BIBLIA SI CRESTINISMUL ' ' de Jean Bauberot Numele de „Hristos" corespunde traducerii greceşti a

ebraicului Mesia. Hristos înseamnă uns sau „trimisul lui Dumnezeu" şi articulează termenul „creştinism".
Mesajul central al creştinismului constă deci în a spune că Isus este Hristos, trimisul lui Dumnezeu, acela
care face cunoscută voia Tatălui şi opera de mântuire a lui Dumnezeu. Relaţia unică dintre Dumnezeu şi
Hristos se exprimă în termenii de Tatăl şi Fiul. În mod concret, crestinii pot cunoaste ceea ce are legătură
cu Hristos si ' ' ' cu Dumnezeu, pe care el îl revelează, prin intermediul unui ansamblu de cărţi numite
Biblia sau Sfânta Scriptură. Biblia creştină cuprinde două părţi, fiecare calificată drept Testament -
traducere a unui termen grec care înseamnă „legătură" şi care de fapt ne trimite la noţiunea ebraică de
Legământ. Vechiul Testament, nume dat de către creştini Scrierilor Sfinte ale evreilor, vorbeşte despre
legământul stabilit de Dumnezeu cu poporul evreu, căruia îi aparţine prin naştere Isus. Primii discipoli ai
lui Isus, care erau evrei, au găsit în textele acestea vestirea venirii lui Isus Hristos şi elementele pentru
interpretarea vieţii sale şi a învăţăturilor sale. Scrierile redactate chiar de primii creştini - scrisorile
apostolilor (sau care le-au fost atribuite lor) trimise unor biserici (Epistole) , povestiri ale slujirii lui Isus,
destinate a fi citite în cadrul cultului (Evanghelii) - vor constitui Noul Testament. un nou Legământ îl
împrospătează pe cel care exista deja, extinzându-I asupra omenirii. De la bun început, Biblia creştină a
fa.cut obiectul unei imense munci de interpretare, care a variat în funcţie de timpurile în care a fost
fa.cută şi de curentele existente. Au apărut deosebiri în înţelegerea textului. Unele au dat naştere la
conflicte, condamnări, rupturi adânci între cele trei mari confesiuni creştine (catolicismul, ortodoxia,
protestantismul). În prezent, specialişti de confesiuni diferite lucrează adesea împreună pentru
traducerea Bibliei, încercând să înţeleagă semnificaţia ei. Ceea ce nu împiedică însă existenţa în
continuare a punctelor de vedere divergente, în special în ceea ce priveşte percepţia asupra rolului
Bibliei şi, respectiv, al Bisericii, precum şi o proliferare a abordărilor, dintre care unele nu sunt nici
ştiinţifice, nici ecleziastice. Acest fapt arată că Biblia ocupă un loc important chiar în societăţile
secularizate. CREŞTINISMUL 65 DE LA CUVÂNT LA SFÂNTA SCRIPTURĂ: CANONUL BIBLIC Biblia este o
culegere de cărţi care conţin izvorul credinţei creştine. Culegerea presupune un acord în privinţa reunirii
acestor cărţi într-una singură - mai precis Biblia - şi excluderea altor cărţi care ar fi putut face parte din
ea. Acest acord a dat „canonul biblic", termenul „canon" provenind dintr-un cuvânt ebraic însemnând
„trestie", „riglă de măsurat". Din acest prim sens au luat naştere două întrebuinţări metaforice: normă,
regulă şi listă, index de cărţi. Aplicate Bibliei, cele două sensuri sunt legate, primul orientându-l pe al
doilea: canonul biblic reprezintă o serie de cărţi a căror autoritate este considerată normativă pentru
creştini. La începuturile creştinismului, termenul „evanghelie" („veste bună") nu se referă încă la scrieri
speciale, ci la Cuvântul sau la mesajul mântuirii, enunţat în mai multe feluri de Isus în timpul vieţii Sale şi
prin moartea Sa. Evanghelia lui Isus Hristos este aceea anunţată de el. Prin urmare, termenul
„evanghelie" desemnează, de asemenea, predica creştină şi conţinutul ei, în centrul căruia se află
moartea şi învierea lui Isus Hristos. Acesta este sensul în care termenul este folosit de cele mai multe ori
în epistolele pauline, scrise către anii 50-60. Se vede aici grija cu care Pavel arată că Hristos a împlinit
profeţiile. Astfel, moartea şi învierea lui s-au petrecut „după Scripturi" (1 Cor. 1 5, 3). Scripturile ebraice
furnizează deci cadrul interpretării apariţiei lui Isus Hristos. Scripturile ebraice şi Vechiul Testament
creştin Această colecţie de scrieri religioase, care provin din epoci şi de la autori diferiţi, este compusă
din trei părţi: Legea, Profeţii şi Scripturile. Legea sau Tora. Termenul acesta are pentru evrei aceeaşi
intensitate ca termenul Evanghelie pentru creştini: el înseamnă ghid sau mesaj al mântuirii. Este vorba
de primele cinci cărţi din Biblie. Povestirile despre începuturi (facerea lumii, potopul. .. ), vieţile
patriarhilor, cum este cea a lui Avraam, au fost plasate înaintea istoriei speciale a poporului lui Israel, ca
un fel de introducere universalistă. Acest popor ia naştere din opera eliberatoare a lui YHWH (numele
personal al Dumnezeului lui Israel), care îl ajută să iasă din Egipt, casa robiei. Lângă Sinai, el primeşte
Legea lui Dumnezeu sau Decalogul (Cele zece Porunci). În timpul lungii călătorii prin deşert, el învaţă, din
încercări şi conflicte, să trăiască cu Dumnezeul lui. În perioada lui Ezdra (secolul al IV-iea î.Hr.), cele cinci
cărţi ale Torei (Facerea, Ieşirea, Leviticul, Numerii, Deuteronomul), în forma lor definitivă, servesc drept
lege comunităţii evreieşti din sânul Imperiului Persan. Profeţii. Cărţile grupate sub acest titlu tâlcuiesc
istoria poporului lui Israel începând cu Iosua (intrarea pe Pământul Făgăduinţei) până la plecarea în exil
66 RELIGIILE LUMII (Cartea lui Iosua, Cartea Judecătorilor şi Cărţile Regilor, care sunt numite de unele
traditii crestine Cărtile istorice). Cărtile lui Isaia, Ieremia, lezechiel si ale ' , , , , celor doisprezece „profeţi
mici" reamintesc poruncile lui Dumnezeu, anunţă suferinţele care vor lovi poporul care se întoarce de la
Dumnezeul lui şi cuprind, de asemenea, promisiunea restaurării. Citite în sinagogi, alături de cărtile Legii,
scrierile profetice au fost incluse între cărtile de referintă. ' ' ' Scrierile. Acest termen este numele foarte
general al cărţilor care vor constitui al treilea grup al Scripturilor ebraice. Este vorba despre culegeri de
rugăciuni, de cânturi, de proverbe, de precepte înţelepte, de povestiri care pot hrăni spiritualitatea.
Printre acestea, Psalmii - de la care se va adăpa spiritualitatea creştină -, Pildele, Ecclesiastul, Cântarea
Cântărilor, dar şi Cartea lui lov, Cartea Rut, Daniel etc. Aceste cărţi circulau în comunităţile evreieşti şi
puteau ocupa un loc şi în cult. S-a impus, pe scară largă, folosirea liturgică a Psalmilor. Altele - precum
Ecclesiastul sau Cântarea Cântărilor - puteau fi venerate sau lăsate deoparte în funcţie de comunitate. În
secolele al III-lea şi al II-lea î.Hr., Scripturile ebraice s-au constituit în cele trei mari părţi (Legea, Profeţii şi
Scrierile). Dar producerea de texte continuă într-un iudaism pe atunci foarte diversificat. Iudaismul din
diaspora (comunităţile evreieşti din afara Palestinei) are evoluţia lui specifică, de foarte multe ori în
dialog cu cultura greacă şi câteodată divergentă faţă de cea a iudaismului numit palestinian. În secolul al
III-iea î.Hr., Scripturile au fost traduse în greceşte, la Alexandria. Versiunea aceasta, numită Septuaginta,
propune o ordine diferită de prezentare a cărţilor profetice şi a scrierilor. Ea cuprinde şi unele cărţi scrise
direct în greceşte. În secolul I d.Hr., două evenimente decisive au marcat iudaismul: răscoala din Iudeea,
cu distrugerea Templului de la Ierusalim de către romani, în anul 70; ruptura între iudaism şi mişcarea
discipolilor lui Isus, provenind din iudaism, care devine creştinism şi produce propriile sale scrieri.
Iudaismul fariseu este singurul care supravieţuieşte distrugerii Templului.90 În anul 90, autorităţile lui se
reunesc la J amnia: aici, ele suprimă din Scripturile lor cărţile cuprinse în Septuaginta, precum şi alte
texte, în special scrierile de tip apocaliptic, numite pe atunci „apocrife" (adică „ascunse", în sensul de „a
nu fi oferite lecturii"). Primele comunităţi creştine, care vorbesc greceşte, citesc singurele Scripturi pe
care le cunosc (actualul Vechiul Testament) în versiunea grecească a Septuagintei. Autorii cărţilor care
vor deveni Noul Testament citează Scripturile în 90. Este unul dintre motivele care fac ca Evangheliile să
fie atât de polemice, în multe dintre povestirile lor, când se referă la farisei. CREŞTINISMUL 67 versiunea
aceasta. Într-adevăr, predica apostolică foloseşte pe larg Scripturile ebraice pentru a da autoritate
propriului ei mesaj. Povestirile din Evanghelii îl citează în mai multe rânduri pe Isus, care spune: „este
scris„ ., scris este" (Marc. 1 1 , 17; Mat. 4, 4; Luc. 4, 4 etc.). Dar, în acelaşi timp, Isus Hristos este
prezentat ca stăpânul Scripturilor (,,Aţi auzit că s-a scris celor de demult [ . . . ] . Eu însă vă spun vouă",
Mat. 5, 21-48), „desăvârşirea" lor şi deci principiul lor de interpretare: numeroase pasaje stau mărturie
acestei afirmaţii şi cel mai sugestiv este poate acela în care Isus Hristos merge pe drum, după Înviere,
fără a fi recunoscut, împreună cu „discipolii din Emaus" întristaţi de moartea lui: „Şi începând de la
Moise şi de la toţi proorocii, le-a tâlcuit lor, din toate Scripturile, cele despre El" (Luc. 24, 27). Creştinii
păstrează deci Scripturile ebraice, dându-le un sens pe care Sinagoga nu-l poate accepta. Adoptarea
Scripturilor ebraice drept Vechiul Testament are loc nu fără numeroase dispute în sânul primelor biserici
creştine. În secolul al Ii-lea, Marcion pune faţă în faţă pe Dumnezeul iubirii din Isus Hristos cu acela din
Scripturile ebraice, pe care îl consideră un fel de despot drept şi răzbunător; acest fapt îl face să
îndepărteze ansamblul de cărţi care compuneau Scripturile. lrineu de Lyon, dimpotrivă, consideră că
Hristos este anunţat şi că aceste Scripturi prefigurează venirea sa. Dacă le refuzi înseamnă să negi
continuitatea „istoriei mântuirii". El se sprijină, ca majoritatea bisericilor creştine din primele secole, pe
Septuaginta. Cărţile conţinute de această versiune constituie, chiar şi astăzi, canonul Vechiului
Testament pentru bisericile ortodoxe şi pentru Biserica Catolică. Cărţile care nu au un text original scris
în ebraică sunt calificate ca „deuterocanonice" (aparţinând unui al doilea canon91). Textul ebraic al
Scripturilor, lucrat permanent de către savanţii evrei, a atras atenţia umaniştilor creştini ai Renaşterii.
Pentru că acesta nu cuprinde cărţile numite „deuterocanonice", traducerile biblice protestante din
secolele al XVI-iea şi al XVII-iea - şi anume Biblia lui Luther, publicată în anul 1 534, şi „versiunea
autorizată" supervizată de regele teolog Ioan I în anul 161 1 pentru lumea anglo-saxonă- grupează la
sfârşitul Vechiului Testament cărţile care nu au o versiune originală în ebraică (pe când în traducerile
catolice ele sunt dispersate în interiorul Scripturilor). Aceste cărţi sunt considerate „bune şi folositoare
de citit", fără să capete „o valoare egală cu aceea a Sfintei Scripturi" (Luther). Pentru protestanţi, ele nu
sunt canonice, iar în secolul al XlX-lea au dispărut din traducerile protestante. De asemenea, unele
traduceri recente adoptă ordinea şi împărţirea Scripturilor ebraice: Pentateuhul (Cele cinci Cărţi ale
Legii), Profeţii, Scrierile, pe când, în mod tradiţional, în versiunile creştine, Scrierile sunt cuprinse în
cărţile 91. Cartea Iuditei, Cartea înţelepciunii lui Isus, fiul lui Sirah, Plângerile lui Ieremia etc. 68 RELIGIILE
LUMII numite „istorice" (Rut) sau constituie cărţile poetice, textele profetice (profeţii „mari" şi „mici")
fiind aşezate la sfârşitul canonului Vechiului Testament. Scrierile ebraice de tip apocaliptic şi/sau
pseudoepigrafice (adică puse sub autoritatea unui mare personaj al trecutului - Apocalipsa lui Ilie,
Testamentul lui Avraam etc.), dintre care unele sunt citate de Epistolele Noului Testament, dar care nu
vor figura până la urmă în nici un canon (nici în canonul evreiesc, nici în cele două canoane creştine),
sunt calificate astăzi drept „scrieri intertestamentare" şi sunt publicate cu acest titlu.92 Formarea Noului
Testament N urnele de „ Vechiul Testament" folosit de creştini pentru a califica Scrierile ebraice nu are
sens decât în ideea că Scripturile Noi au venit pentru a le completa pe acestea Vechi. Noul Testament
este o culegere de douăzeci şi şapte de scrieri, care formează partea specific creştină a ansamblului
numit de creştini Biblie93• În scrierile creştine alcătuite către anii 140-1 50 (Epistola lui Barnaba, a doua
Epistolă a lui Clement etc.), cuvintele lui Isus sunt calificate ca fiind „Scriere sfântă". Fixarea unui canon
neotestamentar a avut loc în mod progresiv începând cu a doua jumătate a secolului al II-iea. Dar înainte
de a examina alcătuirea canonului trebuie să menţionăm împrejurările în care au văzut lumina zilei
scrierile creştine în secolul I. Foarte repede, în lumea greco-romană au pătruns primele comunităţi
creştine. Fondate de către predicatori care se deplasau dintr-un loc în altul, aceste comunităţi aveau
versiunea Septuagi,ntei, dar şi noi formule liturgice, mărturii de credinţă care proclamau noua credinţă
şi care circulau odată cu misionarii. Nu au întârziat să apară probleme dificile: ce înseamnă credinţa
creştină faţă de marile religii păgâne, în care s-au născut anumiţi creştini, sau faţă de iudaism, din care
proveneau alţii sau către care se simţeau mai ales atraşi („cei care se temeau de Dumnezeu")? Cum să se
practice această credinţă într-o societate care nu o acceptă? Etc. Primele texte redactate sunt epistolele
lui Pavel. Dacă Epistola către Romani este mai ales un expozeu teologic general, celelalte epistole
încearcă să dea răspunsuri teologice acestor probleme, ţinând seama de împrejurările istorice şi sociale.
Probleme ale noii credinţe şi ale speranţei sale într-o 92. Cf La Bible, Gallimard, coll. „Bibliotheque de la
Pleiade", vol. III: Ecrits intertestamentaires. Pe plan ştiinţific, trebuie să fim mulţumiţi de această
publicare; într-adevăr, studiul ştiinţific al textelor nu trebuie să ţină seama de fixarea canoanelor. Totuşi,
am putea să nu fim de acord cu termenul „Biblie", căci aceste scrieri nu constituie Biblia nici unei
comunităţi religioase. 93. Pentru a simplifica, folosim de acum înainte cuvintele „Biblie", „Scriptură" şi
expresiile „texte biblice", „scrieri biblice" ca şi cum ar fi sinonime. CREŞTINISMUL 69 revenire rapidă a lui
Hristos în Epistola către Tesaloniceni (mai trebuie să munceşti? Cum poţi să mori înainte ca Isus Hristos
să fi revenit? etc.), probleme care tineau de traiul în comun al crestinilor de origine evreiască si al
creştinilor de origine păgână, în Epistola căt�e Galateni94; probleme ale �nei comunităţi atrase de
măreţia religioasă şi de modelele religiilor păgâne ale mântuirii (Epistolele către Corinteni) etc. Unele
dintre epistolele lui Pavel par să fi fost foarte repede cunoscute de bisericile cărora le erau destinate şi
schimbate între acestea; imediat au apărut culegeri din aceste epistole. Epistolele pauline, sau atribuite
lui Pavel, vor fi aşezate în canon în funcţie de mărimea lor (ordine descrescătoare ... ). După ruptura cu
iudaismul şi odată cu îndepănarea de „timpurile apostolice" (moartea primilor martori), se simte nevoia
notării în scris a povestirilor despre Isus Hristos şi a alcătuirii unor culegeri ale scrierilor parţiale care
existau deja. Ia astfel naştere un nou gen literar, acela al Evangheliilor. Termenul „evanghelie" există în
lumea greco-romană. La naşterea unui viitor împărat sau în momentul urcării sale pe tron, este
proclamată „evanghelia" sa, adică „vestea cea bună" pe care o va aduce acesta, prosperitatea, pacea,
dreptatea ... Decretele imperiale care acordau dispense de la plata impozitelor sau amnistieri etc. sunt
numite tot „evanghelii". Autorii scrierilor care au devenit Evangheliile Noului Testament afirmă că nu
există decât o singură evanghelie, aceea care cuprinde învăţătura, viaţa, moartea şi învierea lui Isus
Hristos. Ei folosesc deci un termen politico-religios din lumea pe care o cunosc pentru a-l contesta în
totalitate. Singura Evanghelie, în ochii lor, era însăşi persoana lui Isus Hristos şi, prin extensie, termenul
desemnează şi mărturisirea făcută cu referire la persoana lui Isus. În secolul al II-iea, cuvântul
„evanghelie" va fi folosit, de asemenea, pentru a desemna scrierile care doresc să trezească credinţa în
Isus Hristos şi în Dumnezeu pe care acesta îl face cunoscut. Biblia conţine patru Evanghelii. Trei dintre
ele - după Matei, Marcu, Luca - urmează un plan analog: predica lui Isus în Galileea, venirea în Ierusalim
pentru sărbătoarea Paştelui iudaic, învăţătura şi moartea lui la Ierusalim, învierea şi apariţia lui la
Ierusalim şi în Galileea. În afara acestui plan identic, cele trei Evanghelii au în comun un anumit număr
de povestiri (întâlniri, vindecări, parabole) care pot fi comparate unele cu altele. Aceste povestiri sunt
numite „sinoptice" (care pot fi privite împreună), căci pot fi puse în coloane paralele pentru a compara
unele pasaje. Dar „synopsa" scoate în evidenţă texte comune doar la Matei şi la Luca, texte proprii lui
Matei (declaraţia făcură de Isus lui Petru ... ), precum şi texte proprii lui Luca (parabola Bunului
samaritean, a Fiului risipitor ... ). 94. Unii predicatori itineranţi aveau poziţii mult mai „iudeo-creştine"
decât acelea ale lui Pavel. 70 RELIGIILE LUMII Planul Evangheliei după Ioan este foarte diferit. Isus merge
fară întrerupere prin Galileea şi prin Iudeea. El merge de trei ori la Ierusalim pentru sărbătorile Paştelui
iudaic (de aici deducţia că preoţia lui a durat trei ani). Această evanghelie cuprinde foarte puţine
povestiri comune cu evangheliile sinoptice. Cele patru evanghelii, fară nici o îndoială, au văzut lumina
zilei în comunităţi creştine diferite şi la date diferite. Astăzi, există tendinţa de a considera că ele sunt
mai puţin o relatare istorică, în sensul modern al acestui termen, a vieţii lui Isus şi mai degrabă o
mărturie pentru a trezi credinţa. Astfel s-ar explica atât similitudinile, cât şi accentele lor proprii. În
această privinţă, trebuie notată importanţa povestirilor referitoare la patimile lui Isus (arestarea,
judecata şi moartea). Acestea sunt povestirile în care cele patru evanghelii (inclusiv Evanghelia după
Ioan) prezintă cele mai multe asemănări. Probabil că ele doreau să aducă permanent în mintea primelor
comunităţi creştine că cel înviat (aflat, de cele mai multe ori, în centrul adoraţiei lor) este cu adevărat
acela care a fost răstignit. În afara epistolelor lui Pavel şi a celor patru Evanghelii, Noul Testament
cuprinde a doua parte a operei lui Luca, Faptele Sfinţilor Apostoli, care amintesc vestirea Evangheliei de
la Ierusalim până la capătul pământului (adică până la Roma - în viziunea epocii). Construită în jurul celor
două mari personalităţi, Petru şi Pavel, cartea aceasta este o urmare a Evangheliei după Luca, cu
accentul teologic specific acestui autor (istoria mântuirii) . Noul Testament cuprinde şi alte epistole
numite „catolice" (adică universale). Acestea nu sunt adresate unor biserici sau unor persoane anume.
Ele tratează problemele cu care se confruntau comunităţile creştine de la sfârşitul secolului I sau
începutul secolului al Ii-lea (Epistola lui Iacob, Epistolele lui Petru, a lui Ioan etc.). În sfârşit, Apocalipsa
închide canonul Noului Testament şi pe acela al întregii Biblii. Apocalipsa doreşte să arate ce înseamnă,
în toată plenitudinea lor, venirea şi persoana lui Isus Hristos şi vrea să încurajeze dăinuirea speranţei în
ciuda încercărilor timpurilor prezente. În acelaşi timp, Apocalipsa, care vorbeşte despre sfârşitul sau
împlinirea timpurilor, este răspunsul dat Facerii (prima carte din Vechiul Testament), care vorbeşte
despre începuturi. În perspectiva canonului biblic, începutul şi sfârşitul descoperă, şi unul, şi celălalt,
adevărul asupra acestei lumi şi a voinţei lui Dumnezeu cu privire la aceasta. În secolul al Ii-lea, numărul
scrierilor care vorbesc despre episoade din viaţa lui Isus Hristos sau care redau cuvintele lui este mult
mai mare faţă de cele patru evanghelii canonice. Astfel, examinarea literaturii creştine egiptene din
această perioadă demonstrează cunoaşterea Evangheliei după Ioan şi chiar a mai multor evanghelii
necanonice: Evanghelia după Toma, Evanghelia egiptenilor, Evanghelia evreilor, Evanghelia secretă după
Marcu, Protoevanghelia CREŞTINISMUL 71 după Iacob, Evanghelia copilăriei lui T orna şi două
„evanghelii necunoscute". În anii '70, descoperirea bibliotecii de la Nag Hammadi a făcut posibilă
regăsirea textului complet al Evangheliei după Toma (din care nu erau cunoscute înainte decât trei
fragmente) şi, printre scrieri de tot felul, s-au găsit alte două cărţi care, fără îndoială, erau tot Evanghelii:
Dialogul Mântuitorului şi Apocrifa lui lacob.95 În faţa înmulţirii acestor scrieri şi avându-se în vedere
îndepărtarea de „timpurile apostolice", devenea absolut necesară precizarea textelor de referinţă. În a
doua jumătate a secolului al II-lea, Marcion nu reţine decât o singură evanghelie, pe aceea după Luca,
considerat un apropiat al lui Pavel (ceea ce nu este confirmat întotdeauna de gândirea lui teologică). În
schimb, lrineu de Lyon recunoaşte, pe la anul 180, autoritatea normativă a tuturor celor patru
Evanghelii: după Matei, Marcu, Luca şi Ioan. Se pare că nu el este autorul acestei alegeri, dar nu se ştie
cum s-a ajuns la ea. lrineu încearcă să-şi explice opinia justificând în mai multe feluri alegerea cifrei
patru: existenţa a patru puncte cardinale, a patru mari regiuni ale lumii etc. Deşi teologii nu mai iau
deloc în seamă acest tip de justificări, ei consideră în general deosebit de judicioasă trierea efectuată de
canon: prezenţa a patru Evanghelii înlesneşte exprimarea diversităţii, iar evangheliile menţionate sunt,
de foarte multe ori, mai sobre decât acelea care au devenit apocrife şi care cuprind povestiri
miraculoase despre copilăria lui Isus sau speculaţii gnostice atribuite lui Hristos Cel Înviat.96 Corpusul
dat de lrineu de Lyon cuprinde şi Faptele Sfinţilor Apostoli, Epistolele lui Pavel, alte Epistole şi
Apocalipsa. Dar această din urmă parte nu pare încă foarte stabilă. Două cărţi biblice care astăzi au
devenit canonice (a treia Epistolă a lui Ioan şi Epistola lui Iuda) nu sunt menţionate de lrineu. În schimb,
Epistola lui Iuda, două Apocalipse (aceea reţinută şi o Apocalipsă a lui Petru), fără a mai spune nimic
despre cele două Epistole ale lui Petru, despre Epistola lui Iacob şi cea de-a treia Epistolă a lui Ioan se
găsesc pe lista scrierilor (datată în jurul anului 200) descoperită în secolul al XVIII-lea de către Muratori
(bibliotecar la Biblioteca ambroziană din Milano) . Alte liste confirmă această relativă incertitudine:
Epistola către Evrei, de exemplu, era contestată de unele biserici din Apus, care o considerau mult prea
speculativă; 95. Despre ultimele descoperiri referitoare la aceste probleme, cf H. Koester, F. Bovon,
Genese de fEcriture chretienne, Bruxelles, Brepols, 1991. 96. Noţiunea de apostolicitate a constituit, fară
îndoială, un criteriu de selecţie. Scrierile reţinute erau considerate opera unui apostol (astfel, Apocalipsa
este atribuită lui Ioan) sau a unui om care se afla în relaţie apropiată cu un Apostol (Luca). Dar aceste
scrieri „apocrife" puteau revendica o autoritate apostolică: în 1886 a fost descoperit un fragment dintr-o
Evanghelie după Petru care pare să conţină o formă foarte veche a relatărilor Patimilor şi Învierii. 72
RELIGIILE LUMII invers, Apocalipsa era recunoscută cu mare greutate de bisericile din Răsărit, care
considerau conţinutul ei prea puţin spiritual. Aceste dispute vor lua sfârşit către finele secolului al IV-lea,
atunci când canonul actual va fi definitiv stabilit. Formarea canonului Noului Testament este deci
rezultatul unui proces complex. Canonul s-a constituit printr-o serie de eliminări. Dar el este, de
asemenea, rezultatul respingerii unei Evanghelii unice, iar unele cărţi, contestate de anumite comunităţi,
au fost până la urmă admise în acest canon. În mod paradoxal, lupta împotriva unor doctrine
considerate „eretice" (de exemplu, gnosticismul) pare că a avut efect atât în sensul trierii, cât şi al
pluralităţii. Biblia este compusă deci dintr-un ansamblu de cărţi grupate pentru că împreună constituie
un corpus religios care serveşte drept punct de referinţă credinţei comunităţilor creştine. Formarea
acestui corpus s-a caracterizat prin discuţii care au dus la delimitarea lui şi care i-au păstrat totuşi o
uimitoare diversitate. O altă caracteristică este o substanţială intertextualitate. Noul Testament citează
mult din Vechiul Testament. El se referă la acesta în mod explicit, dar şi implicit: îi reia simbolurile şi îl
interpretează în măsura în care interpretează evenimentele pe care le consemnează. Dar
intertextualitatea este prezentată şi în interiorul fiecărui Testament, aşa încât lectura Bibliei poate fi un
permanent du-te-vino între unele texte deosebite şi un ansamblu de texte biblice. Autoritatea Scripturii
şi Revelaţia Separarea textului biblic, autoritatea deosebită acordată Bibliei de către biserici şi de către
creştini îi uimesc pe contemporanii noştri. Desigur, în afara câtorva medii numite fundamentaliste sau
tradiţionaliste, Biblia nu mai este invocată împotriva ştiinţei. În general, polemica s-a liniştit în această
privinţă. Pe de altă parte, nu i se mai reproşează Bibliei, ca în secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea, că ar
conţine unele „pasaje imorale". Argumentul acesta - considerat important în perioada de început a şcolii
laice - ar stârni zâmbete, în timp ce casetele video X se găsesc de vânzare în supermagazine. Însuşi faptul
că Biblia este compusă dintr-o serie de scrieri vechi nu mai apare ca descalificator, într-o epocă în care îi
sunt cercetate „originile". Dimpotrivă, la acest nivel Biblia a conservat - sau a regăsit - o anume validare
socială: ea este, alături de filozofia greacă, unul dintre fundamentele culturale esenţiale ale civilizaţiei
occidentale. Unii vor ajunge chiar să afirme că multe dintre temele biblice reflectă, în felul lor, marile
probleme permanente ale omenirii. Dar există o diferenţă structurală între aceste afirmaţii - pe care le
pot enunţa atât necredincioşii, cât şi credincioşii - şi actul de a considera Biblia o carte aparte şi de a-i
recunoaşte o autoritate de care nici o altă carte nu s-ar fi bucurat. CREŞTINISMUL 73 Desigur, acesta este
un act de credinţă şi, deşi credinţa poate avea o raţionalitate internă, ea presupune o adeziune care să o
facă înţeleasă în întregime. Unul dintre fondatorii sociologiei religiei, Emile Durkheim (el însuşi liber-
cugetător), a sesizat această dificultate. El afirma că, pentru a accede la un demers cu adevărat ştiinţific,
savantul - rămânând în afara obiectului său de studiu, religia -trebuie, în acelaşi timp, să se poată plasa
pe poziţia credinciosului pentru a-l înţelege din interior; dacă nu, atunci savantul ar fi ca „un orb care
vorbeşte despre culori"97. Sociologia de astăzi poate scoate în evidenţă faptul că izolarea unui text este
un demers mai puţin original decât se crede în general. Faptul acesta nu este întâlnit doar în istoria
religiilor. Să atribui unui text o autoritate specifică este un fenomen social destul de banal. Atunci când
un autor îl citează pe un altul în sprijinul părerii sale - adică ceea ce am fa.cut noi prin referirea la
Durkheim - înseamnă că acordă acestui autor o autoritate superioară lui însuşi, în stare să garanteze
spusele sale. El consideră că şi cititorii vor face la fel. Totusi, această autoritate nu este unică. Si alti
autori - în cazul nostru ' ' ' Max Weber, de exemplu - ar fi putut la fel de bine fi citaţi. Autoritatea devine
si mai mult o referintă normativă atunci când ratio- ' , ' namentul se face într-un sistem precis de idei.
Atunci, este dată o autoritate superioară operelor părinţilor fondatori. Astfel, scrierile lui Marx şi Engels,
Cărticica roşie a lui Mao Zedong, texte din Freud au căpătat, pentru unii, o valoare deosebită. Ele au
stârnit multe exegeze, aparţinând unor şcoli diferite, fiecare având propriile ei criterii de interpretare şi
de actualizare. Asemănarea cu autoritatea textelor biblice este aici şi mai mare. Culegere de texte,
Cărticica roşie se aseamănă cu un canon. S-a putut vorbi despre marxism (sau maoism) ca „religie
secularizată". Psihanaliza poate îmbrăca de asemenea, deşi în mod diferit, aspecte parareligioase. Există
un alt text care prezintă unele analogii cu textele biblice şi care este considerat, în mod constituţional,
normativ pentru fiecare francez: Declaraţia drepturilor omului şi ale cetăţeanului. Scrisă în al
şaisprezecelea an al domniei lui Ludovic XVI de către reprezentanţii celor trei stări sociale din regatul
Franţei, reuniţi în Adunarea constituantă, Declaraţia a fost adoptată în urma unor dezbateri câteodată
furtunoase sau confuze, fiecare articol fiind mai mult sau mai puţin un compromis între diferitele
tendinţe ale Adunării. La 26 august 1789, este votat articolul al XVII-lea. Rămân alte articole în
dezbatere, dar probleme urgente îi fac pe deputaţi să suspende discuţia. Ea nu va mai fi niciodată
reluată şi textul Declaraţiei, închis de mai bine de două sute de ani, 97. E. Durkheim, „La conception
sociale de la religion" (19 14), Le Sentiment religieux a fheure actuelle, Paris, V rin, 19 19. 74 RELIGIILE
LUMII a devenit un text intangibil, care poate fi interpretat sau actualizat, dar din care nu poate fi
schimbat nici un cuvânt. Declaraţia este acum una din normele constituţionale ale legislaţiei franceze şi,
în general, se consideră că are o importanţă universală. Din aceste constatări diverse nu vom extrage
nici un argument în favoarea sau în defavoarea canonului biblic. Observăm doar că existenţa acestui
canon poate fi apropiată de un ansamblu de realităţi mai mult sau mai puţin familiare. Desigur, aceasta
nu rezolvă problemele care ţin de el. Să semnalăm unele dintre aceste probleme: în perspectiva
credinţei, autorii biblici sunt consideraţi ca fiind inspiraţi de Duhul Sfânt.98 Dar natura acestei inspiraţii
şi consecinţele asupra textului însuşi pot face obiectul unor dezbateri nesfârşite între teologi. Şi ca să fie
completă coerenţa internă trebuie să adăugăm că formarea canonului însuşi se datorează inspiraţiei
Duhului Sfânt date bisericilor, fară ca o decizie dară a unei autorităţi să poată fi constatată empiric. În
funcţie de credinţă, de tendinţele şi epocile istorice, se va insista asupra caracterului eclezial al Bibliei -
Biserica recunoaşte Biblia ca fiind „Cuvântul lui Dumnezeu" şi în sânul Bisericii este aceasta citită şi
interpretată - sau asupra Bibliei, datorită inspiraţiei Duhului Sfânt, ca restabilire a autenticităţii
evanghelice în faţa unei Biserici gata să o renege şi să se instaleze în conformitate cu timpul actual. Dacă
privim această problemă din alt unghi, putem spune că între Scriptură şi Revelaţie există o legătură, fară
ca totuşi aceste două noţiuni să se confunde. Revelarea lui Dumnezeu către Israel, apoi în Isus Hristos,
ajunge până la urmă să fie consemnată în scris. Această consemnare în scris, în diversitatea ei, face
posibilă evidenţierea elementelor esenţiale ale Revelaţiei şi constituie canalul obiectiv al transmiterii
sale în timp şi în spaţiu. Dar, în acelaşi timp, deoarece Dumnezeu este transcendenţa absolută, Revelaţia
Sa nu poate fi redusă la trecerea ei în scris. Această imposibilitate este simbolizată prin trimiterea
cuvântului biblic, dincolo de el însuşi, la persoana lui Isus Hristos şi la prezenţa Duhului Sfânt, fară de
care Scriptura poate să fie doar un „cuvânt mort". În această optică, există o pozitivitate şi o negativitate
ale Scripturii raportate la Revelaţie. Tensiunea aceasta poate da loc, pe de o parte, fixării ortodoxe a
unor canoane în canon - marile doctrine creştine rezumate de Simbolul apostolic sau mărturisiri de
credinţă - şi, pe de altă parte, unor efervescenţe harismatice în care manifestările Revelaţiei întrec
Scriptura. Mişcarea între aceşti poli constituie una din caracteristicile istoriei creştinismului. 98. Despre
doctrina Duhului Sfânt în diferitele biserici creştine, cf contribuţia lui Olivier Clement.