BIBLIA

De ce este Biblia o carte atât de deosebitã?

Creştinismul are convingerea şi ne învaţã cã doar Biblia este Cuvântul revelat al lui
Dumnezeu. Deşi a fost scrisã de mânã omeneascã, autorul ei real este Dumnezeu
Atotputernicul. Aceastã afirmaţie nu a fost inventatã de cãtre Bisericã, ci este mãrturia pe
care Biblia o face despre ea însãşi. “Cuvântul Domnului rãmâne în veac” (1 Petru 1:25);
“Toatã Scriptura este insuflatã de Dumnezeu” (2 Timotei 3:16); “Cãci nici o proorocie n-a fost
adusã prin voia omului: ci oamenii au vorbit de la Dumnezeu, mânaţi de Duhul Sfânt” (2
Petru 1:21).
Numai în Vechiul Testament se repetã de peste douã mii de ori expresii de felul “Şi
Dumnezeu i-a vorbit lui Moise”, “cuvântul Domnului s-a coborât asupra lui Iona” şi
“Dumnezeu a spus”.
Mai mult decât atât, Biblia se pretinde a fi o consemnare a cuvintelor şi faptelor lui
Dumnezeu, în felul acesta ea fiind înţeleasã drept Cuvântul lui Dumnezeu. Doar faptul cã
Biblia pretinde a fi Cuvântul lui Dumnezeu nu e suficient pentru ca acest lucru sã fie şi real,
de vreme ce existã şi alte cãrţi în interiorul cãrora apar astfel de pretenţii. Diferenţa e cã
Scripturile conţin evidenţe solide ce o îndreptãţesc a fi consideratã Cuvântul Domnului.
Un motiv pentru care Biblia e diferitã de alte cãrţi este unitatea acesteia. Deşi scrisã
de oameni, unitatea ei demonstreazã lucrarea Atotputernicului. Biblia a fost scrisã de-a
lungul unei perioade de peste 1500 de ani prin contribuţia a peste patruzeci de autori. Ei
s-au format şi au trãit în contexte extrem de diverse: Iosua (general de armatã), Daniel (prim

1
ministru), Petru (pescar) sau Neemia (paharnic). Autorii diferitelor cãrţi din Biblie au scris în
tot soiul de locuri; de la sãlbãticie (Moise), la închisoare (Pavel), sau exilul din Insula Patmos
(Ioan). Scrierile biblice au fost compuse pe trei continente diferite (Africa, Asia şi Europa) şi
în trei limbi diferite (ebraicã, aramaicã şi greacã).
Biblia trateazã multe subiecte controversate. Şi totuşi, ea se prezintã ca o unitate. De la
început pânã la sfârşit, se desfãşoarã unica poveste a planului de salvare pe care
Dumnezeu îl concepe pentru omenire. Aceastã salvare se face prin persoana lui Isus
Hristos (Ioan 14:6). Chiar Isus a mãrturisit cã El este tema centralã a întregii Biblii. “Cercetaţi
Scripturile, pentru cã socotiţi cã în ele aveţi viaţa veşnicã, dar tocmai ele mãrturisesc despre
Mine... Cãci dacã aţi crede pe Moise, M-aţi crede şi pe Mine, pentru cã el a scris despre
Mine. Dar dacã nu credeţi cele scrise de el, cum veţi crede cuvintele Mele?” (Ioan 5:39, 46,
47).
Pentru cine nu realizeazã mãreţia acestui fapt, vrem sã propunem o provocare. Gãsiţi
zece oameni din regiunea dumneavoastrã, având cam acelaşi context de formare, vorbind
aceeaşi limbã şi venind din aceeaşi culturã. Separaţi-i apoi, şi cereţi-le sã îşi aştearnã
opiniile despre un subiect controversat, cum ar fi sensul vieţii. Când au terminat de scris,
comparaţi- le concluziile. Sunt pãrerile lor convergente? Cu siguranţã, nu. Dar Biblia e scrisã
nu doar de zece autori, ci de patruzeci. Ea n-a fost conceputã într-o singurã generaţie ci
într-o perioadã de peste 1500 de ani; autorii nu aveau aceeaşi educaţie, culturã şi limbã, ci
proveneau din culturi total diferite formate pe trei continente, vorbeau trei limbi diferite, şi
aveau diverse nivele de instruire. Şi, mai mult decât atât, ei au tratat nu doar un subiect, ci
sute. Cu toate acestea, Biblia este un tot unitar. Ea se prezintã într-o desãvârşitã armonie ce
nu îşi poate gãsi explicaţia în coincidenţe sau complicitãţi. Unitatea Bibliei este un argument
puternic în sensul naturii ei divine. Şi totuşi, unitatea Scripturilor este numai unul dintre
argumentele ce susţin revendicarea Bibliei de a fi Cuvântul divin al lui Dumnezeu.
Altele, putând fi explicate în detaliu, sunt mãrturia Bisericii timpurii, dovezile istorice şi
arheologice precum şi evidenţa vieţilor schimbate de-a lungul secolelor, pentru a enumera
doar câteva.
Aceste fapte l-au condus pe marele arheolog W.F. Albright spre urmãtoarea concluzie:
“Prin conţinutul pe care îl desfãşoarã, Biblia dominã întreaga literaturã religioasã scrisã
înaintea ei; ea dominã totodatã şi literatura ulterioarã prin simplitatea mesajului şi prin faptul
cã seadreseazã tuturor oamenilor, indiferent de locul sau timpul din care provin”
Biblia este cu totul specialã şi unicã. Nici o altã carte nu se bucurã de o asemenea
recomandare. Nici o alta nu poate mãcar sã se apropie prin comparaţie. “Anglia are douã
cãrţi: Biblia şi Shakespeare. Anglia l-a dat pe Shakespeare, dar Biblia a fãcut Anglia posibilã”
(V. Hugo).

2
Nu a fost Noul Testament modificat prin numeroasele copieri şi recopieri de-a lungul
istoriei?

O pãrere greşitã frecvent întâlnitã este cã textul Bibliei nu ne-a parvenit în forma sa
originalã. Acuzaţii numeroase pornesc de la premisa cã o serie de cãlugãri zeloşi ar fi
modificat textul biblic pe parcursul istoriei Bisericii. Aceastã chestiune este de o vitalã
importanţã deoarece un text modificat aduce mari prejudicii credibilitãţii întâmplãrilor relatate.
Din fericire, dovezile nu constituie o problemã. Existã trei tipuri de dovezi ce trebuie
folosite în evaluarea Noului Testament. Acestea sunt manuscrisele greceşti, diferitele
traduceri în care apare Noul Testament şi scrierile pãrinţilor Bisericii. Iniţial, Noul
Testament a fost scris în limba greacã. Înainte de secolul al XV-lea, când a fost inventat
tiparul, toate cãrţile erau copiate de mânã. Un text scris de mânã e cunoscut sub numele de
manuscris. Existã aproximativ 5500 de copii ce conţin fragmente sau totalitatea textului
Noului Testament. Deşi nu deţinem originalele, suntem totuşi în posesia unor copii ce ne-au
parvenit de la o datã foarte timpurie. Noul Testament a fost scris aproximativ între anii 50–90
e.n. Fragmentul cel mai vechi care s-a pãstrat dateazã din jurul anului 120, iar alte
aproximativ 50 de fragmente dateazã de la 150 la 200 de ani dupã anul redactãrii lor.
Douã manuscrise importante, Codex Vaticanus (325 e.n.) şi Codex Sinaiticus (350 e.n.), o
copie întreagã, au fost scrise într-un interval de 250 de ani de la data compunerii. Deşi
perioada de timp poate pãrea lungã, ea este, în realitate, minimã în comparaţie cu
majoritatea textelor antice. Cea mai veche copie a cãrţii lui Cezar, Rãzboaiele galice, care ni
s-a pãstrat este întocmitã cu 1000 de ani dupã scrierea originalului iar prima copie completã
a Odiseei lui Homer dateazã de la 2200 de ani dupã scrierea originalului. Cele 5500 de
copii sunt pe de parte tot ce ni s-a pãstrat mai bine faţã de orice alt document antic.
Multe din scrierile antice ne-au fost transmise prin doar câteva manuscrise (Catul —
trei cópii, cea mai veche fiind cu 1600 de ani mai recentã decât originalul; Herodot — opt
copii dintre care cea mai veche depãşeşte originalul cu 1300 de ani). Textele Noului
Testament beneficiazã nu doar de mai multe dovezi în manuscrise şi de intervale mai mici
de timp între perioada scrierii lor şi cea a primelor copii pãstrate, dar ele au fost totodatã
traduse în alte limbi încã de la o datã foarte timpurie. Traducerea unui text într-o altã limbã
era un lucru extrem de rar în perioada anticã, astfel cã acesta se constituie într-un alt
avantaj în studierea veridicitãţii Noului Testament. Copiile diferitelor versiuni sunt în numãr
de peste 18.000, însumate ele putând ajunge pânã la 25.000. Aceasta e o nouã probã
folositoare în stabilirea exactitãţii Noului Testament.
Chiar şi dacã nu ne-am afla în posesia celor 5500 de manuscrise greceşti şi a celor
18.000 de copii ale versiunilor existente, textul Noului Testament ar putea fi reprodus pe
baza documentelor datate în primii 250 de ani de la data

3
scrierii lui. În ce mod? Prin scrierile primilor creştini. În comentarii, scrisori şi alte texte, aceşti
scriitori antici citeazã din textul biblic, oferindu-ne astfel dovezi ce vin în sprijinul Noului
Testament.

Cum putem crede în mãrturia Noului Testament despre viaţa lui Isus Hristos, ştiind cã
aceasta a fost scrisã cu mult timp dupã moartea Lui?

Existã puternice mãrturii interne care atestã cã Scripturile au fost scrise la o datã
timpurie. Faptele Apostolilor înregistreazã activitatea misionarã a Bisericii de început, fiind
scrisã ca o continuare de cãtre aceeaşi persoanã care a scris şi Evanghelia dupã Luca.
Aceastã parte a Noului Testament se încheie cu prezenţa Apostolului Pavel la Roma,
moartea lui nefiind consemnatã. Acest fapt ne conduce la concluzia cã ea a fost scrisã
înainte de moartea lui Pavel, având în vedere cã toate celelalte evenimente majore din viaţa
lui apar în relatare. Pe baza anumitor dovezi, se presupune cã Pavel a fost ucis în timpul
persecuţiei iniţiate de Nero în anul 64 e.n., rezultând de aici cã Faptele Apostolilor a fost
scrisã înainte de acest an.
Dacã Faptele Apostolilor a fost scrisã înainte de anul 64 e.n. ca o continuare la
Evanghelia dupã Luca, aceasta din urmã trebuie sã fi fost compusã cu câtva timp înainte,
probabil la sfârşitul deceniului cinci şi începutul deceniului şase al secolului I. Moartea lui
Hristos a survenit în jurul anului 30 e.n., de unde rezultã cã mãrturia lui Luca a fost
consemnatã la cel mult 30 de ani dupã evenimente.
În conformitate cu învãţãtura Bisericii de început, prima Evanghelie este a lui Matei, ceea ce
ne aduce mai aproape de timpurile lui Hristos. Aceste dovezi ne fac sã credem cã primele
trei Scripturi au fost compuse într-un rãstimp de 30 de ani de la petrecerea evenimentelor, un
timp în care martori oculari potrivnici ar fi putut sã dezmintã mãrturiile dacã nu ar fi fost
adevãrate.
Dovezile aratã cã: (1) textele au fost scrise la scurt timp dupã desfãşurarea
evenimentelor;
(2) ele au fost scrise de oameni contemporani cu mulţi martori oculari sau cu alte persoane
care cunoşteau bine ce s-a petrecut. Concluzia de neocolit este cã imaginea pe care o dã
Noul Testament despre Hristos e demnã de a fi crezutã.

Existã atât de multe interpretãri ale Bibliei.De ce aş crede în una anume?

Una dintre acuzele care apar frecvent este cã fiecare îşi are propria interpretare a
Bibliei. Cum prin lectura textului biblic se ajunge la concluzii atât de diferite, ar rezulta cã nu
existã nici o şansã de a atinge un consens.Numãrul mare al confesiunilor este luat drept
exemplu pentru imposibilitatea de a se ajunge la o înţelegere unanimã între credincioşii
creştini.
Aceastã idee nu ia în considerare anumite fapte. Vasta majoritate a celor ce citesc Biblia nu
au probleme în a se pune de acord în privinţa învãţãturilor centrale ale acesteia. Chiar şi cei
ce nu recunosc adevãrul Bibliei reuşesc cu uşurinţã sã-i discearnã mesajul esenţial. Toate
ramificaţiile creştinismului conţin o aceeaşi explicaţie fundamentalã a mesajului propovãduit

4
de Biblie.
Ele de regulã susţin credinţa în aceleaşi adevãruri principale cum sunt faptul cã
Dumnezeu l-a creat pe om dupã chipul şi asemãnarea sa, cã avem libertatea alegerii, cã
omul a ales sã se revolte împotriva lui Dumnezeu, aducând astfel pãcatul în lume. Datoritã
iubirii Sale statornice, Dumnezeu s-a fãcut om în persoana lui Isus Hristos, a murit pentru
noi, substituindu-ne astfel moartea şi plãtind pentru pãcatele noastre. Omenirea poate intra
într-o relaţie refãcutã cu Dumnezeu, punându-şi credinţa în Isus Hristos. Pentru cei care
cautã sã-i afle înţelesul, mesajul Bibliei este clar.
Problema apare atunci când oamenii suprapun peste acesta prejudecãţile lor, în
încercarea de a potrivi Cuvântul cu propriile lor idei preconcepute. Însã în acest caz
greşeala nu se aflã în Biblie, ci în chiar cel care forţeazã Biblia sã spunã ceea ce el vrea sã
audã. În privinţa multelor confesiuni existente, trebuie subliniat cã acestea nu au apãrut ca
urmare a unui dezacord legat de învãţãtura centralã a Bibliei.
Diferenţele au la bazã un numãr mare de factori, inclusiv de ordin cultural, etnic şi social.
Comparate îndeaproape între ele, diferenţele doctrinare nu sunt întotdeauna atât de
cruciale. Unii folosesc acest argument ca un motiv pentru a nu crede în Isus Hristos, însã ca
oricare altul, acesta se dovedeşte a fi nefondat. Isus a explicat cu limpezime principala
problemã: “Cine crede în Fiul, are viaţa veşnicã; dar cine nu crede în Fiul, nu va vedea viaţa,
ci mânia lui Dumnezeu rãmâne peste el” (Ioan 3:36).
Adesea diferenţele apar mai puţin la nivelul interpretãrii Scripturilor, cât la cel al
aplicãrii lor.

5
Cum poţi crede în Biblie când ea e plinã de contradicţii?

Este de-a dreptul uimitor cât de frecvent apare aceastã întrebare. Ea porneşte de la
premisa cã Biblia ar fi plinã de discrepanţe evidente care, odatã dovedite a fi reale, ar face
imposibilã credinţa în originea ei divinã. Conform unei înţelegeri larg rãspândite, se susţine
ideea cã Biblia se contrazice cu ea însãşi, ceea ce provoacã îndoialã asupra încrederii pe
care o putem investi în ea. Dacã Biblia ar conţine, cu adevãrat, erori demonstrabile, ele ar
dovedi cã, cel puţin porţiunile care le includ nu pot fi rezultatul unei minţi perfecte,
atotştiutoare, cum este cea dumnezeiascã. Fãrã a pune în discuţie aceastã concluzie, ne
pronunţãm totuşi împotriva premisei iniţiale prin care se afirmã cã Scripturile ar fi pline de
greşeli. Este foarte simplu sã acuzi Biblia de inadvertenţe, dar a şi demonstra acest lucru
este cu totul altceva.
La o primã vedere, anumite pasaje par, într-adevãr, contradictorii, însã o examinare
mai atentã va dovedi cã lucrurile nu stau astfel. În privinţa posibilelor contradicţii, primul
lucru la care facem apel este simţul dreptãţii. Problema nu trebuie nici minimalizatã, nici
exageratã şi avem datoria de a începe întotdeauna prin a da autorului dreptul de a fi pus la
îndoialã.
Aceasta este regula în orice alt tip de scriere şi ea trebuie
sã fie aplicabilã şi în acest caz. Oamenii sunt adesea înclinaţi sã foloseascã un alt set de
reguli când e vorba de examinarea Bibliei, fapt împotriva cãruia obiectãm neîntârziat.

Ce reprezintã de fapt o contradicţie?

Legea non-contradicţiei, care stã la baza oricãrui tip de gândire logicã, afirmã cã un
lucru nu poate fi în acelaşi timp ‘a’ şi opusul lui ‘a’. Cu alte cuvinte, nu poate sã plouã şi sã
nu plouã în acelaşi timp. Doar dacã se poate pune în evidenţã o violare a acestei legi în
Scripturi, poate fi vorba despre existenţa unei contradicţii. De pildã, dacã Biblia ar spune,
deşi nu o face, cã Isus a murit prin crucificare, în acelaşi timp la Ierusalim şi la Nazaret,
aceasta ar fi o eroare demonstrabilã. În cazul posibilelor contradicţii e extrem de important
sã ţinem cont de faptul cã douã afirmaţii pot sã difere una faţã de cealaltã fãrã însã a fi
contradictorii. Unii nu reuşesc sã facã distincţia între contradicţie şi deosebire.
Un exemplu este cazul orbilor de la Ierihon. Matei povesteşte cum doi orbi s-au
întâlnit cu Isus, în timp ce Marcu şi Luca nu amintesc decât de unul. Cu toate acestea nici
una dintre aceste afirmaţii nu le neagã pe celelalte, ele fiind doar complementare.
Mulţi cred cã au descoperit erori în pasaje pe care nu le-au citit, de fapt, cu atenţie. În Cartea
Judecãtori ni se povesteşte despre moartea lui Sisera. Judecãtori 5:25–27 pare sã ne
relateazã întâmplarea care cã reprezintã pe Iael omorându-l pe Sisera cu ţãruşul de la cort şi

6
cu un ciocan în timp ce acesta bea lapte. În Judecãtorii 4:21 se afirmã cã ea a comis fapta în
timp ce el dormea. Şi totuşi, o privire mai atentã asupra pasajului din Judecãtorii 5:25–27 va
scoate la ivealã cã nicãieri nu se afirmã cã la momentul faptei Sisera bea lapte. Astfel,
discrepanţa dispare. Uneori douã pasaje par a se contrazice din cauza unei traduceri
insuficient de clare. Cunoaşterea limbilor originare ale Bibliei poate elucida imediat
confuziile, deoarece atât greaca cât şi ebraica, la fel ca orice altã limbã, îşi au propriile
trãsãturi specifice greu de redat în englezã sau într-o altã limbã.
Unele aparente confuzii din Scripturi apar dintr-o cunoaştere insuficientã a contextului,
fãrã sã presupunã în mod necesar o eroare. Ele ne indicã doar propria noastrã ignoranţã cu
privire la trãsãturile specifice ale perioadei la care se face referire. Pe mãsurã ce
cunoaşterea în domeniul istoriei şi arheologiei avanseazã, porţiunile mai dificile ale
Scripturilor devin tot mai limpezi şi multe din aşa zisele ‘erori’ se clarificã în lumina unei
înţelegeri. Anumite probleme necesitã o atitudine de expectativã. Deşi nu toate dificultãţile şi
discrepanţele din Biblie au fost clarificate, convingerea noastrã fermã este cã, pe mãsurã ce
se atinge o cunoaştere mai temeinicã a trecutului Bibliei, aspectele controversate vor
dispãrea. Conform concepţiei biblice, Dumnezeu este o Fiinţã atotputernicã şi atotştiutoare,
care nu se contrazice pe Sine, şi astfel, credem cã nici Cuvântul Sãu, odatã înţeles în
profunzime, nu poate fi contradictoriu.

Sunt descoperirile arheologice dovezi concludente în sprijinul Bibliei?

Care e legãtura între descoperirile arheologice şi evenimentele din Biblie? Arheologia

este studiul relicvelor neperisabile, a urmelor pe care omul la lãsat în urma lui şi care au
supravieţuit vitregiilor timpului. Iniţial, motivul pentru care se scoteau la ivealã civilizaţii
dispãrute prin sãpãturi consta în speranţa de a descoperi comori îngropate. În zilele noastre,
însã, cele mai moderne metode ştiinţifice sunt folosite pentru a recupera şi studia rãmãşiţele
trecutului cu scopul de a înţelege mai bine obiceiurile popoarelor din vechime. Datoritã
istoriei lui neîntrerupte, teritoriul Orientului Mijlociu, în special al Palestinei, este locul unor
numeroase excavãri cu caracter arheologic. Este important de subliniat cã arheologia nu-şi
are sensul fãrã sprijinul istoriei. Ceea ce arheologia ne poate oferi este imaginea unei
evoluţii culturale şi nu o cronologie exactã. Istoria este cea care ne vorbeşte despre
cronologie, evenimente, oameni şi locuri. În ultimii 100 de ani, arheologia a verificat parte din
informaţiile istorice conţinute în Biblie. De pildã, douã din oraşele menţionate în Biblie,
Sodoma şi Gomora, au fost considerate mult timp mitologice. Cu toate acestea, excavaţii
recente fãcute la Tell Mardikh, ştiut acum a fi locul de amplasare al Eblei, au scos la ivealã
aproximativ
15.000 de tãbliţe. O parte dintre ele au fost traduse, descoperindu-se cã include numele
Sodomei şi Gomorei. Alte dovezi arheologice dau informaţii despre existenţa unui
conducãtor pe nume Belşaţar; hitiţii nu numai cã au existat dar au şi construit un vast
imperiu; Regele Sargon a domnit cu adevãrat iar realitatea evenimentelor istorice relatate în
Faptele Apostolilor poate fi demonstratã cu acurateţe. Pânã în prezent, descoperirile
arheologice au venit nu în contradicţie, ci ca o confirmare a aspectelor istorice înscrise în
Biblie.

7
 Faptul cã Biblia oferã o mãrturie istoricã realã este de o importanţã inestimabilã.
Creştinismul este o credinţã istoricã ce afirmã cã Dumnezeu a intervenit în istorie prin multe
fapte mãreţe. Deşi miracolele înregistrate în Scripturi nu pot fi dovedite la modul ştiinţific sau
repetate datoritã naturii lor, persoanele, locurile, evenimentele pot fi investigate istoric. Dacã
scriitorii Bibliei au reprezentat realitatea istoricã într-un mod incorect, zonele ce nu pot fi
verificate ar fi învãluite într-o umbrã de neîncredere.
Altfel spus, dacã autorii Scripturilor sunt demni de încredere în privinţa unor
evenimente ce au avut loc, aceeaşi încredere nu le poate fi refuzatã doar pentru cã
menţioneazã fapte ce ies din natura normalã a realitãţii.
Pentru oricine doreşte sã afle dacã Dumnezeul Bibliei existã cu adevãrat, una din
dovezile cele mai concludente pe care le poate examina este poporul evreu. O cercetare
onestã a acestei chestiuni, va scoate la ivealã un rãspuns mai mult decât elocvent în sensul
veridicitãţii credinţei creştine. Cu aproximativ 4000 de ani în urmã, Dumnezeu i-a cerut unui
om pe nume Avram sã iasã din ţara lui, dându-i urmãtoarele promisiuni: “Voi face din tine un
neam mare, şi te voi binecuvânta; îţi voi face un nume mare, şi vei fi o binecuvântare. Voi
binecuvânta pe cei ce te vor binecuvânta, şi voi blestema pe cei ce te vor blestema; şi toate
familiile pãmântului vor fi binecuvântate în tine” (Genesa 12:2,3). “Domnul a zis lui Avram...
‘Ridicã-ţi ochii, şi, din locul în care eşti, priveşte spre miazãnoapte şi spre miazãzi, spre
rãsãrit şi spre apus; cãci toatã ţara pe care o vezi, ţi-o voi da ţie şi seminţiei tale în veac’.”
(Genesa 13:14, 15)
Cu alte cuvinte, Dumnezeu i-a promis lui Avram:
1. Un popor mare;
2. O faimã mare;
3. Sã fie o binecuvântare pentru toate popoarele şi 4. un pãmânt care va aparţine pentru
totdeauna descendenţilor sãi.
Cu câteva sute de ani dupã ce Dumnezeu i-a fãcut lui Avram aceste promisiuni,
marele popor a apãrut cu adevãrat, numãrând deja milioane de suflete. Ei erau pe punctul
de a intra pe pãmântul fãgãduinţei când Dumnezeu le-a trimis, prin Moise, conducãtorul lor,
avertizãrile înscrise în Deuteronomul, capitolele 28–33.

8
 Dumnezeu i-a prevenit sã nu se rãzvrãteascã împotriva Lui, iar dacã nu-I vor fi
credincioşi, le-a promis cã va folosi alte popoare care sã-i alunge de pe pãmânturile lor. El a
prezis cã vor ajunge, în final, sã se risipeascã pe întregul pãmânt, pribegi în ţinuturi strãine,
şi cã nu-şi vor mai gãsi liniştea din rãtãcirile lor. Şi totuşi, în credincioşia Lui, Dumnezeu le-a
fãgãduit sã-i aducã înapoi pe pãmânturile lor.
Care a fost verdictul istoriei?
Fiii lui Israel, deşi preveniţi, au cãzut în idolatrie, fiind îndepãrtaţi din patria lor. În 606
î.e.n., Nebucadneţar a luat poporul captiv în Babilon şi s-a reîntors în 588–586, când, dupã
un lung asediu, a ars oraşul şi templul. Cu toate acestea, dupã cum a promis, Dumnezeu
le-a permis celor ce au dorit, sã se întoarcã la pãmânturile lor între anii 537–536 î.e.n. Sau
dupã alţi şapte ani. (Ezra, cap.1) Alungarea din propria lor ţarã s-a petrecut a doua oarã în
anul 70 e.n., când Titus romanul a distrus oraşul Ierusalim şi a împrãştiat populaţia. Timp de
peste 1900 de ani, evreii au bãtut pãmântul ca strãini persecutaţi din toate pãrţile. Prigoana
a culminat în holocaustul celui de-al II-lea rãzboi mondial, când 6 milioane de evrei au fost
ucişi în lagãrele de concentrare. Şi totuşi, în pofida tuturor aşteptãrilor, statul Israel a
renãscut în 14 mai, 1948, când evreii au început sã se reîntoarcã de prin toate colţurile lumii
în ţara lor de baştinã. Din anul 1948 ei au supravieţuit unor conflicte teribile, cum au fost
Rãzboiul de şase zile din 1967 sau Rãzboiul zilei sfinte din 1973.
În ciuda tuturor catastrofelor prin care au trecut, evreii nu au pierit şi nici nu şi-au
pierdut identitatea naţionalã. Istoria a dovedit cã orice popor ce-şi pãrãseşte ţara îşi pierde
identitatea naţionalã cam în cinci generaţii, fiind absorbit de noua culturã în care se aflã, însã
evreii au rãmas mereu ca o entitate distinctã.
Ei nu doar cã au supravieţuit, dar popoarele care i-au persecutat, moabiţii, amoniţii, edomiţii,
filistenii şi mulţi alţii, au fost fie distruse, fie şi-au pierdut propria identitate. Aţi auzit de vreun
moabit suedez? De vreun filistean rus?
De un edomit german? Sau de un amonit american? Nu! Aceste naţii au fost absorbite
cu totul în alte culturi sau rase. În schimb, cu siguranţã aţi auzit de un evreu suedez, de un
evreu rus, de un evreu german sau de unul american. Aşa cum sunã profeţia, ei nu şi-au
pierdut identitatea.

9
Din ce cauzã apeleazã creştinii la profeţiile împlinite pentru a demonstra cã Biblia este
Cuvântul lui Dumnezeu?

Cei care cred în Isus Hristos sunt mereu întrebaţi de ce considerã Biblia o carte sfântã
iar multe rãspunsuri conţin argumentul profeţiilor împlinite. Aceastã probã este, de fapt, una
dintre cele mai puternice de imaginat.
Dupã ce a mãrturisit cã l-a vãzut pe Dumnezeu în toatã mãreţia Sa, Apostolul Petru a spus:
“Şi avem cuvântul proorociei fãcut şi mai tare; la care bine faceţi cã luaţi aminte, ca la o
luminã care strãluceşte într-un loc întunecos, pânã se va crãpa de ziuã şi va rãsãri luceafãrul
de diminaţã în inimile voastre” (2 Petru 1:19). În acest pasaj, Petru face apel la profeţiile
împlinite ca dovezi ale adevãrului Scripturii. Chiar Biblia descrie scopul profeţiei: “Aduceţi-vã
aminte de cele petrecute în vremile strãbune; cãci Eu sunt Dumnezeu, şi nu este altul, Eu
sunt Dumnezeu, şi nu este niciunul ca Mine. Eu am vestit dela început ce are sã se întâmple
şi cu mult înainte ce nu este încã împlinit” (Isaia 46: 9, 10).
“De multã vreme am fãcut cele dintâi proorocii, din gura Mea au ieşit, şi Eu le-am vestit:
deodatã am lucrat, şi s-au împlinit... ţi-am vestit de mult aceste lucruri, ţi le-am spus mai
înainte ca sã se întâmple, ca sã nu poţi sã zici: ‘Idolul meu le-a fãcut, chipul meu cioplit sau
chipul meu turnat le-a poruncit!’” (Isaia 48:3,5)
Noul Testament a vorbit despre venirea lui Isus Hristos “pe care o fãgãduise mai înainte prin
proorocii Sãi în Sfintele Scripturi” (Romani 1, 1:2). Conform declaraţiilor din Scripturi, scopul
profeţiilor este sã ne arate cã Dumnezeu existã şi cã El are un plan cu lumea aceasta. Prin
prezicerea unor nume, locuri sau evenimente cu sute de ani înainte de apariţia lor,
Biblia demonstreazã o cunoaştere a viitorului prea exactã pentru a fi consideratã doar o
presupunere fericitã. Profeţiile împlinite existente în Scripturi sunt o mãrturie puternicã
a inspiraţiei divine.
Un exemplu ar fi profeţia despre Regele Cir (Isaia 44:28, 45:1). Scriind în jurul anului
700 î.e.n., profetul Isaia îl prevesteşte pe Cir dupã nume ca regele ce va da vestea
Ierusalimului cã va fi construit şi cã i se va aşeza temelia templului. În timpul în care scria
Isaia, oraşul Ierusalim era în întregime construit iar templul era în picioare. Nici dupã o sutã
de ani, în 586 î.e.n., oraşul şi templul urmau a fi distruse de cãtre Regele Nebucadnețar.
Dupã ce Ierusalimul a fost capturat de cãtre babilonieni, în 539 î.e.n., acesta a fost cucerit
de cãtre persani. Puţin mai târziu, un rege persan pe nume Cir a dat ordinul ca Ierusalimul
sã fie reconstruit. Aceasta se întâmpla cam la 160 de ani dupã profeţia lui Isaia! Astfel, Isaia
a prevestit cã un bãrbat pe nume Cir, ce urma a se naşte doar dupã o sutã de ani, va da
ordinul ca templul sã fie reconstruit în condiţiile în care, pe vremea profetului, acesta era
neatins şi nici nu urma a fi distrus decât dupã mai mult de o sutã de ani. O profeţie cu
adevãrat uluitoare, dar nici pe departe singularã. De fapt, pot fi întâlnite sute de profeţii ce
prevestesc evenimente viitoare. Este absurd a crede cã împlinirea profeţiilor este doar o
coincidenţã sau o întâmplare, date fiind dovezile. Dumnezeu a oferit suficiente mãrturii ale
existenţei Sale şi a inspiraţiei divine ce animã Biblia, tocmai prin profeţiile adeverite în timp.

10
 Existenţa Lui Dumnezeu
Existenţa lui Dumnezeu poate fi dovedită prin două căi: prin simţul lăuntric posedat de
fiecare persoană, şi prin dovezile găsite în Scriptură şi în natură.

1. Simţul lăuntric
Toate persoanele de pretutindeni posedă un simţământ lăuntric al existenţei lui
Dumnezeu, al faptului că ele sunt creaturile iar El este Creatorul lor. Pavel spune că şi
neamurile “au cunoscut pe Dumnezeu dar nu L-au onorat” (Rom.1:21) şi că “au schimbat în
minciună slava lui Dumnezeu”(Rom.1:25); “ce se poate cunoaşte despre El le-a fost
descoperit în ei, căci le-a fost arătat de Dumnezeu (1:19).
Biblia afirmă că unii oameni neagă acest simţ lăuntric ce le vorbeşte despre existenţa
lui Dumnezeu. “Nebunul zice în inima lui, nu este Dumnezeu” (Ps.14:1; 53:1). “Răpitorul
batjocoreşte şi nesocoteşte pe Domnul… cel rău zice cu trufie ‘Nu este Dumnezeu…’”. Deci,
păcatul conduce pe oameni la o gândire iraţională şi la negarea existenţei lui Dumnezeu.
Pavel subliniază că păcatul îi face pe oameni să nege existenţa lui Dumnezeu,
“înăduşă adevărul în nelegiuirea lor” (Rom. 1:18), dar ei nu se pot dezvinovăţi.
Unii oameni neagă faptul că ar poseda un simţ lăuntric în cunoaşterea lui Dumnezeu,
dar în momente de criză dovedesc contrariul.
În viaţa creştinului acest simţ devine tot mai puternic. Ajungem să-L cunoaştem pe
Dumnezeu ca “Tatăl nostru iubitor din ceruri” (Rom. 8:15). “Duhul adevereşte împreună cu
duhul nostru că suntem copiii Lui” (Rom. 8:16) şi Isus Hristos locuieşte în inimile noastre (Ef.
3:17; Fil. 3:8,10; Col. 1:27; Ioan 14:23). Intensitatea acestei conştienţe pentru creştin îl
determină să-L iubească pe Hristos, chiar dacă nu L-a văzut vreodată (1 Pet. 1:8).

2. Dovezile din Scriptură şi din natură

Biblia pretutindeni afirmă existenţa lui Dumnezeu. Primul verset din Genesa nu
prezintă dovezi ale existenţei lui Dumnezeu, dar ne spune ceea ce El a făcut: cerurile şi
pământul. Pavel afirmă că existenţa lui Dumnezeu poate fi văzută în lucrările create de El
(Rom. 1:20). Astfel că fiecare creatură aduce o dovadă a existenţei lui Dumnezeu, şi în
primul rând omul care este creat după chipul şi asemănarea Sa. Omul înzestrat cu
sentimente, înţelepciune, voinţă, arată atotînţelepciunea lui Dumnezeu.
Dar există o sumedenie de dovezi ale existenţei lui Dumnezeu şi în natură. Astfel că
El “a trimis ploi din cer şi timpuri roditoare, v-a dat hrană din belşug şi v-a umplut inimile de
bucurie” (Fapte 14:17). David spunea că “Cerurile spun slava Lui…”(Ps. 19:1,2).
Privind cerul ziua sau noaptea, admirând soarele, luna, stelele şi norii, toate declară
prin existenţa şi frumuseţea lor, măreţia, puterea şi înţelepciunea Creatorului care le susţine.
Tot ceea ce există dovedeşte existenţa lui Dumnezeu. Pentru cei care au ochi pentru
a evalua dovezile corect, fiecare frunză, copac, fir de iarbă, fiecare stea din noapte strigă
fără încetare “Dumnezeu m-a creat”. Frumuseţea fulgului de zăpadă, puterea tunetului,

11
hărnicia albinei, prospeţimea apei, abilităţile mîinii omului şi alte mii de aspecte ale
creaţiei, n-ar fi putut veni la existenţă separat de activitatea unui Creator atotputernic şi
atotînţelept.
De aceea, când credem că Dumnezeu există, ne bazăm credinţa noastră nu pe o
speranţă oarbă, fără nici o dovadă, ci pe o mulţime de dovezi copleşitoare şi indubitabile din
Cuvântul lui Dumnezeu şi din lucrarea Sa. Adevărata credinţă este bazată pe dovezi
evidente ale existenţei lui Dumnezeu.
Aceste evidenţe pot fi văzute ca dovezi valide pentru existenţa lui Dumnezeu, chiar
dacă unii oameni le resping. Cei care resping aceste dovezi nu fac decât să le evalueze într-
un mod greşit.

ARGUMENTE FILOZOFICE PENTRU EXISTENTA LUI DUMNEZEU

Argumentul teleologic
Acest argument în favoarea existenţei lui Dumnezeu porneşte de la faptul că în lume
este vizibil un plan.în esenţă, argumentul susţine că acest plan evident este dovada
existenţei unui Arhitect inteligent al lumii.
Una din formele cele mai populare ale acestui argument a fost dat de William Paley
(1743-1805), arhidiaconul de la Carlisle. Paley spunea că dacă cineva găseşte pe un
câmp gol un ceasornic, el va trage pe bună dreptate concluzia că acesta a avut un
ceasornicar care l-a proiectat. La fel, dacă privim la proiectul mult mai complex al lumii, al
universului, ajungem la concluzia că în spatele acestui proiect este un mare Proiectant.

Schematic, acest argument poate fi prezentat în felul următor:

1. Un ceas arată că a fost întocmit de un proiectant pentru un scop inteligent (să
măsoare timpul)
2. Lumea evidenţiază (mai bine decât un ceas) existenţa unei proiect măreţ.
3. Dacă un ceas presupune un ceasornicar, atunci pentru lume este necesar un
Proiectant mult mai mare şi mai inteligent.

Argumentul ontologic
Călugărul augustinian Anselm de Canterbury (1033-1109) este autorul acestui
argument, deşi nu el l-a numit ontologic, ci Kant. Pentru Anselm argumentul este un fel de
“dovadă de rugăciune” fiindcă a ajuns la el în timp ce medita asupra conceptului unei fiinţe
absolut perfecte, Dumnezeul creştin.
1. Dumnezeu este prin definiţie ceva decât care nimic mai mare nu poate fi conceput.
2. Este diferenţă între a exista numai în înţelegerea cuiva şi a exista atât în
înţelegerea cuiva cât şi în afara acestei înţelegeri (ex. Un tablou poate exista doar
în mintea pictorului, spre deosebire de cazul când el există atât în mintea lui cât şi
în afară).

12
 3. Este un lucru mai mare să exişti atât în mintea cuiva, cât şi în afara acele
minţi decât să exişti numai în minte.
4. De aceea, Dumnezeu trebuie să existe atât în înţelegere, cât şi în afara acestei
înţelegeri (adică în realitate), deoarece dacă n-ar fi aşa, am putea concepe pe
Cineva care să o facă şi care ar fi deci mai mare. Dar Dumnezeu este prin definiţie
cea mai mare fiinţă care poate fi concepută. Rezultă că Dumnezeu trebuie să
existe.

Argumentul cosmologic

Platon a fost creditat ca fiind primul gânditor care a prezentat argumente de tip
cosmologic (numite şi argumente etiologice, de la “ aetios”, cauză).
în Legile şi în Phaedros Platon argumentează susţinând un prim mişcător al lumii.
Raţionamentul său poate fi expus astfel:
1. Lucrurile se mişcă (aceasta se poate stabili prin observaţie).
2. Orice se mişcă este fie mişcat de altceva (adică este inert), fie se mişcă prin
sine însuşi (spontan).
3. Cele ce se mişcă prin sine (numite suflete) sunt anterioare celor ce nu se mişcă
prin sine.
4. Cele ce se mişcă prin sine trebuie să fie eterne pentru că altfel n-ar exista mişcare.
Chiar dacă mişcarea nu ar fi eternă, numai un mişcător prin sine ar putea ieşi din
starea de repaus şi să înceapă mişcarea.
5. Trebuie să existe cel puţin doi mişcători prin sine în univers:
a. unul “bun” care să explice mişcarea regulată
b. unul “rău” care să explice mişcarea neregulată
6. Mişcătorii care explică mişcarea regulată sunt zece (unul pentru fiecare sferă a
mişcării regulate din cosmos).
7. întrucât unul dintre aceştia explică mişcarea celorlalte nouă sfere siderale (care
sunt inerte în sine), merită să fie numit Dumnezeu.

Astfel Platon a prezentat o dovadă pe care el a numit-o Sufletul Lumii, Primul Mişcător
al oricărei mişcări regulate din cosmos.
Tot Platon a ajuns la concluzia că există un Formator al tuturor lucrurilor bune
(Demiurg) cât şi o formă a binelui (Binele) după care sunt formate toate lucrurile bune.
Aristotel, celebrul elev al lui Platon, a introdus termenul de Mişcător Nemişcat dar
care nu era un Dumnezeu personal şi nu avea nici o semnificaţie religioasă, adică nu solicita
închinare. Cauza Primă a lui Aristotel era Forma Pură, sau Realitatea.
Plotin, (secolul al III-lea după Hristos) a afirmat că există o unitate absolută (Unul)
dincolo de existenţă care este izvorul oricărei existenţe şi multiplicităţi.
Augustin (354-430) a adus şi el un argument în favoarea poziţiei cosmologice.
1. Există adevăruri atemporale şi imuabile (ştim că existăm, că gândim).

13
 2. Adevărul imuabil nu poate fi cauzat de minţile finite deoarece este independent
de minţile noastre şi minţile noastre sunt conduse de el.
3. De aceea, trebuie să existe o Minte atemporală şi imuabilă care să cauzeze
aceste adevăruri imuabile. Dumnezeu este Meşterul lăuntric ce cauzează adevărul
în mintea fiecărui om.

Descartes a formulat un argument cosmologic pornind de la propria incertitudine şi

îndoială astfel:
1. Eu mă îndoiesc.
2. Dacă mă îndoiesc gândesc (îndoiala este o formă a gândirii).
3. Dar îndoiala este o formă de gândire imperfectă (pentru că îi lipseşte certitudinea).
4. Dar dacă eu cunosc imperfecţiunea trebuie să fiu conştient şi de ce este
imperfecţiunea (pt. comparaţie)!
5. Mintea mea imperfectă nu poate fi cauza ideii de perfecţiune pe care o am.
6. Numai o minte perfectă este o cauză adecvată pentru ideea de perfecţiune.
7. De aceea trebuie să existe o Minte perfectă, ea fiind cauza acestei idei de
perfecţiune.

Argumentul moral
Kant a respins categoric orice dovezi teoretice pentru existenţa unei Fiinţe absolut
perfecte sau necesare. El a oferit totuşi un Dumnezeu care trebuie postulat practic spre a da
un sens experienţei noastre morale.
Postulatul moral al lui Kant se prezintă astfel:
1. Fericirea este dorinţa tuturor oamenilor.
2. Morala este datoria tuturor oamenilor (ceea ce ei trebuie să facă).
3. Unitatea acestor două este cel mai mare bine (summum bonum).
4. Oamenii trebuie să urmărească obţinerea lui summum bonum.
5. Unitatea între datorie şi dorinţă nu este posibilă pentru omul finit, aflat într-un timp
limitat.
6. Dar necesitatea morală de a face ceva implică posibilitatea de a face acel ceva.
7. De aceea, este necesar din punct de vedere moral (practic) să se postuleze:
a. O dumnezeire care să facă posibilă această unitate (puterea de a le aduce la un
loc).
b. Nemurirea, pentru ca această unitate să poată fi realizată (adică timpul dincolo de
această viaţă.)
Kant nu susţine că experienţa morală cere să fie postulată existenţa lui Dumnezeu, ci
că omul ar trebuie să trăiască aşa ca şi cum ar exista un Dumnezeu.
Toate aceste argumente de mai sus au puncte tari şi puncte mai slabe.
Prin înțelepciunea omenească omul nu-L poate cunoaşte deplin pe Dumnezeu,
dar prin credinţă.

14
 Revelaţia Generală şi Specială
Revelaţia generală vorbeşte de faptul că Dumnezeu oferă pentru toţi oamenii dovezi
ale existenţei Sale; revelaţia specială este descoperirea lui Dumnezeu anumitor oameni şi
într-o anumită perioadă de timp şi într-un anumit context. Revelaţia generală nu este
suficientă pentru mântuirea oamenilor, pe când revelaţia specială duce pe om în legătură cu
Dumnezeu.
Revelaţia generală cuprinde descoperirea lui Dumnezeu în trei domenii:
1. În natură (Ps. 19:1-6; 8:2-5; Fapte 14:17).
2. În istorie, şi în special în istoria poporului Israel (Dan. 2:21; Iov 12:18,19,23-25).
3. În conştiinţă (Rom. 1:19;
2:14,15). Revelaţia specială este
prezentată:
1. În Sfânta Scriptură (2 Tim. 3:16).
2. În viaţa lui Isus (Ioan 14:8-11).
3. În minuni.

15
 ATRIBUTELE LUI DUMNEZEU

A. Spiritualitatea
Dumnezeu este duh; El nu este alcătuit din materie şi nu posedă o natură fizică (Ioan
4:24). Diverse referiri la invizibilitatea Lui (Ioan 1:18; 1Tim. 1:17; 6:15,16). Nu are limitări pe
care le implică un trup fizic (Ioan 4:21; Fapte 17:24), şi nu este destructibil cum este materia.

B. Personalitatea
Hegel credea în Absolut, un spirit sau o minte imensă care cuprinde toate lucrurile în
Sine. Platon spunea că Dumnezeu este mintea eternă, cauza binelui din natură. Aristotel L-a
considerat a fi “prima temelie a oricărei fiinţe”. Spinoza L-a definit pe Dumnezeu ca
“Substanţa absolută, universală, Cauza reală a oricărei existenţe”. Leibniz spunea că
raţiunea finală a lucrurilor este numită Dumnezeu. Kant L-a definit pe Dumnezeu ca o Fiinţă
care prin înţelegerea şi voinţa Sa este cauza naturii; o Fiinţă care are toate drepturile şi nici o
datorie; Autorul moral al lumii.
Pentru creştini, din perspectiva biblică, Dumnezeu este personal, El este o fiinţă
individuală, cu conștiință de Sine şi voinţă.
Personalitatea lui Dumnezeu poate fi dedusă din următoarele caracteristici:
a. Numele lui Dumnezeu.
Dumnezeu S-a identificat pe Sine ca “Eu sunt” (Iehova – Ex. 3:4). Acest nume care-L
descrie pe Dumnezeu este folosit şi ca formulă de adresare (Gen. 4:26; 12:8; Ps. 20:7,9).
Numele Lui trebuie tratat cu respect (Ex. 20:7). Numele Iehova intră într-o serie de
combinaţii: Iehova-Iire, Domnul va purta de grijă (Gen. 22:14); Iehova-Rafa, Domnul care
vindecă (Ex. 15:26); Iehova-Nissi, Domnul steagul meu (Ex. 17:15); Iehova Shalom, Domnul
Păcii (Jud. 6:24); Iehova Raah, Domnul Păstorul meu (Ps. 23:1).
Alt termen folosit pentru Divinitate este El, cu derivatele sale: Elim, Elohim. Este
similar cu grecescul Theos şi latinescul Deus, şi este folosit pentru a include toţi membrii
Divinităţii. El-Elyan, Cel Suprem, Cel Preaînalt (Ps. 78:35), iar El-Şadai ca Atotputernicul
Dumnezeu (Gen. 17:1).
Adonai, Domnul meu, este titlul care apare frecvent în profeţii, exprimând dependenţă
şi supunere. Titlul “Domnul oştirilor” apare frecvent şi în scrierile postexilice (Is. 1:9; 6:3). Unii
au considerat că termenul se referă la prezenţa lui Dumnezeu cu armatele lui Israel în timpul

16
monarhiei, dar mai sigur că se face referire la prezenţa lui Dumnezeu în mijlocul oştirilor
cerului, între îngeri (Iacov 5:4; Ps. 89:6.8).
Numele se referă la relaţia lui Dumnezeu cu persoanele mai degrabă, decât la cele cu
natura.
b. Activitatea în care se angajează. El cunoaşte persoanele umane şi comunică
cu ele (Gen. 3).
c. El este descris ca o fiinţă care posedă toate capacităţile
asociate cu personalitatea;
El cunoaşte (Gen. 18:19); El simte (Ps. 103:8-14); El voieşte (Ps. 115:3); El
acţionează.
Implicaţii ale faptului că Dumnezeu este Persoană: relaţia pe care o avem cu El are o
notă de căldură şi de înţelegere (El este Tatăl nostru); relaţia cu El nu este doar unilaterală
(avem părtăşie cu El, Îi oferim şi primim dragoste); Dumnezeu trebuie tratat ca o Fiinţă (nu
ca un obiect sau ca o forţă); El este un scop în Sine, nu un mijloc (El este important din
cauza a ceea ce este El în Sine, nu doar pentru ceea ce face).

C. Viaţa
Dumnezeu se prezintă cu titlul “Eu sunt” (Ex. 3:14). Scriptura nu aduce argumente în
favoarea existenţei Lui, ea pur şi simplu o afirmă (Evr. 11:6).
Această caracteristică rezultă şi din diferenţa făcută între El şi alţi dumnezei (Ier.
10:10,11; Ioan 5:26; 1 Tes. 1:9).
Genul de viaţă al lui Dumnezeu este diferit de cel al oricărei alte fiinţe vii. În timp ce
toate celelalte fiinţe îşi au viaţa în Dumnezeu, El nu îşi derivă viaţa din nici o altă sursă
externă (Gen. 1:1).

D. Caracterul infinit
Dumnezeu este infinit în raport cu spaţiul şi veşnic în raport cu timpul. El este
deasupra spaţiului, nu este supus limitărilor spaţiale, El a adus atât spaţiul cât şi timpul în
fiinţă.
Nu există un loc în care El să nu poată fi găsit. El este atât imanent (în cadrul
sistemului nostru), cât şi transcendent (dincolo de sistemul omenesc) (Ier. 23:23,24;
Ps.139:7-12; Mat. 28:19,20).
Există o deosebire clară între El şi falşii dumnezei. Acest lucru se vede clar
în confruntarea dintre Ilie şi preoţii lui Baal (1 Împ. 18:27).
Dumnezeu este veşnic, El a existat întotdeauna, El era, El este, şi El va fi (Ps.
90:1,2; Iuda 25; Efes.3:21). Expresii ca “Cel dintâi şi Cel de pe urmă” şi “Alfa şi Omega”
prezintă aceeaşi idee (Is. 44:6; Apoc. 1:8; 21:6; 22:13).
El este atotînţelept, El acţionează stăpânind toate datele şi valorile corecte (Rom.
11:33; Ps. 104:24), El nu trebuie să-şi revizuiască niciodată o anumită estimare, datorită
dobândirii unei informaţii suplimentare.

17
 El este atotputernic (omnipotent), adică El este capabil să facă toate lucrurile care
pot fi obiecte potrivite pentru exercitarea puterii Lui. Astfel, El învinge probleme
insurmontabile (Gen. 18:10-44; Ier. 32:15-17; Mat. 19:26).
Atotputernicia Lui se vede în câteva moduri: puterea lui Dumnezeu asupra naturii
(plăgile în Egipt, Ex. 7-12; 2Împ. 6:5-7), controlul asupra cursului istoriei (în mod deosebit în
istoria poporului Israel), precum şi în viaţa şi personalitatea umană. Ps. 115:3 “Dumnezeul
nostru este în cer, El face tot ce vrea”.
E. Imuabilitatea (permanenţa sau constanţa)
Dumnezeu este prezentat în Scriptură ca fiind neschimbător (Ps. 102:26,27; 33:11;
Maleahi 3:6 “Eu sunt Domnul, Eu nu mă schimb”; Iacov 1:17 “la El nu este nici
schimbare, nici umbră de mutare”).
În El nu este nici o schimbare cantitativă (El nu poate creşte în nici un domeniu,
deoarece El este deja perfecţiunea) şi nici calitativă. El rămâne totdeauna credincios
Legământului Său încheiat cu Avraam.
Atributele bunătăţii

Calităţile morale, caracteristicile lui Dumnezeu ca fiinţă morală: puritate, integritate şi

dragoste.

Puritatea morală
Prin puritate morală înţelegem absoluta separare a lui Dumnezeu de orice fărădelege
sau rău. Puritatea Lui morală cuprinde dimensiunile sfinţeniei, dreptăţii şi justiţiei.

Sfinţenia
Cuvântul ebraic pentru “sfânt” ( -cadoş) înseamnă “scos” sau “retras de la
întrebuinţarea comună, obişnuită”; verbul sugerează acţiunea de “a tăia” sau “a separa”.
Sacralitatea lui Dumnezeu era adesea transmisă obiectelor şi locurilor asociate cu El
(rugul aprins – Ex. 3; muntele Sinai – Ex. 19; cortul, templul, vasele sfinte – Ex. 26:33; 1
Împ. 6:16).
Perfecţiunea lui Dumnezeu este standardul pentru caracterul nostru moral şi motivaţia
pentru practica religioasă (Lev. 11:44,45; 19:2; Mat. 5:48). Preoţii şi jertfele trebuia să fie fără
cusur (Lev. 1:3,10; 3:1,6; 4:3).
Credinciosul este chemat să fie asemenea lui Dumnezeu: să nu admită fărădelege,
să fie lipsit de răutate morală şi să condamne păcatul. Biserica trebuie să fie sfântă.

Dreptatea
Dreptatea este sfinţenia lui Dumnezeu aplicată relaţiilor Lui cu celelalte fiinţe;
înseamnă că Legea lui Dumnezeu, ca expresie adevărată a naturii Lui, este la fel de perfectă
cum este El (Ps.19:7-9).
Dreptatea lui Dumnezeu înseamnă că acţiunile Lui sunt în concordanţă cu Legea pe
care El însuşi a stabilit-o (Gen. 18:25; Ier. 9:24).

18
 Justiţia
Justiţia Lui este dreptatea Lui oficială, pretenţia Lui ca alţi agenţi morali să adere
deasemenea la aceste standarde. Atât păcatul cât şi faptele bune vor fi răsplătite (Gen. 2:17;
Rom. 6:23; 12:19; Deut. 7:9,10). Justiţia Lui înseamnă că El este nepărtinitor în
administrarea Legii lui, nu manifestă favoritism sau parţialitate (1 Sam. 8:3; Amos 5:12).
Psalmistul în Ps. 73 a meditat la aparenta prosperitate a celor răi, dar în final a aflat
despre sfârşitul lor (Ps. 73:17-20,27). Justiţia lui Dumnezeu nu trebuie evaluată pe termen
scurt.
Şi copiii lui Dumnezeu trebuie să dea dovadă de dreptate şi imparţialitate (Iacov 2:9;
Amos 5:15,24).

Integritatea
Integritatea este însuşirea de a rămâne cinstit, incoruptibil. Integritatea are de-a face
cu problema adevărului. Există trei dimensiuni ale sincerităţii: (1) autenticitatea – a fi
adevărat; (2) onestitatea – a spune adevărul; (3) credincioşia – a te dovedi adevărat.
În Onestitatea Sa, Dumnezeu prezintă lucrurile aşa cum sunt ele în realitate (1
Sam. 15:29; Tit 1:2; Evr. 6:18; Ioan 17:17,19). Minciuna este contrară naturii Sale.
Dumnezeu cere poporului Său să fie onest (Deut. 25:13-15), să fie corect când prezintă
mesajul Evangheliei (2 Cor. 4:2).
Credincioşia subliniază fasptul că Dumnezeu îşi ţine cuvântul dat, îşi ţine promisiunile
(Num.23:19; 1 Tes. 5:24; 1 Cor. 1:9; 2 Cor. 1:18-22; 2 Tim. 2:13 şi 1 Pet. 4:19). Dumnezeu a
fost credincios în promisiunea făcută lui Avraam că va avea un fiu, că va da o ţară urmaşilor
lui. El a promis că sămânţa femeii va zdrobi capul şarpelui (Gen. 3:15). Copiii lui Dumnezeu
trebuie să rămână credincioşi cuvântului dat (Ecl. 5:4,5), atât faţă de Dumnezeu (Ps.
61:5,8; 66:13) cât şi faţă de oameni (Ios. 9:16-21).
Dragostea
În general, dragostea lui Dumnezeu poate fi imaginată ca eterna Lui dăruire sau
împărtăşire de Sine. Însăşi natura Lui este dragoste (1 Ioan 4:8,16; 2 Cor.13:11). Dragostea
divină a fost exercitată din veşnicie între membrii Trinităţii.
Dimensiunile de bază ale dragostei lui Dumnezeu faţă de noi sunt: (1) bunăvoinţa, (2)
harul, (3) îndurarea şi (4) îndelunga Sa răbdare.
Bunăvoinţa este preocuparea continuă a lui Dumnezeu pentru binele şi bunăstarea
celor pe care Îi iubeşte (Deut. 7:7,8; Ioan 3:16). Dragostea Lui (agape) constă dintr-un
interes lipsit de egoism faţă de om şi de dragul omului (Ioan 15:9-17). Isus şi-a dat viaţa
pentru vrăjmaşii Lui şi pentru păcătoşi (Rom. 5:8; 1 Ioan 4:10). Dragostea Lui este şi
suportul continuu pentru credincioşi (Luca 15). Dumnezeu ne iubeşte datorită chipului Său
din noi (Gen. 1:27), El se iubeşte pe Sine în noi, El ne iubeşte pentru ceea ce poate să facă
din noi. El se îngrijeşte de tot ce are viaţă (Ps. 145:16; Mat. 6:26,28; 10:29). Dumnezeu este
binevoitor faţă de întreaga rasă umană (Mat. 4:45; Fapte 14:17).
Harul înseamnă favorul nemeritat acordat de Dumnezeu omului.. Harul lui Dumnezeu
este acordat cu generozitate (Ex. 34:6; Efes. 1:5,8; 2:7-9; Tit 2:11; 3:3-7).

19
 Îndelunga răbdare subliniază abţinerea pentru multă vreme a lui Dumnezeu de a
judeca lumea şi continuarea prezentării harului Său (Ps. 86:15; Rom. 2:4; 9:22; 1 Pet. 3:15).
Îndelunga Lui răbdare se vede în modul în care a suferit cârtirile poporului Israel. Chiar şi
potopul a fost întârziat pentru a mai acorda o ultimă şansă oamenilor (1 Pet. 3:20), la fel şi
ziua judecăţii, pentru că El nu doreşte “ca vreunul să piară, ci toţi să vină la pocăinţă” (2 Pet.
3:9). Ucenicii Lui trebuie să prezinte aceleaşi calităţi ca şi Stăpânul lor (Ioan 15:12; Mat.
18:23-25).
Îndurarea este compasiunea lui Dumnezeu plină de sensibilitate şi de dragoste faţă de
poporul Lui.

Dragostea şi justiţia divină

Nu este tensiune între aceste două caracteristici divine. Justiţia lui Dumnezeu este o
justiţie iubitoare, iar dragostea Lui este o dragoste dreaptă. Conceptul de dragoste fără
justiţie nu este o învăţătură biblică. Dacă dragostea nu cuprinde şi justiţia, ea este numai
sentimentalism.
Dragostea şi justiţia au conlucrat în modul lui Dumnezeu de a se purta cu omul.
Justiţia cere plata pentru păcat, dragostea oferă această plată. Oferirea lui Isus ca jertfă de
ispăşire pentru păcat, înseamnă că atât justiţia cât şi dragostea lui Dumnezeu au fost
menţinute. Această oferire arată o mai mare dragoste din partea lui Dumnezeu decât dacă ar
elibera cu indulgenţă, fără nici un preţ, pe oameni de sub consecinţele păcatului.

20
 Isus Mântuitorul

Oficiile lui Hristos

profet: îl descoperă pe Dumnezeu oamenilor şi ne aduce Cuvântul lui Dumnezeu
Hristos preot: se aduce jertfă lui Dumnezeu pentru noi şi mijloceşte pentru oameni.
împărat: domneşte asupra Bisericii şi asupra universului

Hristos Profet

În V.T. proorocii aduceau poporului Cuvântul lui Dumnezeu

Moise -primul profet major, a scris Pentateuhul

-a profeţit despre „un profet ca mine: să ascultaţi de el” Deut. 18:15-18.
v. 18 „voi pune Cuvintele mele în gura lui, şi el le va spune tot ce îi voi porunci Eu”
În Evanghelie circulau diferite opinii despre Isus, că El ar fi profet.1

Mat. 16:14 „Unii zic că eşti Ioan Botezătorul, alţii Ilie, alţii Ieremia sau unul din
proroci”
Luca 7:16- când Isus a înviat pe fiul văduvei din Nain, oamenii cuprinşi de frică au zis:
„un mare proroc s-a ridicat dintre noi”
Ioan 4:19-samariteanca (după ce i-a descoperit trecutul ei) a zis: „Doamne, văd că eşti
proroc”.
Ioan 9:17-orbul din naştere vindecat de către Isus a mărturisit fariseilor „Este un
proroc”.
Ioan 6:14-(la înmulţirea pâinilor) oamenii au zis „cu adevărat acesta este proorocul
cel aşteptat în lume”-referire la profeţia lui Moise din Deut. 18.
În Fapte 3:22-24, Petru identifică pe Isus cu profetul prevestit. Nicăieri în epistole nu
se specifică însă că El ar fi profetul aşteptat.
La începutul ep. Evrei autorul spune că „după ce a vorbit în vechime părinţilor noştri
prin prooroci… la sfârşitul acestor zile ne-a vorbit prin Fiul”.

1
Wayne Grudem, Systematic Theology, Leicester, Inter-Varsity Press, 1994.

21
 În 3:1 El este prezentat ca „Apostolul şi Marele Preot al mărturisirii (nu proroc). De ce
se evită în epistole să fie numit Isus profet? Pentru că deşi a fost profeţit de către Moise, El
este mult deasupra tuturor proorocilor din V.T..
-despre El au fost făcute profeţiile din V.T.. Celor doi ucenici spre Emaus, El le-a
deschis mintea „şi a început de la Moise şi de la toţi prorocii, şi le-a tâlcuit în toate Scripturile,
ce erau cu privire la El.”
1 Petru 1:10,11 Proroci cercetau şi vesteau mai dinainte patimile lui Hristos şi slava
de care aveau să fie urmate.
Prorocii V.T. priveau înainte spre Hristos, profeţeau despre venirea Lui, iar apostolii–
înapoi la Hristos şi interpretau viaţa lui pentru beneficiul Bisericii.
-Isus nu a fost doar un mesager din partea Domnului, ci a fost El Însuşi sursa
revelaţiei de la Dumnezeu. Profeţii V.T. spuneau „aşa vorbeşte Domnul”, dar Isus zicea „dar
eu vă spun…”. El a vorbit cu autoritate Cuvântul lui Dumnezeu.

Hristos–preot

În V.T. preoţii erau unşi pentru a aduce sacrificii

pentru a mijloci pentru popor, „ sfinţind poporul, făcându-l acceptabil lui Dumnezeu

Tema preoţiei lui Hristos este dezvoltat în Epistola către evrei

1. El a adus o jertfă desăvârşită pentru păcat, 9:27 „S-a arătat o singură dată ca
să şteargă păcatul prin jertfa Sa”. Jertfa Sa a fost finală, de atunci nu mai
trebuie să aducem noi jertfe. El a fost şi Mielul de jertfă, şi preotul care a adus
jertfa.
El este acum „Marele Preot” care a străbătut cerurile” (4:14) „ca să se înfăţişeze acum
pentru noi înaintea lui Dumnezeu” (9:24).

2. El continuu ne atrage spre Dumnezeu, ne-a deschis o cale nouă să intrăm în

locul preasfânt (Evr. 6:19,20) 10:19-22.

3. El continuu se roagă pentru noi. Preoţii în V.T. mijloceau pentru oameni.

Evr. 9:25 -„trăieşte pururi ca să mijlocească pentru ei.”
Rom. 8:34 -„Hristos a înviat şi stă la dreapta Tatălui şi mijloceşte pentru voi.

El nu stă doar în prezenţa Tatălui ca să fie văzut ca reprezentantul al nostru, ci El

mijloceşte pentru noi
Isus ca Dumnezeu-Om este singurul care are abilitatea să se prezinte înaintea Tatălui
1 Tim. 2:5 „Nu este nici un mijlocitor între oameni şi Dumnezeu decât omul Isus Hristos”

22
 Hristos–rege
În V.T., împăratul avea autoritatea să stăpânească peste naţiunea lui Israel, iar în
N.T., Hristos s-a născut ca Împărat al lui Israel (magii la Irod: „unde este împăratul de curând
născut?”) Mat. 2:2, dar El a refuzat să fie făcut împărat de către oameni (Ioan 6:15).
El a spus lui Pilat: „Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta” - Ioan 18:36
El a propovăduit despre Împărăţia Lui care va veni - (Mat. 4:17, 23)
El nu i-a oprit pe ucenici să strige: „Binecuvântat este Împăratul care vine în Numele
D-lui” - Luca 19:38.
După înviere şi înălţare El a primit autoritate asupra Bisericii şi asupra universului.
Autoritatea Lui va fi recunoscută la cea de-a doua venire a Lui. Într-o zi El va fi înălţat ca
„Împărat al împăraţilor şi Domn al Domnilor” (Apoc. 19:16) şi orice genunchi se va pleca
înaintea Lui - (Fil. 2:16).

Acesta a fost planul lui Dumnezeu cu omul.

Înainte de cădere Adam a fost:
-profet – cunoştinţă profundă despre Dumnezeu, vorbea cu El, a dormit când Domnul
i-a luat coasta, dar a zis că ea este „os din oasele mele…”
-preot – putea liber să-L laude pe Dumnezeu, nu avea nevoie de jertfă
-rege – avea stăpânire asupra întregii creaţii.

După cădere omul şi-a pierdut aceste prerogative. Le regăsim la unii aleşi în Israel
Prin Hristos avem:
-o slujbă profetică – să vestim oamenilor planul lui Dumnezeu
-preoţie sfântă (1 Petru 2:9) care aduce „jertfe duhovniceşti” (1 Petru 2:5), intrăm în
locul preasfânt (Evr. 10:19, 22)
-o autoritate regească asupra duhurilor rele (Ef. 6:10-18).

Persoana lui Hristos

El a fost om pe deplin şi Dumnezeu pe deplin

A. Umanitatea lui Hristos

1. Născut din fecioară, a fost conceput în pântecele unei fecioare pe o cale
miraculoasă de către Duhul Sfânt. Ea a întrebat pe înger: „cum se va face aşa ceva, căci
eu nu cunosc de bărbat?” (Luca 1:35). Importanţa doctrinară a naşterii din fecioară se vede
în trei arii.
a) arată că mântuirea vine de la Dumnezeu. Gen. 3:15 „sămânţa femeii va
zdrobi capul şarpelui” Gal. 4:4
b) face posibilă unirea divinităţii şi a umanităţii într-o singură persoană

23
 c) face posibil ca Hristos să fie pe deplin uman fără a cunoaşte însă
păcatul strămoşesc

Faptul că Isus nu a avut un tată omenesc face ca lanţul genealogic să fie întrerupt
(Luca 1:35) „Sfântul care se va naşte din tine va fi chemat Fiul lui Dumnezeu”.
2. Slăbiciuni şi limitări omeneşti

a) Isus a avut un trup omenesc. S-a născut ca orice bebeluş (Luca 2:7).
„Maria a născut, l-a înfăşat în scutece şi l-a culcat într-o iesle”. A crescut ca orice
copil în „statură şi în înţelepciune.” – (Luca 2:52)
-a fost obosit – Ioan 4:6 – la fântâna din Samaria
-a însetat pe cruce – „Mi-e sete!” – (Ioan 19:28)
-a flămânzit după ce a postit 40 de zile – (Mat. 4:2)
-a fost epuizat în urma bătăii, n-a mai putut duce crucea, iar romanii l-au forţat pe
Simon din Cirene să-L ajute – (Luca 23:26)
-a murit, trupul Lui pe cruce şi-a încetat orice activitate – (Luca 23:46)
-a înviat cu acelaşi trup, „a mâncat o bucată de peşte fript şi un fagure de miere” –
(Luca 24:43)
-s-a înălţat la cer cu trupul înviat – (Luca 24:50, 51; Fapte 1:9)

a) A avut minte omenească – „creştea în înţelepciune” – (Luca 2:52)

-Evr. 5:8 – „a învăţat să asculte prin lucrurile pe care le-a suferit
-Despre ziua revenirii Sale nu ştie nimeni, „nici îngerii, nici Fiul ci numai Tatăl” –
(Marcu 13:32)

b) Isus a avut suflet omenesc şi emoţii omeneşti

-Înainte de răstignire a zis: „Acum sufletul meu este tulburat” – Ioan 12:27;
-„După ce a spus aceste cuvinte, Isus S-a tulburat în duhul Lui. – Ioan 12:27 (Gr.)
tarasso – cuvânt care subliniază neliniştea, sau surpriza oamenilor când se află în faţa unui
pericol. Mat. 26:38 „Sufletul Meu este cuprins de o întristare de moarte.”
-A experimentat diferite emoţii: S-a mirat de credinţa sutaşului (Mat. 8:10), a plâns
la mormântul lui Lazăr (Ioan 11:35); „a adus rugăciuni şi cereri cu strigăte mari şi cu
lacrimi” – (Evr. 5:7).

c) Oamenii din preajma lui L-au privit ca pe un om

-Vecinii din preajma Lui L-au cunoscut pe Isus ca pe un om care avea fraţi şi surori
(Mat. 13:53-58), că era fiul tâmplarului, că El era tâmplar (Marcu 6:3) şi erau surprinşi de
învăţătura Lui, „nici fraţii Lui cu credeau în El” (Ioan 7:5)

24
 3. Fără păcat.
Deşi unii spun că nu se poate ca omul să nu păcătuiască, noi ne amintim de Adam
înainte de cădere: era pe deplin om dar fără păcat.
-El a fost ispitit de diavolul dar n-a păcătuit (Luca 4:13), a întrebat pe iudei „cine mă
poate dovedi că am păcat?” (Ioan 8:46) şi nimeni nu a putut.
-El a spus că face totdeauna ce-I este plăcut lui Dumnezeu (Ioan 8:27), şi că a păzit
poruncile Tatălui (Ioan 15:10). Chiar şi Pilat a tras concluzia: „eu nu găsesc nici o vină în El”
(Ioan 18:38).
-În Fapte se face referire la El ca la „Sfântul Tău” (2:27, 3:14, 4:30) Cel neprihănit
(7:52)
-Când apostolul Pavel vorbeşte despre întruparea lui Isus, nu spune că a luat un trup
păcătos, ci „o fire asemănătoare cu a păcatului” (Rom. 8:3), şi se referă la El ca la „Cel ce n-
a cunoscut nici un păcat” (2 Cor. 5:21)
-În ep. Evrei scrie că „El a fost ispitit ca şi noi, dar fără păcat” Evr. 4:15, El este
„Marele Preot sfânt, nevinovat, fără pată, despărţit de păcătoşi” (Evr. 7:26)
-Petru spune că El este Mielul fără cusur şi fără pată” (1 Petru 1:9); „El n-a făcut păcat
şi în gura Lui nu s-a găsit vicleşug” (1 Petru 2:22).
-Ioan îl numeşte „Isus Hristos cel neprihănit” (1 Ioan 2:1) şi spune că „în el nu este
păcat” (1 Ioan 3:5)

4. De ce a fost necesar ca Hristos să se manifeste în trup omenesc?

a) Pentru a ne reprezenta în ascultare. Adam a fost neascultător şi prin el a
intrat păcatul în lume. Isus a fost ascultător (Rom. 5:18-19) ca
„ultimul Adam” (1 Cor. 15:45)
b) Pentru a fi o jertfă de ispăşire

B. Divinitatea lui Hristos

Deşi expresia „divinitatea lui Hristos” nu apare în Scriptură, Biserica a folosit
termenul încarnare cu referire la faptul că Isus a fost Dumnezeu în trup omenesc. (lat. in-a
cauza, şi carnis-carne)

1. Afirmaţii scripturale directe

a) Cuvântul Dumnezeu folosit pentru Hristos, în Biblie

Prologul Ev. lui Ioan 1:1-4 afirmă clar deplina divinitate a lui Hristos;
-El este Cuvântul care era „cu Dumnezeu” şi care „era Dumnezeu”; avem aici şi
referirea de la începutul cărţii Genesa „la început…”, cu semnificaţia că încă de la început,
înainte de creaţie, era Cuvântul. (Martorii lui Iehova spun că Cuvântul era un dumnezeu
pentru că lipseşte articolul hotărât [Gr. ho]; dar aici s-a aplicat o regulă gramaticală, regula

25
 Colwell care spune că în fraze cu verbul de legătură „a fi”, substantivul predicativ de
obicei pierde articolul hotărât când predece un verb. Dar şi în alte locuri din cap. 1
din Evanghelia după Ioan cuvântul theos apare fără articolul hotărât: v. 6, 12, 13 şi 18. Dar
nici martorii lui Iehova nu traduc aceste versete cu „un dumnezeu”, ci cu „Dumnezeu”, în
fiecare caz.)
-Toma i se adresează lui Isus, după înviere cu „Domnul şi Dumnezeul meu” (Ioan
20:28) iar Isus fericeşte pe cei ce „n-au văzut şi au crezut; iar Ioan conchide că aceasta a
fost şi scopul scrierii: „lucrurile acestea au fost scrise ca voi să credeţi” (v. 31), să-l imităm pe
Toma în mărturisirea şi în credinţa lui.
-În Evrei, cap. 1, autorul spune că Hristos este (v. 3) „oglindirea slavei” „reprezentarea
exactă” (Gr. charakter, „duplicat exact”) şi „întipărirea” (Gr. hypostasis) fiinţei Lui”; în versetul
8 El este numit Dumnezeu şi I se atribuie opera de creaţie a cerurilor (v. 10), „cerurile sunt
lucrarea mâinilor Tale”.
În Tit 2:13 se vorbeşte despre „arătarea slavei marelui nostru Dumnezeu şi Mântuitor,
Isus Hristos, iar în 2 Petru 1:1 scrie: „dreptatea Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Isus
Hristos”. În Romani 9:5 apostolul Pavel vorbeşte despre patriarhi şi spune că „din ei a ieşit
după trup, Hristosul, care este mai presus de toate lucrurile, Dumnezeu binecuvântat în veci.
Amin!”
-În Vechiul Testament Isaia 9:6 a profeţit: „Căci un Copil ni s-a născut, un Fiu ni s-a
dat, şi domnia va fi pe umărul Lui; îl vor numi: «Minunat, Sfetnic, Dumnezeu tare, Părintele
veşniciilor, Domn al păcii»”. O aplicaţie similară a titlului „Domn” şi „Dumnezeu” apare în
profeţia despre venirea lui Mesia în Isaia 40:3: „Pregătiţi în pustie calea Domnului, neteziţi în
locurile uscate un drum pentru Dumnezeu nostru”, text citat de Ioan Botezătorul în lucrarea
de pregătire pentru venirea lui Hristos din Matei 3:3.

26
 b) Cuvântul Domnul (kyrios) folosit pentru Hristos
Uneori cuvântul Domnul (Gr. kyrios) este folosit ca formă de adresare politicoasă
pentru un superior (Mat. 13:27; 21:30; 27:63; Ioan 4;11), alteori înseamnă „stăpân” de sclavi
(Mat. 6:24; 21:40). Dar acelaşi cuvânt este folosit în Septuaginta de 6.814 ori, ca traducere
pentru ebraicul YHWH, Yahweh
-Cu acest sens este folosit în Luca 2:11, „astăzi în cetatea lui David, ni s-a născut un
mântuitor, care este Hristos Domnul”. Ce surprinşi au fost evreii din primul secol să audă că
cineva născut ca un bebeluş este Mesia, că era Domnul Dumnezeu însuşi; nu degeaba „toţi
cei ce i-au auzit s-au mirat de cele ce spuneau păstorii” (Luca 2:18).
-Elisaveta când a fost vizitată de fecioara Maria a spus: „Cum mi-a fost mie dat să
vină la mine maica Domnului meu” (Luca 1:43)
-Ioan Botezătorul cita pe profetul Isaia când spunea: „Pregătiţi calea Domnului,
neteziţi-i cărările” (Mat. 3:3)
-Isus de asemenea s-a identificat pe Sine ca Domn suveran al Vechiului Testament
când a întrebat pe farisei despre Psalmul 110:1: „Domnul a zis Domnului Meu: «Şezi la
dreapta mea până voi pune pe vrăjmaşii tăi sub picioarele Tale.»” Explicaţia acestei afirmaţii
este că Dumnezeu Tatăl a spus Dumnezeului Fiul (Domnul lui David): „Şezi la dreapta Mea
-În multe pasaje din epistolele pauline întâlnim multe locuri în care „Domnul” este un nume
clar adresat lui Hristos (1 Cor. 8:6, 12:3).
-În Evrei 1:10-12 Hristos este prezentat ca Domn veşnic al cerului şi al pământului
iar în Apocalipsa 19:16 îl vedem pe Hristos ca Rege biruitor având scris numele pe haină şi
pe coapsă: „Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor”

c) Alte afirmaţii puternice privind divinitatea Sa

În disputa lui Isus cu iudeii din Ioan cap. 8, Isus spune că El este (nu că a fost!) înainte
de Avraam. El foloseşte expresia „Eu sunt!” care este de fapt numele sub care Dumnezeu s-
a prezentat înaintea lui Moise (Ioan 8:59). Isus a mai afirmat în Evanghelia lui Ioan că este
pâinea vieţii (6:35), lumina lumii (8:12), uşa oilor (10:7), păstorul cel bun (10:11), învierea şi
viaţa (11;25), calea, adevărul şi viaţa (14:6) şi adevărata viţă (15:1).
Altă afirmaţie puternică este făcută la sfârşitul cărţii Apocalipsa „Eu sunt Alfa şi
Omega, Cel dintâi şi Cel de pe urmă, Începutul şi Sfârşitul” (Apoc. 22:13). Când această
afirmaţie este combinată cu afirmaţia lui Dumnezeu Tatăl în Apoc. 1:8 „Eu sunt Alfa şi
Omega”, concluzia este evidentă că Isus este Dumnezeu întrupat.
În Ioan 1:1 Isus Hristos numeşte pe Isus, Cuvântul (Gr. logos). Cititorii lui Ioan
înţelegeau că aici se făcea o dublă referire: Logosul ca şi Cuvânt creativ al lui Dumnezeu în
Vechiul Testament prin care au fost create cerurile şi pământul (Ps. 33:6) şi principiul de
organizare şi de susţinere al universului, aşa cum era înţeles în filosofia greacă.
Isus se referă la sine cu numele Fiul Omului de 84 ori în Evanghelii. Originea acestui
termen o găsim în Daniel 7, unde Daniel a văzut pe unul ca un fiu al omului (v. 13) şi „I s-a
dat stăpânire, slavă şi putere împărătească pentru că să-i slujească toate neamurile,
popoarele şi oamenii de toate limbile. Stăpânirea Lui este o stăpânire veşnică, şi nu va trece

27
nicidecum, şi Împărăţia Lui nu va fi nimicită niciodată.” Daniel spune că Fiul Omului vine pe
norii cerului (v. 13), asta înseamnă că El are origine divină şi I s-a dat stăpânire veşnică
peste toată lumea. Isus a spus iudeilor: „Veţi vedea pe Fiul Omului şezând la dreapta puterii
lui Dumnezeu şi venind pe norii cerului” (Mat. 26:64). Marele preot a înţeles că Isus a pretins
că este domnitorul veşnic ce are origine cerească, din profeţia lui Daniel, şi a spus imediat:
„A hulit… merită moartea!” (Mat. 26:65, 66).
Titlul „Fiul lui Dumnezeu”, uneori face referire la Israel (Mat. 2:15), sau la omul creat
de Dumnezeu (Luca 2:38) sau la omul răscumpărat (Rom. 8:14, 19, 23), dar de foarte multe
ori face referire la Isus, Fiul veşnic al lui Dumnezeu care este deopotrivă cu Dumnezeu (Mat.
11:25-30; 17:5; 1 Cor. 15:28; Evr. 1:1-3, 5, 8). În Evanghelia lui Ioan, Isus este prezentat ca
„singurul Fiu care vine de la Tatăl (Ioan 1:14, 18, 34, 49) care îl descoperă pe Tatăl (Ioan
8:19; 14:9). El oferă viaţă veşnică (Ioan 3:16, 36, 36; 20:31), El are toată autoritatea de la
Tatăl să fie judecător (Ioan 3:36, 5:20-22, 25, 10: 17, 16:15). El a fost trimis de la Tatăl şi a
existat înainte de a fi lumea (Ioan 3:37, 5:23; 10:36).

2. Evidenţe care arată că Isus posedă atribute divine

Omnipotenţa Sa: a potolit marea furioasă (Mat. 8:26-27), a înmulţit pâinile şi peştii
(Mat. 14:19) şi a schimbat apa în vin (Ioan 2:1-11). S-ar putea obiecta că de fapt Duhul Sfânt
a făcut aceste minuni prin Isus, la fel cum Duhul Sfânt a făcut semne şi minuni prin apostoli.
Dar explicaţiile din context nu subliniază lucrare Duhului Sfânt ci puterea lui Isus. De
exemplu, după ce Isus a transformat apa în vin, Ioan ne spune: „Acest început al semnelor
Lui l-a făcut Isus în Cana din Galileea. El şi-a arătat slava Sa şi ucenicii Lui au crezut în El.”
(Ioan 2:11). Nu a fost slava Duhului Sfânt, ci slava lui Isus personal manifestată ca putere
divină. La potolirea furtunii, ucenicii n-au zis: „Ce mare este puterea Duhului Sfânt
manifestată prin acest profet.” Ci eu au spus: „Ce fel de om este acesta de-L ascultă până şi
vânturile şi marea?” (Mat. 8:27). A fost prezentă puterea lui Dumnezeu în potolirea
dezlănţuirii naturii (cf. Ps. 65:7; 89:9; 107:29).
Veşnicia Sa, afirmată când Isus a spus: „Înainte de Avraam sunt eu” (Ioan 8:58) sau
„Eu sunt Alfa şi Omega” (Apoc. 22:13).
Omnisciența lui Isus este demonstrată în cunoaşterea gândurilor oamenilor (Marcu
2:8), L-a văzut pe Natanael când şedea sub smochin (Ioan 1:48) şi „ştia de la început cine
erau cei ce nu cred, şi cine era cel ce avea să-L vândă” (Ioan 6:64) El cunoştea credinţa sau
necredinţa din inimile oamenilor, „şi n-avea trebuinţă să-I facă cineva mărturisiri despre nici
un om fiindcă El însuşi ştia ce este în om” (Ioan 2:25). Ucenicii au ajuns la concluzia că Isus
ştia toate lucrurile şi că n-are nevoie să întrebe pe cineva (Ioan 16:30). După înviere, în

28
discuţia lui Isus cu Petru, Petru a spus „Doamne, tu toate le ştii; ştii că Te iubesc.”
Omniprezenţa Sa nu a fost manifestată în trup, dar Isus a asigurat pe ucenici: „Şi iată
că Eu sunt cu voi în toate zilele până sfârşitul veacului” (Mat. 28:20). El a spus că „acolo
unde sunt adunaţi doi sau trei în Numele Meu, sunt şi Eu în mijlocul lor” (Mat. 18:20).
El posedă suveranitatea pe care numai Dumnezeu o posedă; astfel că El a iertat
păcatele (Marcu 2:5-7). Prorocii din vechime spuneau: „Aşa vorbeşte Domnul”, dar Isus şi-a
prefaţat cuvântările cu fraza: „Aţi auzit că s-a spus… dar Eu vă zic” (Mat. 5:22, 28, 32, 34,
39, 44). El a spus că toate lucrările i-au fost date în mâini de Tatăl, şi că nimeni nu cunoaşte
deplin pe Tatăl decât numai Fiul.” (Mat. 11:25-27).
El a posedat atributul imortalităţii. El a zis iudeilor: Stricaţi Templul acesta şi în trei
zile îl voi ridica” (Ioan 2:19), dar Ioan completează că „El le vorbea despre templul trupului
Său” (Ioan 2:21), iar după înviere ucenicii „şi-au adus aminte că le spusese vorbele acestea”
(Ioan 2:22). Astfel că Isus Hristos a avut un rol activ în învierea trupului Său. El a spus:
„Nimeni nu-mi ia viaţa cu sila, am putere s-a dau, şi am putere s-a iau iarăşi” (Ioan 10:18),
nici un om de pe pământ n-a avut vreodată această putere. (vezi Evr. 7:16, 1 Tim. 6:16).
El este vrednic să primească închinarea; nimeni, nici oameni, nici îngerii ci numai
Dumnezeu are acest drept. (Apoc. 19:10, fil. 2:9-11, Evr. 11:6).
În jurul tronului ceresc îngerii şi făpturile vii se închină înaintea tronului lui Dumnezeu
zicând „Vrednic este Mielul, care a fost junghiat să primească puterea, bogăţia,
înţelepciunea, tăria, cinstea, slava şi stăpânirea în vecii vecilor.” (Apoc. 5:13).

29
 Consecinţele păcatului
Păcatul este privit atât în Vechiul cât şi în Noul Testament ca un lucru foarte grav care
are consecinţe dezastruoase care afectează relaţia omului cu Dumnezeu, relaţia cu semenii
şi are efecte şi asupra păcătosului în cauză.

Efecte asupra relaţiei cu Dumnezeu.

Înainte de căderea în păcat a protopărinţilor noştri, ei au avut părtăşie cu Dumnezeu,
relaţia era una de iubire şi de încredere. Păcatul a produs o schimbare bruscă. Prin
neascultarea lor de Dumnezeu, Adam şi Eva au devenit duşmani ai Lui, îndepărtându-se de
El, punând astfel capăt părtăşiei iniţiale.
1. Dizgraţia divină
Atitudinea lui Dumnezeu faţă de păcat şi implicit faţă de păcătos, nu este una de
pasivitate, ci de dizgraţie, chiar de ură. În două cazuri din Vechiul Testament (Osea 9:15,
Ieremia 12:8) se spune că Dumnezeu urăşte Israelul păcătos. Mai frecvent se spune că
Dumnezeu îi urăşte pe cei răi (Psalm 5:5; 11:5), urăşte răutatea (Proverbe 6:16-17; Zaharia
8:17). Ura însă nu este unilaterală, venind doar din partea lui Dumnezeu, deoarece cei răi
sunt descrişi ca unii care Îl urăsc pe Dumnezeu (Exod 20:5; Deut.7:10) şi pe cei drepţi
(Psalm 18:40; 69:4; Prov.29:10).
Faptul că Dumnezeu uneori iubeşte Israelul, iar alteori îl urăşte nu este un semn de
inconsecvenţă a lui Dumnezeu, ci subliniază reacţia specific naturii Sale sfinte, este specific
naturii Sale să se opună în mod categoric acţiunilor păcătoase.
Prin răzvrătire împotriva lui Dumnezeu, omul şi nu Dumnezeu este cel ce rupe relaţia.
Vechiul Testament îi descrie adeseori ca duşmani ai lui Dumnezeu pe cei ce violează legea
lui Dumnezeu. În cazul lui Adam şi al Evei, încrederea, dragostea, siguranţa şi intimitatea au
fost înlocuite de teamă, nelinişte şi evitarea lui Dumnezeu.
Situaţia seamănă cu atitudinea pe care o avem faţă de slujitorii legii. Dacă respectăm
legile nu ne temem, dacă încălcăm legile în schimb, prezenţa unui poliţist în preajma noastră
nu este prea confortabilă.
Mânia lui Dumnezeu nu trebuie imaginată ca o furie sau ură personală scăpată de sub
control, ci mai degrabă ea este o indignare îndreptăţită împotriva păcatului.
Dumnezeu şi-a manifestat indignarea când poporul Israel a făcut viţelul de aur (Exod
32:10-11). Mânia lui Dumnezeu este descrisă ca un foc care mistuie pe cei răi (Judecători
2:14; Ieremia 10:20; Psalmi 30:5).

30
 În Noul Testament se accentuează duşmănia şi ura necredincioşilor şi a lumii
împotriva lui Dumnezeu şi a poporului Său (Romani 8:7; Coloseni 1:21). Dumnezeu
este mâniat pe păcat, cele două cuvinte care exprimă acest lucru sunt (supărare) şi
(mânie), (Ioan 3:36; Romani 1:18; 2:5; 9:22). Aceste texte arată că mânia lui
Dumnezeu este ceva foarte real, însă va fi revelată sau manifestată pe deplin mai
târziu, într-o “zi a mâniei”.
Această dezaprobare a păcatului rezultă din natura Sa sfântă, iar indignarea lui
Dumnezeu nu este o mânie excesivă scăpată de sub control, deoarece Dumnezeu cu toată
starea de păcat existentă azi în lume, mai manifestă încă îndelungă răbdare aşteptând ca
păcătoşii să se întoarcă la El.
2. Vina
Definim vina nu ca pe un sentiment subiectiv ci ca pe o situaţie obiectivă prin care
cineva a zădărnicit intenţia lui Dumnezeu pentru om şi astfel este pasibil de pedeapsă.
Păcatul este o acţiune urâtă, deformată, stricată care nu corespunde standardului perfect
stabilit de Dumnezeu. Din punct de vedere estetic am putea spune că păcatul este urât, iar
din punct de vedere juridic că păcatul este incorect.
Când vorbim despre vină subliniem că păcătosul a încălcat legea şi în consecinţă este
pasibil de pedeapsă. Vina capătă dimensiuni colosale atunci când ţinem cont de faptul că
cine este Dumnezeu (Cel atotputernic, Cel etern, singura realitate independentă sau
noncontingentală) şi cine este omul (cea mai însemnată dintre toate creaturile, care are darul
vieţii şi al personalităţii doar datorită bunătăţii şi îndurării lui Dumnezeu).
Neîmplinirea standardelor Sale subminează întreaga economie a Universului. Ori de
câte ori creatura în privează pe Creator de ceea ce Îi aparţine în mod legitim, echilibrul este
tulburat deoarece Dumnezeu nu este onorat. Dacă o asemenea atitudine nu ar fi pedepsită
atunci Dumnezeu ar înceta să mai fie Dumnezeu.
3. Pedeapsa
Iminenţa pedepsei este un rezultat al păcatului. În societatea modernă există o
atitudine de dezaprobare faţă de ideea de pedeapsă divină văzută ca o retribuţie pentru
păcat. Retribuirea a fost un element important al concepţiei ebraice despre lege. Pedeapsa
cu moartea (Gen.9:6) nu avea la bază o intenţie de reabilitare (ea fiind finală) ci mai degrabă
un efect de intimidare pentru alţii şi o plată pe măsura celei suferite de victimă.
Termenul ebraic (nacham) poartă în sine ideea de retribuţie, apare de aproximativ
optzeci de ori în Vechiul Testament şi este tradus prin “a răzbuna, a răzbuna o nedreptate”.
Folosirea acestui termen descrie acţiunile lui Israel faţă de vecinii săi şi este
necorespunzător să fie folosit pentru Dumnezeu.
Grija lui Dumnezeu este menţinerea dreptăţii. Astfel pentru pedepsirea păcătoşilor de
către Dumnezeu “retribuţie” este o traducere mai bună decât “răzbunare”. Există numeroase
referiri, mai ales ale profeţilor mari, la dimensiunea retribuitivă a pedepsirii păcătosului (Isaia
1:24; 61:2; 63:4; Ieremia 46:10; Ezechiel 25:14). Ideea de retribuţie se întâlneşte şi în
numeroase pasaje narative precum distrugerea generaţiei lui Noe prin potop (Genesa 6) şi
nimicirea locuitorilor din Sodoma şi Gomora prin foc (Genesa 19).

31
 Ideea de justiţie retributivă se găseşte şi în Noul Testament, însă mai puţin frecventă.
Aici se face referire mai mult la o judecată viitoare.
În Romani 12:19 şi Evrei 10:30 se găsesc parafrazări ale lui Deuteronom 32:35: “A
Mea este răzbunarea, Eu voi răsplăti, zice Domnul”.
Astfel pedeapsa avea ca obiectiv:
- o retribuţie pe măsură pentru păcătos
- o descurajare a persoanelor, pentru a evita răul (Deut. 6:12-15; 8:11, 19-20;
Ieremia 7:12-14). De aceea pedeapsa păcătoşilor era deseori administrată în
mod public (de ex. Acan, Iosua 7:24-25).
- o disciplinare, pentru a-l convinge pe păcătos de strâmbătatea căilor lui şi
pentru a-l întoarce de la ele (Psalmi 107: 10-16; 119:71; Evrei 12:6).
În Vechiul Testament se subînţelege şi ideea purificării prin pedeapsă (Isaia
10:20,21). Violarea lui Tamar, uciderea lui Amnon de către Absalom şi revolta lui Absalom
împotriva lui David, au fost toate consecinţe ale păcatului lui David.
4. Moartea
Unul dintre cele mai evidente rezultate ale păcatului este moartea.
Acest adevăr este evidenţiat pentru prima dată în interdicţia divină adresată lui Adam
şi Eva de a consuma fructele din pomul cunoştinţei binelui şi răului: “în ziua în care vei
mânca din el vei muri negreşit” (Genesa 2:17). Pavel subliniază similar în Romani 6:23
“Plata păcatului este moartea”.
Această moarte are mai multe aspecte: (a) moartea fizică, (b) moartea spirituală şi (c)
moartea eternă.
(a) Moartea fizică este separarea sufletului de trup, este încheierea existenţei
umane în stare trupească sau materială. Moartea fizică este o realitate, un lucru evident,
Evrei 9:27 “… oamenilor le este rânduit să moară o singură dată iar după aceea vine
judecata”. În Romani 5:12, Pavel pune moartea pe seama păcatului originar al lui Adam.
În urma căderii lui Adam au apărut şi alte consecinţe precum boala şi alte stricăciuni.
Într-o zi însă acest set de calamităţi va fi înlăturat iar întreaga creaţie va fi eliberată din
această “robie a stricăciunii” (Romani 8:18-23).
(b) Moartea spirituală, este separarea persoanei în deplinătatea naturii ei, de
Dumnezeu. Păcatul nu poate fi tolerat de Dumnezeu, el reprezintă o barieră între om şi
Creatorul său. Esenţa morţii spirituale poate fi văzută în cazul lui Adam şi al Evei: “în ziua în
care vei mânca din pom, vei muri negreşit”. Moartea fizică nu a apărut instantaneu, în
schimb s-a produs moartea spirituală, ruperea legăturii dintre om şi Dumnezeu, omul a
încercat să se ascundă, a fost cuprins de frică, iar Dumnezeu a pronunţat verdictul asupra
omului. Acesta este aspectul obiectiv.

32
 Aspectul subiectiv are de-a face cu starea individului separat de Hristos, mort în
fărădelegi şi păcate. El este insensibil la problemele spirituale iar capacitatea lui de a face
lucruri bune este puternic afectată.
În schimb înnoirea vieţii înseamnă unire cu Hristos şi moarte faţă de păcat, ea
produce o nouă sensibilitate faţă de lucrurile spirituale.
(c) Moartea eternă, este extinderea şi finalizarea morţii spirituale.
Dacă cineva ajunge la moartea fizică fiind mort din punct de vedere spiritual, separat
de Dumnezeu, acea stare devine permanentă, fiind separat definitiv de Dumnezeu.
La judecata din urmă vor exista două grupe de oameni: cei socotiţi drepţi vor fi trimişi
la viaţă eternă (Matei 25:34-40,46), iar cei nedrepţi vor fi trimişi în pedeapsa eternă, sau în
focul veşnic (41-46). În Apocalipsa 20, Ioan vorbeşte despre “moartea a doua”. Moartea
dintâi este cea fizică, de care ne eliberează învierea, fără însă a ne scuti de ea. Despre cei
care au parte de prima înviere se spunea că sunt “fericiţi şi sfinţi”, deoarece moartea a doua
nu mai are nici o putere asupra lor (Apoc. 20:6). La cea de a doua jumătate a capitolului
Moartea şi Locuinţa morţilor sunt aruncate în iazul de foc (13-14), în care anterior au fost
aruncaţi fiara şi profetul mincinos (19:20). Despre aceasta se vorbeşte ca despre moartea a
doua (20:14). Oricine al cărui nume nu va fi găsit scris în cartea vieţii va fi aruncat în iazul de
foc.

Efecte asupra păcătosului

1. Înrobirea
Un efect al păcatului asupra celui ce îl comite este puterea acestuia de înrobire.
Păcatul devine un obicei, un viciu care atrage alt păcat după el. Cain după ce a comis
crima ucigându-l pe Abel, a minţit faţă de Dumnezeu; David după ce a comis imoralitatea
cu Batşeba a recurs şi la crimă pentru a-şi ascunde păcatul.
Uneori tiparul devine fix, astfel că acelaşi act este repetat în acelaşi mod. Avraam în
Egipt a minţit în faţa lui Faraon spunând că Sara este sora lui (Genesa 12:10-20), mai târziu
a minţit în acelaşi fel în faţa lui Abimelec (Genesa 20). Putem observa că fiul său Isaac, a
repetat ulterior aceeaşi minciună în legătură cu soţia lui, Rebeca (Genesa 26:6-11).
Ceea ce unii oameni consideră că este libertate, de fapt este înrobirea produsă de
păcat. Oamenii ajung “robi ai păcatului” (Romani 6:17), dar Hristos are putere să aducă
eliberarea (Romani 8:2).
2. Fuga de realitate
Oamenii încearcă, pe cât posibil să existe realitatea morţii şi a păcatului folosind un
limbaj pozitiv. Astfel, a muri este înlocuit cu “a pleca”, iar cimitirul este înlocuit cu “parcul
memorial”. Tot la fel se încearcă evitarea confruntării directe a omului ca fiinţă păcătoasă pe
motiv că acest subiect aduce deprimare şi afectează imaginea şi reputaţia personală.

33
 3. Negarea păcatului
Există diverse moduri de negare a păcatului: el poate fi redenumit (boală, ignoranţă,
neacomodare socială) sau se încearcă evitarea asumării responsabilităţii pentru păcatul
făcut. Adam a negat responsabilitatea în comiterea păcatului dând vina pe Eva (Genesa
3:12), sau implicându-L chiar pe Dumnezeu în neascultarea sa. “Femeia pe care Mi-ai dat-o
ca să fie lângă mine, ea mi-a dat din pom”. Eva a urmat exemplul lui Adam şi a dat vina pe
şarpe (13). Pedeapsa însă a venit asupra tuturor: asupra lui Adam, asupra Evei şi asupra
şarpelui. Faptul că altcineva îi instigase la păcat pe Adam şi Eva nu a înlăturat
responsabilităţile lor.
Încercarea de a plasa responsabilitatea păcatului asupra altei persoane complică
păcatul şi face pocăinţa mai puţin probabilă. Scuzele şi explicațiile oferite de oameni pentru
a justifica acţiunile lor păcătoase sunt semne ale profunzimii păcatului.
4. Autoînşelarea
Când oamenii tăgăduiesc păcatul atunci se autoînşală, Ieremia a spus că “Inima este
nespus de înşelătoare şi de deznădăjduit de rea” (Ieremia 17:9). Isus a arătat dimensiunile
până la care poate să ajungă autoînşelarea: “De ce vezi tu paiul din ochiul fratelui tău şi nu
te uiţi cu băgare de seamă la bârna din ochiul tău?” (Matei 7:3). David a condamnat
nedreptatea făcută de bogatul din pilda lui Natan, care luase singura mieluşa a săracului,
dar el nu dăduse până atunci nici un semn de pocăinţă pentru păcatul făcut (2 Samuel
12:1-15).
5. Insensibilitatea
Pe măsură ce omul continuă să păcătuiască respingând avertismentele şi mustrările
din partea lui Dumnezeu, omul devine tot mai puţin sensibil la îndemnurile conştiinţei. Efectul
final al păcatului este că persoana în cauză nu mai este mişcată de Cuvânt şi de Duhul
Sfânt. Pavel a vorbit despre cei care sunt “însemnaţi cu fierul roşu în însuşi cugetul lor” (1
Timotei 4:2) şi despre cei a căror minte este întunecată în urma respingerii adevărului
(Romani 1:21). Fariseii au văzut minunile lui Isus, au auzit învăţăturile Lui şi cu toate acestea
au atribuit lui Beelzebul, prinţul demonilor, lucrarea care era a Duhului Sfânt.
6. Egocentrismul şi neastâmpărul
Omul încearcă prin evidenţierea realizărilor personale şi a meritelor proprii să
lase neobservat păcatul; să accentueze calităţile şi să minimalizeze defectele; să
manifeste o grijă specială faţă de dorinţele proprii în timp ce ignoră nevoile altora.

Efecte asupra relaţiei cu ceilalţi oameni

1. Competiţia
Din moment ce păcatul îl face pe om tot mai egoist, omul îşi urmăreşte tot mai mult
interesele proprii şi intră în competiţie cu semenul său. Competiţia duce la insensibilitate, la

34
ură, iar în faza ei extremă duce la război. Iacov a subliniat că păcatul invidiei duce la luptă şi
implicit la distrugere (Iacov 4:1-2).
2. Insensibilitatea faţă de alţii
Datorită egoismului omul ajunge să privească totul doar prin prisma sa personală,
astfel el devine incapabil de a se pune şi în locul altora. Pavel dimpotrivă, a îndemnat pe
creştinii din Filipi să-i privească pe semenii lor mai presus de ei înşişi şi să caute foloasele
altora (Filip. 2:3-5).
3. Respingerea autorităţii
Respingerea autorităţii este deseori o ramificaţie socială a păcatului. Din moment ce
autoritatea reprezentată fie de oamenii legii, fie de părinţi, este văzută ca obstacol în calea
realizării visurilor personale, autoritatea încearcă să fie evitată şi în cele din urmă respinsă.
4. Incapacitatea de a iubi
De vreme ce alţi oameni nu fac competiţie, iar poziţia noastră o simţim ameninţată,
începem să-i privim cu ostilitate, ca pe obstacole în calea realizării noastre.
Astfel nu putem acţiona cu adevărat pentru binele altora dacă ţinta noastră este
satisfacerea noastră. De aici apar diferite suspiciuni, conflicte şi chiar ura.
Astfel păcătosul reprezintă o problemă serioasă ce afectează relaţia omului cu
Dumnezeu, a omului cu fiinţa lui proprie şi a omului cu semenul său.

35
BOTEZUL CU DUHUL SFÂNT

Sunt să se pasaje în Noul Testament unde expresia ,,Botezul cu Duhul Sfânt" este găsită :
Matei 3:11 -,,Cât despre mine, eu va botez cu apă spre pocăinţă, dar cel ce vine după
mine, este mai puternic decât mine şi eu nu sunt vrednic să-I duc încalţămintele. El va
va botez cu Duhul Sfânt şi cu foc."
Marcu 1:8 -”Eu doar v-am botezat cu apă dar El vă va boteza cu Duhul Sfânt”
Luca 3:16 -”Ioan, drept răspuns, a zis tuturor :,,Cât despre mine, eu va botez cu apa;
dar vine Acela care este mai puternic decât mine, şi căruia eu nu sunt vrednic să-I
dezleg cureaua încăţamintelor. El vă va boteza cu Duhul Sfânt şi cu foc."
Ioan 1:33 -”Eu nu-L cunoşteam; dar Cel ce m-a trimis să botez cu apă mi-a zis: ,,Acela
peste care vei vedea Duhul pogorându-Se, este Cel ce botează cu Duhul Sfânt"
Fapte 1:5 „Căci Ioan a botezat cu apă dar voi nu după multe zile, veți fi botezați cu
Duhul Sfânt”.
Fapte 11:16 „...şi mi-am adus aminte de vorba Domnului, cum a zis: Ioan a botezat cu
apă,
dar voi veţi fi botezaţi cu Duhul Sfânt .
-primul care foloseşte expresia Botezul cu Duhul Sfânt este Ioan Botezatorul, în Vechiul
Testament nu o găsim.
-uneori Botezul cu Duhul Sfânt se confundă cu pocăinţă. Fie cu naşterea din nou chiar cu
botezul în apă considerându-se ca ar avea loc concomitent cu acele momente sfinte .

Cum se poate primi Botezul cu Duhul Sfânt ?

-prin rugăciune însoțită de credinţă :

Luca 11:13 -”Deci, dacă voi care sunteţi răi ştiţi să daţi daruri bune copiilor voștri cu
cât mai mult Tatăl vostru care este în cer va Duhul Sfânt celor ce i-L cer."
Fapte 2:1-4 -"În ziua Cincizecimii, erau toţi împreună în acelaşi loc. Deodată a venit din
cer un sunet ca vâjâitul unui vânt puternic, şi a umplut toată casa unde şedeau ei.
Nişte limbi ca de foc au fost văzute împărţindu-se printre ei şi s-au aşezat câte una
pe fiecare din ei. Şi toţi s-au umplut de Duh Sfânt şi au început să vorbească în alte
limbi, după cum le da Duhul să vorbească."
Fapte 4:31 -"După ce s-au rugat ei, s-a cutremurat locul unde erau adunaţi; toţi
s-au umplut de Duhul Sfânt, şi vesteau cuvântul lui Dumnezeu cu îndrăzneală."

36
-în timpul predicii rostite sub ungerea Duhului Sfânt când credinţa noastră atinge
punctul necesar de intensitate.
Fapte 10:44 -"Pe când rostea Petru cuvintele acestea, S-a pogorat Duhul Sfânt peste
toţi cei ce ascultau Cuvântul."
-prin punerea mâinilor şi rugăciune
Fapte 8:15-17,,Aceștia au venit la samariteni,şi s-au rugat pentru ei ca să primească
Duhul Sfânt. Căci nu Se pogorâse încă peste nici unul din ei. Ci fuseseră botezaţi
numai în numele Domnului Isus. Atunci Petru şi Ioan au pus mâinile peste ei, şi
aceştia au primit Duhul Sfânt"
Fapte 9:17; Fapte 19:6

Condițiile primirii Botezului cu Duhul Sfânt:

-să fie precedat de naşterea din nou
Ioan 14:17,,şi anume Duhul adevărului pe care lumea nu-L poate primi, pentru că
nu-L vede, şi nu-L cunoaște; dar voi Îl cunoașteți ,căci rămâne cu voi şi va fi în voi."
-să fie cerut
Luca 11:13 ,,Deci, dacă voi care sunteţi răi ştiţi să daţi daruri bune copiilor voştrii cu
atât mai mult Tatăl vostru care este în cer vă dă Duhul Sfânt celor ce i-L cer !"
-să fie aşteptat
Luca 24:49 ,,şi iată că trimete peste voi făgăduinţa Tatălui Meu; dar rămâneţi în cetate
până veţi fi îmbrăcaţi cu o putere de sus."
Fapte 1:4-5

37
Scopul şi importanţa primirii Duhului Sfânt :

- Botezul cu Duhul Sfânt este o continuare a lucrări la convertire şi a naşterii din nou. La
Botezul în apă mărturisim despre Domnul, la Botezul cu Duhul Sfânt mărturiseşte Dumnezeu
despre noi.
Fapte 15:8 ,,şi Dumnezeu care cunoaşte inimile, a mărturisit pentru ei, şi le-a dat Duhul
Sfânt ca şi nouă" Efeseni 1:13-14
-Botezul cu Duhul Sfânt ridică părtășia noastră cu Dumnezeul cel nevazut la rangul de
experienţă personală, ne dă posibilitatea să realizăm deplină închinăciune lui Dumnezeu în
Duh şi adevăr .
Ioan 4:23 ,,Dar vine ceasul, şi acum a şi venit, când închinătorii adevăraţi se vor
închina Tatălui în duh şi în adevăr; fiindcă astfel de închinători doreşte Tatăl."
-Botezul cu Duhul Sfânt ne dă putere să ducem sfinţenia noastră până la capăt .
1Tesaloniceni 3:12-13 ,, Domnul să vă facă să creșteți tot mai mult în dragoste unii fata
de alţi şi faţă de toţi, cum facem şi noi înşine pentru voi, ca să vi se întărească inimile
şi să fie fără prihană. În sfinţenie înaintea lui Dumnezeu, Tatăl nostru la venirea
Domnului nostru Isus Hristos împreună cu toţi sfinţii săi."
1Tesaloniceni 5:23 ,,Dumnezeul păcii să va sfinteasca El însuși pe deplin şi duhul
vostru şi trupul vostru să fie păzite întregi, fără prihană la venirea Domnului nostru
Isus Hristos."
Coloseni 1:27
- şi lucrul acesta ne ajută să fim credincioşi spirituali din inima cărora să curgă un izvor de
apă vie .
-Botezul cu Duhul Sfânt ne ajută să fim martori ai Domnului dându-ne putere să-l mărturisim.
El este un ajutor în slujirea evangheliei şi cu atât mai mult când este urmat de darurile
Duhului Sfânt .
Fapte 1:8 ,,Ci voi veţi primi o putere când se va pogorî Duhul Sfânt peste voi, şi-Mi veţi
fi martori în Ierusalim, în toată Iudeea, în Samaria şi până la marginile pământului."
Fapte 4:13; 1Corinteni 2:4

38
-În al cincilea rând Botezul cu Duhul Sfânt ne ajuta să putem realiza rugăciuni supranaturale,
Duhul Sfânt preluând conducerea rugăciunilor noastre.
Romani 8:26 ,,şi tot astfel şi Duhul ne ajută în slăbiciunea noastră căci nu ştim cum
trebuie să ne rugăm. Dar însuşi Duhul mijloceşte pentru noi cu suspine negrăite."
1Corinteni 14:14-15; Efeseni 6:18; Iuda 20
-în al şaselea rând Botezul cu Duhul Sfânt realizează venirea la noi a Mângâietorului care ne
este mijlocitor şi ajutor în nevoi.
Ioan14:16;26 ,,şi eu voi ruga pe Tatăl şi el vă va da un Mângâietor care să rămână cu
voi în veac"
-în al şaptelea rând Botezul cu Duhul Sfânt ne deschide perspectiva de a fi conduşi în tot
adevărul ajutându-ne să putem înţelege şi cuprinde toată învăţatura Mântuitorului.
Ioan 16:12-13 ,,Mai am să vă spun multe lucruri, dar acum nu le puteţi purta. când
va veni Mângâietorul, Duhul adevărului are să vă călăuzească în tot adevărul; căci
El nu va vorbi dela El, ci va vorbi tot ce va fi auzit şi va descoperi lucrurile
viitoare."
1Timotei 19:20; 2Timotei 2:17-18

Dovezi că Botezul cu Duhul Sfant este pentru credincioși:

-predica lui Ioan că Isus va boteza cu Duhul Sfânt

Matei 3:11,,Cât despre mine eu vă botez cu apă, spre pocăinţă; dar Cel Ce vine după
mine, este mai puternic decât mine şi eu nu sunt vrednic să-I duc încălţamintele. El vă
va boteza cu Duhul Sfânt şi cu Foc.
Ioan 1:33

-Isus a promis tuturor celor ce vor crede în El:

Ioan 7:37;39 ,,În ziua de pe urmă, care este ziua cea mare a praznicului, Isus a stătut în
picioare, şi a strigat :,,Dacă însetează cineva să vină la mine, şi să bea" Spunea
cuvintele acestea despre Duhul, pe care aveau să-L primească cei ce vor crede în El.
Căci Duhul Sfânt încă nu fusese dat, fiindcă Isus încă nu fusese proslăvit."

-Petru a arătat că este o promisiune pentru toți :

Fapte 2:38 ,,Pocăiţi-vă, le-a zis Petru, şi fiecare din voi să fie botezat în Numele lui Isus
Hristos, spre iertarea păcatelor voastre; apoi veţi primi darul Sfântului Duh."
Fapte 5:32

Scopul şi urmarile Botezului cu Duhul Sfânt pentru biserica :

-întăreşte unitatea bisericii

39
1Corinteni12:13 ,,Noi toţi, în adevăr, am fost botezaţi de un singur Duh ca să alcătuim
un singur trup fie Iudei, fie Greci, fie robi, fie slobozii; şi toţi am fost adăpaţi dintr-un
singur Duh"
Fapte 2:41-47; Fapte 4:32
-ajută la înmulţirea numerică a biserici

Fapte 9:31 ,,Biserica se bucura de pace în toată Iudea, Galileea şi Samaria, se întărea
sufleteşte, şi umblă în frica Domnului; şi cu ajutorul Duhului Sfânt, se înmulţea."

-încălzeşte viaţa spirituală a biserici

Fapte 2:47 ,,Ei lăudau pe Dumnezeu, şi erau plăcuţi înaintea întregului norod. Şi
Domnul adaugă în fiecare zi la numărul lor pe cei ce erau mântuiţi."

-ajută biserica la pregătirea ei în vederea venirii Domnului

1 Corinteni 1:4-7 ,,Căci în el aţi fost îmbogăţiţi în toate privinţele, cu orice vorbire şi cu
orice cunoştinţă. În felul acesta mărturia despre Hristos a fost bine întărită în mijlocul
vostru; aşa că nu duceţi lipsă de nici un fel de dar, în aşteptarea arătării Domnului
nostru Isus Hristos."

40
-Botezul cu Duhul Sfânt înseamna şi primirea unui semn exterior
Semnul Botezului cu Duhul Sfânt a fost şi a rămas acelaşi; vorbirea în alte limbi. Faptele
Apostolilor este documentul biblic care ne ajută să reconstruim atmosfera spirituală a
biserici primare. Ea ne prezintă cinci cazuri deosebite a felului în care s-a produs fenomenul
Botezului cu Duhul Sfânt. Ierusalim, Cezaria, Damasc, Samaria şi Efes.
Fapte 2:4 ,,şi toţi s-au umplut de Duhul Sfânt, şi au început să vorbească în alte limbi,
după cum le da Duhul să vorbească."
Fapte 8:17,,Atunci Petru şi Ioan au pus mâinile peste ei, şi aceştia au primit Duhul
Sfânt."
Fapte 9:17 Anania a plecat; şi după ce a intrat în casă, a pus mâinile peste Saul şi a zis
,,Frate Saule, Domnul Isus, care ţi S-a arătat pe drumul pe care veneai m-a trimes ca
să capeţi vederea, şi să te umpli de Duhul Sfânt"

Fapte 10:45-46, Fapte 19:6

Există şapte motive pentru care Dumnezeu a ales vorbirea în alte limbi ca semn al Botezului
cu Duhul Sfânt:
1. Ea este un semn exterior de recunoaştere
2. Ea este un semn uniform pentru toate cazurile.
3. Acest semn dezvăluie personalitatea Duhului Sfânt.
4. Semnul este simbolul lucrarii credinciosului sub deplinul control al Duhului Sfânt.
5. Semnul demonstrează ca sursă şi simbolul vorbirii credinciosului trebuie să fie Duhul Sfânt
.
6. Semnul indică locul de cinste ce-L acorda Dumnezeu vorbirii omeneşti.
7. Semnul indica prezenta Domnului în Vorbirea şi în viaţa credinciosului.

Marcu 16:17 ,,iată semnele care vor însoți pe cei ce vor crede: în Numele Meu vor
scoate draci; vor vorbi în limbi noi."
Fapte 2:4 ,,şi toţi s-au umplut de Duhul Sfânt şi au început să vorbească în alte limbi,
după cum le da Duhul să vorbească."

41
Fapte 10:46 ,,Căci îi auzeau vorbind în limbi şi mărind pe Dumnezeu."
Fapte 19:6 "când si-a pus Pavel mâinile peste ei Duhul Sfânt S-a pogorât peste ei şi
vorbeau în alte limbi şi proroceau"
1Corinteni12:10 ,,...altuia, puterea să facă minuni, altuia prorocia, altuia deosebirea
duhurilor; altuia felurite limbi; şi altuia tălmăcirea limbilor."
1Corinteni14:2 ,,În adevăr, cine vorbeşte în altă limbă nu vorbeşte oamenilor, ci lui
Dumnezeu; căci nimeni nu-l înţelege, şi, cu duhul, el spune taine".

Roadele Duhului Sfânt :

Galateni 5:22 ,,Roada Duhului dimpotrivă este: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga
răbdare,bunătatea, facerea de bine, credincioşia, blândeţea, înfrânarea poftelor.
Împotriva acestor lucruri nu este lege."

Darurile Duhului Sfânt :

1Corinteni 13: 4-12 ,,Sunt felurite daruri, dar este acelaşi Duh; sunt felurite slujbe dar
este acelaşi Domn; sunt felurite lucrări, dar este acelaşi Dumnezeu, care lucrează
totul în toţi. Şi fiecăruia I se arată Duhul spre folosul altora. De pildă unuia îi este dat
prin Duhul să vorbească despre înţelepciune; altuia să vorbească despre cunoştinţă
datorită aceluiaşi Duh, altuia credinţa prin acelaşi Duh, altuia darul talmacirilor prin
acelaşi Duh, altuia să facă minuni, altuia proorocia altuia deosebirea duhurilor; altuia
felurite limbi; şi altuia tălmăcirea limbilor. Dar toate aceste lucruri le face unul şi
acelaşi Duh, care dă fiecăruia în parte cum voieşte. Căci după cum trupul este unul şi
are multe mădulare, şi după cum toate mădularele trupului măcar că sunt mai multe,
sunt un singur trup tot așa este Hristos."

Păcatul împotriva Duhului Sfânt :

- Duhul Sfânt poate fi refuzat :

Evrei 3:7-8 ,,De aceea cum zice Duhul Sfânt ,,Astăzi dacă auziţi glasul Lui, nu vă
împietriţi inimile, ca în ziua răzvrătirii ,ca în ziua ispitiri în pustie"

- Duhul Sfânt poate fi batjocorit

Evrei 10:29 ,,Cu cât mai mare pedeapsă credeţi că va lua cel ce va calca în picioare pe
Fiul lui Dumnezeu, va pângări sângele legământului, cu care a fost sfinţit, şi vă
batjocori pe Duhul Sfânt?"

- Duhul Sfânt poate fi întristat

42
Efeseni 4:30 ,,să nu întristaţi pe Duhul Sfânt al lui Dumnezeu, prin care aţi fost
pecetluiţi pentru ziua răscumpărarii."
- Împotrivirea față de Duhul Sfânt
Fapte 7:51 ,,Oameni tari la cerbice, netăiaţi împrejur cu inima şi cu urechile! Voi
totdeauna vă împotriviţi Duhului Sfânt. Cum au făcut părinții voștri aşa faceți şi voi."

- Duhul Sfânt poate fi minţit

Fapte 5:3 ,,..Petru i-a zis :,,Anania, pentru ce ţi-a umplut Satana inima ca să minţi pe
Duhul Sfânt, şi să ascunzi o parte din preţul moşioarei?"

- Duhul Sfânt poate fi ispitit

Fapte 5:9 ,,Atunci Petru a zis cum de v-aţi înțeles între voi să ispitiţi pe Duhul
Domnului? Iată picioarele ce au îngropat pe bărbatul tău sunt la ușă , şi te vor lua şi
pe tine"

-Duhul Sfânt poate fi ignorat (nu ne interesează lucrarea Duhului Sfânt)

Fapte 19:2 „şi le-a zis:,,Aţi primit voi Duhul Sfânt când aţi crezut ?" Ei i-au răspuns
:,,Nici n-am auzit măcar că a fost dat un Duh Sfânt."

-Duhul Sfânt poate fi stins

1Tesaloniceni 5:19 ,,
Nu stingeţi Duhul!"

Pastor coordonator: Ciprian Ioan Barsan

Pastor asistent: Mihai Ungureanu

43