ELABORAREA ÎNVĂTĂTURII DE CREDINTĂ ' ' În primele opt secole, atunci când s-a întâlnit cu filozofii greci

şi cu spiritualităţile Orientului Mijlociu, creştinismul a trebuit să se definească. Marii autori creştini din
această perioadă, Părinţii Bisericii, oferă o capacitate de sinteză care după aceea nu a mai fost întâlnită
decât arareori. Ei sunt preoţi - mulţi dintre ei au fost episcopi - care au dat formă liturghiei euharistice
sau 78. În sens etimologic: „principiul unic". 79. P. Evdokimov, L'Artde ficone, theologie de la beaute,
Paris, Desclee de Brouwer, 1 970, p. 210. 56 RELIGIILE LUMII au contribuit la imensa creaţie imnografică
produsă atunci; au comentat pe larg Scriptura pentru popoarele lor şi au dezvoltat gândirea pe baza
credinţei; mulţi dintre ei au avut o activitate socială deosebită, afirmând că pământul nu aparţine decât
lui Dumnezeu; mulţi dintre ei, de asemenea, au apărat, chiar cu preţul vieţii lor, independenţa Bisericii
faţă de Imperiul pretins creştin. Pătrunşi de taina pascală, ei au răscolit gândirea indo-europeană
insistând pe dialectica creatului şi necreatului, precizând tema persoanei în comuniune şi unitatea în
Hristos a divinului cu umanul fară separaţie şi fară amestec. În decursul secolului al IV-lea, Biserica a
trebuit să facă faţă unei erezii majore, arianismul (legat de numele unui teolog din Alexandria, Arie).
Această erezie care, simplificată, s-a ivit deseori în istoria creştinismului, îl simplifica şi atrăgea mulţimile
care veneau la biserică - dar arareori la botez - prin conformismul politic, de după „convertirea" lui
Constantin. Pentru Arie, Isus, chiar dacă ilustra apogeul umanităţii, era considerat numai o creatură,
receptacul al Cuvântului, el însuşi principiu creat al Universului. Reunit pentru a răspunde acestei sfidări,
primul sinod ecumenic a adunat la Niceea, în anul 325, mai bine de trei sute de episcopi, veniţi din toată
lumea creştină. El afirmă sau, mai degrabă, reaminteşte unitatea fundamentală, ontologică a lui Hristos
şi a Tatălui său - „Eu şi Tatăl una suntem": Fiul este homoomios, „consubstanţial" Tatălui, este Cuvântul
veşnic Care S-a întrupat, acoperind distanţa dintre Dumnezeu şi om prin iubirea lui. Pentru a echilibra şi
a completa dogma de la Niceea, Părinţii capadocieni, Vasile cel Mare, prietenul lui, Grigorie de Nazianz,
şi fratele lui mai mic, Grigorie de Nyssa, au realizat o lucrare foarte anevoioasă. Ei au sugerat taina
Persoanei la cel mai înalt nivel, acela al existenţei divine (şi deci în omul înrădăcinat în Hristos, ca bază şi
ca proiect). Ipostasul (adică persoana în sens teologic, şi nu psihologic) se naşte din antinomia şi
complementaritatea unităţii şi a deosebirii. În Dumnezeu este „un mod de existenţă" unic al esenţei, al
cărei izvor este Tatăl. În anul 38 1, primul sinod de la Constantinopol, considerat mai târziu al doilea
sinod ecumenic (nu reunea decât episcopatul răsăritean), a condamnat definitiv arianismul şi în special
ultima sa formă, care nega divinitatea Duhului Sfânt. Lucrul acesta este sugerat într-un limbaj nu
speculativ, ci de slavă liturgică, aşa cum o fa.cuse Sfântul Vasile cel Mare în lucrarea sa Tratat asupra
Sfontului Duh. În anul următor membrii sinodului au trimis episcopilor din Apus, reuniţi la Roma, o
scrisoare sinodală în care acea „distincţie-identitate" a esenţei una şi a celor trei Persoane era afirmată
cu claritate. „Credo"-ul de la Niceea a fost deci completat de acest nou sinod. Aşa s-a constituit Crezul,
numit niceo-constantinopolitan, care, pentru majoritatea creştinilor, rămâne şi astăzi expresia
privilegiată a credinţei lor: CREŞTINISMUL 57 Cred într-Unul Dumnezeu, Tatăl Atotţiitorul, Făcătorul
cerului şi al pământului, al tuturor celor văzute şi nevăzute Şi într-unul Domn Isus Hristos, Fiul lui
Dumnezeu, Unul-Născut, Care din Tatăl S-a născut mai înainte de toţi vecii, lumină din lumină,
Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut, iar nu la.cut, Cel de o fiinţă cu Tatăl, prin Care
toate s-au la.cut; Care pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire S-a pogorât din ceruri şi S-a
întrupat de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria şi S-a la.cut om; Şi S-a răstignit pentru noi în zilele lui
Ponţiu Pilat, şi a pătimit şi S-a îngropat; Şi a înviat a treia zi, după Scripturi; Şi S-a înălţat la ceruri şi şade
de-a dreapta Tatălui; Şi iarăşi va să vină cu slavă să judece viii şi morţii, a Cărui Împărăţie nu va avea
sfârşit; Şi întru Duhul Sfânt, Domnul de viaţă Făcătorul, Care din Tatăl purcede, Cel ce împreună cu Tatăl
şi cu Fiul este închinat şi slăvit, care a grăit prin prooroci. Într-una, sfântă, sobornicească şi apostolească
Biserică; Mărturisesc un Botez spre iertarea păcatelor; Aştept învierea morţilor Şi viaţa veacului ce va să
vie. Amin. Din secolul al V-lea, noua etapă a elaborărilor patristice în domeniul hristologiei se centrează
pe divino-umanitate, adică pe unirea divinului cu umanul în Hristos. Reprezentanţii Şcolii din Antiohia
insistau pe umanitatea lui Isus, cei ai Şcolii din Alexandria, pe divinitatea lui. Primii vedeau în Hristos în
special pe Adam cel de pe urmă, Omul desăvârşit, care devine, prin insuflarea Duhului, templul
divinităţii. Exista aici riscul unei „împreunări" nesigure, mai ales morale, Între divin şi uman. La
Alexandria, Sfântul Chirii (376/380- 444), adevărat „faraon" al Egiptului creştin, aspru şi şiret, dar teolog
desăvârşit, sublinia că subiectul umanităţii lui Hristos este o Persoană divină. Pe Cruce Dumnezeu a
suferit moartea în trup: concepţie tainică a umanităţii lui Hristos, îndumnezeit de focul divinităţii şi deci
cu adevărat îndumnezeitor pentru noi. Exista riscul unei înecări a umanităţii de către divinitate, al unei
îndumnezeiri unilaterale care acordă prea puţină însemnătate libertăţii creatoare a omului. O sinteză
Între Antiohia şi Alexandria s-a realizat cu ocazia sinodului de la Efes, în care Biserica a văzut, cu oarecare
detaşare, un al treilea sinod ecumenic. Condus cu asprime, în 43 1, de către Chirii, care a refuzat să-i
aştepte şi pe reprezentanţii Antiohiei, sinodul acesta a condamnat gândirea nesigură şi subtilă a
arhiepiscopului de Constantinopol, Nestorie. Acesta refuza să o numească pe Maria „Maica lui
Dumnezeu", Theotokos, şi nu vedea în ea, într-o perspectivă antiohiană radicalizată, decât pe mama
omului Isus. Sinodul a proclamat-o pe Maria Theotokos, într-o perspectivă în întregime hristologică:
Persoana Cuvântului este subiectul copilului de la sânul, apoi din braţele Fecioarei. Doi ani mai târziu,
antiohienii au acceptat această definiţie, precizând deplina umanitate a copilului. 58 RELIGIILE LUMII
Opoziţia faţă de „nestorianism" a dus la un exces invers. După moartea Sfântului Chiril al Alexandriei,
care folosea deja acest vocabular, dar cu multă claritate, teologii egipteni au afirmat natura unică a lui
Hristos, iar acest „monofizism", într-o primă etapă, îl izola pe Hristos de ceilalţi oameni şi îneca, de parcă
ar fi fost o picătură de parfum, umanitatea sa în oceanul divinităţii sale. Răspunsul a fost dat de al
patrulea sinod ecumenic, care s-a reunit, la Calcedon, în anul 45 1 şi a fa.cut posibilă cea mai fructuoasă
colaborare dintre creştinătatea din Răsărit şi cea din Apus. Papa Leon I a trimis o scrisoare hotărâtoare şi
sinodul a exclamat: „Petru a vorbit prin gura lui Leon!"; acest lucru nu a împiedicat sinodul să examineze
liber problema, considerând „tomul" (mesajul) lui Leon un document important, dar nu definitiv. Până la
urmă, formulele latine au fost induse în definiţie; fiecare natură a lui Hristos, divină şi umană, îşi
păstrează proprietăţile, dar accentul este pus în mod simultan pe unitatea personală a lui Hristos. Astfel,
acea „distincţie-identitate" esenţă-ipostas, devenită fundamentală în limbajul trinitar, era introdusă în
hristologie. Respectând Taina, definiţia de la Calcedon nu spune ce este unirea în Hristos a umanităţii şi
divinităţii, ci precizează doar ceea ce nu este această unire. Cele patru adverbe care o sugerează încep,
fiecare, prin prefixul de negaţie a: asynchytos - „neamestecat, de neconfundat"; atreptos, „neschimbat";
adiairetos, „de neîmpărţit"; achoristos, „de nedespărţit". Nici Dumnezeu împotriva omului sau
absorbindu-l; nici omul împotriva lui Dumnezeu sau despărţindu-se de el; ci divino-umanitatea care face
posibilă, în Hristos, împărtăşirea oamenilor din modul de existenţă divin, căci Hristos, „consubstanţial"
Tatălui şi Duhului Sfânt în divinitatea sa, este „consubstanţial" oamenilor în umanitatea sa . . „Noi
mărturisim toţi în mod unanim un singur şi acelaşi Fiu, Domnul nostru Isus Hristos, Acelaşi desăvârşit în
dumnezeirea lui şi Acelaşi desăvârşit în umanitatea lui, Acelaşi Dumnezeu adevărat şi om adevărat,
suflet spiritual şi trup consubstanţial Tatălui după dumnezeirea Lui, consubstanţial nouă, tuturor, după
umanitatea Lui, [ ... ] unul şi acelaşi Hristos, Fiu, Domn, Unul născut, recunoscut în cele două naturi
neamestecat, neschimbat, neîmpărţit, nedespărţit, fără ca unirea să înlăture cu ceva deosebirea
naturilor, ci fiecare păstrând modalitatea proprie de a fi şi întâlnind-o pe cealaltă într-o unică persoană,
sau unic ipostas [„ . ] care este Unicul şi Acelaşi Domn Isus Hristos, Fiul, Unul născut, Dumnezeu
Cuvântul. .. Reacţia faţă de sinoadele de la Efes şi Calcedon a provocat schisme majore în Răsăritul
creştin, care abia în zilele noastre încep să dispară. „N estorianismul", mai apropiat de izvoarele
antiohiene decât de Nestorie însuşi, a fost adoptat de Biserica Persiei, care în felul acesta nu a mai putut
fi bănuită de vreo colaborare cu „romanii". Umanist, dar de un umanism deschis, „nestorianismul" a dat
mari mistici, ca Isaac Sirul şi Ioan de Dalyatha - influenţa lor asupra sufismului care lua CREŞTINISMUL 59
naştere a fost foarte importantă -, şi mari literaţi - după cucerirea musulmană, aceştia au jucat un rol
important în prima civilizaţie arabă, traducând corpusul scrierilor filozofice şi ştiinţifice greceşti. „Biserica
Răsăritului" se angajează atunci într-o uimitoare aventură misionară, respectând totuşi culturile locale,
în inima Asiei, ajungând până în Tibet, în China şi în Mongolia. Această expansiune a fost zădărnicită în
secolul al XIV-lea de persecuţiile lui T amerlan. Biserica nestoriană nu mai vieţuieşte astăzi decât în
Orientul Mijlociu, în special în Irak, şi în Statele Unite, în urma emigrărilor masive din aceste părţi.
Studiul ei asupra lui Hristos, care pleacă de la omul desăvârşit la Cuvântul întrupat, ar putea fi important
pentru dialogul cu iudaismul şi cu islamul. Dimpotrivă, separarea dintre „calcedonieni" şi „ne-
calcedonieni" mai mult sau mai puţin, tot mai puţin „monofiziţi", se face în interiorul Imperiului romano-
bizantin. Rezultat al impactului a două sisteme conceptualiste, cuvântul phjsis desemna, pentru
monofiziţi, viaţa divino-umană a lui Hristos, în unitatea Lui, şi nu natura divină sau natura umană.
Particularitate armeană, siriacă sau coptă în faţa elenismului; răscoala săracilor împotriva fiscalităţii
bizantine şi a marilor proprietari care vorbeau greceşte, toate acestea expli� ă consolidarea bisericilor
ne-calcedoniene în Armenia, Siria, Egipt, Etiopia. In ce priveşte biserica din India de Sud, aceasta avea să
treacă, din raţiuni de pur oportunism, de la nestorianism la monofizism, ceea ce dovedeşte caracterul
din ce în ce mai superficial şi mai social al acestor schisme. Într-o zi totul va ajunge să se completeze.
Într-o a treia fază, elaborările care au urmat Sinodului de la Calcedon constituie un fel de explorare a
divino-umanităţii. Dialectica unităţii şi a dualităţii în Hristos - împăraţii, până la sfârşitul secolului al VII-
lea, au favorizat tematica unităţii în dorinţa de a-i ralia pe monofiziţi, care puteau deschide porţile
musulmanilor, în timp ce Biserica insistă, împotriva acestor compromisuri, pe dualitatea şi deplina
realitate u�ană ale lui Hristos. Cel de-al cincilea sinod ecumenic (Constantinopol II, 533) reia aceste
elaborări şi, sub influenţa unui mare împărat şi teolog în acelaşi timp, Iustinian, insistă asupra unitătii lui
Hristos. Una dintre aceste afirmatii fundamentale este că ' ' subiectul umanităţii lui Hristos este Cuvântul
preexistent. Cuvântul se naşte în mod uman, cunoaşte ispitirea, suferă Patimile şi moartea, aşa încât în
el are loc un imens schimb de vieţi („împărtăşirea idiomurilor"). T oare acestea implicând faptul că
persoana în comuniune constituie izvorul şi fundamentul fiinţei, şi nu conţinutul ei. În acelaşi timp,
sinodul a respins ispitele unui elenism orientalizat, cu iz gnostic, care putea fi observat în unele dintre
ipotezele lui Origene, mare teolog din secolul al III-lea, ipoteze înăsprite şi sistematizate de discipolii lui.
Astfel sunt confirmate solemn bazele unei antropologii şi ale unei cosmologii biblice: creaţie, ex nihilo,
consistenţa proprie a creaturii, bunătate fundamentală a 60 RELIGIILE LUMII materiei menită a fi
transfigurată, şi nu volatilizată. Sinodul afirmă, de asemenea, caracterul ireductibil al libertăţii umane şi
deci refuză o „apocatastază" (mântuire universală) de neînlăturat. În-truparea dă naştere unei
antropologii unitare: „Un trup fară suflet nu este un trup, nici un suflet fară trup."80 Sufletul este
nemuritor nu prin el însuşi, ci prin puterea Învierii, fagăduită şi trupului. Răul nu este materialitatea,
frumuseţea şi inteligenţa care scaldă cosmosul apar ca un argument major împotriva spiritualismului şi
dualismului de orice fel. În schimb, aşteptarea unei mântuiri universale care caracterizează gândirea lui
Origene, certitudinea lui că Dumnezeu este îndelung răbdător pentru eliberarea fiecărui suflet au fost
asumate de înalta spiritualitate patristică, înainte şi după acest sinod, atât în Răsărit (de la Grigorie de
Nyssa la Ioan Scărarul şi Isaac Sirul), cât şi în Apus (în special la Ambrozie al Milanului, dar deloc la
Augustin, care îi dispreţuia pe cei „milostivi") . Condamnată ca fiind un automatism al mântuirii, intuiţia
origeniană a fost reluată ca rugăciune şi nădejde. Mântuirea universală devine sarcina celor mai mari
sfinţi, care ştiu că nu te mântuieşti singur, ci în imensa comuniune a omenirii înviată în totalitate. Sfântul
Isaac Sirul, un călugăr originar de pe malurile arabe ale Golfului Persic, pentru foarte scurt timp episcop
de Ninive pe la anul 670, în Biserica siriacă nestoriană81, subliniază că Dumnezeu nu poate crea un iad,
că El nu poate să dea decât iubire. Desigur, „iubirea acţionează în două feluri diferite: ea devine
suferinţă la unii şi bucurie la altii"82, dar noi trebuie să fim atenti, atât pentru noi însine, cât si pentru
toţi, la irezistibila lucrare a Învierii: „Ce este gheena în faţa harului Î�vierii?"83 Evocând parabola fiului
risipitor şi pe aceea a lucrătorului din ceasul al unsprezecelea, Isaac exclamă: Unde este dreptatea lui
Dumnezeu? În aceea că noi eram păcătoşi şi Hristos a murit pentru noi [ . .. ]. Oh! minune a bunătăţii
Creatorului nostru! [„ .] Oh! nemăsurată bunătate pe care a învestit-o pentru a crea din nou existenţa
noastră de păcătoşi [ ... ]. El îl ridică pe acela care l-a ofensat şi l-a insultat [ . . . ]. Păcatul este că nu
înţelegem harul Învierii. Unde este iadul, care să ne poată atinge? Unde damnarea care ne speria până
acolo încât învingea bucuria iubirii lui Dumnezeu? Ce este infernul în fata harului Învierii, atunci când el
ne va scoate de sub blestem, când va da acestui tr�p nevrednic veşmântul vredniciei, când va ridica la
slavă pe omul căzut în iad?84 80. Iustinian, Epistolă către Menas, PG 86, 953 A. 81. Traduse în greacă în
secolul al XI-lea, Tratatele ascetice ale Sfântului Isaac s-au răspândit în întreaga lume ortodoxă
calcedoniană. 82. Isaac le Syrien, Traites asdtiques (trad. fr.), în CEuvres spirituelles, Paris, Desclee de
Brouwer, 1 993, traite 84, p. 415. 83. Id„ tratatul 60, p. 325. 84. Id„ pp. 324-325. CREŞTINISMUL 61
Sfântul Isaac se ruga „chiar şi pentru şerpi, chiar şi pentru demoni"85. Începând cu anul 638, Imperiul
face eforturi disperate să-i apropie pe monofiziţi. Au fost impuse pentru aceasta unele compromisuri
doctrinale: „monoenergismul", apoi „monotelismul" - o singură lucrare sau o singură voinţă, divină
bineînţeles, în Hristos. Împotriva acestor concepţii care compromit deplina umanitate a lui Isus şi deci
deplina umanitate a omului se ridică Sfântul Maxim Mărturisitorul (580-662), poate cel mai mare dintre
Părinţii Bisericii. Născut, se pare, în Golan, călugărit de foarte tânăr, el fuge de invazia perşilor la
Cartagina şi apoi la Roma. Organizează, în 649, sinodul de la Lateran, care mărturiseşte două voinţe,
divină şi umană, în Hristos, căci acesta „voia şi lucra mântuirea noastră în mod divin şi uman în acelaşi
timp". Arestat, exilat, apoi judecat şi condamnat, în 662, i se smulge limba şi i se taie mâna dreaptă.
Moare la 13 august, în acelaşi an, într-o fortăreaţă din Caucaz, unde fusese surghiunit. El a realizat în
Răsărit sinteza epocii patristice, dar în strânsă legătură cu Apusul -papa Martin I a fost arestat în aceeaşi
perioadă şi a murit deportat la anul 655. Ştiind să echilibreze sensul oriental al unităţii lui Hristos cu
sensul occidental al dualităţii sale, Maxim Mărturisitorul, am putea spune, a fundamentat teologic
caracterul ireductibil al libertăţii. Meditând asupra agoniei lui Isus, el arată că voinţa umană a acestuia
nu se întemeiază pe voinţa Tatălui, şi cu atât mai puţin se opune ei, ci aderă la ea cu o iubire dureroasă.
Dumnezeu, în Hristos, suferă omeneşte toate agoniile noastre, în aşa fel încât umanul asumat de Cuvânt
să participe activ la triumful asupra morţii. Omul este libertate. Dar libertatea lui „gnomică" (libertate de
alegere), individuală, blocată de philautia (egocentrism) , învesteşte în „patimi", orgoliu şi aviditate care
iau naştere din „teama ascunsă de moarte"86, elanul profund al spontaneităţii sale sau „libertate
naturală", care nu se poate desăvârşi decât în comuniune. Prin existenţa Lui iubitoare şi jertfelnică (ea
nu schimbă fiinţa, ci modul de a fi al umanităţii ei), Isus restaurează această „libertate naturală" şi, fară
să o contrazică vreodată, încearcă să înduplece, să atragă libertatea noastră individuală: prin kertosis,
prin Crucea sa, ultimă dovadă a „iubirii sale nebune". În anii 680-68 1, sinodul al şaselea ecumenic,
reunit la Constantinopol, este, ca şi sinodul din Calcedon, rodul unei autentice colaborări a Bizanţului cu
Roma. Sinodul înscrie în definiţiile lui gândirea lui Maxim Mărturisitorul. El mărturiseşte existenţa în
Hristos a două voinţe sau acte volitive naturale şi a două lucrări naturale, de nedespărţit, de neschimbat,
de neconfundat [ ... ]. Cele două acte volitive narurale nu sunt opuse - fie 85. Id. , tratatul 81, p. 395. 86.
Sfântul Maxim Mărturisitorul, Rdspunsuri către Talasie, 61, PG 90, 633. 62 RELIGIILE LUMII să nu ajungă
niciodată aşa! -, ci actul de voinţă uman aderă la actul divin de voinţă, căruia nu-i este contradictoriu,
nici nu i se opune, ci i se încredinţează [ ... ] . Noi slăvim în Acelaşi Domn Isus Hristos pe adevăratul
nostru Dumnezeu, două energii naturale de nedespărţit, de neschimbat, de neconfundat, adică energia
divină şi energia umană. Aşa cum spunea papa Leon: ,,Agit enim utraque forma [ ... ] ", şi una, şi cealaltă
natură vor şi lucrează ceea ce le este propriu în comuniune una cu cealaltă. După cum se vede, este
vorba despre o amplificare a dogmei din Calcedonia, ale cărei adverbe negative sunt reluate de câte
două ori. Faptul că „voinţa" şi „energia" relevă „natura" pune în evidenţă transcendenţa Persoanei.
Umanitatea lui Hristos conţine toată realitatea Sa. Este o reluare a tradiţiilor antiohiană şi latină, pentru
a echilibra concepţia alexandrină care se impusese la sinodul precedent. În dialectica elaborărilor
sinodale, sinoadele al cincilea şi al şaselea s-au adunat ca să afirme cu hotărâre: Cuvântul s-a fa.cut trup,
Hristos este Dumnezeu adevărat şi om adevărat. În secolele al VIII-lea şi al IX-iea, lupta împotriva
imaginii, dusă de împăraţii „iconoclaşti" cu sprijinul unei părţi a clerului, traduce dorinţa unei secularizări
antimonahice, icoana îndemnând la o aspiraţie ascetică ce riscă să îndepărteze importante angajări
sociale. Rod al unor complexe elaborări, al şaptelea sinod ecumenic, reunit la Niceea, ca şi primul, în
anul 787, a confirmat şi a justificat legitimitatea imaginii şi a venerării ei. Principalii apărători ai
icoanelor, în special Ioan Damaschinul şi Teodor Studitul, au subliniat că la baza ei stă Întruparea:
Cuvântul este şi Chipul consubstanţial al Tatălui, el nu numai că s-a fa.cut auzit, dar s-a fa.cut şi văzut: Ce
era de la început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit şi mâinile noastre au pipăit despre
Cuvântul vieţii, I Şi Viaţa s-a arătat şi am văzut-o şi mărturisim şi vă vestim Viaţa de veci„ . (1 Ioan 1, 1-2).
Pentru Ioan Damaschinul, pe care imperiul musulman îl apăra de persecuţiile bizantine, fapt pentru care
el nu se jena să-l critice cu asprime pe Mahomed, consecinta ultimă a Întrupării este sfintenia materiei:
„N u ador , , materia, ci pe Creatorul materiei care pentru mine s-a fa.cut materie. "87 Această afirmatie
stă la baza constituirii unei arte crestine, posibilitatea de a slefui ' ' ' materia după chipul Celui care a
şlefuit-o pentru a lua Trup de la ea. Or, locul unde lumina Duhului Sfânt poate, prin excelenţă, să
transpară este chipul, destăinuit dincolo de măştile lui, într-o anticipare a transformării escatologice,
transfigurare schiţată deja prin sfinţenie. Pentru Teodor Studitul, imaginea este sfinţită în relaţia pe care
o are cu persoana care îi este model. Ea face să iasă la iveală o asemănare, o prezenţă personală. Ceea
ce reia definiţia 87. Ioan Damaschinul, Al doilea tratat în favoarea sfintelor icoane, 14, citat de C.
Schonborn, L1cone du Christ, Paris, Le Cerf, 1986, p. 1 94. CREŞTINISMUL 63 sinodului: ,,Aceia care se
uită cu atenţie (la icoane) se înalţă spre aducerea aminte şi spre dorinţa prototipurilor lor. Cât despre
sărutarea pe care o dau acestei icoane, este vorba, în credinţa noastră, de o venerare, şi nu de un cult în
sens strict, căci adorarea nu trebuie să se îndrepte decât spre natura divină." Icoana sugerează în om,
Hristos, chipul lui Dumnezeu cu caracteristicile concrete ale unei individualităţi pământeşti; „Sfântul
Chip" imprimat pe Mandylion-ul88 legendar şi plin de înţelesuri, la fel de important pentru aducerea
aminte ca şi vălul Veronicăi89 în tradiţia apuseană. Deci, înrădăcinate în Persoana lui Hristos, chipurile
oamenilor se deschid asupra Împărăţiei lui Dumnezeu. Astfel, icoana, în atmosfera escatologică a
liturghiei, anticipează metamorfoza ultimă a umanităţii, desăvârşită deja în Isus Hristos şi asumată, atât
cât se poate aici, pe pământ, de fiinţele sfinţite. 88. Voal, imagine sau mantie pe care Hristos şi-a
imprimat chipul pentru a răspunde cererii regelui Abgar de Edessa. 89. De la adjectivul latinesc verus
(adevărat) şi substantivul grecesc eik6n („imagine").