1.

Suportul ştiinţific al psihodiagnosticului Informațiile cantitative sau calitative obținute cu diferite

mijloace psihodiagnostice nu înseamnă încheierea activității de psihodiagnoză. Dimpotrivă, acestea
trebuie interpretate și corelate. Pe baza desprinderii semnificațiilor generale ale faptelor brute, se tinde
către surprinderea dominantelor personalității. Tehnicile de psihodiagnostic provin din direcții teoretice
distincte, uneori divergente. De aceea, refacerea pe cale logică a portretului psihologic al subiectului
impune angajarea unor cunoștințe profunde de psihologie generală, psihologie socială, genetică,
psihologie diferențială, a personalității etc. Astfel, metodele psihodiagnozei nu trebuie desprinse și nici
utilizate în afara cadrului teoretic. 18 Psihologul trebuie să se ferească de tentația de a supralicita
metoda în detrimentul realităţii psihice studiate. Dintre instrumentele de psihodiagnostic, testele
psihologice sunt cel mai frecvent desprinse de filonul principal al psihologiei teoretice. Gradul lor înalt de
standardizare, operativitatea în administrare și prelucrare, au creat în deceniile trecute impresia falsă că
personalitatea ar reprezenta intersecția unor serii cantitative (cf Allport, 1990) şi că evaluarea acesteia,
cel puţin sub aspect aptitudinal, ar fi la îndemîna oricui. De aici și abuzul de teste și revolta opiniei
publice din America faţă de testele psihologice, fapt care a culminat cu discutarea scandalului în senat şi
cu emiterea interdicţiei folosirii acestora în New York. De aceea, analizînd în şedinţa A.P.A. din 1966
cauzele acestui eveniment neplăcut, A. Anastasi lansează principiul neutilizării instrumentelor
psihologice de psihodiagnoză în afara teoriei lor subiacente [ 1]. Izolarea instrumentelor
psihodiagnostice de teoria psihologică, poate duce la impostare și amatorism. Psihodiagnoza este
valabilă doar dacă se desfășoară în contextul unor reguli proprii demersului ştiinţific. 2. Factorii care
influențează rezultatele psihodiagnosticului Unul din factorii care relativizeză diagnoza psihică este vîrsta
subiecţilor. Predicţia în psihodianoză este relativizată de principiul dezvoltării. Ea trebuie considerată
relativă atît timp, cît dezvoltarea nu s-a încheiat. Este valabil mai ales în cazul copiilor. De asemenea,
condiției umane îi este propriu și celălalt versant al existenței – slăbirea sau declinul unor procese
fiziologice și psihice ca urmare a îmbătrînirii. Şansa unei dezordini psihice este mai mare în perioada
pubertăţii şi adolescenţei, mai redusă în tinereţe şi din nou mai cresută la bătrîneţe. Fragilitatea mai
mare la cele două extreme ale vieții este influențată de o serie de factori ai mediului de viață (regim
educaţional prea sever sau prea conciliant, schimbări de rută a vieţii, clasificate H. Selye ca surse de stres
etc.). Din aceste considerente, activitatea de psihodiagnoză trebuie să se bazeze pe cîteva principii, pe
care le descriem în cele ce urmează. • Psihologul trebuie să fie avizat cu privire la cazurile unor subiecți a
căror capacitate și trăsături psihice se situează în zona mediei și care, datorită acestui fapt, sunt foarte
greu de diagnosticat (zona de semnificație psihologică zero). Sunt prognostice doar caracteristicile
extreme (cf Paunonen şi Jackson, 1985). • Psihologul trebuie să țină neapărat cont de faptul că accesul la
funcțiile psihice se produce în mod indirect, prin intermediul manifestărilor comportamentale, ceea ce
pune în dificultate activitatea de psihodiagnoză. 19 • Psihologul trebuie să evite tentaţia unei abordări
atomiste asupra personalităţii (dimpotrivă, sînt indicate perspectiva holistă și cea sistemicintegralistă). •
Psihologul trebuie să ia în considerare și influența pe care o poate avea el însuși asupra subiectului și
care îl determină pe acesta din urmă să dea răspunsuri așteptate de psihodiagnostician. • Psihologul
trebuie să ţină cont că absenţa sau prezenţa la subiect a unei preexperiențe anterioare de testare poate
fi un factor care alterează valoarea diagnostică a rezultatelor. De asemenea, motivația de a rezolva
proba, interacțiunea cu examinatorul pot avea influențe perturbatoare. Persoanelor care nu au
experiențe anterioare li se poate furniza o orientare, anterioară examinării propriu-zise, folosindu-se
teste paralele. • În sfîrșit, psihologul nu trebuie să absolutizeze rezultatele psihometrice, ci să le
compare cu informaţii din alte surse (biografice, anamnestice, relatări ale anturajului etc.) sau cu
informaţii obţinute prin intermediul altor instrumente (de exemplu, nivelul de inteligenţă, trăsăturile de
personalitate ș.a.).