Evangheliile gnostice.

Deslusirea marilor adevaruri ale vietii

In decembrie 1945 un taran arab a facut o descoperire arheologica extraordinara in

Egiptul central: o colectie de manuscrise initatice precrestine. Zvonurile fac nesigure
circumstantele exacte ale acestei descoperiri poate si pentru ca vanzarea lor pe piata neagra a
fost considerata ilegala. Chiar identitatea descoperitorului a ramas necunoscuta pentru multi
ani.

Pe numele sau Muhammad’ Ali, acesta a recunoscut mai tarziu ca o parte din texte s-au
pierdut pentru totdeauna, fiind arse sau aruncate in perioada in care le-a depozitat la el in casa.
Insa ceea ce ramane este remarcabil: 52 de scrieri din primele secole ale erei crestine, inclusiv
o colectie de evanghelii crestine complet necunoscute pana la momentul respectiv. In afara de
„Evanghelia dupa Toma” si „Evanghelia dupa Filip”, descoperirea incude „Evanghelia
Adevarului” ca si „Evanghelia catre egipteni” care este prezentata ca fiind „Cartea Sacra a
Marelui Duh”. Un alt grup de texte este compus din scrieri atribuite adeptilor lui Isus, cum ar
fi „Cartea secreta a lui Iacob”, „Apocalipsa lui Pavel”, „Epistola lui Petru catre Filip” si
„Apocalipsa lui Petru”.

Curand a devenit clar ca ceea ce a descoperit Muhammad’ Ali la Nag Hammadi

erautraduceri copte vechi de peste 1600 de ani ale unor documente inca si mai vechi, tratand
dintr-o cu totul alta perspectiva subiecte fierbinti din Vechiul si Noul Testament.
Manuscrisele originale fusesera scrise in greaca, limba traditionala a Noului Testament.

Varietatea larga a textelor merge de la evanghelii secrete, poeme si descrieri cvasi-

filosofice ale originii universului, pana la mituri, magie si instructiuni rituale. Irineus, episcop
ortodox al Lionului la vremea aceea (in sensul de apartinator al curentului religios care in
timp va deveni crestinismul oficial, auto-intitulat inainte de oficializare „curentul drept-
credincios”), scriind in anul 180 dupa Christos, declara ca „ereticii se falesc ca poseda mai
multe Evanghelii decat exista”.

Dupa convertirea imparatului Constantin al Romei la prima forma de crestinism

decretata realitate constitutionala a Imperiului Roman si deci de cand crestinismul a devenit
religie oficiala, aprobata si incurajata (in cel de-al patrulea secol dupa Christos), episcopii
crestini care pana atunci nu erau bine vazuti de autoritatile imperiale, acum le dadeau ordine.
Incepand din acel moment istoric, tot mai multe copii ale scripturilor gnostice au fost arse si
distruse. Dar in Egiptul central, cineva, posibil un calugar de la invecinata Manastire Sfantul
Pachomius, a luat cartile interzise si le-a ascuns de distrugere in ulciorul in care aveau sa
reziste timp de 1600 de ani.

Multe dintre scrieri folosesc terminologie crestina, purtand inconfundabila pecete a

stilului derivat din ebraica. O parte din ele sustin ca prezinta traditii despre Isus care sunt
secrete, ascunse de „cei multi”, de ochiul profan. Acesti crestini misteriosi sunt cunoscuti
astazi drept GNOSTICI, de la grecescul „gnosis”, tradus prin „cunoastere”. Insa Gnosis NU
ESTE o cunoastere preponderent rationala. Limba greaca face distinctie intre cunoasterea
stiintifica sau rationala („El stie matematica”) si cunoasterea prin observatie sau experienta
personala directa („El ma cunoaste”), care este GNOSIS. Pentru gnostici termenul de
cunoastere este similar INTUITIEI, intrucat gnosis implica un proces intuitiv de auto-
cunoastere. Si a-ti cunoaste Sinele, sustineau ei, inseamna a cunoaste natura universului si
destinul uman. Conform invatatului gnostic Teodotus, care a scris in Asia Mica intre anii 140
si 160, gnostic este o persoana care a ajuns sa inteleaga cine a fost si ce a devenit, unde se afla
si incotro se indreapta, din ce a fost slobozita, ce este nasterea si ce este re-nasterea.

Conform manuscriselor gnostice cu titlu de evanghelie, Isus cel real, care a trait aievea –
dupa cum reiese din aceste texte – vorbea in vremea sa despre iluzie si despre iluminare, nici
vorba de pacat sau cainta dupa cum il prezinta in Noul Testament crestinismul oficial (prin
vocea institutiei sale – biserica). In loc de a veni sa ne salveze de asa zisul pacat, el a venit ca
un calauzitor menit sa deschida minti si suflete, sa lumineze calea spre intelegerea
mecanismelor spiritului. Iar cand discipolul, in urma unei astfel de invataturi, atinge starea de
cunoastere, Isus nu mai este maestrul sau spiritual: cei doi devin egali – se intalnesc in spirit.

Biserica ortodoxa si cea catolica propovaduieste faptul ca Isus este Domnul si Fiul lui
Dumnezeu de-o maniera distanta: el ramane in veci diferit de restul lumii, o lume pentru care
a venit ca sa o „mantuiasca”. Evanghelia gnostica dupa Toma ne spune ca din momentul in
care Toma il recunoaste pe Isus in el insusi, acesta, Isus, ii dezvaluie faptul ca amandoi sunt
de-o mama, avand acelasi „izvor”. Isus ii transmite: „Nu sunt maestrul tau. Intrucat te-ai
adapat din torentul involburat ce vine dinspre mine catre tine, ti-ai potolit setea. Acela care
‘bea’ din gura mea devine ce sunt eu iar eu voi deveni ce este el si misterele vietii ii vor
aparea in fata ochilor.”

Gnosticii recurg necontenit la propria lor experienta de cunoastere – gnoza lor – pentru
a revizui si transforma traditiile anterioare in numele unei maturitati spirituale permanent
actualizabile.

„Evanghelia dupa Filip” – o renumita scriere gnostica descoperita la Nag Hammadi –

respinge viziunea care interpreteaza invierea literal: „Cei care spun ca mai intai vor muri si
mai apoi se vor ridica, gresesc.” In loc de aceasta, „ei trebuie sa primeasca invierea cat timp
sunt inca in viata”. Autorul precizeaza ca, intr-un anumit sens, „este necesar sa invii IN
ACEST TRUP din moment ce totul exista in el”.

Precum in cercurile artistice din zilele noastre, gnosticii considerau ca inventia creativa
originala este semnul cuiva devenit viu din punct de vedere spiritual. In acest sens, fiecare
dintre discipolii gnostici intelegea sa-si exprime propriile perceptii, revizuind si transformand
ceea ce fusese invatat. Cine nu facea decat sa repete cuvintele invatatorului era considerat
imatur.

Episcopul Irineus al bisericii crestine timpurii se plange ca „fiecare dintre ei produce

zilnic cate ceva nou, pe masura iscusintei sale; caci nici unul dintre ai lor nu este considerat
initiat (sau matur) daca nu da la iveala vreo uriasa plasmuire!”. Cel mai jignitor din punctul
sau de vedere este ca „nimic nu le sustine scrierile in afara propriilor intuitii”. Daca sunt
contestati „ei fie mentioneaza simple sentimente umane care ii calauzesc, fie se refera la
armonia care se poate vedea in Creatie”.

Matei relateaza ca atunci cand Isus vorbea in public, el o facea in parabole. Cand
discipolii l-au intrebat asupra motivului, el a raspuns: „Pentru ca voua v-a fost dat sa
cunoasteti tainele Imparatiei Cerurilor iar lor nu le-a fost dat.” Potrivit gnosticilor, discipolii
au pastrat secreta o buna parte din invatatura ezoterica a lui Isus: acestia au predat-o numai in
particular, anumitor persoane care s-au dovedit mature din punct de vedere spiritual si prin
urmare calificate pentru „initierea in gnoza” – altfel spus, in cunoasterea tainelor.
 Invatatorul gnostic Valentinius (anii 150 dupa Christos) sustinea ca, pentru inceput, a
deprins invatatura secreta a lui Pavel. Apoi a avut experienta unei viziuni personale care a
devenit sursa propriei sale gnoze. El a vazut un copil nou nascut si cand a intrebat cine ar
putea sa fie, copilul a raspuns: „Eu sunt Logosul”.

Marcus, un elev al lui Valentinius care a mers la fel de departe ca invatatorul sau si a
devenit el insusi invatator povesteste cum a ajuns sa aiba propria sa experienta de cunoastere.
El spune ca o prezenta feminina i-a dezvaluit adevaruri despre care prezenta sustinea ca nu le
mai dezvaluise nimanui altcuiva, fie om sau divinitate. Prezenta i-a spus: „Doresc sa-ti arat
Adevarul insusi, caci eu sunt cea care l-am adus de sus ca tu sa-l poti vedea fara vãl si sa-i
intelegi frumusetea.”

In schimb, in sanul bisericii catolice, diversitatea invataturilor era considerata aproape

fara exceptie semnul distinctiv al ereziei. Pentru a preintampina diversitatea experientelor si
pentru a uniformiza diferentele de optica si de abordare, Irineus recomanda invariabil
recurgerea la traditie, adica la viziunea consfintita de biserica intemeiata si organizata la
Roma. In „Apocalipsa lui Petru”, probabil printre cele mai tarzii scrieri descoperite la Nag
Hammadi (datand din anii 200-300), Christos ii explica lui Petru ca „aceia care se
autointituleaza episcopi si diaconi” sunt in realitate „canale fara apa”. Desi „nu inteleg
misterul”, ei „se lauda ca misterul le apartine doar lor”.

Toti crestinii admiteau in principiu ca numai Christos insusi sau Dumnezeu poate fi
sursa ultima a oricarei autoritati spirituale. Intrebarea care se pune este si era: CINE
ADMINISTREAZA O ASTFEL DE AUTORITATE?

DUMNEZEU Evangheliile gnostice. Deslusirea marilor adevaruri ale vietii

Valentinius si adeptii sai au oferit un raspuns cu grad mare de universalitate: oricine

vine in contact personal, nemijlocit, cu „Cel ce este Viu”. Ei sustineau ca numai experienta
proprie ofera criteriul ultim al adevarului, precumpanind asupra oricarei marturii indirecte si
oricarei traditii! Ei pretuiau orice forma de inventie creativa ca dovada a faptului ca persoana
respectiva a devenit vie spiritual. Conform acestei viziuni, structura autoritatii in randul „celor
vii” nu poate fi niciodata fixata intr-un cadru institutional. Ea poate fi organizata doar dupa
modelul universal, in care este si ramane spontana, carismatica si deschisa.

Diametral opusa cu invatura gnostica, cea crestin-oficiala a legitimat o ierarhie de

persoane prin a caror autoritate ar urma sa se apropie de Dumnezeu toti ceilalti. Fata de
aceasta oranduire instituita de biserica, invatatura gnostica era potential subversiva: ea
pretindea sa ofere fiecarui initiat o cale de acces direct la Dumnezeu, o cale personala, care nu
apeleaza la intermediari din afara.