
multe secole şi a ajuns la forma ei prezentă în jurul sec. IV î.Hr. Tema cărţii este că orice
realizări omeneşti sunt absurde, mai ales guvernarea minuţioasă. După Arthur Waley, cartea
nu este mai veche de 240 î.Hr., fiind o lucrare polemică împotriva confucienilor şi legaliştilor
care doreau o ordine social-politică puternic structurată şi centralizată.
 Istoria Religiilor Valeriu Andreiescu 121

IV. ÎNVĂŢĂTURILE FILOSOFILOR TAOIŞTI TIMPURII

1. Principiile taoismului timpuriu

Credinţele taoiştilor timpurii sunt greu de stabilit. Cele două surse importante ale
taoismului dinainte de era creştină sunt Dao de Jing şi cartea Zhuang Zi intitulată după
numele autorului ei presupus, un discipol al lui Lao Zi care ar fi trăit în sec. IV î.Hr. Zhuang
Zi a strâns învăţăturile taoismului şi a încercat să convingă pe chinezi să accepte pe Lao Zi în
locul lui Confucius, ca învăţător lor principal.
A reduce însă taoismul numai la aceste două texte înseamnă a nu vedea partea
scufundată a acestui imens aisberg: esoterismul filosofic, medical şi alchimist, ca şi ritualul,
de la cel mai popular, până la cel mai elaborat.
Învăţăturile taoismului timpuriu se concentrează în cele două cărţi pe patru teme.
a) Tao este unitatea imuabilă şi neschimbătoare care stă la baza multiplicităţii
schimbătoare a universului
Tao este impulsul care dă naştere tuturor formelor de viaţă şi mişcării. Contrariile se
întâlnesc în Dao iar contrastele se armonizează. Pentru înţelepţi, dao este scopul vieţii, unirea
cu dao fiind ţinta supremă. Dao este deci izvorul, începutul şi esenţa cosmosului.
Pentru Confucius, dao era „calea universului”, providenţa, principiul de conduită.
Pentru Laocius, dao are o semnificaţie mult mai vastă, este realitatea ultimă care înglobează
toate lucrurile, absolutul, dao este invizibil, inaudibil (de neauzit), intangibil (de neatins),
imuabil (imutabil, de neschimbat), indefinibil (de nedefinit), incognoscibil (cu neputinţă de
cunoscut). Totul pleacă de la dao, există în dao, trebuie să se întoarcă în dao. El face totul,
fără să facă nimic, fără activitate. Avem de a face cu un panteism al cărui caracter tranşant nu
a fost niciodată depăşit în gândirea umană. În acest sens dao este „calea naturii”.
1. „Dao care poate fi exprimat prin cuvinte nu este permanentul dao. Numele
care poate fi numit nu este numele permanent.
2. ceea ce nu are nume este principiul Cerului şi al Pământului, ceea ce posedă
un nume este mama tuturor lucrurilor.
3. de aceea, cel care este liber de pasiuni vede (taina) minunată (a lui Dao)
iar cine are pasiuni îl vede numai în forma sa finită.
4. amândoi au aceeaşi origine dar cu numiri diferite. Împreună se numesc
adâncul cel mai adânc. De la un adânc la altul este poarta spre tot ce este
minunat” (Cartea despre Dao şi De)
Pentru a înţelege dificultăţile de traducere din chineză, iată altă versiune a versetului 2
de mai sus:
„Din cel fără nume au izvorât Cerul şi Pământul. Numai cel numit este mama care
creşte cele 10.000 de creaturi, fiecare după felul ei”.
Chiar zeii, împreună cu tot restul universului par să fi fost emanaţi din şuvoiul dao.
Deşi Dao este numit „calea” este mai adesea comparat cu un curent sau un corp mişcător de
apă, întrucât înaintează fără sfârşit şi neînduplecat. Întrucât apa roade stânca cea mai tare şi
smulge clădiri în calea ei, este inutil să lupţi împotriva lui Dao. De aceea, vechii filosofi
taoişti credeau că toate înfăptuirile şi monumentele lumii vor fi mai curând sau mai târziu
distruse de Tao.
Cele mai mari clădiri vor cădea în ruină, cunoştinţele greu câştigate vor fi înlocuite,
bogăţia va da faliment şi chiar sabia cea mai ascuţită se va toci. Din acest motiv, se cade ca
oamenii să nu lupte contra lui Dao, ci să caute a se uni cu el şi să fie călăuziţi de el. adevăraţii
daoişti trăiesc vieţi liniştite şi simple. Ei evită orice realizare în afara celei de a căuta să
înţeleagă pe dao.
b) Viaţa este cea mai mare dintre toate averile
122 Istoria Religiilor Valeriu Andreiescu

Din cauza credinţei lor în dao ca sursă a vieţii şi din cauza credinţei lor în absurditatea
realizărilor, filosofii taoişti timpurii propovăduiau că viaţa lor însăşi era cea mai mare dintre
toate averile. Toate celelalte erau osândite la ruină. Faimă, bogăţie, putere şi educaţie erau
doar iluzii trecătoare, scurte. Dacă oamenii nu sunt interesaţi în dobândirea de bunuri, putere
sau educaţie, atunci pot să dea întreaga atenţie îmbogăţirii propriilor lor vieţi. Aceasta i-a
făcut pe taoişti să caute un mijloc de a prelungi viaţa; până la urmă ei au utilizat practici
magice într-o încercare de a prelungi şi îmbogăţi viaţa.
c) Viaţa trebuie trăită simplu
Crezând că orice viaţă îşi trage obârşia din dao care în cele din urmă distruge realizările
oamenilor, taoiştii timpurii întorceau spatele civilizaţiei cu toate relele şi foloasele ei şi
căutau să trăiască pe cât de simplu cu putinţă. Filosofii taoişti considerau educaţia, bogăţia,
puterea şi familia erau toate fără valoare şi de fapt împiedicau pe oameni să trăiască.
„De aceea înţeleptul înfăptuieşte lucrurile prin nonacţiune şi realizează învăţătura
fără mijlocirea cuvintelor, atunci, toate fiinţele vor înflori iar el nu le va refuza nimic. El
creează şi nu posedă (ceea ce a creat), Face şi nu se foloseşte (de ceea ce a făcut),
înfăptuieşte lucrurile şi nu se mândreşte. Pentru că nu se mândreşte (nici o fiinţă) nu (îl)
părăseşte”. („Tao şi De”)
Cuvântul „inocenţă” caracterizează starea ideală. Ca plantele şi creaturile pământului,
oamenii inocenţi sunt mulţumiţi cu ceea ce Dao a pregătit pentru ei. Potrivit filosofilor taoişti
timpurii ar fi trebuit să fie puţină cârmuire în statul ideal. De fapt, era o axiomă a taoiştilor că
guvernarea cea mai puţină era cea mai bună.
Lao Zi este pomenit pentru cugetarea: „cârmuieşte un popor mare ca şi cum ai găti un
peşte mic”. Satul mic ar fi fost forma ideală de societate. Cel mai bun conducător este cel
care conduce cel mai puţin şi este practic necunoscut. Taoismul este paşnic nu doar fiindcă
războiul este rău, ci fiindcă este nefolositor şi risipitor. Dacă un stat mai puternic şi mai mare
ar dori teritoriul unui sat taoist liniştit, satul ar trebui pur şi simplu să se supună statului mai
mare. Pe termen lung nu va fi nici un necaz din cauza aceste supuneri şi satul va cuceri până
la urmă statul puternic prin umilinţă.
Taoiştii timpurii priveau inocenţa copilului ca un ideal spre care ar trebui să tindă omul.
Pruncul nu ştie nici o meserie şi nu are nici o ambiţie decât să trăiască; totuşi este îngrijit,
hrănit şi îmbrăcat. Slăbiciunea şi simplitatea pruncului sunt idealurile taoismului.
d) Fastul şi gloria trebuie dispreţuite
Fiindcă taoiştii erau preocupaţi să trăiască în mod natural, adică pe cât de simplu
posibil, ei dispreţuiau faima, fastul şi gloria pe care le caută majoritatea oamenilor. Ei
considerau asemenea lucruri drept cauza luptei şi neînţelegerii din societate. Dacă fiecare om
s-ar fi mulţumit să trăiască aşa cum înţelegeau taoiştii fără să caute să se ridice deasupra
altora, atunci viaţa ar fi fost aşa cum era menită să fie. Aceasta presupunea şi o condamnare a
mândriei. Exista o învăţătură chineză, poate mai veche decât taoismul că mândria invită la
nimicirea celui mândru, că arborele mai înalt decât copacii vecini va fi primul doborât de
tăietorul de lemne. De aceea, este mai bine să fii umil, mic şi nedesăvârşit decât să ieşi în
evidenţă dintre ceilalţi.
„Ca să rămâi întreg, suceşte-te!
Ca să devii drept, îndoaie-te.
Ca să ajungi plin, goleşte-te.
Fii zdrenţuros, ca să poţi fi înnoit.
Cei care au puţin, pot căpăta mai mult.
Cei care au mult sunt numai încercaţi.
De aceea Înţeleptul
Îmbrăţişează unitatea esenţială
Punând la încercare prin ea toate sub cer.
El nu se arată; de aceea, este văzut peste tot
 Istoria Religiilor Valeriu Andreiescu 123

Nu se defineşte; de aceea este deosebit.

Nu se mândreşte de ce va face; de aceea izbuteşte.
Nu este mândru de lucrarea sa, de aceea ea dăinuieşte.
El nu se ceartă şi de aceea, nimeni sub cer nu se poate certa cu el”.
Poate cel mai bun exemplu al dispreţului taoist faţă de fast, glorie, rang şi avere este
povestea lui Zhuang Zi căruia I s-a oferit postul de prim ministru de către regele Wei din
Zhou şi a răspuns:
„Îmi oferiţi într-adevăr o mare bogăţie şi o poziţie mândră; ci n-aţi văzut niciodată
boul de jertfă? Când după ce a fost îngrăşat mai mulţi ani este împodobit cu hamuri brodate
şi dus la altar, nu ar di dispus să-şi schimbe locul cu un purcel neîngrijit? Plecaţi! Nu mă
corupeţi! Prefer să mă distrez pentru plăcerea mea în mocirlă, decât să fiu un rob în mocirla
statului. Niciodată nu voi lua slujbă. Aşa o să rămân liber să-mi urmez pornirile mele
proprii”.
Povestea nu spune reacţia regelui, tratat cu asemenea dispreţ.

2. Sărăcia credinţelor religioase clasice

a.Teismul nesemnificativ
Există puţin teism în taoismul timpuriu. Dao însuşi este o forţă vagă, impersonală la
baza universului şi este mai mult o Cauză Primă decât un zeu în orice sens tradiţional al
cuvântului. În multe traduceri ale Căii şi Puterii, termenul zeu nu apare deloc iar termenul cer
apare rar. Dao nu este conceput ca o forţă căreia să i te rogi sau să-i aduci jertfe iar taoiştii
timpurii par să nu fi avut ritualuri pentru cult. De fapt, ei par să fi respins religia şi tot
echipamentul ei, ca o parte a respingerii confucienilor, care puneau mare preţ pe ritualuri.
b.Credinţa în viaţa de după moarte
Taoiştii timpurii par să se fi preocupat prea puţin de viaţa de după moarte. Una din cele
mai des pomenite povestiri despre Zhuang Zi se referă la o împrejurare de după moartea
soţiei lui. Discipolii lui au căutat să-l mângâie în perioada sa de doliu dar l-au găsit cântând şi
bătând ritmul pe un pocal de lemn. „Să trăieşti cu soţia ta”, a exclamat Hui Zi „ şi să vezi pe
fiul tău mai mare crescând până la vârsta bărbăţiei şi apoi să nu laşi să cadă o lacrimă pe
cadavrul ei- asta ar fi destul de rău. Dar să baţi toba pe un pocal şi să cânţi, asta sigur
înseamnă să mergi prea departe!” „Nicidecum” a replicat Zhuang Zi. „Când ea a murit, nu
m-am putut împiedica să fiu mâhnit de moartea ei. Curând, totuşi, mi-am amintit că ea
existase deja într-o stare anterioară, înainte de naşterea ei, fără formă sau chiar fără
substanţă; că pe când era în acea condiţie necondiţionată, substanţa a fost adăugată
spiritului; că apoi substanţa aceea şi-a însuşit formă şi că starea următoare a fost naşterea.
Iar acum, în puterea unei schimbări următoare ea a murit, trecând de la o fază la alta,
precum ciclul primăvară, vară, toamnă şi iarnă. Şi pe când ea se află astfel adormită în
eternitate, pentru mine să umblu de colo-acolo plângând şi jelind ar fi să mă declar neştiutor
în privinţa acestor legi naturale. De aceea fredonez”.
În general, taoiştii erau preocupaţi de calitatea vieţii trăită de la o zi la alta, fără mult
interes în ceruri, zei, rituale şi viaţa de după moarte.

V. CURENTE CARE RIVALIZAU CU TAOIŞTII TIMPURII

1. Curente de gândire pricinuite de criza din sec. IV-III î.Hr.

Taoismul era o parte din epoca de criză şi se destrămase din sec. IV-III î.Hr. în China.
Alţi filosofi, politicieni, învăţători aveau alte concepţii despre viaţă şi cutreierau ţara. După
Arthur Waley, „fiecare curte princiară din China era năpădită de „filosofi rătăcitori”,
fiecare la rândul său impunându-şi asupra conducătorilor stânjeniţi, declaraţiile de
activism, quietism (evlavie), moralitate, imoralitate, forţă, non-rezistenţă, individualism,
supremaţie de stat. Într-un singur lucru erau uniţi: fiecare pretindea că deţine secretul „artei
124 Istoria Religiilor Valeriu Andreiescu

de a conduce” prin care strămoşii ajunseseră puternici în trecut”. Pe lângă taoişti, trei
curente majore de gândire erau dominante pe atunci: confucienii, legaliştii, mohiştii.
2. Confucienii
Pe când taoiştii credeau că guvernarea cea mai puţină este cea mai bună, confucienii
credeau că o societate puternic ierarhizată era cea mai bună formă de organizare social-
politică. Pe când taoiştii făceau puţin uz de religia formală, confucienii credeau că ritualurile
şi ritualele religiei serveau cel puţin la unitatea poporului. În acelaşi sens, confucienii
susţineau întărirea structurii sociale prin protocol şi conduită formală, pe când taoiştii
opuneau structurii artificiale o societate şi o comportare naturală.

3. Legaliştii
„Legaliştii” sau „Realiştii” erau un grup mare fără un conducător relevant. Ei credeau
că natura umană şi situaţia Chinei din acea vreme necesitau o conducere autoritară. După ei,
natura umană tindea să fie rea şi leneşă. Oamenii urmau linia minimei rezistente. Lăsaţi în
voia soartei, oamenii ar lua hotărâri rele pentru societate în ansamblu. De aceea, cârmuirea ar
trebui să conducă folosind ceea ce occidentalii ar numi „principii machivellice”. Cârmuirea
nu trebuie să fie influenţată de moralitate sau milă. Oamenii au nevoie de dragoste sau milă,
ei au nevoie de mâncare şi locuinţe. Astfel, cârmuitorii trebuie să determine ce este cel mai
bine pentru majoritatea societăţii şi să facă paşii duri necesari pentru a realiza aceste scopuri.
Dacă asta înseamnă duritate faţă de minoritate, aşa ceva nu ar trebui să-i oprească.

4. MOhiştii
Acest grup care încerca să influenţeze guvernarea statului în sec. IV-III î.Hr. era
format din discipolii lui Mo Zi (468-390 î.Hr.). Mo Zi şi-a început cariera ca discipol al
confucianismului dar apoi şi-a format propria sa filozofie. El şi discipolii săi erau adepţii
sinismului, religia tradiţională chineză care învăţa pe oameni să se iubească unii pe alţii.
Mohiştii erau pacifişti deşi recunoşteau necesitatea auto-apărării şi acceptau construcţia de
fortificaţii.
Deşi erau probabil mulţi reprezentanţi ai acestor filosofii distincte este îndoielnic că
vreunul a influenţat serios pe cârmuitorii Chinei, afară, poate de legalişti. Totuşi, învăţăturile
taoiştilor, confucienilor şi mohiştilor au fost socotite ca idealuri pentru chinezi, într-un
eclectism ciudat, timp de mii de ani.

VI. DEZVOLTAREA ULTERIOARĂ A TAOISMULUI PÂNĂ LA STADIUL

DE RELIGIE

1. Cele două direcţii în taoismul mijlociu

Taoismul, aşa cum apare în cărţile Dao de Jing şi Zhuang Zi se preocupă în mod
fundamental de viaţa în armonie cu Dao. Ca o filozofie pură, se adresa unui grup mic de
persoane nemulţumite de complexitatea societăţii şi statului, însă probabil nu a avut niciodată
un ecou important în rândurile poporului.
Totuşi, după perioada filosofilor timpurii, taoismul şi-a dezvoltat o puternică influenţă
asupra maselor şi a fost adesea înregistrat printre religiile mai importante ale lumii. În această
perioadă nouă s-au dezvoltat două forme de daoism. Un grup urma scrierile filosofice ale lui
Lao Zi şi Zhuang Zi. Al doilea grup căuta nemurirea, nu în sensul vieţii de după moarte, cum
este propovăduită de multe alte religii, ci printr-o prelungire fără sfârşit, prin diferite
procedee.

2. Căi de căutare a nemuririi terestre

Filosofii învăţaseră pe oameni că viaţa este cea mai mare dintre toate averile şi că
persoana a cărei viaţă era armonizată corect cu Dao putea să aibă o viaţă lungă. Aceasta a
 Istoria Religiilor Valeriu Andreiescu 125

avut un ecou în rândurile chinezilor care aşteptau cu nerăbdare vârsta bătrâneţii cu relativa
tihnă şi cinstire de care ea era însoţită tradiţional în modul de viaţă chinezesc. Preluând acest
aspect al daoismului, cărturari, preoţi şi magicieni au început să caute mijloacele prin care
viaţa ar putea fi prelungită la infinit.
a) calea ascetică
Ei căutau orice mijloc posibil, incluzând reguli speciale de dietă alimentară. Unii au
ajuns să creadă că toate alimentele, mai ales cele solide erau otrăvitoare şi încercau să-şi
antreneze trupurile să trăiască numai cu foarte puţină hrană lichidă. Unii pretindeau că, până
la urmă, erau în stare să trăiască mai departe doar cu salivă şi aer. Alţii practicau postul şi
controlul respiraţiei într-un mod asemănător cu yoga indiană.
b) calea alchimistă
Încă un mijloc popular de prelungire a vieţii a ajuns să fie alchimia. Unii credeau că,
deoarece carnea moartă poate fi conservată cu sare, carnea vie ar putea fi conservată cu alte
minerale, precum aurul. Rezultatele acestor experienţe care urmăreau longevitatea pot fi
numai presupuse. Totuşi, printre chinezi nu s-a stins speranţa că nemurirea fizică poate fi
realizată. În privinţa unuia dintre conducătorii acestor mişcări, un contemporan scria: „El se
abţinea să mănânce cereale, a evitat bătrâneţea, ştia mijlocul de a ocoli moartea şi cinabrul
transmutat. Când a murit, s-a zis că fusese transformat şi că, deschizând mormântul peste
câţiva ani nu se va găsi nici un cadavru şi se vor găsi doar pălăria şi hainele lui.
Alchimştii taoişti, căutând să facă lucrarea lor magică au ajuns curând să se preocupe
de zeii care se puteau implica în acest proces. Fiindcă alchimiştii lucrau la plită, au început să
aducă jertfe zeului cuptorului. Astfel, se spune că în sec. III d.Hr., acesta a devenit primul zeu
al taoismului. Şi astfel, o filozofie care a început esenţial prin negarea zeilor personali a ajuns
la cultul propriilor săi zei.
c) calea scripturilor taoiste
În sec. II d.Hr., „Dao de Jing” fusese recunoscută oficial ca o carte clasică, pe cale de a
fi recunoscută ca scriptură de toate ramurile taoismului. Cei care căutau nemurirea fizică au
ajuns să creadă că singura cale pe care o puteau realiza era prin practicarea moralităţii şi
faptelor virtuoase faţă de semenii lor.

3. Transformarea daoismului în religie la începutul sec. III d.Hr.

În sec. II d.Hr. dinastia Han (206 î.Hr.-220 d.Hr.) a început să decadă. În această vreme
de dezordine au apărut conducători daoişti foarte populari. Unii dintre ei nu au condus doar
căutarea nemuririi fizice ci au strâns şi mari armate de adepţi şi au participat la războaie
încălcând învăţătura daoistă clasică.
Cu organizarea adusă de aceşti conducători, cu preocuparea de însănătoşire a credinţei,
de căutare a nemuririi, daoismul, prevăzut cu zei, doctrină morală, temple, preoţi, rituale
ş.a.m.d., a devenit una din religiile, dacă nu religia poporului chinez la începutul sec. III d.Hr.

III. DAOISM ŞI BUDISM

1. Pătrunderea budismului în China

Fiindcă erau legături între India şi China din timpuri foarte vechi, iar budismul din sec.
III î.Hr. devenise o religie misionară, fără îndoială că misionari şi negustori budişti au ajuns
în China încă în sec. III î.Hr. Totuşi, primele contacte ale chinezilor au fost cu ramura
Theravada a budismului care, cu accentul ei pe viaţa monastică, era prea indiană pentru a se
răspândi în China.
Apoi s-a dezvoltat budismul Mahayana, cu ritualuri elaborate şi mulţi zei, care a
pătruns în China prin misionari extraordinari, ca legendarul Bodhidharma care a adus
Dhyana (meditaţia) care a devenit Chan, versiunea spiritualizată a budismului chinez
126 Istoria Religiilor Valeriu Andreiescu

Mahayana. În China, ca şi în alte ţări din Asia, budismul mahayana a avut un impact
extraordinar asupra poporului.

2. De la cooperare la conflict
La începutul sec. IV d.Hr., budismul mahayana era o forţă pe care taoiştii trebuiau să o
ia în considerare. La început pare să nu fi fost rivalitate între cele două religii. Taoiştii au
ajutat pe budişti să traducă textele lor în chineză iar budiştii foloseau termeni taoişti, ca să
explice conceptele budiste.
Totuşi, când budismul a devenit mai popular între chinezi, taoiştii au început să-l
resimtă ca o ameninţare. Lupte violente au izbucnit între adepţii celor două religii ca să
determine cine va avea influenţă asupra diferiţilor suverani şi astfel să domine provinciile.
Într-un mod contrar naturii celor două religii, ele au devenit duşmane şi au provocat chiar
persecuţii una contra celeilalte. În sec. IX d.Hr., sub dinastia Tang, taoiştii au convins pe
împărat să persecute pe budişti pe scară mare, distrugându-le numeroase temple. Alteori,
budiştii au influenţat pe suverani să persecute pe daoişti.

3. Sincretismul religios
Lupta dintre budişti şi daoişti s-a potolit mai mult prin sincretism decât prin persecuţie.
Fiecare religie a împrumutat de la cealaltă, până când amândouă s-au asociat, împreună cu
confucianismul ca religie comună a poporului. Daoismul a preluat pe larg învăţăturile
Mahayana despre o viaţă de apoi cu cer, iad şi judecată.
Budiştii au urmat modelul lor tradiţional de infiltrare, acceptând pe zeii şi eroii
băştinaşi ai ţării în care pătrundeau, ca Bodhisattvas budişti. Taoiştii au căutat să întoarcă
noua situaţie în favoarea lor, afirmând că Lao Zi şi alţii au fost creaţi înainte de întemeierea
pământului şi erau astfel, superiori lui Buda.
Făcând bilanţul, taoiştii au preluat mai mult de la budişti decât viceversa. În sec. VI
d.Hr. taoiştii imitaseră monasticismul budist. Preoţii lor puteau trăi acum în mânăstiri iar în
unele cazuri li se poruncea să rămână celibatari. Mânăstiri de călugăriţe s-au înfiinţat pentru
femeile taoiste care optau pentru celibat. În sec. X d.Hr., forma taoismului se fixase definitiv
şi s-a schimbat puţin în următoarele zece secole.

VIII. DAOISMUL ACTUAL

Daoismul, cu latura sa religioasă dezvoltată şi cu accentul tradiţional pus pe

mijloacele de prelungire a vieţii a continuat să aibă influenţă asupra poporului de rând în sec.
XX.
Elita socială şi intelectualii chinezi au continuat să citească Dao de Jing şi alte cărţi
ale filosofiei daoiste dar tind să privească religia daoistă propriu-zisă ca potrivită doar pentru
mase.
 Istoria Religiilor Valeriu Andreiescu 127

SCRIEREA NUMELOR PROPRII CHINEZE CU ALFABET LATIN DUPĂ

SISTEMUL „PIN YIN”
VOCALE GRUPURI CONSOANE NEPERECHI
A se citeşte A ENG –ăn F–F
E se citeşte ÎĂ IAN – ien-ie H–H
în silabele în care E nu ONG - u L–L
este EN - ăn M–M
însoţit de altă vocală: N–N
Mao Zedong- ţîătu SH – Ş
I se citeşte Î, în silabele X – SI (urmat întotdeauna de i
începând cu R, ZG, C sau de U – Ü)
în care I nu e însoţit V–V
de altă vocală.
O- O
U- ü (iu)
W- u scurt
V- u

PERECHI DE CONSOANE
SONORE SURDE
LABIALE B – P(!) respiraţie reţinută P – PH cu expiraţie
DENTALE D – T(!) respiraţie reţinută T – TH cu expiraţie
GUTURALE G–K(!) cu respiraţie reţinută K – KH cu expiraţie
Moi Ji – či (!) cu respiraţie QI – CHI cu epiraţie
PARIETALE reţinută
Tari ZH – č(!) cu respiraţie CH – ČH cu expiraţie
reţinută
Moi R – J S–S
SIFLANTE Tari Z - Ţ C – ŢH
Beijing – peiči (Oraşul Pekin)
Guanzhou – kuačou (Oraşul Canton)
Dao de Jiang – tao tîă čie
Huangdi – hüati
Xian Qing – sien čhi
Xian Shan – sien şan
Jiu Gong – čiü ku
Xiwangmu – si ua mü
128 Istoria Religiilor Valeriu Andreiescu

Ren Shen – jen şăn

Zhuang Zi – čüa ţi
Zhou – čou
Wei - uei