Suport de curs pentru Studiul Noului Testament

Anul II, Sem. 1

2016-2017
Curs alcătuit în baza Studiului Noului Testament pentru institutele teologice, autori: Nicolae I. Nicolaescu; Grigorie Marcu;
Sofron Vlad; Liviu Munteanu
și a cursului (dactilografiat) Părintelui profesor C-tin Cornițescu

1 . CARTEA FAPTELE APOSTOLILOR

1. 1.Generalităţi. A cincea carte istorică a Noului Testament poartă în cele mai vechi manuscrise
greceşti titlul “Πραξεις Αποστολων (Faptele Apostolilor). Traducerea veche siriană Vetus Sira (sec II) îl
menţine fără să-l traducă iar traducerea latină Itala (sec II) îl redă prin “Acta Apostolorum’’.
Mult timp s-a crezut că acest titlu a fost dat cărţii chiar de către autorul ei. Această părere , însă,
este greşită, în primul rând pentru motivul că în vremea când s-a scris cartea nu era obiceiul de a se da
unei cărţi oarecare , adresată unei persoane, un titlu special. În al doilea rând, pentru motivul că dacă
totuşi acestei cărţi Luca i-ar fi pus un titlu, acesta ar fi sunat aşa: < Al doilea cuvânt către Teofil al lui
Luca Antiohianul > in conformitate cu marturisirea din primul verset al cartii Faptele Apostolilor
Titlul deci, nu putea să-i fie dat cărţii de Luca însuşi , însă este foarte vechi (cf. Fragm. Muratori;
Irineu, Adversus Haeresis 3, 13; Tertulian, De baptismo 10; Origen, Contra lui Cels 6, 11; Clement
Alexandrinul, Covoare 5 ,12).
Este adevărat faptul că titlul nu corespunde întru totul cuprinsului cărţii. În ea nu se vorbeşte
despre faptele tuturor apostolilor ci numai despre ale unora dintre ei;
-în prima parte manifestă preferinţă deosebită faţă de Petru si Ioan
-în partea a doua faţă de Apostolul Pavel. Apoi, în carte se vorbeşte şi despre alte persoane care nu
făceau parte din grupul Apostolilor dar care se aflau în strânsă legătură cu aceştia, cum sunt: Varnava,
Ioan Marcu, Timotei, diaconii Ştefan şi Filip.
Textul cărţii Faptele Apostolilor ni s-a transmis în două variante (redactări): una mai scurtă,
cunoscută sub numele de textul A, şi alta mai lungă, cunoscută sub numele de textul B.
Varianta A este varianta mai îngrijită şi cunoscută ca “textul oriental”, figureaza în cele mai
vechi si autoritative manuscrise greceşti ale Noului Testament (Sinaiticus,Vaticanus, Alexandrinus,
Efraemi Rescriptus, traducerile siriene, Vulgata, precum şi la Părinţii bisericeşti: Clement Alexandrinul,
Origen, Sf. Ioan Gură de Aur ş.a.) şi a fost tipărită ca ,,textus receptus”.
Varianta B. Textul mai puţin îngrijit, cunoscut ca “textul occidental”, este mai puţin răspândită
(apare în manuscrisul greco-latin Cantabrigensis sau al lui Beza, în traducerea siriacă filoxeniană, în
traducerea egipteană din dialectul sahidic, în codicele “Gigas librorum” care datează tot din sec.13 şi la
Părinţi bisericeşti: Irineu, Augustin, ş.a.). Adaosurile ei n-au fost incluse în textul tipărit, fiind socotite
completări arbitrare ale textului original.
De cele două variante s-a ocupat Beza, F.A. Borneman şi Fr.Blass. Blass a ajuns la o concluzie
inedita datorita amănuntelor cu care sunt descrise persoanele ,locurile şi evenimentele din varianta B, -
numai un martor ocular ar fi putut să facă acest lucru. Şi cum stilul acesteia este si al variantei A,
autorul ambelor texte trebuie să fie una şi aceeaşi persoană şi anume Luca.

1
 Explicaţia existenţei celor două variante este următoarea: varianta B a fost alcătuită prima pentru
a fi pusă la dispoziţia Bisericii romane; ulterior, pe baza acesteia, a fost alcătuită varianta A, care a fost
prezentată lui Teofil. Aceasta, fiind mai îngrijită, a rămas ca ediţie oficială.
Există şi părerea lui Adolf Harnack, cu mai puţine şanse de a fi adevărată, după care varianta B,
deci varianta cea mai lungă, ar fi amplificarea variantei A, facută de un autor necunoscut la începutul
sec.II.
Iată câteva deosebiri dintre cele două variante:
a) în Faptele Apostolilor 12, 27, în varianta A, se spune: “in zilele acelea s-au pogorât din Ierusalim
profeţi din Antiohia”. În acelaşi loc, in varianta B se continuă: “…era bucurie mare şi adunându-ne noi,
unul din ei a grăit”.
b) în Faptele Apostolilor 12, 10, in varianta A, se spune: “şi trecând de straja întâi şi a doua (Petru
şi cu îngerul) au ajuns la poarta de fier care duce în cetate şi poarta s-a deschis singură”. În acelaşi loc,
în varianta B, se adaugă: “… şi ieşind a coborât cele şapte trepte…”. Acest amănunt a fost confirmat de
săpăturile arheologice din Ierusalim care au scos la lumină cele 7 trepte care duceau din templu în cetate.
c) în Faptele Apostolilor 13, 8, după ce mai înainte se vorbise despre dorinţa proconsulului Sergius
Paulus de a asculta pe Pavel şi pe Barnaba , se spune: “ dar le statea împotrivă Elimas vrăjitorul
…căutând sa-l întoarcă pe proconsul de la credinţă”. În acelaşi loc, în varianta B, se precizează şi
motivul intervenţiei lui Elimas: “ pentru că cu mare plăcere îi asculta pe ei“.
d) în Faptele Apostolilor 16, 30, în varianta A, după ce în prealabil se vorbise despre cutremurul din
Filipi, se spune: “şi scoţându-i afară (pe Apostoli) le-a zis: Domnilor, ce trebuie să fac ca să mă
mântuiesc?“ Nu se spune ce s-a întâmplat cu ceilalţi întemniţaţi. În acelaşi loc, în varianta B, se face
precizarea: “(pe Apostoli) i-a scos afară după ce pe ceilalţi i-a zăvorât la loc“.

2.Autorul şi autenticitatea cărţii

Faptul că Sf. Luca este autorul cărţii Faptele Apostolilor poate fi dovedit atât cu argumente
interne, cât şi cu argumente externe.
A. Argumente interne
a) Autorul spune în prologul cărţii (I, 1) că a mai scris o carte în care a vorbit despre viaţa şi
activitatea Domnului pâna la Înalţarea Sa la cer şi i-a dedicat-o lui Teofil. Cum despre Înalţarea
Domnului se vorbeşte doar în Evanghelia lui Marcu (16, 19) şi Luca (24, 44-53), iar despre Teofil doar în
Evanghelia Sfântului Luca, rezultă că autorul cărţii Faptele Apostolilor este Luca.
b) Limba greacă aleasă în care a fost scrisă cartea Faptele Apostolilor fiind egalată doar de limba
greacă a Evangheliei a treia, rezultă că ambele lucrări au fost scrise de acelaşi autor, că Faptele
Apostolilor au fost scrise de Sfântul Luca .
c) Sfântul Luca, autorul Evangheliei a treia, se dovedeşte a fi un om cult, care îmbină istoria
creştinismului cu istoria Imperiului Roman, amintind ocazional, pe împaraţii romani, regii, tetrarhii ,
proconsulii, procuratorii, , centurionii, şcolile filozofice, precum şi mentalitatea diferitelor personaje şi a
grupurilor sociale. Procedându-se la fel în Faptele Apostolilor, se poate deduce că şi autorul acestei cărţi
este tot Sfântul Luca.
d) Sf. Luca a fost unul dintre colaboratorii apropiaţi ai Sfâtului Apostol Pavel. El trebuie să fie
autorul cărţii Faptele Apostolilor pentru că, descriind activitatea Sfântului Apostol Pavel, la care el a fost
de faţă, foloseşte persoana I plural. În plus, Luca trebuie să fie autorul, atât pentru faptul că are o serie de
expresii comune cu Apostolul, cât şi pentru faptul că îmbrăţişează idei fundamentale ale propovăduirii
pauline: - îndreptarea prin credinţă, fără faptele Legii mozaice,
-universalitatea mântuirii, ş.a.

2
 În plus, el rezervă Apostolului Pavel 3/5 din cartea sa (cap. IX, XI, 25-30; XIII-XXVIII),
înglobând in istorisirea activităţii sale misionare amănunte pe care nu le-ar fi putut cunoaşte decât cineva
dintre apropiaţii săi.

B. Mărturii externe
Aceste mărturii sunt de două feluri: indirecte, atunci când scriitorii bisericeşti o citează , fără a
preciza de unde preiau textul şi directe, atunci când fac precizările cuvenite. Între mărturiile
indirecte amintim:
a) Mărturiile Părinţilor Apostolici : Clement Romanul (I, Cor. 2, 1) lăuda dărnicia
corintenilor cu cuvinte care sunt specifice cărţii Faptele Apostolilor (“ Mai fericit este a da decât a lua “).
- Sf. Ignatie al Antiohiei (către Smirneni 3), vorbind despre arătările Domnului după
Inviere, redă cu parafrazări cele spuse la F.Ap. (10, 40, 41 ) : “Dumnezeu….I-a dat să se arate nouă
…celor care am mâncat şi am băut împreună cu El”).
- - Sf. Policarp (către Filipeni) , vorbind despre Învierea Domnului, se exprima cu aceleaşi
cuvinte ca în F. Apostolilor (2, 24): “ Pe care Dumnezeu L-a inviat dezlegând durerile morţii “).
- -Multe aluzii la cartea Faptele Apostolilor mai fac: epistola lui Barnaba (19 la F. Ap. 4,
32); Învăţătura celor 12 Apostoli ( 4, la F.Ap. 4, 32), Epistola către Diognet ( 3, la F.Ap.17, 24), Justin
Martirul (Apologia 1, 51 la F. Ap. 1, 8).
Cartea Faptele Apostolilor a fost cunoscută şi folosită drept carte sfântă şi normativă de către
unii eretici: Ebioniţi şi Teodot. Alţii , insă au refuzat-o : Marcion, Severienii, ş.a.
b) Între mărturiile directe amintim:
În Fragmentul Muratori se spune: “Lucas optimo Theophilo omnium apostolorum Acta uno libro
comprehendit “. Sf.Irineu (Adv. haer. 3, 14, 1) o atribuie în întregime lui Luca, “însotitorul şi
colaboratorul Sf. Pavel“. În acelaşi sens se exprimă Clement Alexandrinul (Stromata 5, 12) şi Origen
(Contra lui Cels 6, 11), iar Eusebiu de Cezareea (Istoria bisericească 3, 4, 25 ) repartizează această carte
în categoria cărţilor canonice (ομολογουμενα.= cu autenticitate, de către toţi recunoscută).
Criticii protestanţi au adoptat diferite atitudini faţă de autenticitatea cărţii. Cei mai vechi (De
Wette) au negat-o, atribuind fragmentele unde se foloseşte pronumele “noi” lui Timotei (Königsmann).
F. Ch. Baur, şeful şcolii de la Tübingen consideră că autorul cărţii ar fi un anonim din sec.II, care ar fi
scris cartea cu intenţia de a împăca pe paulini cu petrini. Adepţii şcolii liberale insă, atribuie lui Luca
fragmentele unde se foloseşte pronumele personal “ noi“( H. Holzmann, Ad. Jülicher ş.a.) , iar Adolf.
von Harnack demonstrează autenticitatea cărţii.
Cei ce contestă autenticitatea acestei cărţi pretind că între ea şi epistolele pauline ar exista unele
contraziceri. Iată două dintre aceste aşa-zise “ contraziceri“, cu explicaţia lor.
1.Din F. Ap.(9, 26 şi 22, 17) rezultă că Ap. Pavel a vizitat Ierusalimul la puţin timp după
convertire, insă din epistola către Galateni (1, 17-18) rezultă că după convertire a mers în Arabia iar la
Ierusalim s-a suit abia după trei ani.
Explicaţia este urmatoarea: Faptele Apostolilor fac deosebire între o prezenţă a Sf. Pavel la
Damasc , care a durat “câteva zile “ şi alta care a durat “ multe zile” (9, 23). Între ele trebuie intercalată
retragerea în pustiul Arabiei. În Faptele Apostolilor nu se menţionează această călătorie pentru că ea nu
reprezintă importanţă pentru răspândirea creştinismului. Aceasta a fost o retragere făcută în scopuri strict
duhovniceşti iar nu o călătorie misionară. În epistola către Galateni, unde Apostolul îşi apără demnitatea
apostolică împotriva iudaizanţilor care afirmau că Petru i-a încredinţat această demnitate imediat după
convertire , era necesar să noteze acest amănunt. Abia „după trei ani” , zice, “m-am suit la Ierusalim ca
să-l cunosc pe Chefa”.

3
 2. În Faptele Apostolilor (11, 30) se spune că Varnava şi Saul au mers la Ierusalim (în anul 44),
pentru a preda creştinilor de acolo bunurile colectate de creştinii din Antiohia Siriei, pe când din epistola
către Galateni (1, 21; 2, 1) rezultă că Sf. Pavel nu a vizitat Ierusalimul până la Sinodul Apostolic.
Explicaţia este urmatoarea : ca si în cazul precedent, Apostolul omite să amintească, în epistola
către Galateni, călătoria făcută la Ierusalim în anul 44, pentru a nu lăsa posibilitatea să se creadă că a
primit demnitatea apostolească de la vreunul dintre Apostoli. De altfel, când a venit la Ierusalim, prima
dată a zăbovit numai 15 zile iar a doua oară Apostolii erau plecaţi din cetate din pricina prigoanei
dezlănţuită împotriva creştinilor de către Irod Agripa I.
Faptul că uneori autorul foloseşte persoana întâi plural şi alteori persoana a treia singular, ca şi
faptul că adesea sunt inserate în text discursurile atâtor bărbaţi apostolici , a făcut pe unii cercetători să
afirme despre Cartea Faptele Apostolilor că ar fi o compilaţie după mai multe lucrări alcătuite de mai
mulţi scriitori creştini. Teologii ortodocşi insă, susţin că expunerea cronologică a evenimentelor şi, mai
ales stilul, ne-o prezintă ,totuşi, ca pe o carte unitară.
Izvoarele insă, folosite de autor la alcătuirea ei, au fost mai multe.
În primul rând, a folosit informaţiile pe care el însuşi le-a adunat într-un jurnal de
călătorie.Potrivit textului de la Fapte 11, 27, (varianta B), Sf. Luca a fost martor la multe din
evenimentele vremii încă de la anul 44. Printre cei care se aflau de faţă la profeţia făcută de Agav, in
Antiohia Siriei, se afla şi el. Aşa rezultă din cuvintele :”Şi adunându-ne noi… ” Fapte 11, 27 Despre
evenimentele la care n-a fost prezent, s-a informat de la martorii oculari asupra celor întâmplate.Astfel,
evenimentele din primele cinci capitole erau cunoscute de toţi creştinii.Între ei au fost destui care să-i dea
informaţii demne de crezare . Pentru cele scrise in capitolele 6-8 a putut folosi informaţiile date de
diaconul Filip, pentru cele scrise in capitolele 9-12 s-a informat de la Petru, Barnaba, Ioan Marcu şi
Mnason( cf. 21, 16) iar pentru cea mai mare parte a cărţii a folosit probabil informaţiile Sf. Apostol
Pavel şi ale celorlalţi Apostoli.

3. Adresarea cărţii.
Cartea Faptele Apostolilor este adresată “ lui Teofil“. Dat fiind că aceasta este a doua carte
pe care i-o adresează, urmează că este aceeaşi persoană căreia i-a adresat şi evanghelia(cf.1, 1). Faptul că
de data aceasta i se adresează pe nume, fără să facă uz de formula de rigoare (preaputernice) pe care o
folosise în prologul evangheliei (Luca 1, 3) îngaduie presupunerea că, între timp, raporturile dintre ei s-au
strâns mai mult. Dacă Teofil nu era convertit la creştinism când a primit textul Evangheliei, a făcut acest
pas, cu certitudine, îndată după aceea şi înainte de a primi cartea Faptele Apostolilor. Adresarea frăţească
din Fapte 1, 1 este o indicaţie preţioasă în acest sens.

4. Motivele şi scopul cărţii.

În cuprinsul cărţii nu ni se spune nimic precis referitor la motivul pentru care s-a scris
cartea. Totuşi, fiind adresată aceluiaşi Teofil, motivul scrierii cărţii Faptele Apostolilor trebuie căutat în
legătură cu acela care a dus la alcătuirea Evangheliei a treia. Dacă scriind Evanghelia, scopul lui Luca
era să informeze pe Teofil cât mai documentat asupra vieţii şi activităţii Domnului nostru Iisus Hristos
(Luca 1, 1-4); scriind Faptele Apostolilor, scopul său a fost să-l informeze cât mai pe larg asupra istoriei
Bisericii creştine şi să accentueze caracterul universalist al creştinismului, puterea şi înrâurirea sa asupra
iudeilor şi a neamurilor.
Unii cercetători descifrează din cuprinsul ei şi un scop secundar, anume că Sf. Luca ar fi
vrut să arate că între cei doi corifei ai credinţei, Apostolii Petru şi Pavel, a fost totdeauna un acord
desăvârşit. Faptul că Sf. Luca nu pomeneşte nimic despre conflictul care a avut loc în Antiohia Siriei
(cf.Galateni 2, 11-12) ar fi o indicaţie în acest sens.

4
 5. Locul şi data alcătuirii cărţii

Referitor la locul scrierii, nu s-a pus niciodată la îndoială faptul că Luca a scris Faptele
Apostolilor în orasul Roma, pe când se afla în prejma Apostolului Pavel, unde îşi avea domiciliul Teofil.
Referitor la timpul scrierii se pot preciza următoarele:
Sf. Luca se opreşte cu istorisirea evenimentelor la sfârşitul captivităţii romane a Sf. Apostol Pavel
(sfârşitul anului 63), încheind astfel: “Şi a petrecut Pavel doi ani deplini pe cheltuiala sa şi primea pe toţi
care veneau la el, propovăduind împărăţia lui Dumnezeu şi învăţând cele despre Domnul Iisus Hristos,
cu toată îndrăzneala, fără nici o piedică “(Fapte 28, 30-31).
Cartea deci, nu putea fi scrisă mai târziu de anul 63, pentru că în acest caz ar fi trebuit să
consemneze despre procesul şi eliberarea Apostolului, dar nici înainte de acest an, când a fost scrisă
Evanghelia dupa Luca sau “cartea cea dintâi“.
Prin urmare, cartea Faptele Apostolilor trebuie să fi fost scrisă tot în anul 63, la câteva luni
după scrierea Evangheliei a treia şi cu puţin înainte de eliberarea Apostolului.
6. Cuprinsul.
Cartea constă din 28 de capitole, cu 1006 versete şi 18396 cuvinte. Ca volum, ea deţine locul al
doilea în canonul Noului Testament, situându-se îndată după Evanghelia a treia. Textul se împarte în
două părţi mari, inegale.
La partea întâi (cap.I-XII) se expune faptul istoric al întemeierii Bisericii creştine
şi răspândirea creştinismului în mediul iudaic:
Cap.1. Înalţarea Mântuitorului la cer şi Alegerea lui Matia în locul lui Iuda Iscarioteanul;
Cap 2. Pogorârea Sfântului Duh, Cuvantarea lui Petru şi intemeierea Bisericii;
Cap 3. Petru vindecă un olog şi predică poporului uimit pe Mantuitorului Hristos;
Cap 4. Petru şi Ioan închişi şi aduşi înaintea sinedriului să dea seamă pentru predica
lor; eliberarea lor;
Cap 5. Anania şi Safira pedepsiţi. Apostolii sunt din nou închişi dar un înger îi eliberează. Sfatul lui
Gamaliel.
Cap 6. Alegerea şi hirotonia celor şapte diaconi;
Cap 7. Cuvântarea şi martiriul arhidiaconului Ştefan.
Cap 8. Saul prigoneşte Biserica;
Cap 9. Chemarea lui Saul pe drumul Damascului ;
Cap.10. Corneliu vine la credinţă;
Cap 11. Relatarea lui Petru către cei din Ierusalim, despre botezul lui Corneliu;
Cap 12. Uciderea lui Iacob al lui Zevedeu. Petru scos din închisoare de un înger;
În partea a doua (cap. XIII-XXVIII) se istoriseşte răspândirea creştinismului în lumea
păgână.
Cap 13. Pavel şi Barnaba pornesc în prima călătorie misionară;
Cap 14. Activitatea lui Pavel si Barnaba in Iconiu Listra si Derbe.
Cap 15. Sinodul apostolic din Ierusalim;
Cap 16-17. A doua călătorie misionară;
Cap18-21.A treia călătorie misionară;Întoarcerea la Ierusalim şi prinderea lui Pavel în templu;
Cap 22. Cuvântarea lui Pavel înaintea mulţimii.
Cap 23. Pavel dus la sinedriu; uneltirile duşmanilor lui şi ducerea lui la Cezareea.
Cap 24. Pavel se dezvinovăţeşte înaintea procuratorului Felix.
Cap 25-26. Pavel înaintea procuratorului Porcius Festus şi a regelui Agripa.
Cap 27-28. Pavel trimis în lanţuri la Roma.
Istorisirea îmbrăţişează un spaţiu temporal de peste trei decenii: de la Înălţarea la cer a
Mântuitorului şi până la sfârşitul primei captivităţi romane a Sf. Apostol Pavel (anii 61-63).
5
 2. Viata si activitatea Sfantului Apostol Pavel
2. 1. Biografia Sf. Ap.Pavel. Sfantul Pavel, marele „Apostol al neamurilor”, a fost iudeu din
seminţia lui Veniamin (Rom.11, 1; Filipeni 3, 5; II Cor. 11, 22;). Părinţii săi se strămutaseră din Giscala
Galileii în Tarsul Ciliciei (Ieronim, Comentar la Filimon P.G. 26, 653; Despre bărbaţii iluştri P. G. 26,
646) unde au obţinut calitatea de cetăţeni romani.(F.Ap. 16, 37 ş.a; 22, 25 ş.a.).
Aici li se naşte Saul (= cel dorit ), care, potrivit obiceiului iudeilor de pe atunci, pe lângă numele
evreiesc, purta şi numele de Paul ( ca Ioan-Marcu, Iesus-Justus).
Anul naşterii lui nu pare sa fi fost departe de anul naşterii Mântuitorului.
Educaţia primită a fost strict fariseică ( F. Ap. 23, 6; Rom.9, 3; II Cor. 11, 12). Deşi trăia departe
de ţara sfântă, în „diaspora” , în familie vorbea limba aramaică. În contact cu grecii a invăţat destul de
bine limba greacă, pe atunci limba de uz internaţional. Nu ştim dacă a cercetat vreo şcoala greceasca dar
cu siguranta cunoştea literatura veche elină. Citează pe poetul Aratus în F. Ap. 17, 28, pe Meneandru
în Cor. 15, 35; pe Epimenides în epistola adresată lui Tit 1 , 12.
Dorinţa părintilor era să se facă rabin. In acest scop, a fost trimis la Ierusalim ca să înveţe legea
mozaică, la picioarele lui Gamaliel, cel mai renumit rabin de atunci. Cum fiecare învăţător de lege era
obligat să cunoască şi o meserie, tânărul Saul a învăţat meseria de constructor de corturi.(F.Ap.18, 3; 20,
34; I Tes. 2, 9; II Tes. 3, 8; I Cor. 4, 12; 9, 6-18; II, 7-12, 14-18). Nu ştim cât timp a studiat la Ierusalim
însă, din scrierile sale, rezultă că şi-a însuşit temeinic legea mozaică. Pe când Gamaliel era un învăţator
de lege foarte tolerant cu cei de alte convingeri ( In F. Ap. 5, 34 ş.a. el recomanda sinedriului să nu mai
persecute pe Apostoli ci să aştepte ca viitorul să hotarască dacă învăţătura lor este sau nu de la
Dumnezeu), tânărul Saul excela prin zel pentru păstrarea credinţei mozaice şi a tradiţiunilor părinteşti ( F.
Ap. 22, 3; Gal. 1, 14 s.a.). De aceea, aflând că iudeii deveniţi creştini privesc altfel legea mozaică,
actioneaza pentru suprimarea lor. A fost prezent la uciderea diaconului Ştefan şi a aprobat în sufletul său
fapta ucigaşilor ( F. Ap. 8, 1; 22, 20). Apoi , el însuşi persecuta pe creştinii din Ierusalim ( Gal. 1, 13 si
23; F.Ap. 8, 3; 22,4; 26, 10). Când unii dintre aceştia se refugiază, trecând frontiera, la Damasc, ia
împuternicire de la arhiereu şi pleacă într-acolo, pentru a aduce pe refugiaţi legaţi la Ierusalim ( F.Ap. 9,
2; 22, 9; 26, 12).
Dar înainte de a intra în Damasc, Mântuitorul I se arată în toată strălucirea Sa dumnezeiască şi-l
chemă sa-I fie martor înaintea tuturor popoarelor. Din acel moment Saul îşi schimbă complet atitudinea.
El devine creştin şi apostol al Domnului, plin de zel în răspândirea Evangheliei, pentru a compensa răul
pe care-l facuse Bisericii.(F. Ap. 9, 1-22; 3-16; 9-18).
Convertirea Apostolului Pavel trebuie sa fi avut loc pe la anul 36 d.Hr.
După ce a predicat pe Domnul „câteva zile” în Damasc, a plecat în Arabia pentru pocăință și
pregătirea în singurătate pentru misiunea sa de apostol. Aici s-a învrednicit să primească, în repetate
rânduri, descoperiri dumnezeieşti (F.Ap. 9, 19; s.a.; Gal.1, 12 si 17).
Se reîntoarce din Arabia la Damasc şi continuă să predice pe Domnul timp de trei ani (Gal. 1, 17-
18). Dar iudeii de aici hotarăsc să-l ucidă. De aceea, cu ajutorul unor „ ucenici” părăseşte oraşul noaptea,
fiind coborât peste zid într-un coş şi merge la Ierusalim pentru a face cunoştinţă cu Apostolul Petru (F.
Ap. 9, 23 s.a.; Gal 1, 17).
La Ierusalim, Barnaba, cu care se cunoştea mai demult, îl introduce în cercurile creştine.
Cunoaşte doar pe Petru şi pe Iacob, fratele Domnului, pentru că ceilalţi apostoli părăsiseră oraşul. După
15 zile, în urma unei descoperiri pe care o are în templu, părăseşte Ierusalimul şi pleacă la Cezareea
Palestinei şi de aici în Tarsul Ciliciei ( F.Ap. 9, 26; 22,12; Gal. 1, 18). Peste 7 ani de la convertire ( pe la
6
anul 43 d. Hr.) apostolul Barnaba, care venise în Antiohia Siriei pentru a organiza biserica de acolo,
nemaiputând birui singur lucrul, îl invită pe Paul să-I vină în ajutor. Paul vine şi dezvoltă alături de
Barnaba o activitate intensă, timp de un an (Fapte, 11, 26), încât numărul credincioşilor de aici sporeşte şi
aici credincioşii se numesc pentru prima data „creştini” ( F. Ap., 25-26).
Din Ierusalim vin in Antiohia Siriei mai multi profeţi creştini. Unul dintre ei, cu numele Agav,
profeţeste în plina adunare bisericească pentru timpul proxim, o mare foamete peste întreg pământul .
Creştinii din Antiohia hotărăsc să facă o colectă pentru creştinii săraci din Ierusalim iar Pavel şi Barnaba
sunt însărcinaţi să ducă colecta la destinaţie. Când sosesc la Ierusalim, nu află pe nici unul dintre apostoli
fiindcă aceştia părăsiseră oraşul din cauza persecuţiei lui Irod Agripa I. Ei înmânează colecta
„presbiterilor de aici” şi se întorc în Antiohia Siriei, luând cu ei şi pe Ioan-Marcu, nepotul lui Barnaba.
Era in vara anului 44 d.Hr, anul morţii lui Irod Agripa I. (F. Ap. 11si 12).
2. 2. Prima călătorie misionară (45-47/48 d.Hr; F.Ap. 13, 1-14, 28)
Nu multă vreme după reîntoarcerea lor din Ierusalim, la îndemn Duhului Sfant, Barnaba şi Paul
întreprind prima călătorie misionară, luând cu ei şi pe Ioan-Marcu. Se îndreaptă spre Cipru. Debarcă în
Salamina şi, trecând din oraş în oraş şi din sinagogă în sinagogă, ajung în Pafos, reşedinţa proconsulului
roman. Sunt ascultaţi de proconsulul roman Sergiu Paul şi acesta se converteşte la creştinism. Magul
Elimas le face opoziţie dar este pedepsit.
De aici, probabil în primăvara anului următor (46 d.Hr.), apostolii trec în ţările Asiei Mici. Sosind
in Perga Pamfiliei, Ioan-Marcu se desparte de ei şi reîntoarce la Ierusalim. Apostolii , fără a sta mult în
Perga, traversează munţii Taurus şi vin în Antiohia Pisidiei. Zăbovesc un timp şi predică Evanghelia dar
iudeii îi silesc să părăsească oraşul.Trec la Iconiu şi întemeiază o biserică creştină mixtă din iudei şi
păgâni. Fiindcă din nou sunt siliţi să părăsească, se îndreaptă către Licaonia. Predică mai întâi în Lystra.
Aici, Sf. Pavel vindecă în chip miraculos un olog. Poporul, uimit de această minune, vrea să aducă jertfă
apostolilor. Între cei care se convertesc se numără şi Timotei, cel care îi va deveni îi va deveni mai
târziu tovarăş de călătorie. Curând, iudeii pun la cale o răscoală împotriva apostolilor. Pavel este bătut cu
pietre şi abia scapă cu viaţă. A doua zi pleacă Derbe. Aici predică cu succes pe Domnul. La începutul
anului următor, (47), ei se reîntorc prin Lystra , Iconiu, Antiohia la Perga, aşezând în fiecare oraş preoţi.
Vin apoi în Attalia, unde se îmbarcă într-o corabie şi-şi continuă drumul la Antiohia Siriei.
Cearta cu iudaizanţii din Antiohia Siriei şi Sinodul apostolic (anul 50) (F.Ap.15,1-35) Vestea
despre încreştinarea unui mare număr de păgâni a nemulţumit pe unii iudeo-creştini din Ierusalim. De
aceea, ei vin în Antiohia şi pretind că păgâno-creştinii trebuie circumcişi şi obligaţi să respecte strict
legea mozaică, dacă voiesc să fie recunoscuţi ca niste creştini deplini. Pavel şi Varnava, care nu doresc
ca religia creştină să fie adusă în statutul unei simple secte iudaice, li se opun. Cearta ia dimensiuni tot
mai mari. Pentru a o curma, biserica din Antiohia hotărăşte a trimite pe Pavel şi pe Barnaba, împreună cu
alţi delegaţi, la Ierusalim, pentru a supune problema deliberării şi hotărârii apostolilor din Ierusalim. În
sinod se hotărăşte că creştinii proveniţi dintre păgâni nu trebuie circumcişi, nici obligaţi să respecte legea
mozaică. Iacob, fratele Domnului, propune ca acestor creştini să li se recomande să se abţină de la:
-consumarea cărnurilor sacrificate idolilor,
-consumarea animalelor sugrumate,
-a sângelui
-desfrânare. Această propunere este primită. Hotărârile Sinodului apostolic se fixează in scris iar
Pavel şi Barnaba , care erau însoţiţi de Barsabas, Sila şi Ioan-Marcu, sunt însărcinaţi să le aducă la
cunoştinţă Bisericii din Antiohia Siriei (F. Ap. 15, 1-35).

2 .3. A doua călătorie misionară (anii 50-54; F.Ap. 15, 36-18, 22)
Din cauza lui Ioan-Marcu, Barnaba se desparte de Pavel. Barnaba împreună cu Ioan-Marcu pleacă
din nou în Cipru iar Pavel, luând cu el pe Sila, se îndreapta către Cilicia, patria sa. De aici, trecând peste
Munţii Taurus, vine mai întâi la Derbe (ultimul oraş vizitat în prima călătorie), trece prin Lystra, de unde
7
ia cu sine pe Timotei, după ce mai întâi acesta se circumcide, vine la Iconiu şi după aceea la Antiohia
Pisidiei, întărind în credinţă pe creştini. Apostolul Pavel voia să-şi continue drumul spre vest, pe calea
militară, care ducea la Efes, capitala provinciei romane Asia. Dar, înainte de intra pe teritoriul provinciei
Asia ( pe când era încă in provincia Pisidia), Duhul Sfânt îi porunceşte sa-şi îndrepte paşii spre nord,
prin Frigia şi ţara Galatică. În Galatia se îmbolnăveşte şi trebuie să rămână mai mult decât îşi propusese.
Această zăbavă este spre folosul Bisericii. Apostolul câştigă mai mulţi ucenici şi iau fiinţă bisericile din
Galatia.
Probabil în anul următor (52 d.Hr.), Apostolul pleacă din Galatia şi trecând prin Mysia, a ajuns la
Troa, oraş aşezat pe ţărmul Mării Egee. Aici află pe Luca şi, însoţit de acesta, pleacă, în urma unui vis, în
Macedonia. Debarcă în Neapolis şi după cale de puţine ore, ajung la Filipi. Aici, înfiinţează o biserică
creştină şi din cauză că vindecă o copilă stapânită de un spirit pitonicesc , Pavel şi Sila sunt prinşi şi
aruncaţi în temniţă. În urma unui cutremur de pământ, autorităţile oraşului îl eliberează. În această
situaţie, pleacă la Tesalonic, lasând la Filipi pe Luca, pentru a organiza şi conduce Biserica de aici. După
o activitate de câteva săptămâni, apostolul reuşeşte să înfiinţeze şi în Tesalonic o biserică creştină. Iudeii
pun la cale o revoltă a populaţiei păgâne împotriva sa. Apostolul părăseşte oraşul şi se îndreaptă spre
Berea. Predică şi aici Evanghelia, mulţi se convertesc dar iudeii din Tesalonic înscenează şi aici o
răscoală împotriva sa.
Lăsând pe Sila şi pe Timotei aici, la Tesalonic, apostolul Pavel se îndreaptă spre Atena. Ajuns la
Atena, unde chiar şi “Dumnezeu cel necunoscut” îşi avea altarul său, predică în piaţa Areopagului.
Converteşte, între alţii, pe femeia Damaris şi pe Dionisie Areopagitul. Între timp soseşte la Atena
Timotei dar, ingrijorat de soarta Bisericii din Tesalonic, Apostolul îl trimite înapoi la Tesalonic.
După scurt timp, Apostolul Pavel merge în Corint, capitala de atunci a provinciei Ahaia.
Locuieşte în casa familiei Aquila şi Priscilla, iudei care veniseră de curând din Roma, în urma edictului
de expulzare al împăratului Claudiu. Îşi câştigă pâinea făcând corturi iar sâmbata obişnuia să predice în
sinagoga iudeilor.
Timotei se întoarce din Tesalonic (cu el venea şi Sila din Berea) cu veşti îmbucurătoare şi
Apostolul scrie I-a epistolă către Tesaloniceni. La câteva luni mai târziu va scrie a II-a epistolă
Tesalonicenilor. Liniştit, apostolul se dedică cu totul predicii.Cand iudeii i se împotrivesc , el se îndreaptă
către populaţia păgână, învătând în casa proselitului Titus Justus. Numărul credincioşilor creşte şi între
ei se numără chiar şi fostul conducător al sinagogii pe nume Crispus. Predică cu succes un an şi şase luni
(Fapte 18, 11).
Iudeii hotărăsc să pună capăt activităţii sale.Ei il prind şi îl duc înaintea proconsulului roman
Gallion , invinuindu-l că învaţă pe oameni să se inchine lui Dumnezeu, împotriva legii iudaice.
Proconsulul nu voieşte să se amestece în certurile religioase ale iudeilor şi, de aceea, îi alungă.
Apostolul scapă dar este bătut. Sostene, mai marele sinagogii, chiar înaintea proconsulului, pentru că se
pare că şi el simpatiza pe creştini.
Drept recunoştinţă faţă de Dumnezeu, apostolul ia asupra sa votul nazireatului şi pleacă spre
Ierusalim. Trece prin Efes unde predică scurt timp Evanghelia dar promite locuitorilor de acolo, dornici
de a-l asculta, că va reveni curând la ei. Din Efes ajunge la Cezareea Palestinei şi de acolo merge la
Ierusalim, unde îşi îndeplineşte votul. După ce petrece sărbătorile Paştelui sau ale Rusaliilor în mijlocul
fraţilor de aici, el se reîntoarce la Antiohia Siriei, lăsând, pare-se, pe Sila la Ierusalim.

2 .4. Pavel şi Petru în Antiohia Siriei (Gal.II, 11-21)

Sosind în Antiohia, Apostolul Pavel află situaţia bisericii schimbată. Apostolul Petru sosise aici
cu puţin înainte. La inceput nu făcea deosebire între creştinii proveniţi dintre iudei şi cei proveniţi dintre
păgâni. Însa mai târziu, sosind din Ierusalim unii iudeo-creştini din secta fariseilor, l-au determinat pe
Petru să se separe de creştinii proveniţi dintre păgâni şi să ia masa doar cu cei proveniţi dintre iudei.
Barnaba fusese atras şi el de grupul iudaizanţilor. Biserica era ameninţată să se dezbine.
8
 În această situaţie, Apostolul Pavel intervine şi lămureşte situaţia în sensul hotărârilor luate în
sinodul apostolic, făcând în acelaşi timp reproşuri Apostolului Petru.

2 .5. A treia călătorie misionară (54/55-58; F.Ap. 18, 21-23, 30)

După ce rămâne puţin timp cu fraţii, Apostolul Pavel pleacă din Antiohia Siriei către Efes, trecând
prin Capadocia,Galatia şi Frigia. Ajungând în Efes, predică Evanghelia trei luni în sinagogă dar, negăsind
ascultare, se retrage din mijlocul iudeilor şi predică pe Domnul timp de doi ani în casa retorului
Tyrannus (Fapte 19, 9-10).
Între timp, iudaizanţii, venind pe urmele sale, reuşiseră să ademenească pe credincioşii din Galatia
să se circumcidă şi să observe sărbătorile iudaice. Îndată ce primeşte veşti în acest sens, scrie epistola
către Galateni.
Cam în acelaşi timp, primeşte ştiri alarmante şi din Corint. Creştinii de aici nu încetaseră a duce o
viaţa destrăbălată. Apostolul le scrie o epistolă în care le dă instrucţiunile necesare, cum să-şi
întocmească viaţa creştină. Această epistolă s-a pierdut de mult. (I Cor. V, 5). Apostolul nu se
mulţumeşte cu atât. Pentru a-i îndruma pe corinteni pe calea cea bună, trimite într-acolo, la scurtă vreme,
pe Timotei (I, Cor.4, 17). Împreună cu Timotei pleacă şi Erast cu o misiune specială în Macedonia (F.
Ap. 19, 22). Ei aveau să îndemne pe credincioşii din Macedonia şi din Ahaia, ca să contribuie la colecta
pe care Apostolul o făcea pentru creştinii săraci din Ierusalim.
Pe când mergea Timotei la Corint, Sf. Pavel primea la Efes o delegaţie şi o scrisoare din partea
corintenilor. Stirile nu erau prea îmbucurătoare. Neputând părăsi Efesul, Apostolul scrie corintenilor o
altă epistolă, pe care le-o trimite prin delegaţii lor.
Este vorba de epistola care ni s-a păstrat drept prima adresată corintenilor (anul 57 d. Hr.).
Ajungând în Corint şi aflând că o delegaţie a acestei biserici fusese trimisă la Efes, Timotei nu
rămâne prea mult aici şi se întoarce la Efes.
Pentru a primi informaţii cât mai precise despre felul cum au reacţionat corintenii la primirea
scrisorii sale, apostolul trimite de acestă dată într-acolo pe Tit. Acesta avea să plece la Corint prin
Macedonia şi apoi să se reîntoarcă tot prin Macedonia la Troa. La Troa avea să sosească după Rusaliile
aceluiaşi an, pentru că apostolul avea de gând să rămână în Efes numai până la Rusalii apoi să plece şi el
la Troa. În Troa urmau să se întâlnească.
Dar Apostolul Pavel este obligat să părăsească Efesul înaintea Rusaliilor anului 57 din cauza
răscoalei argintarului Demetrius. Vine la Troa mai înainte decât îşi propusese. Aici aşteaptă un timp pe
Tit şi pentru că acesta nu sosea, se hotărăşte să plece în întâmpinarea lui în Macedonia. Îl întâlneşte ,
probabil, în Filipi. În baza ştirilor aduse de acesta, scrie din Filipi o a doua epistolă Corintenilor (vara
anului 57) şi trimite pe acelaşi apostol (pe Tit) s-o ducă la destinaţie.
Vara acestui an Apostolul şi-o petrece vizitând bisericile şi predicând Evanghelia în Macedonia şi
Iliria ( Rom. 15, 19 ş.a.). În această iarnă găseşte răgazul necesar şi scrie o epistolă romanilor, pe care o
expediază în primăvara anului 58 prin diaconiţa Fibe. Apoi se pregăteşte să meargă din nou în Orient,
făcând un ocol prin Macedonia şi Asia Mică, pentru a vizita bisericile.
De la Corint vine la Filipi. Aici serbează Paştele împreună cu Luca, cel care rămăsese aici de la
începutul celei de a doua călătorii misionare. Luându-l cu el pe acesta, pleacă cu corabia la Troa. Aici
petrece vreo 7 zile şi învie pe tânărul Eutihus (Fapte, 20, 7).
Îşi continuă apoi drumul la Milet, de unde îşi ia rămas bun de la conducătorii bisericii din Efes
(Fapte, 20, 28). Plecând şi de aici, după o cale de două săptămâni , ajunge la Tir. Corabia rămâne 7 zile în
port. De aici pleacă, trecând prin oraşul Ptolemais la Cezareea Palestinei, unde este găzduit de diaconul
Filip. Apostolului i se prevesteşte că va fi prins şi legat. Vine la Ierusalim şi este bine primit de către
Iacob, episcopul Ierusalimului. Acesta ţine să-i atragă atenţia asupra pericolelor care îl aşteaptă din
partea iudeilor necredincioşi.
9
 2 .6 Captivitatea Apostolului Pavel din Cezareea Palestinei ( Fapte 23, 31-26, 32) şi Roma
(Fapte 27, 1-28, 31)
Apostolul Pavel intră în templu pentru a îndeplini unele formalităţi ale legii mozaice , potrivit
sfatului pe care i l-a dat Iacob, fratele Domnului. Iudeii din Asia îl recunosc şi îl prind.Pe când se
pregăteau să-l omoare, tribunul cohortei romane Claudius Lysias intervine şi-l scapă. De pe treptele
cetăţuiei Antonia, Apostolul încercă să se apere, vorbind către popor în limba aramaică. Însă, în zadar. A
doua zi este dus înaintea sinedriului dar acesta nu poate lua nici o hotărâre referitoare la persoana sa.
Claudius Lysias, aflând că un grup de vreo 40 de fanatici s-au jurat să-l ucidă pe Pavel, îl trimite cu o
puternică escortă,chiar în aceeaşi noapte, la Cezareea Palestinei, la procuratorul Felix. După 5 zile,
arhiereul Ananias, însoţit de avocatul Tertullus, se prezintă înaintea lui Felix şi învinuiesc pe Pavel că ar
răscula poporul. Felix însă, înţelege că Pavel este nevinovat şi de aceea nu-l predă în mâinile lor. Dar
nici nu-l eliberează ci amână o astfel de hotărâre de pe o zi pe alta, crezând că i se vor oferi bani.
Apostolul petrece în captivitate doi ani (58-60), până când Felix este înlocuit cu Porcius Festus. Iudeii
cer din nou extrădarea lui Pavel. Procuratorul, pentru a le face pe plac, este gata să le predea pe Apostol
pentru a-l judeca la Ierusalim. Dar Apostolul, ştiind ce-l aşteaptă la Ierusalim, face uz de dreptul său de
cetăţean roman şi cere să fie judecat de tribunalul imperial din Roma.
Regele Irod Agripa II, însoţit de sora sa, îl vizitează pe procuratorul Festus şi crede că Apostolul
poate fi eliberat dacă nu cerea să fie judecat la Roma.
Dând curs apelului, procuratorul Festus îl trimite pe Apostolul Pavel, în toamna aceluiaşi an (60)
împreună cu un grup de delincvenţi la Roma. În timpul acestei grele călătorii are loc un naufragiu lângă
insulele Malta. Aici naufragiaţii petrec iarna anului 60/61. În primăvară, îmbarcându-se pe o corabie
alexandrină, îşi continuă călătoria, atingând oraşele Syracus, Rhegium şi ajungând la Roma. Ajungând la
Roma, Apostolul locuieste mai întâi intr-o casă închiriată, fiind păzit de un soldat roman. Este însă liber
să predice. După doi ani ( Fapte 21, 27, 28, 31) trebuie să se mute în pretoriu. Aici se dezbate procesul
său care se termină cu eliberarea sa în anul 63 d. Hr.
Din Roma scrie epistole: Colosenilor, Filipenilor, lui Filimon, Efesenilor şi Evreilor.

2.7 Finalul activităţii misionare

Eliberat, Apostolul pleacă mai întâi în Spania. În primăvara anului următor (64), el se reîntoarce
în Orient. Vizitează biserica din Efes şi lasă aici ca episcop pe Timotei. De aici pleacă în Macedonia şi
scrie lui Timotei prima epistolă, dându-i îndrumări cum să se comporte ca păstor al Bisericii.
Vine în Creta şi după o scurtă activitate, îl lasă pe Tit episcop al bisericilor de aici. Mai pe urmă îi
scrie o epistolă, în care îi comunică, între altele, că iarna care vine vrea să o petreacă la Nicopole (în
Epir). În drum spre Nicopole, lăsase pe Trofim bolnav la Milet şi pe Erast în Corint ( Tit 1, 5; 3, 12; II
Tim. 4).
În vara sau toamna anului 66, Apostolul este din nou prins şi deportat la Roma. Situaţia este
defavorabilă acum creştinilor. Toţi îl părăsesc pe Apostol, în afară de Luca. Nu mai poate spera la
libertate şi-şi aşteaptă moartea. În această situaţie îi scrie lui Timotei a doua epistolă, invitându-l să vină
chiar în toamnă la Roma dacă mai voieşte să-l mai vadă în viaţă.
În vara anului următor, la 29 iunie 67 d. Hr., Apostolul este decapitat la Roma, pe calea care duce
la Ostia, deodată cu Apostolul Petru, care a fost răstignit pe cruce, cu capul în jos, pe muntele
Vaticanului.

3. EPISTOLELE PAULINE

10
 3. 1. Numărul Epistolelor pauline. Lucrarea misionară a Sf. Apostol Pavel s-a desfăşurat pe două
planuri: oral şi în scris. Oral, atunci când era de faţă într-o comunitate şi în scris, atunci când nefiind de
faţă, cuvântul său era necesar în vederea soluţionării diferitelor probleme care se iveau.
Epistolele pauline sunt deci, scrieri ocazionale, urzite sub presiunea unei stringente necesităţi
misionare, în împrejurări speciale, pentru clarificarea anumitor nedumeriri referitoare atât la credinţă
individuală cât şi la credinţa morală şi disciplina bisericească.
Epistolele pauline păstrate în canon sunt în număr de 14. Numărul lor real a fost mult mai mare însă,
unele dintre ele s-au pierdut. Se ştie, de ex., referitor la corespondenţa dintre Sf. Ap. Pavel şi creştinii
din Corint ca aceasta a constat nu din două ci din cel puţin trei epistole. Aşa rezultă din I Cor. 5 , 9, unde
se spune: “V-am scris în epistolă să nu vă amestecaţi cu desfrânaţii”. Întrucât în primele patru capitole
ale epistolei nu se găseşte un astfel de îndemn, înseamnă că Apostolul se referă aici la o epistolă care s-a
pierdut.
De asemenea, este posibil ca şi Filipenilor Apostolul să le fi scris mai multe epistole. Sf. Policarp
vorbeşte despre două epistole pauline către Filipeni.
Apostolul Pavel însuşi vorbeşte despre o epistolă către Laodiceni în epistola către Coloseni.( 4, 16).

3.2. Clasificarea Epistolelor pauline. Epistolele pauline pot fi împărţite în grupe, după anumite
criterii: - timpul în care au apărut,
-specificul lor doctrinar
-destinatarii lor.
A. După ordinea apariţiei lor
a)Epistole redactate în timpul călătoriei a doua misionare: I şi II Tesaloniceni (50-53)
b)Epistole redactate în timpul călătoriei a treia misionare: Galateni (55), I Corinteni (56), II
Corinteni (57) şi Romani (57-58)
c)Epistole redactate în timpul primei captivităţi romane: Coloseni, Filipeni, Efeseni şi Filimon (6,
3)
d)Epistole redactate după eliberarea din prima captivitate romană: Evrei (63), I Timotei şi Tit (64-
65)
e)Epistola redactată în timpul celei de-a doua captivităţi romane: II Timotei (66).
B) După specificul doctrinar :
a) Hristologice: Filipeni, Coloseni şi Evrei.
b) Soteriologice: Romani şi Galateni.
c) Eclesiologice: Efeseni.
d) Eshatologice: I şi II Tesaloniceni ( şi I Cor. XV)
e) Pastorale: I şi II Timotei (şi eventual Filimon).
f) Disciplinare: I Corinteni.
g) Apologetice: II Corinteni.
Această împărţire are dezavantajul că nu epuizează toate caracterele doctrinare ale fiecărei
Epistole, dat fiind că o Epistolă tratează mai multe probleme.
C) După destinatari
a) Epistole adresate unor Biserici locale (Romani, I Corinteni, Efeseni, Filipeni, Coloseni, I şi II
Tesaloniceni) sau provinciale (II Corinteni, Galateni şi Evrei).
b) Epistole adresate unor persoane (I şi II Timotei, Tit şi Filimon).
În canonul Noului Testament epistolele pauline sunt ordonate astfel: Romani, I şi II Corinteni,
Galateni, Efeseni, Filipeni, Coloseni, I şi II Tesaloniceni, I şi II Timotei, Filimon şi Evrei. (În unele
manuscrise, Epistola către Evrei ocupă locul al zecelea, încheind şirul epistolelor adresate comunităţilor
bisericeşti).
Această ordonare s-a făcut după însemnătatea Bisericilor şi a persoanelor cărora au fost adresate.
11
 În majoritatea codicilor Noului Testament ele ocupă locul al treilea în canon, după Evanghelii şi
Faptele Apostolilor. Mai rar ocupă locul al doilea, după Evanghelii, şi foarte rar locul al patrulea, după
Evanghelii, Faptele Apostolilor şi Epistolele soborniceşti.

3. 3) Limba şi stilul Epistolelor pauline

Limba epistolelor este limba greacă vorbită în sec. I al erei noastre în întreg imperiul roman.,
inclusiv la Roma.
Ca şi limba celorlalte limbi noutestamentare, ea conţine unele semitisme şi latinisme şi nu de
puţine ori, cuvintele greceşti sunt folosite cu sens nou.
Din punct de vedere al purităţii limbii greceşti, Epistolele pauline deţin locul al treilea între cărţile
Noului Testament, excepţie făcând epistola către Evrei care ocupă locul întâi, urmată fiind de scrierile Sf.
Luca ( Evanghelia a treia şi Faptele Apostolilor).
Stilul Epistolelor este acela al unui misionar creştin care a dat mai multă atenţie fondului decât
formei. Grija de a-şi modela fraza şi de a fi cursiv şi sistematic pare să fi fost absentă din preocupările
sale. Fraza, care pare a fi o conversaţie reprodusă de un stenograf, fără a fi corectată, este deseori
încărcată de paranteze şi digresiuni (cf. Rom.1, 1-7, 7,1 şi urm.) şi rămâne neterminată (cf. Rom. 8, 12; I
Cor. 7, 19; Gal. 2,4; Efes. 3, 1). Astfel de “anacolute” apar deseori în scrierile pauline.
Ca şi la alţi autori, stilul paulin evoluează în funcţie de :
-subiectul tratat,
-împrejurările în care se află Sf. Ap. Pavel
-cei cărora se adresează
- vârsta Apostolului.

3. 4) Structura Epistolelor pauline

Epistolele pauline urmează modelul epistolelor vremii de atunci. Faptele Apostolilor 23, 25-30,
ne îngăduie o comparaţie. Este vorba despre scrisoarea pe care Claudius Lysias, comandantul
garnizoanei romane din Ierusalim, a trimis-o procuratorului Antonius Felix, la Cezareea Palestinei, în
problema conflictului Sfântului Apostol Pavel cu iudeii. Confruntată cu Epistola către Filimon,
asemănarea construcţiei este evidentă.
Scrisoarea antică cuprindea trei părţi:
a) Prologul (sau partea intoductivă) cu trei elemente :
-numele autorului (cu sau fără indicaţii referitoare la funcţia , provenienţa, etc);
-numele destinatarului (de asemenea, cu sau fără indicaţii);
- salutarea (ex. Claudius Lysias; „lui Felix, prea puternicului procurator, salutare”.
b) Corpul scrierii (tratarea ), în care se dezvoltă motivul scrisorii. ”Pe acest bărbat , prins de
iudei şi având să fie ucis de ei, mergând eu cu oaste l-am scos, aflând că este (cetăţean ) roman……..”
ş.a.m.d.
c) Încheierea ( o urare) -“Fii sănătos!”
Sf. Ap. Pavel şi-a însuşit forma de redactare a scrisorii antice, la care a făcut unele adăugiri. Astfel,
şi epistolele au un prolog în care se cuprinde numele autorului, al adresantului şi salutarea. După aceste
elemente introductive obligatorii, Apostolul introduce de multe ori o rugăciune de mulţumire către
Dumnezeu, pentru credinţa pe care a insuflat-o cititorilor. (cf. Rom. 1, 8-9; I Cor. 1, 4-9, ş.a.), combinată
uneori cu o rugăciune de cerere (cf. Rom. 1,10 ş.a.).
Urmează tratarea, care, aşa cum remarca Sf. Ioan Gură de Aur în comentariul de la Epistola către
Galateni, constă din două părţi: una dogmatică, dedictă învăţăturii de credinţă, în care sunt prezentate
aspecte ale operei Mântuitorului Hristos, şi alta parenetică, în care cititorii sunt povăţuiţi să-şi îndrume
conduita după concepţia de viaţa creştină. În prima parte îl înfăţişează pe Fiul lui Dumnezeu întrupat ca
Mântuitor al lumii, în partea a doua ca Model de vieţuire în lume, conform voinţei lui Dumnezeu.
12
 Această împărţire a cuprinsului nu constituie o regulă. Epistolele către Romani , Efeseni, şi Coloseni
o urmează întocmai, însă Epistola către Tesaloniceni inversează cele două părţi, cea către Filipeni le
împleteşte iar epistolele către Galateni şi II Corinteni adaugă apologii ale apostoliei Sf. Pavel. Deci, se
poate vorbi despre un tip al Epistolelor pauline, înţelegându-se insă, că acesta este, în realitate, deosebit
de elastic.
Epilogul epistolelor pauline constă, de obicei, din însemnări personale şi dintr-o urare sub formă de
doxologie. Între însemnările pe care le inserează, unle privesc pe curierul epistolei, altele vorbesc de
colaboratorii săi sau despre proiectele misionare. Uneori adaugă salutul fraţilor din preajma sa. Numai
din Epistola către Efeseni salutările de la fraţi lipsesc cu desăvârşire.
Urarea este specific creştină în stilizare şi în conţinut. Cea mai dezvoltată se află în Romani (16, 24-
27), iar cea mai sumară în Coloseni (4, 18), II Timotei (4, 22) şi I Timotei (6,21).
Cea mai sugestivă este cea din Corinteni (13, 14): “Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi
dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toti. Amin”, care a intrat
integral în textul Sf. Liturghii.

3. 5. Vechiul Testament şi literatura profană în Epistolele pauline

Sf. Ap. Pavel a fost iudeu dar şi cetăţean roman. El avea o dublă formaţie intelectuală:una
religioasă şi alta profană. Formaţia religioasă şi-a dobândit-o în familie şi la şcoala sinagogală din Tarsul
Ciliciei, completând-o şi aprofundând-o la şcoala marelui rabin Gamaliel în Ierusalim. Formaţia profană
şi-a făcut-o prin contactul direct cu literatura şi înţelepţii timpului , oricât de puţin călduroase au fost
simţămintele pe care le avea în privinţa ei.
De-a lungul activităţii sale misionare ,el va face uz de această dublă zestre culturală , punând-o la
contribuţie pentru izbânda Evangheliei în lume.
Sf. Ap. Pavel recurge uneori la Vechiul Testament pentru argumentarea temelor pe care le
rezolvă. Astfel, cu ajutorul Vechiului Testament demonstrează că în Mântuitorul Hristos s-au împlinit
profeţiile proorocilor, că iudeii sunt la fel de păcătoşi ca şi păgânii, că Legea fost un pedagog către
Hristos, ş.a.m.d.
Textele Vechiului Testament sunt utilizate in sens literal, tipic şi acomodat.
a)Sensul literal este sensul pe care îl au cuvintele în vorbirea obişnuită, la prima lor lectură, fără a
le da altă interpretare. O astfel de utilizare a textelor aflăm la Rom. 3, 10 şi urm, unde Sf.Ap. Pavel
citează din Vechiul Testament pasaje întregi pentru a dovedi că iudeii sunt la fel de păcătoşi ca şi păgânii.
b) Sensul tipic este sensul avut de pasajele care vorbesc despre scene sau personaje din Vechiul
Testament cu corespondent în Noul Testament. De ex: Adam este tipul lui Hristos (Rom. 5, 14, I Cor. 15,
22; 45;49); mana este tipul Sfintei Euharistii ( I Cor. 10, 3, 7), etc.
c) Sensul acomodat este sensul aplicat textului Vechiului Testament, fără a se ţine seama de
înţelesul lui original. De ex: textul din Ps.18, 4 ( “cerurile fac să răsune mărirea lui Dumnezeu până la
marginea pământului ”) este adoptat de Apostolul Pavel la propovăduirea Apostolilor ( Rom. 10, 18).
Din autorii profani Sf. Ap. Pavel citează de două ori în epistolele sale şi o dată în discursul rostit
în areopagul din Atena.
-dictonul: “ Însoţirile rele strică obiceiurile bune ” ( Cor. 15, 33) a fost împrumut fie din opera
Thais a poetului comic Meneandru (sec. III î.d.Hr.) , fie din folclorul vremii , pentru că devenise un
proverb foarte răspândit.
-afirmaţia: “Cretanii sunt pururi mincinoşi, fiare rele, pântece leneşe” (Tit 1, 12), a
împrumutat-o din lucrarea De oraculis a poetului cretan Epimenides (sec.III î.d.Hr).
-sentinţa: “Din neamul lui Dumnezeu suntem şi noi” (Fapte, 17, 28) a putut fi luată de la
scriitorul cilician Aratus (sec.III î.d.Hr), sau de la filozoful stoic Cleantes, discipolul lui Zenon (sec.III
î.d.Hr), fie probabil de la Pindar, corifeul poeţilor lirici greci (521-441 î.d.Hr).

13
 Textele respective nu angajau în vreun fel doctrina paulină. Numai cel de la F. Ap. 17-28
are o oarecare însemnătate doctrinară, în sensul că oamenii îşi au obârşia lor comună la Dumnezeu.

4. EPISTOLA CĂTRE ROMANI

4.1.Autorul şi autenticitatea Epistolei

Originea paulină a Epistolei către Romani este una dintre cele mai sigure. Ea este recunoscută până
şi de adepţii Şcolii raţionaliste de la Tübingen care au pus la îndoială autenticitatea majorităţii epistolelor
pauline. Numai criticii radicali, afiliaţi aşa-zisei şcoli olandeze, au făcut opinie separată în această
privinţă. Opinia lor negativă, însă, a rămas fără ecou.Pentru autenticitatea Epistolei se aduc mărturii
interne şi externe.

a) Mărturii interne: în toate manuscrisele, Epistola către Romani poartă la început numele
Apostolului Pavel ca autor şi calitatea lui de Apostol al lui Hristos (1, 1). Datele personale aflate în
corpul Epistolei concordă întru totul cu ceea ce ştim din alte surse despre viaţa şi activitatea sa. Era iudeu
(Rom 9, 3 cf. Fapte 23, 6; 26, 5; Filipeni 13, 4-6), harul şi apostolia le-a primit direct de la Domnul ca şi
misiunea specială de a propovădui între „neamuri” ( Rom. 1, 5; 15, 15 cf F.Ap.9, 15; 13, 2 etc.), a făcut
acest lucru de la Ierusalim până la Iliria (Rom 15, cf. Fapte 13-20) şi năzuieşte să-şi lărgească spaţiul
misionar până în Spania ( Rom. 15, 24 şi 28).

b) Mărturii externe
Indirecte: Deşi nu spune direct, rezultă totuşi că Sf. Iacob a cunoscut această epistolă. Ştiind că unii
interpretează greşit afirmaţiile Apostolului referitoare la mântuirea prin „credinţă” ( Rom. 3, 22; 4, 3), Sf.
Iacob ia atitudine arătând, pe lângă credinţă, necesitatea faptelor bune în procesul mântuirii (Iacob 2, 23
şi urm.)
Fără s-o indice direct, unii Părinţi Apostolici utilizează texte din ea. Astfel, Clement
Romanul (I Cor. 35, 5) înşiră viciile păgânilor către Romani (I , 29-33). Policarp al Smirnei (Către
Filipeni 6 , 2) vorbeşte despre judecata obştească ca în Romani (14, 10-12). Justin Martirul şi Filosoful
( Dialogul cu iudeul Trifon 23, 27), stigmatizează fărădelegile iudeilor cu mai multe texte din Psalmi (3,
10).
Directe: Sf. Irineu (Contra ereziilor 3, 10, 16) o atribuie Sf. Ap. Pavel. Fragmentul Muratori o
enumeră între epistolele pauline. De asemenea, paulină o mai socotesc Clement Alexandrinul
(Stromata, 3, 4, 11, 39), Tertulian (Despre coroana luptătorilor 6 ) şi vechile traduceri: siriacă şi latină.
Autenticitatea Epistolei către Romani n-a fost contestată în antichitate de nimeni. Nici
chiar Ebioniţii, care erau duşmanii Sf. Ap. Pavel pentru faptul că îl considerau un trădător al Legii
mozaice, nu negau că această Epistolă a fost scrisă de el.
Chiar şi neotübingenii o numără între cele 4 epistole pauline.

4.2.Integritatea Epistolei. Mai mult decât autenticitatea, a fost atacată integritatea

Epistolei.
După cum ne informează Origen (Comentar la Romani 10, 43), Marcion a respins
ultimele capitole ca nefăcând parte din Epistolă. În sec. al XIX-lea, adepţii şcolii de la Tübingen, în
frunte cu conducătorul ei, Ferdinand Christian Baur, susţin că ele n-ar fi fost scrise de Apostolul Pavel
ci de un ucenic al acestuia, în sec. II, al cărui nume nu-l putem şti.
Referitor la aceste atitudini, precizăm următoarele: atitudinea lui Marcion este arbitrară.
Nu este singura dată când acest eretic scoate din cărţile Noului Testament acele pericope care
contraveneau sau pur şi simplu nu serveau doctrina lui antisemită.
14
 Teologii de la Tübingen au pornit de la presupunerea, prin nimic adeverită, că în sânul
comunităţii primare ar fi existat două partide rivale: petrinii iudaizanţi şi paulinii universalişti. Aşa cum
rezultă din Epistola către Galateni (2, 11-18), între cei doi Apostoli au existat unele deosebiri de păreri
însă acestea a fost rezolvate pe faţă, fără a fi lăsate să mocnească şi să ducă la scindarea Bisericii.
Tot în sec. XIX, mai mulţi teologi protestanţi (Reuss, Renan, Farrar, Jülicher, Sabatier
ş.a.) au emis o teorie interesantă: ei au acceptat paulinitatea ultimelor două capitole, dar nu au acceptat
ideea că au făcut parte de la început din această epistolă. Aceste capitole ar fi alcătuit, iniţial, o epistolă
separată care a fost adresată unei Biserici, probabil cea din Efes.
În sprijinul acestei păreri aduc următoarele argumente:
-în unii codici greceşti şi traduceri vechi , doxologia din cap. 16, 25-27 este aşezată îndată după 14,
23;
-în Rom.15, 48 se fac concesii iudaismului, străine de atitudinea intransigentă a Sf. Ap. Pavel;
-creştinii pe care îi salută Sf. Ap. Pavel nu fac parte din Biserica Romei. Sf. Ap. Pavel nu fusese la
Roma şi, prin urmare, n-avea de unde să cunoască atâţia romani.
-între cei salutaţi aparte şi numele lui Aquila şi Priscilla care, deşi erau din Roma, cu câteva luni
înainte se aflau la Efes (cf. I Cor 16, 19).
-Apostolul salută şi pe un anume Epenet pe care îl califică drept „pârga Asiei” (cf. I Cor. 16,
5). Acesta, de asemenea, trebuie să ne ducă cu gândul la Biserica din Efes, în faţa căreia avea rost
relevarea acestei titulaturi de onoare.
Obiecţiunile sunt neconvingătoare pentru că:
a) este adevărat că doxologia îşi schimbă uneori locul, trecând de la sfârşitul epistolei, imediat
după capitolul 14. Mai mult decât atât, unele manuscrise o omit cu desăvârşire. Explicaţia acestei situaţii
este următoarea: la citirile liturgice, din biserică, părţile care interesau numai pe creştinii din Roma erau
lăsate de-o parte. S-a reţinut, totuşi, doxologia pentru a da o încheiere potrivită ciclului de pericope, cât
şi pentru frumuseţea cuprinsului ei. Această idee o întăreşte îndeosebi faptul că doxologia apare după
capitolul 14, mai ales în lecţionariile biblice.
b) în aceste capitole nu se fac concesii iudaismului, străine de atitudinea intransigentă a Ap. Pavel.
Cele spuse în aceste capitole pot fi regăsite în capitolele precedente. Astfel, cele spuse în Rom. 15, 5-9,
despre faptul de a gândi la fel unii pentru alţii (iudei şi păgâni) după Iisus Hristos, ca “toţi laolaltă să
slăvească pe Dumnezeu”, de a se primi unii pe alţii, precum şi Hristos i-a primit ”, pentru că “ Hristos S-
a făcut slujitor al tăierii împrejur pentru adevărul lui Dumnezeu, ca să se întărească făgăduinţele date
părinţilor”, se găsesc în capitolul 1, 16, unde se spune că Hristos a adus mântuire atât iudeului cât şi
elinului, în cap. 9, 1-5, unde se expun motivele speranţei lui Israel şi în cap.10, 1-11, 36, unde se vorbeşte
de necredinţa trecătoare a lui Israel şi despre planul cel neschimbat al lui Dumnezeu cu poporul Său.
Pe de altă parte, capitolul 14 face corp comun cu capitolul 15, sfaturile din cap. 14 se continuă,
firesc, în cap. 15.
c) pe creştinii cărora le trimite salutări, Sf. Pavel i-a putut cunoaşte în timpul călătoriilor sale
misionare. Mulţi romani au venit în Orient împinşi de cerinte diferite: culturale, economice, politice,
unde puteau cunoaste pe Apostol.
d) Aquila şi Priscilla erau iudei care, în anul 49, în urma edictului de expulzare a iudeilor dat de
împăratul Claudiu, au trebuit să-şi părăsească locuinţa şi să vină la Corint (cf.Fapte 18, 1-3). După un
timp, s-au mutat la Efes, (cf Fapte 18, 18 şi I Cor. 16, 19), iar de acolo, după anul 54 când, murind
Claudiu şi decretul său căzând în desuetudine, ei au putut să se reîntoarcă la casele lor. Aşa se face că
Apostolul le trimite salutări la Roma.
e) cât priveşte pe Epenet, într-adevăr acesta trebuie să fi fost din Asia. Acest fapt l-a făcut pe Apostol
să-l califice drept “pârgă a ASIEI”. Dar nu înseamnă că Epenet, deşi asiatic, n-a părăsit nicicând Asia.
Probabil că zelul său misionar l-a adus până la capitala imperiului unde Apostolul îi trimite salutări.

15
 4. 3. Destinatarii epistolei. Aşa cum rezultă din cap.1, 7 şi 15, destinatarii epistolei sunt creştini din
Roma. Menţiunea εν Ρωμη (....celor ce sunteţi în Roma ) lipseşte din codicele Boernerianus (sec. 9).
Acest fapt a fost exploatat de adepţii şcolii olandeze (Lohman, van Manen) ca să afirme că această
scriere n-ar fi fost o epistolă adresată creştinilor din Roma ci un tratat de teologie.
Cum şi de cine a fost întemeiată biserica Romei ?
Documentele profane atestă prezenţa la Roma a unei puternice colonii iudaice. Foarte mulţi iudei
fuseseră aduşi ca robi în timpul războaielor dintre ei şi romani. Cu timpul, mulţi dintre ei şi-au recăpătat
libertatea. În vremea lui Octavian August ei au obţinut dreptul de a-şi exercita cultul în deplină libertate.
La începutul sec. I erau atât de numeroşi în Roma încât 8000 de persoane s-au ataşat evreilor care
veniseră din Palestina la Roma ca să conteste înaintea Cezarului legitimitatea testamentului lui Irod cel
Mare. Aceştia, ca toţi iudeii de pretutindeni, ţineau legătura cu patria mamă.
Începuturile Bisericii din Roma se leagă de Cincizecime. În acestă zi s-au aflat la Ierusalim “oaspeţi
din Roma, iudei şi prozeliţi “ (Fapte 2, 10). Dintre aceştia mulţi se puteau boteza şi, întorcându-se acasă,
au fost primii predicatori ai Evangheliei printre conaţionalii lor. Mai târziu, acestui nucleu al comunităţii
creştine s-au adăugat şi mulţi păgâni, îndeosebi romani.
Biserica va creşte şi se va organiza mai ales după venirea Apostolului Pavel înlănţuit la Roma (anul
61) şi a Sf. Petru (prima dată la sfârşitul anului 62 sau începutul anului 63, iar a doua oară în vara anului
67, cu puţin înainte de a suferi moarte martirică). Acestei Biserici mixte va adresa Apostolul Pavel
scrisoarea sa. Că a fost adresată unor iudei, rezultă din utilizarea amplă a textelor din Vechiul Testament
şi din analizarea rostului Legii mozaice în desfăşurarea iconomiei divine.
Că a fost adresată şi crestinilor proveniti dintre paganii Romei, rezultă din autoprezentarea
Apostolului ca “Apostol al neamurilor”, căruia i s-a încredinţat de Mântuitorul Hristos misiunea specială
de a aduce la ascultarea credinţei “toate neamurile” (1, 5) din care făceau parte şi romanii (1, 6).
Neamurile nu se confundă cu iudeii. După cartea Numeri (23, 9), israeliţii nu fac parte dintre
“neamuri”.
Teologii romano-catolici pretind că Sf. Apostol Petru ar fi venit la Roma cu mult înaintea Sf.
Apostol Pavel şi că ar fi organizat şi condus personal Biserica creştină de acolo din anul 42 până în anul
67, adică 25 de ani. În susţinerea acestei păreri aduc următoarele argumente:
a) se spune la Faptele Apostolilor 12, 17 că Apostolul Petru, scăpând din închisoare în mod
minunat, şi-a luat rămas bun de la credincioşii din Ierusalim adunaţi în casa Mariei şi a plecat “in alt loc”.
Acel loc, după ei, ar fi Roma.
Această părere ar fi neîntemeiată pentru că Faptele Apostolilor fiind adresate lui Teofil cu scopul
de a cunoaşte istoria activităţii celor doi Apostoli, Petru şi Pavel, era firesc, dacă Petru era la Roma, să-i
spună acest lucru pentru a-l cunoaşte personal şi a se întreţine cu el. Acel loc nu poate fi deci Roma. În
plus, Petru scapă din închisoare nu în anul 42 ci în anul 44, anul morţii lui Irod Agripa I.
b) se spune că Sf. Petru a păstorit la Roma 25 de ani. Această afirmaţie o întemeiază pe o
afirmaţie a Sf. Iustin Martirul şi Filozoful şi pe cartea apocrifă “Actele lui Petru”.Ce spune Sf. Iustin?
La Roma fusese ridicată o statuie în cinstea zeului etrusc Semo Sanctus de către Sextus Pompeius.
Statuia descoperită în anul 1574 avea pe soclu inscripţia: “Semoni Sancto Deo”. Citind inscripţia, Sf.
Iustin (sec.II) a crezut că statuia a fot dedicată unui oarecare Simon, mai precis lui Simon Magul. El este
cel care inventează istoria conform căreia “după înălţarea Domnului, pe timpul lui Claudiu, Simon
Magul s-a prezentat romanilor ca zeu. Cu ajutorul demonilor, el făcea fapte minunate. Romanii l-au
onorat şi i-au ridicat o statuie.”
În legătură cu acest document facem următoarele observaţii: în afară de faptul că Sf. Iustin a
identificat pe Semo cu Simon, el nu aminteşte despre venirea lui Petru la Roma şi nici despre o
confruntare cu acesta. Ba, din contră, spune că romanii l-au onorat pe Simon Magul.
Ce spun “Actele lui Petru”? (sec II), spun că după plecarea lui Pavel în Spania, la 12 ani de la
Înălţarea Domnului, soseşte la Roma Simon Magul şi ia în derâdere credinţa creştinilor. Disperaţi,
16
creştinii imploră ajutorul lui Dumnezeu. Sf Petru, care se afla la Ierusalim, este avizat de Domnul într-o
vedenie să vină în capitala imperiului. Venind la Roma, dă luptă grea împotriva lui Simon. În cele din
urmă, Simon, ajutat de puteri demonice, încearcă să se înalţe la cer pentru a imita Înălţarea Domnului.
Dar, la rugăciunea Apostolului Petru, cade din înălţimi şi moare.
În legătură cu această lucrare amintim mai întâi că a fost şi este socotită o apocrifă. În rândul al
doilea, se contrazice: spune la început că Simon vine la Roma după plecarea lui Pavel în Spania (anul 63)
iar mai târziu, afirmă că Petru vine la Roma după 12 ani de la Înălţare (anul 42).
c) se invocă mărturia lui Eusebiu din Cezareea, care, bazându-se probabil pe scrierile amintite,
afirmă că Petru a venit la Roma să-l combată pe Simon Magul.
d) se invocă mărturia lui Ieronim care, reproducând informaţia lui Eusebiu, adaugă că Sf. Petru a
condus biserica Romei timp de 25 ani. Că Sf. Petru n-a fost la Roma înainte de anul 62 există următoarele
argumente:
-dacă Sf. Petru ar fi fost la Roma înainte de Sf. Apostol Pavel, ar fi fost salutat de Sf. Apostol
Pavel în epistola catre Romani.
-dacă Sf. Petru ar fi fost la Roma, numele său ar fi fost amintit şi în epistolele pe care Sf. Ap.Pavel
le-a scris din captivitate ( Coloseni, Filipeni, Filimon şi Evrei).

4.4. Motivele scrierii epistolei sunt următoarele:

a) să recomande cititorilor pe diaconiţa Fibe din Chenhrea (16, 1) pentru a fi bine primită la
Roma;
b) să pregătească terenul pentru vizita pe care le-o va face (1, 10 şi 13);
c) să catehizeze pe romani în problema fundamentală a raportului dintre legea mozaică şi
mântuirea în Hristos;
d) să-i prevină pe aceştia că în comunitatea lor pot apărea şi dezbinări (16, 17; cf.F. Ap. 28, 21).

4.5. Timpul şi locul scrierii epistolei Din indicaţiile aflate în Epistolă rezultă că a fost scrisă din
Corint, în iarna anului 57-58. În susţinerea acestei afirmaţii probează următoarele:
- Apostolul locuieşte la Caius (16, 23) care era corintean botezat de el (I Cor. 1, 14);
-recomandă pe Febe, diaconiţă a bisericii din Chenhrea (16, 1), la portul răsăritean al
Corintului;
-în preajma sa se află Timotei şi Sosipatru (16, 21), care l-au însoţit în a treia călătorie misionară
(F.Ap. 20, 4);
-Erast, vistiernicul cetăţii (16, 23), era, de asemenea, corintean ( II Tim.4, 20).
Sf Apostol Pavel evanghelizase teritoriul cuprins între Ierusalim şi Iliria (15, 19) şi vrea să meargă la
Ierusalim cu roadele unei colecte iniţiată în Macedonia şi Ahaia (15, 24-28).

4.6. Cuprinsul Epistolei Epistola este una dintre cele mai extinse şi mai bogate în idei. Dat fiind
acest lucru, Luther, exagerând, o socotea “Summa theologiae Pauli”. Zicem că a exagerat pentru că, deşi
fiind, poate, cea mai bogată în idei, ea nu poate fi pusă în locul celorlalte, nu le poate înlocui pe celelalte,
ci trebuie pusă alături de celelalte, poate înaintea tuturor.
Epistola are 16 capitole iar textul ei poate fi împărţit astfel:
1. Prologul (1, 1-15) în care Apostolul arată temeiul şi conţinutul apostoliei şi al predicii sale.
2. Partea dogmatica (1, 16-11, 36) dezvoltă următoarele idei:
a) Universalitatea păcatului (1, 16-3, 20)
b) Necesitatea universală a mântuirii(3, 21-31)
c) Îndreptarea se realizează prin credinţă (4, 1-25)
d) Roadele îndreptării prin credinţă (comparaţie între Adam şi Hristos – Adam cel nou (5, 1-21)
Eliberarea de sub tirania păcatului (6, 1-23), Învierea (8, 1-39)
17
 e) Poziţia poporului iudeu în iconomia mântuirii (9, 1-11, 36)
3. Partea morală (12, 1-15, 13) cuprinde următoarele sfaturi şi îndemnuri:
a) Să ducă o viaţă sfântă iar darurile de care s-au învrednicit a se împărtăşi să le folosească spre
zidirea Bisericii lui Hristos ( 12, 1-21);
b) Să se supună stăpânirii (13, 1-14);
c) Să trăiască în iubire şi pace cu toţi oamenii iar cei tari să poarte sarcinile celor slabi (14, 1-15,
13);
4. Epilogul
a) Apostolul dă informaţii despre sine, despre lucrarea misionară şi despre planurile sale de viitor
( 15, 14-35);
b) Recomandă pe diaconiţa Febe, aducătoarea epistolei la Roma (16, 1-2);
c) Salută pe romani din partea sa şi a colaboratorilor săi (16, 3-25);
d) Doxologia (16, 26-27).

INTERPRETAREA EPISTOLEI CĂTRE ROMANI.

Partea dogmatică, cap. 1-8.
5.1. Adresa şi salutarea (1, 1-7): “Pavel, rob al lui Hristos Iisus, chemat Apostol, rânduit spre
Evanghelia pe care a făgăduit-o mai înainte, prin Profeţii Săi, în Scripturi Sfinte, despre Fiul Său cel
născut din seminţia lui David după trup; cel dovedit (însă), Fiu al lui Dumnezeu întru putere, după
Duhul Sfinţeniei, prin invierea Lui din morţi , Iisus Hristos, Domnul nostru…”(1,1-4)
Epistolele Sf. Apostol Pavel încep, de obicei, cu o adresă, îmbinată cu salutare, apoi urmează o
rugăciune (cuvânt de) mulţumire la adresa lui Dumnezeu şi a Domnului nostru Iisus Hristos pentru
binecuvântarea şi darurile bogate ce s-au revărsat asupra cititorilor. Aşa începe şi epistola către Romani.
Numai Epistolele I către Timotei ,Tit şi Evrei fac excepţie de la acestă regulă.
Scrierea numelui autorului la începutul unei lucrări garanta autenticitatea şi adevărul celor scrise.
Aşa au făcut la vremea lor şi profeţii Vechiului Testament.
Numele Pavel (Paulus) era des folosit în epoca apostolică. Pentru a nu se crea confuzii, Pavel
spune că este “rob al lui Iisus Hristos “. Se afla în plină epocă sclavagistă. Se ştie că sclavul trebuia să se
supună necondiţionat stăpânului său şi să-i împlinească întocmai poruncile. Soarta lui depindea de voia
acestuia. Sf. Apostol Pavel se declară rob, adică supus întru totul al lui Iisus Hristos.
Numele Iisus provine de la cuvântul ebraic Ieşua (prescurtat din Iehoşua) şi înseamnă: Dumnezeu
este Mântuitorul (cf. Matei 1, 21). Numele Hristos este traducerea greacă a cuvântului ebraic Mesiah
care înseamnă “cel uns”.
“Unşii ” lui Dumnezeu se numesc în Vechiul Testament preoţii şi regii pentru că la instalarea lor în
funcţie erau unşi cu untdelemn sfinţit (cf. Exod. 30, Lev.8 , 12, I Sam. 16, 13; I Cronici 29, 22). Pe baza
celor spuse în Ps. 2, 2 şi de profetul Daniel (9, 25), “Unsul lui Dumnezeu”, în înţelesul cel mai propriu al
cuvântului avea să fie Mântuitorul lumii.
Sf. Apostol Pavel este rob dar şi “apostol trimis”. Termenul “Apostol “ vine din limba greacă (de
la verbul αποστελλω) şi înseamnă “trimis“. Cu acest nume au fost desemnaţi cei 12 bărbaţi pe care
Mântuitorul i-a ales din mulţimea ascultătorilor Săi şi pe care, după Învierea Sa, i-a trimis să-I predice
învăţătura în toată lumea. (Mat. 28, 20). Sf. Apostol Pavel nu era printre ei. Cu toate acestea şi el era
“chemat“ şi “Apostol “ , pentru că în momentul de răscruce de pe drumul Damascului , Domnul i-a spus
“să intre în cetate şi (acolo) i se va spune ce trebuie să facă “ (Fapte, 9, 6). În acelaşi timp îi comunică
lui Anania că Pavel “Îi este vas ales, care va avea să-I poarte numele atât înaintea popoarelor şi a
regilor cât şi înaintea fiilor lui Israel“ (Fapte 9, 15) În plus, el a fost ales de Duhul Sfânt înainte de a
porni la propovăduire. Duhul Sfânt a grăit creştinilor din Antiohia Siriei, adunaţi în biserică şi le-a zis:
“Osebiţi-mi pe Barnaba şi pe Saul spre lucrul pentru care l-am chemat “ (Fapte 13, 2, cf. Gal.1, 15).
18
 Apostolul este rânduit spre a face cunoscută lumii Evanghelia -vestea cea bună a mântuirii
neamului omenesc, prin Întruparea, moartea şi Invierea Fiului lui Dumnezeu. Referitor la acest text, Sf.
Ioan Gură de Aur spune: “Prin multe lucruri arată că are hirotonia de la Dumnezeu.( În primul rând) că
acesta l-a chemat şi acesta l-a rânduit. Face acest lucru spre a fi bine primită epistola“.
Această veste bună “a făgăduit-o (Dumnezeu) mai înainte prin profeţii Săi, în Scripturile Sfinte“.
Prin aceste cuvinte se referă la Vechiul Testament, inspirat de Dumnezeu şi care, în felul acesta, devenise
carte sfântă, de neschimbat.
Această veste bună se leagă de numele “Fiului lui Dumnezeu, născut din seminţia lui David“.
În multe locuri din Vechiul Testament (ca de ex. Ps. 2, 7; 110, 1; Isaia 23, 6; Mihea 5, 1, etc) se
spune că Mesia avea să fie Fiu al lui Dumnezeu şi Dumnezeu Atotputernic. În alte locuri se vorbeşte
despre naşterea Sa după trup din seminţia lui David (în Ps. 89, 37; II Sam. 7, 16; Isaia 11,1; Ieremia 23,
5; Iezechil 34, 23). Acest fapt se împlinea prin naşterea Sa în Betleemul Iudeii, aşa cum mărturisise şi
îngerul Gavriil.(Luca 1, 32 şi 69).
Latura divină a personalităţii Sale se desprinde din mai multe însuşiri: în primul rând din faptul că
fiinţa Sa este pătrunsă de “Duhul Sfinţeniei “ ; în rândul al doilea că a fost “înviat din morţi “. Învierea
este o dovadă a faptului că El nu a fost asemenea tuturor oamenilor care, păcătoşi fiind, erau sortiţi morţii
veşnice. De aceea este numit “Domnul nostru“, în sensul că prin moartea lui pe cruce a împăcat omenirea
cu Dumnezeu şi a eliberat-o din robia morţii iar mântuirea depinde de El. “Prin El am primit har şi
apostolie , ca să aduc, în numele Său, la ascultarea credinţei , toate neamurile, între care sunteţi şi voi,
chemaţi ai lui Iisus Hristos“ (1, 5-6).
Apostolul are conştiinţa că de la Mântuitorul Hristos a primit harul şi apostolia, misiunea de a
aduce la ascultarea credinţei toate neamurile, inclusiv pe romani. Din acest mod de exprimare rezultă că
majoritatea creştinilor din Roma era alcătuită din foşti păgâni.
Aceştia sunt “iubiţi de Dumnezeu“ pentru că dăduseră curs chemării generale făcută de El, pentru
a se mântui. Sunt, apoi, sfinti, pentru că primiseră harul sfinţitor şi se angajaseră să ducă o viaţă sfântă,
lipsită de păcat.
“Tuturor…har şi pace de la Dumnezeu Tatăl nostru şi de la Domnul Iisus Hristos“ (1, 7).
Adresa se încheie cu o salutare. Grecii se salutau cu verbul χαιρειν =a se bucura (de ex χαιρε
,χαιρετε = bucură-te, bucuraţi-vă), iar iudeii cu formula: salom leca = pace ţie. Sf. Apostol Pavel combină
oarecum cele două moduri de salutare, dorind romanilor “har şi pace “ de la Dumnezeu. Prin termenul
har doreşte ca asupra cititorilor săi să se reverse bunăvoinţa cerului, darurile Sfântului Duh prin pace,
doreşte ca aceştia să aibă parte de împăcarea adusă de Mântuitorul cu Dumnezeu Tatăl.
5.2. Rugăciunea de mulţumire şi dorinţa exprimată de Apostol pentru a-i vizita (1, 8-15).
“Mulţumesc întâi Dumnezeului meu prin Iisus Hristos pentru voi toţi, pentru că credinţa voastră se
vesteşte în toată lumea…cerând totdeauna, în rugăciunile mele ca să am cumva, prin voia Lui, vreodată,
bun prilej ca să vin la voi…Că dator sunt şi elinilor şi barbarilor, şi celor învăţaţi şi celor neînvăţaţi“ (1,
8-14).
Apostolul se simte dator să mulţumească, înainte de toate, lui Dumnezeu, pentru că este convins
că numai Dumnezeu este Acela care, conduce soarta tuturor popoarelor şi că fără voia şi puterea Lui,
creştinii din Roma nu ar fi putut ajunge în situaţia sufletească în care se găseau atunci. Pătruns de
convingerea aceasta, el numeşte pe Dumnezeu
“Dumnezeul meu“ pentru că acest Dumnezeu l-a condus şi pe el, în mod special, ca să nu se piardă
“în neştiinţa lui“. Şi cum mâna puternică a lui Dumnezeu i s-a arătat lui totdeauna prin mijlocirea
Domnului nostru Iisus Hristos, Apostolul nu cutează să înalţe niciodată mulţumiri decât prin mijlocirea
Mântuitorului.
El mulţumeşte lui Dumnezeu “pentru toţi“, de unde rezultă că nu face deosebire de provenienţa lor
iar acest gest trebuie să-i ţină în unitate.

19
 Motivul care îl determină pe Apostol să înalţe lui Dumnezeu acest cuvânt de mulţumire este
urmatorul fapt --“ credinţa voastră se vesteşte în toată lumea“. Termenul “credinţă“ este articulat şi
exprimă , în acest loc, tezaurul de adevăruri creştine deţinute de ei , care le călăuzeşte viaţa. Aceasta “ se
vesteşte şi a devenit cunoscută în toată lumea “. Prin termenul “lume “ (κοσμος ) înţelege lumea greco-
romană. Nu toată lumea existentă, pentru că această noţiune era redată prin termenul “ οικουμενη“.
Vrea să-i vadă, luând martor pe Dumnezeu, îi asigură că “îi pomeneşte pururea în rugăciunile sale” ,
adică ori de câte ori se roagă şi că este nerăbdător să vină la Roma. Până acum fusese împiedicat să-şi
îndeplinească acest gând.
Într-adevăr, prima dată când şi-a propus să vină la Roma, era pe când se afla la Efes când,
terminându-şi munca de evanghelizare, se purta cu gândul ca să treacă prin Macedonia şi Ahaia şi să
plece de aici la Ierusalim, zicându-şi că apoi “ trebuie să văd şi Roma” (Fapte 19, 21). Era în primăvara
anului 57. Până în momentul scrierii epistolei, adică în primăvara anului 58, el nu-şi putuse împlini acest
gând pentru că după răscoala argintarului a trebuit să pacifice Biserica din Corint şi să ducă la bun sfârşit
colecta pentru săracii din Ierusalim.
Face acest lucru simţindu-se “dator” să vestească Evanghelia atât grecilor cât şi barbarilor, celor
înţelepţi cât şi celor neînţelepţi.
Nu ne spune de unde îi vine această datorie. Ştim, însă, din Faptele Apostolilor 26, 17, că Domnul
Însuşi, când i s-a arătat pe drumul Damascului l-a obligat ca să-i predice Cuvântul la toate neamurile,
grecilor şi barbarilor, celor învăţaţi şi celor neînvăţaţi. Prin greci înţelege popoarele civilizate din vremea
respectivă iar prin barbari pe cei din afara lumii greco-romane.

5. 3. Tema Epistolei: cuprinsul Evangheliei predicată de Apostol şi atitudinea pe care trebuie să o

aibă creştinii faţă de ea. “Căci nu mă ruşinez de Evanghelia lui Hristos pentru că este puterea lui
Dumnezeu spre mântuirea oricui care crede, a iudeului întâi şi a elinului. Căci dreptatea lui Dumnezeu
se descoperă din credinţă spre credinţă, precum este scris: iar dreptul prin credinţă va fi viu” ( 1, 16-17).
Apostolului i se reproşase la Corint că predică un Mântuitor neputincios, asemenea oamenilor,
care n-a putut să se salveze de la moarte. De aceea, ţine să precizeze că dacă unii se ruşinau de moartea
înjositoare pe cruce a Mântuitorului, el nu se ruşinează pentru că ştie că această moarte a adus mântuirea
tuturor, fără deosebire de neam şi religie. Mai întâi iudeului pentru faptul că iudeii aveau meritul lor, ca
popor ales, să ducă peste veacuri ideea mesianică şi cultul unicului şi adevăratului Dumnezeu. Sf. Ioan
Gură de Aur spune în acest sens: “ Romanii erau foarte înclinaţi către lucrurile din această
lume…către bogăţie, dorinţa de stăpânire , victorii…Or, aici Pavel trebuie să predice pe Iisus cel socotit
fiul tâmplarului , cel ce a copilărit în Iudeea şi în casa unei femei obişnuite… care a murit condamnat ca
tâlharii … De aceea accentuează faptul că nu se ruşinează de El “. Iar Teofilact adaugă: “Eu nu văd
necinstea aparentă ci binefacerea ce decurge din ea. Căci din această (necinste) cei ce cred îşi procură
mântuirea”.
Mântuirea adusă în dar tuturor oamenilor se însuşeşte de fiecare om, în chip subiectiv, în primul
rând “prin credinţă “. Propoziţia: “ dreptul prin credinţă va fi viu“ este preluată din cartea profetului
Avacum (2, 4). Profetul voia să spună că îndreptarea înaintea lui Dumnezeu nu o aduce împlinirea
preceptelor legii mozaice ci starea sufletească adecvată lor, în primul rând credinţa sinceră.
Partea dogmatică (1, 18-11, 36) se poate împărţi în două secţiuni iar fiecare dintre acestea se poate
împărţi în mai multe pericope. În secţiunea întîi se vorbeşte despre: “Mântuirea şi îndreptarea omului
prin harul lui Dumnezeu şi prin credinţa în Domnul nostru Iisus Hristos (cap. 1, 18-8, 39); în secţiunea a
doua se vorbeşte despre “ necredinţa poporului iudeu “ (cap. 9, 1-11, 36).
În secţiunea întâi se dezvoltă următoarele idei:
5.4. Necesitatea mântuirii pentru popoarele păgâne (1, 18-32). “Căci mânia lui Dumnezeu se
descoperă peste toată fărădelegea …pentru că ceea ce se poate cunoaşte despre Dumnezeu este cunoscut
este cunoscut de ei….cele nevăzute ale lui Dumnezeu se văd de la facerea lumii din făpturi …Că ,
20
cunoscând pe Dumnezeu nu l-au slăvit…ci au rătăcit în gândurile lor …şi au schimbat slava lui
Dumnezeu cu asemănarea omului celui stricăcios şi a păsărilor …au schimbat adevărul în
minciună…De aceea Dumnezeu i-a lăsat pradă unor patimi de ocară …”(1, 18-26).
Omenirea căzuse în mari şi nenumărate greşeli, de aceea, în mod firesc, se abătea peste cei păcătoşi
mânia lui Dumnezeu. V. Gheorghiu ţine să precizeze că nemulţumirea lui Dumnezeu nu este redată de
aghiograf prin termenul Θυμος care înseamnă supărare trecătoare, ci prin acela de οργη care înseamnă o
mânie care nu dispare. Mânia lui Dumnezeu nu trebuie, însă, asemănată cu mânia oamenilor. Vorbind
despre “ mânia lui Dumnezeu “, înţelegem că Dumnezeu, în sentimentul său de dreptate, nu poate aproba
fapta cea rea şi de aceea El îşi retrage harul său de la cel ce săvârşeşte aceasta.
Păgânii arătaseră lipsă de respect faţă de Dumnezeu. Ei nu se puteau dezvinovăţi, motivând că
greşeala lor se datorează lipsei de posibilitate de a cunoaşte pe Dumnezeu. Pentru că existenţa şi puterea
Lui se pot deduce din existenţa lumii creată şi ţinută de EL. Şi aceasta “de la întemeierea lumii “. Ordinea
din univers vorbeşte cu prisosinţă despre existenţa lui Dumnezeu.
Într-adevăr, spune Teofilact, “Recunoscută este esenţa lui Dumnezeu; dar sunt cunoscute toate cele
legate de ea, adică bunătatea, înţelepciunea şi puterea”. “Firea”, zice Origen, “fără să scoată glas, prin
simpla ei vedere proclamă existenţa Creatorului”. Iar teologul grec Trembelas zice: “Varietatea,
mulţimea, ordinea, frumuseţea, armonia…legătura tuturor părinţilor într-un tot unitar, arată cu
prisosinţă existenţa Creatorului, puterea sa nemărginită şi dumnezeirea”.
Dar, deşi l-au cunoscut, nu l-au preamărit. Pentru că, spune V.Gheorghiu, în urma păcatului
strămoşesc puterile sufleteşti ale omului s-au dezechilibrat şi dezorganizat. Ele nu mai colaborează în
chip unitar unele cu altele. Pe de o parte raţiunea îi spune omului că există Dumnezeu, însă, pe de altă
parte, sentimentul nu se mai bucura de această constatare pentru că îl stânjenea în acţiunile sale
dezordonate. În acest caz, voinţa sa nu s-a mai conformat voii sfinte a lui Dumnezeu, nici nu l-a
preamărit.
“Şi au schimbat mărirea lui Dumnezeu celui nestricăcios“, spune Sf. Ap. Pavel, “cu asemănarea
chipului stricăcios al omului, păsărilor, patrupedelor şi târâtoarelor. (1 , 23).
Apostolul face aluzie la diferite zeităţi din vremea lor. Grecii şi romanii adorau zei care în majoritate
aveau chip de om; vechii egipteni adorau zei cu chip de animale, păsări, şerpi, crocodili, ş.a.m.d.
Origen deduce din cuvântul “au schimbat„ faptul că şi păgânii au avut cândva noţiunea despre
adevăratul Dumnezeu pe care, ulterior, au pierdut-o. El se referă, de bună seamă, la descoperirea
primordială din paradis, care, cu timpul, s-a alterat.
De aceea Dumnezeu i-a predat în poftele inimii lor “spre necurăţie…”
Deci, părăsind pe Dumnezeu, au fost la rândul lor părăsiţi de Dumnezeu; Dumnezeu le-a retras harul
cu care îi dăruise. Astfel au ajuns la necurăţie.
Zice Trembelas: “ Dumnezeu i-a predat, adică a luat de la ei frâul harului Său…şi i-a lăsat pe
seama lor. I-a lăsat singuri, fără ajutor. Responsabilitatea înrăutăţirii stării omului revine în întregime
omului. Este ca şi cu un bolnav care nu se supune indicaţiilor medicului iar starea sănătăţii sale se
înrăutăţeşte ; responsabilitatea nu revine medicului ci bolnavului”.
Necurăţia, pe plan moral, o vede Apostolul Pavel manifestându-se in primul rând, în excese şi
pasiuni sexuale ; în al doilea rând, în tot felul de păcate “care nu se cuvin” a fi săvârşite şi anume:
nedreptate, viclenie, lăcomie, invidie, dispreţuire a părinţilor, ceartă, ucidere, etc.
5.5. Necesitatea mântuirii pentru iudei (2, 1-11)
“Pentru aceea, oricine ai fi tu, o, omule care judeci (pe alţii) eşti fără cuvânt de răspuns căci , în
ceea ce judeci pe altul , pe tine însuţi te osândeşti …Tu care înveţi pe altul, pe tine însuţi nu te înveţi…(2,
1-3).
În ipocrizia lor, iudeii se considerau oameni drepţi şi-şi permiteau să judece pe păgâni pentru
greşelile lor. Dar, afirmă Apostolul, vina acestora este la fel de mare ca a acelora, pentru că fac aceleaşi

21
fapte, poate chiar mai mari, pentru că, spre deosebire de păgâni, ei cunosc voia lui Dumnezeu şi cred în
El. De aceea, acuzând pe alţii, se acuză pe ei înşişi.
“Credinţa, zice un teolog, (Godet), nu este un merit care dă dreptul cuiva să păcătuiască fără a fi
pedepsit ci este un mijloc de a învinge păcatul şi de trăi în sfinţenie. Dacă acest fruct al ei nu există, ea
este moartă”.
Pe lângă faptul că se considerau drepţi, credeau că nu vor fi supuşi judecăţii lui Dumnezeu, ca
unii care erau descendenţi ai lui Avraam. Apostolul însă ţine să precizeze că la Dumnezeu nu este
părtinire (cf.Deut.10, 17; II Cron. 9, 73; Iov 34, 19 etc), că Dumnezeu va răsplăti fiecăruia cu dreptate (
cf. Ps. 62, 13; Proverbe 24, 72; Matei 16, 27).„Câţi au păcătuit fără vreo lege, fără de vreo lege se vor
pierde. Iar câţi au păcătuit având lege, prin lege vor fi judecaţi.” (2, 12).
Păgânii, deşi nu au fost învredniciţi de o revelaţie specială, vor fi judecaţi după conştiinţa lor,
glasul lui Dumnezeu din om, care-l aprobă pentru fapta cea bună şi-l condamnă pentru cea rea.
“Căci când păgânii care nu au lege, din fire fac cele ale legii , caci neavând Lege îşi sunt loruşi
lege, arată că fapta legii este scrisă în inimile lor, prin mărturia conştiinţei lor, prin judecăţile lor care
îi învinovăţesc sau îi apără, în ziua în care Dumnezeu îi va judeca, prin Iisus Hristos, după Evanghelia
mea, cele ascunse ale oamenilor” (2, 14-16). Iudeii însă , vor fi judecaţi , în afară de această lege morală,
şi după legea mozaică, legea pozitivă descoperită lor de Moise. (2, 17-29).
“Conştiinţa, spune Trembelas, mai devreme sau mai târziu, va depune mărturia ei, deşi pentru
moment, glasul ei poate fi înăbuşit. Vine, însă, clipa, în care acest glas va răsuna în adâncul nostru ca
mii de martori…Ea este acea făclie a Domnului , care n-a încetat nici în lumea păgână să răspândească
lumina ei mântuitoare.

5.6 . Prerogativele iudeului faţă de păgân

Pentru a nu da loc la confuzii şi a nu se crede că păgânul care împlineşte doar poruncile conştiinţei
este la fel de bun ca şi iudeul care împlineşte Legea, Apostolul arată în continuare deosebirea dintre
aceştia: “ În ce, deci, constă întâietatea iudeului folosul tăierii împrejur“, se întreabă Apostolul. Şi tot el
răspunde: Este mare în toate privinţele”. Această întâietate i-o dă, “în primul rând faptul că lor li s-au
încredinţat cuvintele lui Dumnezeu “ (3, 1-3).
Unii scriitori bisericeşti (Sf. Ioan Gură de Aur, Teodoret, Sever de Antiohia, Icumeniu) cred că
Apostolul se referă la Legea dată de Dumnezeu iudeilor prin intermediul lui Moise.
V. Gheorghiu este de altă părere; el socoteşte că în acest caz ar fi trebuit să avem în text cuvântul
(νομος) Lege, iar nu cuvântul (λογια) cuvintele. Prin urmare, crede că aici trebuie să vedem aluzie la
întreaga descoperire divină pe care Dumnezeu a încredinţat-o poporului iudeu de la Avraam, până la
ultimul profet. Între aceste cuvinte sau descoperiri divine, un loc de frunte ocupă, desigur, făgăduinţele şi
profeţiile mesianice.
Apostolul introduce această prerogativă cu cuvântul πρωτον (mai întâi). Acest numeral nu este
urmat şi de un δευτερον (în rândul al doilea). Avem aici un caz de anacolută. Şirul prerogativelor va fi
continuat abia la Cap.9, 4 şi urm.
Cu toate acestea, în vremea când Apostolul scria această Epistolă , mulţi dintre iudei nu crezuseră
în Domnul. Pentru ca să nu se creadă că această necredinţă a făcut iluzorie încrederea lui Dumnezeu în
acest popor şi cu atât mai puţin să se creadă că Dumnezeu este schimbăcios în afirmaţiile şi asigurările
Sale, Apostolul precizează: “Ce dacă unii nu au crezut? Nu cumva necredinţa lor desfiinţează
credincioşia lui Dumnezeu? Să nu fie! Ci Dumnezeu să se arate adevărat şi tot omul mincinos, după cum
este scris.” (3, 3-4).
Dumnezeu nu poate fi socotit vinovat nici pentru necredinţaunora dintre iudei, nici de urgia care
va veni peste ei. El nu poate fi socotit nici nedrept pentru că în acest caz ar fi imposibil de acceptat că va
fi judecătorul lumii (3, 5-6).

22
 Dar ca nu cumva aceste afirmaţii să facă pe unii cititori să exagereze prerogativele iudeilor ,
revine la ideea de la început, arătând cât sunt de păcătoşi. Cele arătate le argumentează cu texte din
Vechiul Testament pe care îl citează liber. Astfel, în versetele 9-12 citând Ps. 14, 1-3, arată
necredincioşia lui Israel; iar în versetele 13-18 (citând mai mulţi psalmi: 5,10; 140,4; 10, 7, 36, 2) arată
păcatele de care sunt dominaţi.
Iudeii, deci, sunt la fel de păcătoşi ca şi neamurile, iar Legea nu-i poate mântui pentru că “ din
faptele legii nu se va mântui nici un trup”. Legea nu poate aduce mântuirea pentru că era imposibil a fi
împlinită în totalitatea ei şi pentru că împlinirea preceptelor ei nu aducea şi harul izbăvitor. Ea avea rostul
să aducă “cunoştinţa păcatului “, adică să facă pe oameni conştienţi că păcătuiesc şi, eventual, să încerce
ca să evite păcatul.
5.7 . Îndreptarea vine prin credinţa în Domnul Iisus Hristos ( 3, 21-4, 25)
Situaţia disperată în care a ajuns omenirea s-a schimbat prin Întruparea, moartea şi Învierea Fiului lui
Dumnezeu. “Acum”, spune Sf. Apostol Pavel, “s-a arătat în afară de Lege dreptatea lui Dumnezeu”.
Mântuirea vine, deci, prin Hristos, fără împlinirea prescripţiilor Legii, aşa cum pretindeau iudeii şi mai
târziu iudaizanţii.
Răscumpărarea oamenilor s-a făcut odată, în chip obiectiv de Mântuitorul, pentru toţi. Îndreptarea
este “ darul “ lui Dumnezeu la care sunt chemaţi să participe toţi oamenii (3, 24) . Oamenii, însă, devin
drepţi înaintea lui Dumnezeu în măsura în care colaborează cu harul care li s-a dat. Îndreptarea nu este un
proces încheiat, realizat o dată cu adeziunea de la botez ci este un proces continuu.
Prin păcat, omul îşi pierduse libertatea spirituală, ascultase de diavol şi devenise robul acestuia. În
virtutea acestui fapt, pentru eliberarea din starea în care ajunsese, omenirea de totdeauna a simţit nevoia
de a se răscumpăra. Acest lucru îl credea realizându-se prin jertfe.
Dar satisfacţia pentru păcat adusă de oameni era insuficientă pentru satisfacerea majestăţii
nemărginite a lui Dumnezeu, ştirbită de păcat. De aceea, cele realizate în Vechiul Testament pot fi
socotite doar un simbol al celor împlinite în Noul Testament. Adevăratul ispăşitor este Mântuitorul
Hristos. Pentru că “ Pe El l-a rânduit Dumnezeu jertfă de ispăşire …spre iertarea păcatelor”.(3, 25).
Credinţa în “sângele Lui” aduce mântuirea. Apostolul vorbeşte în acest loc despre “sângele Lui “ şi
nu despre moartea Lui, spune Vasile Gheorghiu, pentru că nu moartea lui naturală ci moartea Lui
sacrificată putea aduce mântuirea pentru oameni…..Trebuia să intervină moartea violentă ca să fie
satisfăcută dreptatea ştirbită de păcat iar oamenii să vadă în aceasta un act al dreptăţii divine.
“Dacă Dumnezeu”, spune Godet, “ar fi pedepsit pur şi simplu pe cel păcătos unde ar fi harul său? S-
ar fi arătat drept dar nu şi unul care îndreaptă ; iar dacă s-ar fi limitat la faptul de a îndrepta fără a
pedepsi unde ar fost dreptatea lui? Ar fi îndreptat dar n-ar fi fost drept”.
În urma celor afirmate, Apostolul ajunge la concluzia că “omul se îndreaptă prin credinţă , nu prin
faptele legii” (3, 28), prin credinţa că în persoana Mântuitorului Hristos s-a împlinit legământul lui
Dumnezeu cu primii oameni de a le trimite un izbăvitor şi nu prin împlinirea automată a prevederilor
legii mozaice.
Legea, aşa cum va spune în Epistola către Galateni fiind dată de Dumnezeu este bună, dreaptă şi
sfântă. Adevărurile dogmatice şi principiile morale mijlocite de Dumnezeu prin Moise nu pot fi
desfiinţate. Întrucât ea cuprinde referiri la rolul de izbăvitor al Mântuitorului, crezând în El, ea nu se
desfiinţează ci, din contră, se întăreşte (3, 31).
Dovada cea mai bună a îndreptării prin credinţă şi nu prin îndeplinirea anumitor prescripţii ale Legii
este patriarhul Avraam “Avraam a crezut lui Dumnezeu şi s-a socotit (aceasta ) ca dreptate” (4, 3).
El a primit această îndreptare înainte de darea Legii chiar înainte de a se circumcide.“Semnul tăierii
împrejur l-a primit ca pecete a dreptăţii care vine din credinţa lui, din vremea netăierii împrejur”(4, 10).
Credinţa lui puternică în Cuvântul lui Dumnezeu “l-a făcut părinte atât al celor ce cred , netăiaţi
împrejur cât şi al celor tăiaţi împrejur care urmează credinţă lui” (4, 11-12) şi, totodată, a devenit tată
“împotriva oricărei nădejdi” la “ aproape o sută de ani” (4, 18-19).
23
 5 .8. Urmarea îndreptării prin credinţă: pacea cu Dumnezeu (cap.5 , 1-11)
“Deci noi, îndreptăţiţi prin credinţă, avem pace cu Dumnezeu prin Domnul nostru Iisus
Hristos…” (5, 1).
Prin păcatul strămoşesc, omul a fost îndepărtat de la faţa lui Dumnezeu. Între Dumnezeu şi om s-a
interpus o prăpastie de netrecut iar armonia dintre Dumnezeu şi om, dintre natură şi om, şi dintre
elementele constitutive ale persoanei umane (între trup şi suflet) s-au tulburat.
Împăcarea dintre Dumnezeu şi om, dintre om şi om şi dintre elementele constitutive ale persoanei
umane s-a realizat prin moartea pe cruce a Mântuitorului Hristos.
Odată însă cu această împăcare, omul a reprimit şi harul sfinţitor, arvuna bunurilor viitoare.
Este firesc ca în această stare oamenii să se bucure. Bucuria este sentimentul firesc al împlinirii unei
datorii dar şi a dobândirii unei graţii din partea cuiva. În cazul de faţă, bucuria este semnul distinctiv al
vieţii creştine, ca urmare a dobândirii bunurilor spirituale. “Ne bucurăm şi în suferinţe” , spune
Apostolul, “ştiind că suferinţa aduce răbdare, iar răbdarea încercare, încercarea nădejde iar nădejdea
nu ruşinează pentru că iubirea lui Dumnezeu s-a revărsat în inimile noastre prin Duhul Sfânt” (5, 3-5).
Necazurile la care se referă Apostolul sunt necazurile pe care le provoacă cei păcătoşi celor drepţi ,
invidioşi pe curăţenia vieţii lor. De astfel de necazuri, Însuşi Mântuitorul i-a prevenit pe Apostolii Săi
(Matei 24, 9). Aceste necazuri, aceste ispite, nu întristează pe adevăratul creştin pentru că vede în ele
mijloace de călire sufletească şi pentru că are în vedere bunurile imense spirituale care le recompensează.
Necazul duce la răbdare. Răbdarea nu este o slăbiciune ci o virtute; rabdă şi stăruie pe calea apucată
numai acela care are credinţă puternică în Dumnezeu. În plus, răbdarea aduce încercare, adică
competenţă, o mai bună cunoaştere şi clarificare pe scara valorilor a realităţilor între care omul se mişcă.
Dacă în viaţa de toate zilele omul nutreşte multe nădejdi, dintre care unele se pot împlini iar altele
nu, nădejdea creştinului nu poate să înşele pentru că este strecurată în inimi de Duhul lui Dumnezeu. Iar
Dumnezeu nu minte (cf. Evrei 6, 18).
Împăcarea şi toate bunurile harice sunt rezultatul filantropiei divine, a iubirii lui Dumnezeu faţă de
om, manifestată prin trimiterea Fiului Său în lume.
În viaţa de toate zilele, cei buni şi virtuoşi se bucură de stima şi respectul semenilor lor.Părinţii şi
prietenii adevăraţi, în anumite situaţii, îşi sacrifică chiar şi viaţa pentru copiii şi prietenii lor. Iubirea lui
Dumnezeu faţă de om se arată cu atât mai mare cu cât “Hristos pe când noi eram păcătoşi, la timpul
hotărât, a murit pentru păcatele noastre”( 5, 5-8).
Ori, dacă Fiul lui Dumnezeu şi-a arătat iubirea sa faţă de oameni, „la timpul potrivit”, “la
plinirea vremii” (Gal. 4, 4), atunci când omenirea umplusese orice măsură a păcatului; şi când puterile
sale spirituale, întunecate de păcat nu erau capabile să înţeleagă gestul Său, „cu atât mai mult acum, fiind
împăcaţi, ne vom mântui prin viaţa Lui.”(3 , 9).
Referindu-se la această afirmaţie, Origen spunea: “căci dacă atunci nu ne-a trecut cu vederea,
când eram păcătoşi şi aveam nevoie pentru mântuire de moartea Fiului Său, cu atât mai mult acum nu ne
va trece cu vederea ci ne va mântui căci nici păcătoşi nu mai suntem , pentru că am fost îndreptaţi prin
sângele lui Hristos, nici nu mai este nevoie ca Fiul Său să fie ucis.”

5. 9. Paralelă între Adam cel vechi şi Adam cel nou, între Adam şi Hristos (5, 12-21)
În acest context, Mântuitorul Hristos, prin care lumea se reînnoieşte , apare ca un alt protopărinte
al neamului omenesc. Astfel, “precum printr-un om a intrat păcatul în lume şi prin păcat moartea…prin
harul lui Hristos se aduce îndreptarea“(5, 12).
Vorbind de greşeala primului om, de bună seamă că Apostolul vorbeşte despre greşeala încălcării
de către Adam a poruncii lui Dumnezeu în rai. (Gen. 2, 17; 1-24).
Urmările acestei greşeli au fost multe şi s-au răsfrânt atât asupra trupului cât şi asupra sufletului. Cea
mai teribilă dintre acestea însă, este moartea trupească.
24
 Şi întrucât oamenii se trag din Adam, sunt de aceeaşi fire cu el, sunt solidari cu el, moştenesc
aptitudinile lui, inclusiv păcatul săvârşit de el. Acest păcat, însă, este premiza, predispoziţia şi pentru alte
păcate, pentru păcatele personale în care el se actualizează. Pentru că şi păcatele personale nu sunt altceva
decât încălcarea voii divine.
Sf. Chiril al Alexandriei spune: “am devenit păcătoşi nu ca şi când am fi păcătuit cu Adam; ci
fiindcă suntem de aceaşi fire cu acela, pentru că avem firea cu care acela a căzut sub legea
păcatului…Firea umană în Adam s-a îmbolnăvit prin călcarea poruncii, ajungând la stricăciune şi astfel
au intrat în ea patimile”.
Motivele pentru care moartea a trecut asupra tuturor oamenilor sunt arătate în propoziţia: εν ω
παντες ημαρτον. Expresia εν ω poate fi tradusă în două feluri. Unii teologi, îndeosebi protestanţii, traduc
propoziţia aşa: “întrucât toţi au păcătuit “ , scoţând concluzia că toţi oamenii au păcătuit în Adam
personal. Teologii ortodocşi , ţinând seama de contextul în care se spune „printr-un om a intrat păcatul
în lume”, că Adam singur a greşit, traduc astfel: “întru el toţi au păcătuit”. Întru el au păcătuit în sensul
că, moştenind firea lui, moştenesc şi păcatul.
Având în vedere aportul Mântuitorului la perpetuarea neamului omenesc, Apostolul îl compară cu
strămoşul omenirii, vede în Adam ”tipul (lui Adam) cel viitor” ( 5, 14).
Tip (τυπος) înseamnă, de obicei, imaginea de pe o efigie care se imprimă în ceară sau lut. Tipul
redă, în mod invers, imaginea. În cazul de faţă, Adam, care a adus păcatul şi moartea, este tipul
Mântuitorului. Mântuitorul trebuie să transforme aceste realităţi în contrariul lor; să îndrepte greşeala şi
să ridice osânda. Altfel spus, Mântuitorul este arhetipul lui Adam.
Apostolul însă nu se mulţumeşte cu aceste asemănări ci face în continuare unele precizări: răul
adus de Adam în lume nu se poate măsura cu binele adus de Mântuitorul. “Dar nu este greşeală, zice el,
cum este harul; căci dacă prin greşeala unuia cei mulţi au murit, cu mult mai mult harul lui Dumnezeu şi
darul lui au prisosit asupra celor mulţi”. Harul nu s-a dat, deci, doar pentru acoperirea lipsei care-l
împiedică pe om să ducă o viaţă omenească obişnuită, ci, “a prisosit”, l-a făcut pe acesta capabil pentru
moştenirea împărăţiei veşnice, l-a adus pe acesta la starea „de dreptate”, de om drept înaintea lui
Dumnezeu.
Referindu-se la această afirmaţie, Sf. Ioan Damaschin spune: “ (Omul) n-a primit doar antidotul
corespunzător ci şi vindecarea, frumuseţea, cinstea şi slava, care întrece cu mult firea noastră. Amintim
că teologii protestanţi susţin că omul a rămas în starea în care era dar Dumnezeu l-a socotit drept ”. O
astfel de judecată, spun teologii ortodocşi, îl arată pe Dumnezeu nedrept, pentru că socoteşte drept pe
unul care, în fond, nu este. Şi conchid ortodocşii: Dumnezeu a socotit drept pe unul care l-a şi făcut drept
cu adevărat, ştergându-i păcatul şi nu doar trecându-l cu vederea.
Şi, întrucât iudeii susţineau că Legea s-a dat pentru a reabilita pe om înaintea lui Dumnezeu,
Apostolul, fără a trata pe larg problema Legii, spune în treacăt, că Legea n-a uşurat starea omului ci, din
contră, a agravat-o.” Iar legea”, zice el, “a intrat şi ea ca să înmulţească greşeala iar unde s-a înmulţit
greşeala , a prisosit harul ” ( 5, 20).
Legea s-a dat pentru conştientizarea păcatului, pentru a trezi în om conştiinţa că păcătuieşte: şi
pentru că omul fiind înclinat mai mult spre rău decât spre bine, opunându-se opreliştilor impuse de Lege,
a comis păcatul pe care aceasta îl făcea cunoscut şi îl oprea.
“Legea nu s-a dat”, precizează Sf. Ioan Gură de Aur “ca să prisosească (păcatul) ci s-a dat ca să
se împuţineze şi să fie evitate greşelile dar s-a întâmplat contrariul…din cauza leneviei celor ce au
primit-o“. Dar unde s-a înmulţit păcatul, a prisosit şi harul”.
5.10. Emanciparea prin taina Botezului, de sub robia păcatului ( 6, 1-23)
Pentru ca afirmaţia Apostolului referitoare la harul prisositor să nu fie înţeleasă greşit şi să nu fie un
îndemn spre păcat, Apostolul revine asupra ei, arătând în continuare care trebuia să fie modul de viaţă a
creştinului.

25
 “Să rămânem, deci, în păcat ca să se înmulţească harul ? întreabă el. Şi răspunde: „Nicidecum!
Noi care am murit păcatului, cum vom trăi în păcat?…Câţi în Hristos ne-am botezat, întru moartea lui ne-
am botezat” (6, 1-2).
Nicidecum, deci, pentru că prin botez, afundându-ne în apă, ca într-un mormânt, în numele
Sfintei Treimi, în firea omului se produce o transformare şi o reînnoire. Cel botezat moare spiritual faţă
de păcat, devine neputincios în a-l mai săvârşi şi se uneşte cu Hristos (6, 3-4).
Această unire este asemenea unei altoiri. Şi după cum mlădiţa altoită se hrăneşte din sucul pe
care-l suge din trunchiul în care a fost altoită şi împarte în viitor cu acesta soarta lui, tot aşa şi creştinii ,
uniţi cu Hristos, se solidarizează şi se identifică cu El, făcându-se părtaşi la Învierea lui (6, 5-6).
Deci, în chip firesc, omul cel nou trebuie să urmeze preceptele morale ale Mântuitorului Hristos ,
să-I imite viaţa şi să înceteze a mai săvârşi păcatul.
Ei nu mai sunt robii puterilor întunecate ale păcatului. De aceea ei sunt datori să facă din
mădularele lor mădulare ale dreptăţii pentru Dumnezeu, adică să împlinească voia lui Dumnezeu (6, 7-
16).
5.11..Eliberarea iudeo-creştinilor de sub jugul greu al Legii mozaice (7, 1-25)
Despre Lege Apostolul mai vorbise în cap. 3, 20, unde spunea că prin ea a venit cunoaşterea
păcatului; vorbise în cap. 5, 20 unde spunea că legea a venit ca să înmulţească păcatul; revine asupra
Legii în cap. 7 pentru a face două noi precizări: în primul rând creştinii nu mai sunt obligaţi să respecte
Legea mozaică pentru că: “ au murit fără de Lege “. Apostolul aduce ca exemplu în acest sens înseşi
reglementările Legii privind căsătoria. “Femeia măritată”, zice, “ este legată prin lege de bărbatul ei
atâta timp cât el trăieşte ; iar dacă i-a murit bărbatul, este dezlegată de legea bărbatului “ (7, 2 ). Tot
aşa şi creştinul, unindu-se spiritual cu cel răstignit, a murit faţă de Lege, pentru a învia cu El din morţi
spre a aduce roade ale vieţii virtuoase spre slava lui Dumnezeu ( 7, 4). În rândul al doilea, afirmându-se
că creştinii au fost eliberaţi de sub Lege, să nu se tragă concluzia că Legea este rea şi că este izvorul
păcatelor. Apostolul întreabă: “Dar ce vom zice? Au doară Legea este păcat? Nicidecum. Dar eu n-am
cunoscut păcatul decât prin Lege. Căci n-aş fi ştiut pofta dacă Legea n-ar fi zis: “Să nu pofteşti!” (7, 7).
Singura vină, deci, care se poate aduce Legii este că prin opreliştile ei a făcut cunoscut şi a stârnit
păcatul.
“Legea nu s-a dat pentru a aprinde pofta ci pentru a o stinge dar s-a întâmplat invers. În acest
caz, vinovată nu este Legea ci noi” (Sf. Ioan Gură de Aur). Legea făcea cunoscut păcatul şi, întrucât nu
putea să-l îndepărteze, i-a dat motiv să existe. (Severian de Gabala).
Mintea omului este stăpânită totdeauna de pofta împotrivirii. Cel ce îşi împlineşte poftele
trăieşte precum vrea şi nu este tulburat , însă cel ce li se împotriveşte mai aprig primeşte asaltul lor.
Nimeni nu pofteşte ceea ce are la îndemână ci pe cele interzise. De aceea, Legea interzicând ceea ce era
vătămător, a devenit pentru cei slabi motiv să dorească şi mai mult aceasta (Sf. Chiril al Alexandriei).
Legile, prin poruncile, opreliştile şi ameninţările ei care nu erau însoţite şi de harul necesar ca
să vindece şi să-l întărească pe om, irita doar stricăciunea din acesta, precum soarele irită ochiul
bolnav. Deveniserăm ologi prin cădere; legea ne conducea arătându-ne drumul cel drept pe care să
mergem dar nu ne oferea şi medicamentul pentru vindecarea ologirii , de aceea ne obliga să ne poticnim
şi mai des pentru că încercările noastre de a ne conforma îndrumărilor ei se loveau de neputinţa noastră
“ (Trembelas).
Fiind expresia voii lui Dumnezeu, “Legea este sfântă şi dreaptă şi bună”. Rea este firea omenească
ce nu ascultă de lege şi săvârşeşte păcatul. Că legea este bună şi sfântă rezultă din însăşi comportamentul
omului : “Că nu săvârşesc ceea ce voiesc ci fac ceea ce urăsc. Iar dacă fac ceea ce nu voiesc recunosc că
Legea este bună “. (7, 12-16).
Referitor la cap.7, 14-25 s-au dat următoarele interpretări:
- Apostolul ar vorbi în numele omului supus păcatului, de dinaintea venirii Mântuitorului Hristos şi a
harului ;
26
 - Apostolul ar vorbi cu toată sinceritatea în numele Său pentru că foloseşte persoana I singular ;
- Apostolul exprimă experienţa sa de dinainte de convertire. Devenit creştin, el evocă viaţa
premergătoare convertirii sale. Alta este mărturisirea lui Pavel după minunea care are loc pe drumul
Damascului. “Toate le pot în Hristos, cel ce mă îmbracă cu putere” (Filipeni 1, 21), “pentru că nu mai
trăiesc eu ci Hristos trăieşte întru mine” (Gal. 2, 20). Iar “ de este cineva în Hristos este făptură nouă ;
cele vechi au trecut iară toate s-au făcut noi” (II, Cor. 5, 17).
Rezultă deci, din spusele Apostolului, că în urma păcatului strămoşesc, chipul lui
Dumnezeu din om s-a întunecat dar nu s-a distrus. Raţiunea distinge între bine şi rău; sentimentul
agreează binele şi urăşte răul; iar voinţa încearcă dar nu reuşeşte să săvârşească binele.

5.12.. Primirea unui duh nou, Duhul lui Hristos care călăuzeşte pe creştini în toată viaţa, le
înviază trupurile şi îi ridică la rangul de fii adoptivi ai lui Dumnezeu şi împreună moştenitori cu
Mântuitorul Hristos (8, 1-39).
Dacă legea, lipsită de har, s-a arătat neputincioasă în a aduce mântuirea, acest lucru, mântuirea, l-a
realizat întruparea Fiului lui Dumnezeu. Luând un trup asemenea celui omenesc „a condamnat păcatul în
el”, prin pironirea lui pe cruce, în numele întregii omeniri şi l-a desfiinţat. Trupul Mântuitorului a fost
“asemenea “ celui omenesc pentru că era alcătuit din aceeaşi frământătură, s-a supus aceloraşi legi, a fost
tăiat împrejur, a fost răscumpărat la templu a patruzecea zi de la naştere (Luca, 2, 24), a fost botezat, a
fost răstignit şi a murit. Dar n-a fost identic cu trupul omenesc pentru că a fost fără de păcat” (Sf. Ioan
Gură de Aur).
Cei “trupeşti„ ( 8, 5-8) cei în care domină elementul material, sunt alipiţi de cele materiale, cugetă
la ele şi săvârşesc păcatul care duce în mod fatal către moarte. Aceştia nici nu se pot conforma voii lui
Dumnezeu ci îi sunt duşmani. Nimeni nu se poate supune la doi domni, spune Mântuitorul, căci sau pe
unul îl va urî şi pe celălalt îl va iubi sau de unul se va lipi şi pe celălalt îl va dispreţui; nu puteţi să slujiţi
lui Dumnezeu şi lui mamona” (Mat. 6, 24).
Cei spirituali, “cei în care locuieşte Duhul lui Dumnezeu” (8, 9) care este în acelaşi timp şi
“Duhul lui Hristos”, sunt cu totul deosebiţi. „Trupul lor este mort pentru păcat” (8, 10) iar ei, dând
prioritate celor spirituale, sunt uniţi cu Hristos. Această unire cu Hristos are mai multe urmări:
a) în primul rând au garanţia învierii şi a vieţii veşnice. “Duhul Acelui care L-a înviat pe Iisus din
morţi“ , spune Apostolul , “va face vii şi trupurile voastre cele muritoare” (8, 11).
b) în rândul al doilea, devin fii ai lui Dumnezeu „pentru că “, zice Apostolul, “n-aţi primit iarăşi
un duh al robiei, spre temere, ci un duh al înfierii prin care strigăm: Avva! Părinte” (8, 15-16). Că după
cum este un duh al înţelepciunii…şi un duh al puterii …si un duh al vindecării bolilor…tot aşa este şi un
duh al înfierii…pe care primindu-l cineva, cunoaşte pe Dumnezeu Tatăl , împins fiind de Duhul” (Sf.
Ioan Gură de Aur).
Înfierea aceasta nu echivalează cu schimbarea naturii umane ci numai cu adopţiunea pentru că
unul este Fiul după fire al lui Dumnezeu, Mântuitorul Hristos.
Cuvântul “Avva” este un cuvânt aramaic, Apostolii l-au auzit de bună seamă, din gura
Mântuitorului Hristos. Aşa se adresa El Părintelui Său celui ceresc (cf. Mat. 11, 25-26 ; Marcu 14 , 36;
Ioan 11, 41).Aşa i-a învăţat Domnul şi pe Apostoli să se roage (cf. Mat.6, 9). De la Apostoli, cuvântul
acesta a trecut apoi în viaţa creştinilor. Dar cum cei ce nu cunoşteau limba aramaică, nu înţelegeau sensul
acestui cuvânt, Apostolul adaugă şi traducerea lui în limba greacă Abba, ο πατη. Folosirii acestui termen i
s-au dat şi alte explicaţii: „Ca să arate justeţea (celor spuse ) s-a folosit şi de limba evreilor” ( Sf. Ioan
Gură de Aur). „Pentru că , de obicei, pruncii folosesc acest cuvânt adresându-se tatălui (a folosit acest
cuvânt) pentru a arăta că încă suntem prunci în această viaţă” (Teofilact). Pentru că ilustrează ideea că
cele două părţi ale lumii antice s-au unit într-un tot în care iudeii îl numesc pe Dumnezeu Avva iar grecii
Tată, fiecare în limba sa, pentru că în Hristos Iisus nu mai este grec sau iudeu, barbar sau scit ( Fer.

27
Augustin). Cuvântul Avva, deci, în gura creştinului, exprimă sentimentul filiaţiei şi al bucuriei că este fiu
al lui Dumnezeu, în urma jertfei aduse de Mântuitorul Hristos.
Şi cum în vechiul Testament se spune că “adevărul va sta în gura a doi sau trei martori” (Deut.
19, 15), Apostolul ţine să precizeze că acest sentiment îl mărturiseşte nu numai sufletul omului ci însuşi
Duhul lui Dumnezeu. “Duhul însuşi”, spune Apostolul, „mărturiseşte împreună cu duhul nostru că
suntem fii ai lui Dumnezeu” (8, 16).
c) în rândul al treilea, creştinii devin “moştenitori ai lui Dumnezeu împreună cu Iisus Hristos” ( 8,
17). “Precizează acest lucru pentru că este posibil ca uneori fiii să nu fie moştenitori „( Sf. Ioan Gură de
Aur). “Pentru că adesea şi servitorul primeşte moştenire dar nu este părtaş cu Fiul” (Teofilact).
Moştenirea împărăţiei cerurilor este urmarea jertfei Mântuitorului dar şi a strădaniilor şi meritelor depuse
de om pentru a se face vrednic de ele. Însă harul întrece cu mult lipsurile aduse firii omeneşti de păcat, „
pătimirile vremii de acum nu sunt vrednice de mărirea care ni se va descoperi “ ( 8, 18) , pentru că ”ceea
ce ochiul n-a văzut şi urechea n-a auzit şi la inima omului nu s-a suit , acelea a pregătit Dumnezeu
pentru cei ce-L iubesc” ( I Cor. 2, 9 ; Isaia 54, 3 ). A zis, deci, că faptul de a pătimi împreună cu Hristos
este motivul de fi slăviţi împreună cu Hristos, că este plata atâtor eforturi şi că nu este un dar; revenind,
se corectează zicând că darul lui Dumnezeu nu se măsoară cu eforturile noastre şi că întrece cu mult
valoarea lor ( Didim).
Harul, spunea Apostolul, este doar arvuna celor viitoare. Slava de acum nu este decât o umbră a
celei viitoare. De aceea, acele vremuri sunt aşteptate cu dor de cei aleşi.
Făcând o paranteză, Apostolul spune că şi “creatura, supusă deşertăciunii nu din vina ei ci din
cauza celui ce a supus-o, aşteaptă izbăvirea din robia stricăciunii , ca să fie părtaşă la libertatea măririi
lui Dumnezeu…Suspină şi împreună are dureri până acum”( 8, 20-22 ) .
Natura creată de Dumnezeu era “ bună foarte “ şi era destinată slujirii omului pentru ca acesta să-
şi împlinească menirea pentru care a fost creat. Starea aceasta, însă, s-a schimbat după căderea omului în
păcat, când Dumnezeu, scoţându-l din paradis, i-a zis: “De acum înainte, în sudoarea frunţii tale îţi vei
mânca pâinea ta”(Gen. 3, 19). Din acel moment pământul nu şi-a dat de la sine roada lui, fertilitatea a
scăzut, animalele s-au diferenţiat între ele şi au pierdut frumuseţea şi puterea lor iar unele dintre ele nici
măcar nu s-au mai supus omului şi, sălbăticindu-se, i-au arătat o atitudine duşmănoasă. Aşa se face că
întreaga natură a fost supusă deşertăciunii şi stricăciunii.
Cum această stricăciune a avut un început, ea trebuie să aibă şi un sfârşit. Natura rabdă în speranţa
că va fi dezlegată cândva de sub blestemul stricăciunii sub care a căzut. Iar acest lucru se va întâmpla o
dată cu eliberarea fiilor lui Dumnezeu. Ideea că natura va ajunge cândva la o stare de mărire, este
exprimată încă din Vechiul Testament. Profetul Isaia spune: (65, 17) “ Iată, alt cer şi alt pământ voi face
şi nu vă veţi mai aminti, nici nu vă veţi mai gândi la ce a fost mai înainte ” (cf. Isaia 11, 6; Ps. 102, 26; II
Petru 3, 13; I Ioan 3, 2; Apoc. 21, 1).
Revenind asupra ideii întrerupte, Apostolul spune că ziua izbăvirii este aşteptată, cum este firesc,
îndeosebi de aleşii lui Dumnezeu “care au deja pârga Duhului “, adica harul Duhului Sfânt, arvuna
bunurilor viitoare. Ei o aşteaptă “cu suspine ori de câte ori sunt supuşi ispitelor” (8, 23).
O “aşteaptă cu nădejde “. Ori, „nădejdea nu se vede” , spune Apostolul, căci “cum ar nădăjdui
cineva ceea ce vede? (8, 24). El vorbeşte despre o mântuire “prin nădejde” penru că mântuirea încă nu
este pe deplin realizată pe pământ. Dacă ar fi deplin realizată, aici, pe pământ, ar fi fără sens să spună că
o nădăjduieşte.
În această luptă continuă pentru dobândirea mântuirii omul se arată deseori slab. „ Cum noi nici
nu ştim să ne rugăm, vine în ajutorul slăbiciunii noastre Duhul ” care, “cercetând inimile, ştie cu
adevărat despre ce avem nevoie “(8, 26-27). Acest fapt îl confirmă Sf. Ioan Gură de Aur care zice: “Să
nu socotiţi că cele ce vi se par vouă că sunt folositoare sunt, de fapt, aşa. Căci, pentru a putea deosebi
acestea, avem trebuinţă de ajutorul divin. Până într-atât este omul de slab încât nu se poate face de la
sine nimic”.
28
 Înfruntând ispitele, creştinul adevărat ştie că tot ceea ce i se întâmplă, plăcut sau neplăcut, este
spre binele său. “Ştim, zice apostolul, “că Dumnezeu pe toate le lucrează spre binele celor ce sunt
chemaţi după voia lui “ (8, 28).
Referindu-se la aceste cuvinte, Sf. Ioan Gură de Aur spunea: Când Apostolul a zis: „toate sunt
spre binele omului ”, s-a gândit şi la cele ce sunt greu de suportat şi la cele ce aduc tristeţe. Chiar dacă
vin asupra lui necazuri, sărăcia, închisoarea, foamea şi moartea, nu trebuie să dispere, că Dumnezeu
este puternic şi poate îndrepta totul spre bine…Apostolul nu ne-a zis că asupra celor ce iubesc pe
Dumnezeu nu va veni nici un rău, ci toate vor fi spre binele lor, arătând că Dumnezeu va întoarce chiar
şi pe cele rele în folosul celor necăjiţi, fapt care este mai mult decât a împiedica relele să vină sau să le
înlăture dacă au venit”.
Hotărârea mântuirii aleşilor Săi a putut-o lua Dumnezeu în virtutea atotştiinţei Sale.”Ca pe cei pe
care mai înainte i-a cunoscut” , zice Apostolul, “mai înainte i-a hotărât să fie asemenea chipului Fiului
Său …, pe cei pe care mai înainte i-a hotărât, pe aceştia i-a şi chemat; şi pe cei care mai înainte i-a
chemat, pe aceştia i-a şi îndreptat, pe aceştia i-a şi mărit ” (8, 21-30).
Pe aceia pe care Dumnezeu îi ştia mai dinainte că vor colabora cu harul Său, i-a hotărât spre
mântuire. La vremea potrivită, i-a chemat să intre în legătură tainică cu Fiul Său întrupat. Aceştia,
primind chemarea, au fost îndreptaţi şi au fost dăruiţi cu mărire. Este o mărire cu care este împodobit
creştinul în momentul botezului. Plinătatea ei va fi, însă, în viaţa viitoare.
Prin urmare, Dumnezeu cheamă la mântuire pe toţi oamenii dar numai o parte dintre ei
colaborează cu harul Său. El ştie mai dinainte acest lucru. “ Cei chemaţi ” sunt în concepţia paulină cei
care au răspuns efectiv chemării lui Dumnezeu.
Interpretarea unor protestanţi, îndeosebi a calvinilor, care bazează pe acest text învătătura despre
predestinaţie, desfigurează învăţătura paulină. Pentru aceştia Dumnezeu este un suveran abuziv care
pedepseşte fără motiv sau îndreaptă fără merit pe oameni. Or, această idee nu se poate împăca cu ideea de
perfecţiune şi dreptate.
Nimic nu-l poate vătăma pe omul aflat în graţia lui Dumnezeu. “Dacă Dumnezeu este cu noi“,
spune Apostolul, “cine este împotriva noastră ?” (8, 34). Întreaga iconomie a mântuirii , faptul că pe
Însuşi Fiul lui nu l-a cruţat ci l-a dat morţii pentru noi toţi (8, 32) este o dovadă a filantropiei Lui.
Nimic nu-l poate depărta pe creştinul adevărat de Hristos. “Cine ne va despărţi pe noi de iubirea
lui Hristos” ? se întreabă Apostolul. “Necazul sau strâmtorarea sau prigoana sau foametea sau lipsa de
îmbrăcăminte sau primejdia sau sabia?”. Bunurile aduse de Fiul lui Dumnezeu omenirii sunt comori atât
de mari încât nu se pot găsi altele cu care omul să le schimbe. Şi exclamă: “Nici viaţa, nici moartea, nici
îngerii, nici stăpânirile – nici cele de acum, nici cele ce vor fi – nici puterile, nici înălţimea, nici adâncul
şi nici vreo altă făptură nu va putea să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu, cea întru Hristos Iisus,
Domnul nostru” (8, 35-39).
Convingerea la care ajunge Apostolul este că nu există putere în lume care să-l poată despărţi pe un
bun creştin de Dumnezeu şi de Iisus Hristos care a arătat atâta dragoste faţă de el. „Moartea“, zice V.
Gheorghiu, este, într-adevăr, cel mai mare pericol; viaţa este cel mai mare bun. Pentru Dumnezeu un
bun creştin renunţă la viaţa prezentă şi trecătoare pentru cea viitoare, veşnică. “Îngerii“ la care se
referă, sunt, de bună seamă, îngerii cei răi care, în decursul istoriei omenirii s-au arătat geloşi pe starea
omului. “Puterile” sunt semnele minunate făcute de demoni; “înălţimea” este poziţia înaltă pe care i-o
conferă cuiva o slujbă; “adâncimea” este adâncul întunecat al temniţei. Nimic din acestea nu-l pot
înfricoşa sau ademeni pe creştinul adevărat pentru a nu răspunde cu iubire iubirii lui Dumnezeu.

INTERPRETAREA EPISTOLEI CĂTRE ROMANI.

Partea dogmatică, cap. 9-11.
Partea parenetică, cap. 12-16.

29
 6.1.Problema necredinţei lui Israel (9, 1-11, 36 )
În partea întâi a Epistolei, Apostolul Pavel a ţinut să arate că evanghelia este “o putere dată de sus,
de la Dumnezeu, pentru mântuirea fiecăruia care crede ” (1, 16). Spunea, apoi, că la aceste binefaceri
sunt chemaţi să participe “mai întâi iudeii şi apoi păgânii”. Era firesc să participe mai întâi iudeii pentru
că ei erau pregătiţi de veacuri, prin profeţi, pentru aceste vremuri.
Dar realitatea era alta: majoritatea creştinilor proveneau dintre păgâni iar iudeii, în majoritatea lor,
arătau atitudine duşmănoasă faţă de Evanghelie. Se cuvenea, deci, lămurită această atitudine.
Mai întâi, Apostolul afirmă că planurile şi promisiunile lui Dumnezeu cu Israel nu rămân iluzorii.
Pentru că poporului Israel îi aparţin nu doar urmaşii lui Israel după trup ci toţi cei ce i-au urmat credinţa.
În rândul al doilea, afirmă că poporul Israel s-a lipsit, din propria-i vină, de binecuvântările
creştinismului, crezând că-şi poate crea o dreptate proprie şi că nu are nevoie de mântuirea pe care i-o
oferă Dumnezeu. Cu toate acestea, nu se poate spune că el va rămâne pentru totdeauna în această
atitudine ostilă faţă de Domnul decât până la o vreme. În cele din urmă, Dumnezeu va întocmi în aşa fel
lucrurile încât şi iudeii vor îmbrăţişa cu credinţă mântuirea plinită de Domnul Iisus Hristos.
Această parte se poate împărţi în următoarele paragrafe:
A. Întristarea Apostolului din cauza necredinţei poporului iudeu ( 9, 1-5 )
Înainte de a intra în subiect , ştiind cât de mult îl urau conaţionalii săi, inclusiv cei care îmbrăţişaseră
creştinismul (iudaizanţii) şi ştiind că-l acuză de tot felul de păcate – îndeosebi de prefăcătorie şi minciună
– Apostolul face o pregătire aperceptivă, prin care vrea să le atragă bunăvoinţa.
Îi asigură pe aceştia că nu minte şi că le spune un adevăr (martor fiindu-i conştiinţa şi Mântuitorul
Hristos) că-i iubeşte şi că e trist şi îndurerat pentru atitudinea lor.“ Spun adevărul”, zice, “în Hristos, nu
mint, martor fiindu-mi conştiinţa mea în Duhul Sfânt, că mare îmi este întristarea şi necurmată durerea
inimii. Căci aş fi dorit să fiu anatema de la Hristos pentru fraţii mei, cei de un neam cu mine, după trup”
(9, 1-3).
Cuvântul anatema înseamnă la greci un dar adus şi pus pe altarul sacrificiilor. La evrei, cuvântul
înseamnă sacrificiu adus pe altar care, încărcat fiind cu păcatele oamenilor, era pus spre nimicire pentru a
împăca astfel mânia lui Dumnezeu. Luat în sens metonimic, cuvântul acesta înseamnă lepădat, blestemat.
Prin urmare, “anatema de la Hristos” exprimă ideea de îndepărtare de la Hristos, pierderea bunurilor
harice pentru cei de acelaşi neam.
Această iubire a Apostolului creşte nu numai la gândul că este de acelaşi neam ci şi pentru faptul
că aceştia au anumite calităţi. Şi anume:
1 sunt israeliţi şi aparţin poporului format din acel bărbat “care a văzut pe Dumnezeu” (9, 4-
5).
2 -“A lor este înfierea”, în virtutea faptului că în Vechiul Testament se spune despre aceştia: “Ei
sunt fiii săi (ai lui Dumnezeu) iar Dumnezeu este părintele lor”, în sens teocratic (cf. Exod. 4, 22; Deut.
14, 2 ; Ieremia 38, 1 ; Osea 11, 1).
3 -“ A lor este mărirea“, pentru că în mijlocul lor, prin fapte minunate a strălucit mărirea lui
Dumnezeu : au fost conduşi din ţara Egiptului de nor şi de stâlp de foc (Exod 13, 21 ş.a.); Dumnezeu şi-a
arătat slava Sa la sfinţirea cortului mărturiei (Exod 40, 34 şi urm.), şi cu ocazia sfinţirii templului lui
Solomon (III Regi 8, 10 şi urm.), precum şi în alte împrejurări ( cf. Exod 24, 16 ş.a.).
4 -“Cu ei Dumnezeu a încheiat legăminte”, referirea făcându-se la cel cu Avraam, Isaac şi Iacob
(Exod 2, 25; Lev. 26, 42;) cu Moise pe muntele Sinai (Exod 15, 5 şi urm.; Ierem. 31, 31-34; Evrei 8, 8 ).
5 -“ Lor li s-a dat Legea ” , referire făcându-se la Legea mozaică prin care cunoşteau direct voia
lui Dumnezeu ( Exod 24, 12 ; 31, 18).
6 -“Lor li s-a dat cultul divin“, normele prin care jertfele lor se deosebeau de jertfele aduse
idolilor (Exod, cap.25-31 ).
7 -“ Lor li s-au dat făgăduinţele“, aluzie făcând la faptul că prin neamul lor vor fi binecuvântate
popoarele pământului (Gen. 18, 18; 22, 17 ş.a.).
30
 8 -“ Ai lor sunt părinţii“. Dacă păgânii se mândreau cu înaintaşii lor, nu mai puţin se puteau
mândri aceştia cu patriarhii.
9 -“ Din mijlocul lor s-a născut Hristos după trup”. Din neamul lor s-a născut însuşi Mesia
,Izbăvitorul omenirii din robia păcatului.
Reţinem, însă, că Apostolul nu continuă enumerarea în felul în care a făcut-o până aici. Nu spune
că “al lor este Hristos” ci “din mijlocul lor s-a născut Hristos ”, pentru că Mântuitorul, deşi s-a născut în
mijlocul lor, nu este doar al lor ci al tuturor oamenilor.

B. Credincioşia lui Dumnezeu faţă de Israelul cel adevărat ( 9, 6-33 )

Legământul făcut între Dumnezeu şi patriarhii Vechiului Testament n-a fost în zadar. Dumnezeu
rămâne totdeauna credincios legămintelor sale.
Într-adevăr, nu toţi urmaşii după trup ai lui Avraam au primit mesajul evanghelic dar nici nu l-au
respins toţi. O parte l-au primit şi au format Biserica din Ierusalim .
Spunând că nu toţi urmaşii după trup ai lui Avraam sunt şi moştenitori ai promisiunilor făcute
acestuia , Apostolul se referă la un fapt real. Avraam a mai avut şi alţi descendenţi trupeşti dar nu toţi
aceştia au fost purtători ai descoperirilor date de Dumnezeu (Gen. 16, 1-25, 11) ci numai Isaac (Gen. 21,
12 cf. Gal. 4, 30).
Dar nici toţi urmaşii lui Isaac nu s-au înscris pe linia făgăduinţelor lui Dumnezeu ci numai Iacob
(Gen. 25, 29-34; 17, 1-41). Pentru că s-a zis Rebecăi: “ cel mai mare va sluji celui mai mic, precum este
scris: pe Iacob l-am iubit iar pe Esau l-am urât “ (9, 12-13).
Dumnezeu a iubit pe Iacob dar nu în mod arbitrar. În atotştiinţa lui, ştie cine merită favoarea lui şi
cine n-o merită. El nu face nedreptate. Nedreptate ar fi doar atunci când ar fi preferat pe cel rău celui bun.
Firul expunerii se întrerupe pentru a aduce şi alte exemplificări în legătură cu atotştiinţa lui Dumnezeu.
Mai întâi cu exemplul lui Moise căruia Dumnezeu, ştiindu-l mai dinainte vrednic de iubirea lui, îi spune:
“ voi milui pe acela pe care îl miluiesc şi voi avea îndurare faţă de cel care am îndurare„ (9, 15). Apoi
cu exemplul oalelor făcute de olar, “unele spre cinste iar altele spre necinste” (9, 20-21).
Dar există cazul când Dumnezeu, deşi ştie că omul respectiv nu se încadrează în
principiile Sale de conduită , nu-l pedepseşte ci-l lasă să i se opună. Este cazul lui Faraon şi al vaselor de
necinste, a acelora care s-au spurcat prin păcate. Face aceasta pentru a scoate în evidenţă atotputernicia,
bunătatea şi iubirea Sa.
Referindu-se la faraon, mai spune: ”Că pe cine vrea Dumnezeu îl miluieşte iar pe cine vrea îl
împietreşte“ (9,18 ). “A milui” Dumnezeu pe cineva înseamnă, în acest context, a-i oferi harul Său. “A
împietri “ Dumnezeu înseamnă a-i retrage harul Său. Urmarea acestui fapt este că omul, lipsit de harul
divin, îşi împietreşte tot mai mult inima şi se împotriveşte tot mai mult lui Dumnezeu. Icumenius
interpretează acest cuvânt în sensul că Apostolul a zis: “(Dumnezeu) împietreşte , în loc de (aşa cum era
mai corect) “îl lasă să se împietrească”.
Revenind la ideea întreruptă, Apostolul precizează încă o dată că dintre urmaşii după trup ai lui
Avraam se vor mântui doar o rămăşiţă, un număr foarte mic. Dovadă în acest sens invocă mărturia lui
Osea. (2, 25).

6.2. Vina poporului evreu ( 10,1-21)

Iudeii aveau, într-adevăr, ”zel pentru Dumnezeu”, adică pentru împlinirea poruncilor lui dar “nu
după conştiinţă” adică nu era întemeiat pe o cunoaştere aprofundată a sensului şi rostului pentru care
acesta s-a dat. Astfel, neştiind că rostul legii este acela de a călăuzi către Hristos pentru că „ sfârşitul
legii este Hristos“ au crezut că pot căpăta izbăvirea prin simpla împlinire a legii. “Căutând să-şi
stabilească o dreptate proprie, nu s-au supus dreptăţii lui Dumnezeu“ (10, 1-4).
Legea mozaică privea numai viaţa pământească precum zice şi Moise: “Omul care o va îndeplini
va fi viu prin ea“ .Aceste cuvinte sunt preluate de la Levitic 18, 5. Înţelesul lor următorul: cel ce
31
împlineşte poruncile Legii trăieşte în linişte şi pace pe pământ. Dar numai atât; legea nu asigură şi viaţa
viitoare.
Îndemnând la vremea sa pe iudei să împlinească Legea, Moise le spune că odată ce li s-a făcut
cunoscută, nu mai pot spune: “ Cine se va sui în cer să ne-o facă cunoscută pentru a o împlini”. (Deut.
30, 11-14 ).
Îndemnând pe contemporanii săi să împlinească preceptele evanghelice, Apostolul Pavel spunea
că nimeni nu poate spune că nu le poate cunoaşte pentru că ele sunt la îndemâna oricui, dat fiind că însuşi
Fiul lui Dumnezeu le-a făcut cunoscute. “Să nu zici în inima ta “, spune Apostolul, “cine se va sui la cer
, adică să-l pogoare pe Hristos sau cine se va pogorî în adâncime ca să-l ridice pe Hristos din morţi :
aproape de tine este cuvântul , în gura şi în inima ta. ( 10, 6-8 ).
Dar pentru mântuire, nu este îndestulătoare credinţa. “Pentru că cu inima se crede spre dreptate
însă cu gura se mărturiseşte spre mântuire”. (10, 10). Credinţa, ca produs interior al sufletului, trebuie
concretizată, mărturisită prin fapte.
Începutul mântuirii se face prin credinţă; credinţa însă vine din auzirea Cuvântului lui Dumnezeu.
Acest lucru – propovăduirea Cuvântului lui Dumnezeu se cuvine , însă, să-l facă doar Apostolii , martorii
vieţii şi activităţii Domnului, persoanele anume autorizate să facă acest lucru. “Pentru că“, zice
Apostolul, “ cum îl vor chema (pe Acela ) întru care n-au crezut? Şi cum vor crede în cel despre care nu
au auzit? Şi cum vor crede fără vestitor? Dar cum vor vesti dacă nu vor fi trimişi?” ( 10, 14-15 ).
Plin de emoţie că propovăduind Evanghelia, împlineşte o misiune sfântă, Apostolul exclamă:
“Cât de frumoase sunt picioarele celor ce vestesc pacea, ale celor ce vestesc cele bune” (10, 15).
Cuvintele Apostolului sunt, de fapt, cuvintele profetului Isaia (52, 7). Inspirat, profetul vedea, plin de
admiratie, venirea solilor care anunţau distrugerea imperiului babilonic şi eliberarea iudeilor. În cuvinte
asemănătoare Apostolul salută pe solii Domnului care vestesc popoarelor eliberarea din robia păcatului.
Iudeii însă, care, în mod firesc trebuiau să îmbrăţişeze primii mesajul Mântuitorului, nu l-au
primit. Cuvântul Apostolilor însă, „ care a străbătut tot pământul “, a adus la mântuire neamurile, care au
luat locul iudeilor. (10, 12).
6.3. Israelul lepădat în parte şi până la o vreme (11, 1-30)
Pentru a nu se trage concluzia greşită că legământul lui Dumnezeu cu patriarhii Vechiului
Testament a fost abolit – fapt care arăta, indirect, că Dumnezeu s-a înşelat; Apostolul ţine să precizeze că
Israelul este lepădat doar în parte (11, 1-10), că atitudinea ostilă a iudeilor a avut consecinţe binefăcătoare
pentru celelalte popoare întrucât acestea au ajuns mai curând la cunoaşterea Evangheliei (11, 11-24) şi,
în sfârşit, că binecuvântările de care s-au făcut părtaşe popoarele păgâne, îi vor determina pe iudei, ca în
cele din urmă, să îmbrăţişeze Cuvântul Mântuitorului (11, 25-36).
“Deci, întreabă Apostolul, “oare a lepădat Dumnezeu pe poporul Său?” Şi răspunde:
“Nicidecum…N-a lepădat pe poporul Său pe care mai înainte l-a cunoscut ”. Numai că nu toţi urmaşii
după trup ai lui Avraam sunt moştenitorii promisiunilor făcute lui ci numai cei care i-au urmat credinţa.
Şi după cum pe vremea lui Ilie cei mulţi se îndepărtaseră de Dumnezeu şi slujeau idolilor şi numai “ 7000
de bărbaţi nu-şi plecaseră genunchii lui Baal ”, tot aşa şi acum este o rămăşiţă aleasă prin har, adică o
minoritate prin care se împlinesc legămintele (11, 1-5).”Este aleasă prin har“, nu în sensul de
predestinaţie ci în sensul că din proprie iniţiativă a colaborat cu harul dăruit de Dumnezeu tuturor
oamenilor. Cu privire la această expresie, Sf. Ioan Gură de Aur spunea: “întrebi de ce nu ne facem
părtaşi noi toţi de har ? Pentru că nu voim. Pentru că harul , deşi este har, mântuieşte doar pe acela
care este dispus să-l primească ; şi nu şi pe acela care nu vrea să-l primească şi i se împotriveşte.”
Inima celor mulţi, însă, s-a învârtoşat. Cu aceştia s-a împlinit cuvântul că “Dumnezeu le-a dat un
duh de amorţire , ochi ca să nu vadă şi urechi ca să nu audă, până astăzi” (11, 8). Această stare este
urmarea retragerii de la ei a harului divin. Ochii minţii unor astfel de oameni sunt întunecaţi de negura
păcatului şi nu pot vedea în viitor; urechile lor nu mai aud glasul lui Dumnezeu şi al conştiinţei din ei. Se
afla într-o continuă toropeală duhovnicească şi şi nu mai sunt atraşi de făgăduinţele cele de demult.
32
 Dar nici cei mulţi nu vor fi pierduţi în totalitatea lor. Necredinţa lor a obligat pe Apostoli să predice
Evanghelia neamurilor. Necredinţa lor este de moment. Inspirat, Apostolul prezice că în vremurile din
urmă iudeii, “geloşi pe neamuri ”, vor îmbrăţişa Evanghelia. Atunci legământul cel de demult se va fi
împlinit iar folosul convertirii lor va fi nemăsurat. “ Pentru că dacă greşeala lor a fost bogăţia lumii şi
micşorarea lor bogăţia neamurilor , cu cât mai mult întreg numele lor.” (11,12). Cu alte cuvinte, dacă
necredinţa lor a avut ca urmare îmbogăţirea lumii păgâne cu daruri duhovniceşti , cu câte daruri va fi
dăruită omenirea , când şi Israelul , în totalitatea lui, va deveni creştin. Argumentarea acestei idei o face
cu un exemplu din viaţa de toate zilele. “ Dacă pârga (de făină ) este sfântă, sfântă este şi frământătura
din care s-a luat; dacă rădăcina este sfântă, sfinte sunt şi ramurile “ (12, 16). Cu alte cuvinte,
minoritatea credincioasă a ajuns la sfinţenie, la sfinţenie poate ajunge întreg Israelul. Dacă strămoşul lor
Avraam a fost bine plăcut lui Dumnezeu, bine plăcut va fi tot poporul.
Pentru ca creştinii proveniţi dintre păgâni să nu se trufească la gândul că s-au făcut moştenitori ai
promisiunilor făcute lui Avraam, în dauna urmaşilor săi, Apostolul le atrage atenţia că această stare nu
este definitivă şi că depinde de atitudinea lor ulterioară. Într-adevăr, au intrat în casa lui Avraam, în felul
în care “un smochin sălbatec se altoieşte pe un măslin adevărat”. Ia aminte, “căci dacă Dumnezeu n-a
cruţat ramurile fireşti, nici pe tine nu te va cruţa” (11,21).

Partea parenetică.Se expun mai întâi îndatoririle generale ale credincioşilor apoi cele speciale.
4. Îndatoriri generale ( 12, 1-13, 14 )
1.Primul îndemn pe care-l adresează creştinilor este “ să înfăţişeze trupurile lor ca pe o jertfă vie,
sfântă, bineplăcută lui Dumnezeu”. (12, 1 ).
În Vechiul Testament iudeii erau datori să aducă lui Dumnezeu sacrificii de animale. Animalele
trebuiau să fie vii, integre şi să întrunească toate condiţiile pentru a constitui un sacrificiu sfânt şi
bineplăcut lui Dumnezeu. Aceste sacrificii simbolizau sacrificiul Mântuitorului dar şi sacrificiile pe care
erau îndatoraţi a le aduce fiecare dintre iudei. Sacrificiul romanilor avea să fie viaţa continuă dusă în
curăţenie , în primul rând cu trupul.
2. Să “nu se potrivească acestui veac ci să se schimbe prin înnoirea minţii. Prin „veacul acesta”
Apostolul înţelege viaţa prezentă, dominată de grijile materiale şi de plăcerile oferite de materie.
Creştinul trebuie să-şi înnoiască cugetul, să pună pe prim plan, în preocupările sale grija de cele
duhovniceşti şi de mântuirea sufletului.
3. Să fie smeriţi, “să nu cugete despre sine mai mult decât trebuie” şi să fie “mulţumiţi de darurile
primite de la Dumnezeu , după măsura credinţei fiecăruia”(12, 3).
Pentru că aceluia care are multă credinţă, Dumnezeu îi încredinţează multe daruri dar îi impune şi
multe îndatoriri.
Comunitatea creştină, Biserica, este asemănată cu un trup alcătuit din multe mădulare. Acestea
îndeplinesc câte o funcţie specifică iar propăşirea trupului depinde de colaborarea lor. Nici un mădular nu
se poate substitui trupului, nici nu poate să facă abstracţie de el. Darurile sunt multe. Apostolul enumeră
aici pe cele mai importante: darul profeţiei, darul de a sluji cu bunăvoinţă semenilor, darul de a-i învăţa,
de a-i mângâia şi altele.
4. Să nu se răzbune şi să nu răsplătească răul cu rău (12, 17-21). Nimeni nu poate să aprecieze
obiectiv gravitatea unei fapte. De multe ori omul răsplăteşte un rău cu altul mai mare. De aceea, Sf.
Scriptură (Deut. 32, 35) dă îndemnul a lăsa răzbunarea în seama lui Dumnezeu, ca Dumnezeu să
răsplătească fiecăruia după faptele sale.
Atitudinea creştinului faţă de duşmanul său nu trebuie să se răstrângă la o atitudine pasivă, de
resemnare. Creştinul este îndatorat de legea iubirii să ia faţă de duşmanul său o atitudine activă,
binevoitoare, pentru a-l face să regrete fapta cea rea şi să şi-l apropie. “Deci, dacă duşmanul tău este
flămând, hrăneşte-l iar dacă este însetat, adapă-l.” Acestea sunt faptele milosteniei trupeşti pe care le
recomandă şi Mântuitorul.
33
 Ştiind că nu toţi oamenii pot să facă astfel de acte , că mânia le tulbură cugetul, Apostolul face
pogorământ şi-i îndeamnă să facă binele, chiar din alte motive, decât cele fireşti. “Căci făcând acestea,
(adică spuse mai înainte) cărbuni de foc vei aduna pe capul lui”.
5. Îi îndeamnă să se supună autorităţilor (13, 1-7)
“Tot sufletul să se supună autorităţilor celor mai înalte căci nu este autoritate decât de la
Dumnezeu. (13, 1).
Pentru a subzista şi mai ales pentru a prospera, o societate are în primul rând de ordine. După cum în
natură, ca şi în univers, domneşte ordinea, tot aşa trebuie să domnească şi în societate. Fiind principiul
binelui şi progresului, ordinea vine de la Dumnezeu iar cei care slujesc ordinea sunt puşi să facă aceasta,
indirect, de Dumnezeu. De aceea, spune Apostolul, “cel ce se opune autorităţilor, se opune ( indirect) lui
Dumnezeu care a instituit-o“.
În mod concret, a respecta cineva autoritatea înseamnă a-şi îndeplini îndatoririle faţă de stat,
exprimate de Apostol prin cuvintele: “Plătiţi tuturor datorile, celui cu darea, dare; celui cu vama, vamă;
celui cu frică, frică; celui cu onoarea, onoare” (13,7).
Apostolul îi mai învaţă să arate iubire (13, 8-14)
Încheind şirul îndatoririlor generale, Apostolul conchide: “Nu rămâneţi nimănui datori cu nimic”
(13, 8). Să săvârşească binele dictat de omenie şi bunul simţ. Dacă rămâne totuşi , o îndatorire, aceasta
este îndatorirea creştinilor “de a se iubi unul pe altul“. Nu este o poruncă nouă. A fost formulată la
vremea sa şi de Mântuitorul (Matei 22, 34-40)
6. Îndemnuri speciale (14, 1-15, 3)
1. Să arate îngăduinţă faţă de cei slabi în credinţă. „ Primiţi pe cel slab în credinţă fără să-i
judecaţi gândurile” (14, 1). „Slabi în credinţă“ sunt numiţi iudaizanţii care nu aveau încredere deplină în
izbăvirea adusă de Mântuitorul şi pentru a fi mai siguri de aceasta, respectau opreliştile puse de legea
mozaică la mâncare şi sărbători. Aşa de exemplu: “unul crede că poate mânca orice însă cel slab
mănâncă legume. Cel ce mănâncă să nu dispreţuiască pe cei ce nu mănâncă iar cei ce nu mănâncă să nu
judece pe cei ce mănâncă”.
“Slabi în credinţă” erau şi cei proveniţi dintre păgâni, care evitau cu orice preţ carnea- îndeosebi
cea provenită de la jertfele aduse idolilor, pentru a nu se întina în vreun fel. Aceştia nu reuşiseră să
înţeleagă că idolii n-au existenţă reală, că încrederea în jertfa Mântuitorului aduce mântuirea.
De dragul armoniei în Biserică, Apostolul instituie principiul de a nu judeca nimeni pe aproapele
său , judecata rămânând s-o facă Dumnezeu.
Acelaşi principiu este valabil şi în ţinerea sărbătorilor.
2. Îndatorirea de a nu face sminteală fraţilor.“Să nu ne mai judecăm unii pe alţii ci mai degrabă
judecaţi aceasta: să nu daţi fratelui prilej de poticnire sau de sminteală” (14, 13).
Această îndatorire o formulase Mântuitorul când prevenea pe ascultători că mai bine îi este celui
ce scandalizează pe cei mici şi slabi să-şi atârne o piatră de moară de gât şi să se arunce în mare “.
Îndatorirea aceasta privea îndeosebi „ pe cei tari ” care, cu libertatea lor puteau scandaliza pe fraţii lor.
3. Un îndemn asemănător, pe linia celor spuse mai înainte, “Cei tari să se poarte cu bunăvoinţă
faţă de cei slabi” (15, 1-13)
7.Încheiere (15, 14-16, 27)
1.Arată care sunt raporturile sale cu Biserica Romei (15, 14-21). Deşi nu le predicase romanilor
Evanghelia, el îi consideră ca revenind sferei lui, ca unuia ce avea menirea să predice neamurilor.
2. Recomandă pe diaconiţa Fibi şi pe ceilalţi fraţi care o însoţesc. Trimite de obicei salutul său şi
al colaboratorilor (16, 1-2).
3. Epistola se încheie cu o doxologie la adresa lui Dumnezeu (16, 25-27).

34
 EPISTOLA I CĂTRE CORINTENI

1.Autorul şi autenticitatea epistolei. Din cele mai vechi timpuri, epistola a fost pusă pe seama
Sfântului Apostol Pavel. Pentru autenticitatea ei se aduc următoarele argumente:
A. Interne : a) Numele Apostolului este scris atât la începutul cât şi la sfârşitul epistolei. (I, 1: Pavel,
chemat apostol al lui Iisus Hristos, prin voia lui Dumnezeu şi Fratele Sostene”; XVI, 21: “ Salutarea cu
mâna mea , Pavel ” ).
Îşi pune la începutul epistolei , numele alături de numele lui Sostene , probabil pentru faptul că fostul
conducător al sinagogii din Corint (F. Ap. 18, 17) care se bucura de mare autoritate printre corinteni, se
convertise la creştinism.
b) Limba, stilul şi ideile sunt pauline. Paulină este preocuparea pentru promovarea vieţii morale (I
Cor. 5, 1-6 , 23 ; Rom. 1, 18-27); pentru unitatea Bisericii (I Cor.3, 3-15 ; Gal.2, 12; Efes 2, 14); pentru
săvârşirea în ordine a cultului (I Cor. 11, 4-22 ; I Tim 2, 8-15 ). Paulină este(sunt) hristologia,
soteriologia, eshatologia. Paulină este grija pentru creştinii săraci din Ierusalim ( II, Cor. 16, 1-4 ; Rom.
12, 13 ; II, Cor.8, 10-11 ; Gal.2, 10).
Paulin este tonul cu care abordează problemele.
c) Informaţiile pe care le cuprinde epistolareferitor la viaţa şi activitatea Sf. Apostol Pavel
concordă cu cele pe care le avem în acest sens în Faptele Apostolilor. Astfel : În I Cor. 1, 14 le spune: “
Mulţumesc lui Dumnezeu că pe nimeni altul n-am botezat afară de Crispus şi pe Gaius”. Acest lucru este
confirmat în F.Ap. 18, 8: “ Dar Crispus, mai marele sinagogii, a crezut în Domnul împreună cu toată
casa sa.” În I Cor. 3, 6 se spune: “ Eu am sădit, Apollo a udat dar Dumnezeu a făcut să crească.” Acest
lucru este confirmat în F.Ap. 18 , 27-28 : “ Şi voind (Apollo) să treacă în Ahaia, l-au îndemnat fraţii şi au
scris ucenicilor să-l primească. Şi sosind (în Corint) , a ajutat mult cu harul celor ce crezuseră, căci cu
tărie şi în faţa tuturor , el înfruntă pe iudei dovedind că Iisus este Hristos.
B. Externe. a) Epistola este citată de către Părinţii Apostolici. Clement Romanul, în prima
epistolă pe care o adresa Corintenilor , face referire directă la această epistolă pe care o consideră
inspirată când zice: “ Citiţi epistolele Fericitului Pavel . Într-adevăr, inspirat v-a scris acela despre mine,
despre Chefa şi despre Apollo, pentru că voi şi atunci provocaţi certuri şi dezbinări “. Este citată de
Policarp cand zicea Filipenilor :” Nu ştiţi că sfinţii vor judeca lumea, cum ne învaţă Pavel? “ (aluzie la
cap. 6.1 şi urm.) . Este citată deseori de Sf. Ignatie în epistola către Magnezieni, de Atenagora, de
autorul epistolei către Diognet, de epistola lui Varnava, Învăţătura celor 12 Apostoli, Păstorul lui
Herma.
b) Este menţionată în fragmentul Muratori. Autorul fragmentului zice că Apostolul le-a scris
Corintenilor de 2 ori “propter correptionem “.
c) Textul ei este cuprins în traducerile cele mai vechi ale Sfintei Scripturi, în traducerea latină şi
cea siriacă -Pechito.
d) În afară de Părinţii şi scriitorii bisericeşti de mai târziu, epistola a fost cunoscută şi utilizată în
scrierile lor de către ereticii din sec.2 : Marcion, Vasilide, Heracleon, Ptolemeu, Ofiţii, ş.a.
Aceste mărturii atât de timpurii au făcut ca epistola să fie considerată paulină şi alcătuirea ei să nu
fie împinsă în sec.II, aşa cum au făcut criticii moderni cu alte epistole pauline.Au existat totuşi critici
care i-au negat autenticitatea. Între aceştia amintim în sec. XIX pe Bruno Bauer, A. Lohman, R. Steck
şi D. Völter. Împotriva lor s-a ridicat între alţii: Th. Zahn care spunea: “ Nu este de conceput îndoiala
asupra autenticităţii şi a unităţii epistolei“.

2. Adresanţii epistolei. Epistola este adresată “Bisericii lui Dumnezeu din Corint”(1, 2) Corintul
a fost unul dintre cele mai populate , mai prospere şi mai vestite oraşe din antichitate. Dar ca în cazul
tuturor cetăţilor vechi, aşezate la încrucisarea căilor comerciale şi pe locuri strategice , istoria sa a fost
foarte tulbure. În anul 146 î. Hr. a fost dărâmat până în temelii de către romani. Peste aproape o sută de
35
ani (cca 49 î. Hr.) Caius Iulius Caesar îl reface ca pe o „ lumină a întregii Grecii ”, transformându-l în
colonie romană. În onoarea lui Caius Iulius Caesar, oraşul va purta numele de Colonia Iulia Corinthus.
La anul 27 î.Hr. împăratul Augustus îi acordă noi privilegii economice şi politice şi-l ridică la
rangul de capitală a provinciei senatoriale Ahaia. În scurtă vreme, Corintul se reface şi îşi redobândeşte
vechea splendoare şi bogăţie.
La Corint, însă, viaţa morală a cetăţenilor lasă mult de dorit. “Κορινθιαζεσθαι”= a trăi ca la
Corint , însemna pe vremea de atunci a trăi în lux şi desfrâu. Pe Acropolisul din Corint se afla cel mai
vestit templu al zeiţei Afrodita unde peste 1000 de preotese ridicaseră prostituţia la rangul de cult
religios.
În acest oraş vine Sf. Ap. Pavel în timpul călătoriei a doua misionare, spre sfârşitul anului 50 sau
la începutul anului 51.
Apostolul este găzduit de familia lui Aquila şi Priscilla, iudei care veniseră de curând din Italia, în
urma edictului împăratului Claudius ca toţi iudeii să părăsească Roma.
El îşi câştigă cele necesare traiului lucrând corturi alături de Aquila şi Priscilla ( Fapte 18, 1-3). În
zilele de sâmbătă mergea la sinagogă unde predica pe Domnul.( I, Tes.2,9).
Dar peste scurt timp, mulţi iudei s-au ridicat împotriva lui şi a învăţăturii evanghelice; ei au reuşit
chiar să şi însceneze o revoltă împotriva lui. Atunci Apostolul a fost nevoit să părăsească adunările
religioase ale comunităţii iudaice şi să-şi îndrepte predica spre păgâni. De acum înainte el adună pe ai săi
în casa prozelitului Titus Justus care era aşezată lângă sinagoga iudeilor. Între cei care-l urmează se
aflau Aquila şi Priscilla, Crispus, mai marele sinagogii împreună cu toată casa sa, Sostene, Caius, ş.a.
Păgânii primesc cu bucurie cuvântul evangheliei. Acest lucru ca şi faptul că Domnul i se arată în vis
spunându-i: “ Nu te teme ci grăieşte şi nu tăcea pentru că Eu sunt cu tine şi nimeni nu va pune mâna pe
tine ca să-ţi facă rău pentru că în cetatea aceasta am popor mult”, au încurajat pe Apostol şi l-au făcut să
stea în Corint un an şi şase luni.
În cele din urmă iudeii se hotărăsc să pună capăt activităţii Sf. Ap. Pavel. În acest scop ei
îl prind şi îl duc înaintea proconsulului Gallion, învinuindu-l că îndeamnă pe oameni să cinstească pe
Dumnezeu într-un fel potrivnic legii mozaice. Proconsulul însă, nevoind să se amestece în chestiuni
religioase care îi depăşeau competenţa, i-a alungat spunând: “ De s-ar fi săvârşit vreo nedreptate sau
vreo faptă rea, o, iudeilor, v-aş fi suferit după cuviinţă. Dar devreme ce este vorba despre nume, despre
învăţătura şi despre Legea mozaică, toate acestea vă privesc pe voi înşivă pentru că eu nu vreau să fiu
judecător peste ele”. În acelaşi timp, a eliberat pe Sf. Pavel , garantându-i libertatea şi ocrotindu-l ca pe
un cetăţean roman. Numai Sostene, mai marele sinagogii, a plătit prietenia sa cu Apostolul pentru că în
semn de nemulţumire , iudeii l-au bătut chiar în faţa tribunalului (Fapte 17, 12-16) . Ulterior şi Sostene s-
a convertit la creştinism şi a devenit colaboratorul Sf. Pavel (I Cor. 1, 1).
Gallion era fratele filozofului Seneca. O inscripţie descoperită în Boetia îl numeşte “binefăcător”
fapt care înseamnă că guvernământul lui în Ahaia a lăsat frumoase amintiri.O inscripţie descoperită în
localitatea Delfi , acum aproape un secol, ne informează că el conducea Ahaia în prima jumătate a anului
52. Această informaţie lasă loc presupunerii că proconsulatul său în această provincie a început în
primăvara anului 51.
Pentru a-şi arăta recunoştinţa faţă de Dumnezeu care l-a scăpat, în chip neaşteptat din mâinile
duşmanilor săi, Apostolul ia asupra sa votul Nazireatului şi peste puţin timp pleacă la Ierusalim ca să-l
îndeplinească.
Biserica din Corint era alcătuită din grupuri de oameni foarte diferite. Cuprindea iudei şi păgâni,
greci şi romani şi pe reprezentanţii altor naţionalităţi din imperiu, oameni simpli şi învăţaţi, bogaţi şi
săraci.
Primele lăcaşuri de cult au fost sinagoga, casa lui Aquila şi Priscilla şi casa prozelitului Titus
Justus. Acestora li se adaugă cele din Chenhrea şi din restul provinciei. În aceste lăcaşuri de cult se
adunau creştinii în ziua întâi a săptămânii să asculte cateheza, să ia parte la Sf. Euharistie şi la agape.
36
 3. Motivele şi scopul scrierii epistolei
În comunitatea din Corint se iscaseră dezbinări, viaţa morală lăsa încă de dorit, nu era păstrată
atitudinea cuvenită în timpul Sfintei Euharistii şi al agapelor şi se dădea o atenţie exagerată harismelor,
neglijându-se virtuţile cu adevărat mântuitoare : credinţa, nădejdea şi iubirea.
Aceste probleme, ca şi dorinţa de a continua catehizarea corintenilor, îl fac pe Apostol care era
reţinut de activitatea misionară în alt loc, să scrie această epistolă.
Epistola avea deci menirea să înlocuiască predica orală a Apostolului , să mustre pe cei rătăciţi, să
încurajeze pe cei buni, să lămurească problemele de dogmă, morală şi cult şi să arate corintenilor toată
grija, iubirea şi încrederea sa de părinte.
4. Timpul şi locul scrierii epistolei
Pe vremea când scria această epistolă, Apostolul se afla în Efes, având de gând să petreacă aici până
la Rusalii (16, 8 ) apoi să vină prin Macedonia la Corint unde avea să ierneze ( 16, 5 ).
În Efes a petrecut 2 ani şi 3 luni (F.Ap. 19, 8, 10, 23 ). A părăsit acest oraş în urma răscoalei
argintarului Demetrius. Din Efes a trecut prin Troas în Macedonia şi de aici în Iliria unde a petrecut
iarna anului 57-58 (F.Ap.20 , 1).
Dacă vara şi toamna anului 57 le-a petrecut în Macedonia şi Iliria (cf. Rom. 15, 19), atunci timpul
de 2 ani şi 3 luni pe care Apostolul l-a petrecut în Efes, ţine din iarna anului 54-55 până în primăvara
anului 57.
Aşadar, din primăvara anului 57 înainte de Rusalii, Apostolul scria această epistolă, din Efes.
5. Cuprisul epistolei: Prologul (1, 1-9) în care aflăm numele autorului, al adresanţilor, salutarea
introductivă.
Partea I : Combaterea diferitelor abateri: (cap. 1, 10-6, 20)
- combaterea dezbinărilor (1, 10-4, 21)
- combaterea incestuosului (cap.5)
-combaterea obiceiului creştinilor de a se judeca înaintea păgânilor (6, 1-11)
- combaterea desfrâului (6, 12-20 ).
Partea a doua : Lămuriri asupra unor nedumeriri exprimate de corinteni (7-15)
1) lămuriri referitoare la raportul dintre căsătorie şi feciorie( cap.7 ).
2) lămuriri referitoare la idolotite (cap.9-10).
3) lămuriri referitoare la ţinuta pe care trebuiau s-o aibă la cult (11).
4) lămuriri referitoare la harismele şi virtuţile teologice (12-14).
5) lămuriri referitoare la învierea trupurilor (cap.15)
Epilogul (cap.16): Sfaturi, veşti, binecuvântarea şi finalul epistolei

Interpretarea epistolei 1 Corinteni,combaterea diferitelor abateri.

8.1 Prologul: “ Pavel, chemat apostol al lui Iisus Hristos , prin voia lui Dumnezeu, şi fratelui
Sostene, Bisericii lui Dumnezeu care este în Corint, celor sfinţi în Iisus Hristos (I, Cor. 1, 1-2).
Apostolul îşi scrie ca de obicei numele la începutul epistolei şi precizează că este „chemat de Iisus
Hristos”. Face acest lucru pentru a combate pe aceia care îi contestau apostolatul. De altfel, apărarea
apostolului este unul din motivele majore care au dus la alcătuirea atât a primei cât şi a celei de-a doua
epistole către Corinteni. Îi contestau apostolatul îndeosebi iudaizanţii geloşi pe succesul său misionar.
Asociază numelui său numele lui Sostene, probabil festiv “mai marele sinagogii din Corint” (Fapte, 18,
17), care se convertise între timp şi era unul dintre însoţitorii lui Pavel , pentru a arăta că rândurile scrise
nu sunt doar gândurile sale ci gândurile întregii Biserici. Se adresează “celor chemaţi sfinţi” adică tuturor
creştinilor, în virtutea faptului că toţi creştinii sunt consacraţi lui Dumnezeu şi meniţi ca prin virtute să

37
realizeze sfinţenia. Noţiunea nu este nouă. Este folosită în Vechiul Testament pentru a desemna poporul
ales.
Salutul “har şi pace de la Dumnezeu Tatăl nostru de la Domnul Iisus Hristos este comun şi altor
epistole. Le doreşte corintenilor să aibă parte de harul lui Dumnezeu şi de armonie între ei. Le doreşte
“pacea care izvorăşte din har” spune Sf. Ioan Gură de Aur. Le doreşte pace, precizează Teofilact
“pentru că erau în ceartă şi dezbinaţi între ei”.
Ele vin de la Dumnezeu care-şi arată astfel în lume calitatea de tată şi stăpân al ei.
Din prolog face parte şi „ mulţumirea “ adusă de Apostolul lui Dumnezeu pentru corinteni ( 1, 4-
9) pentru faptul că i-a dăruit cu harisme diferite. “ Mulţumesc totdeauna Dumnezeului meu pentru voi,
pentru harul lui Dumnezeu dat vouă în Hristos Iisus. Căci întru El v-aţi îmbogăţit întru toate…încât nu
sunteţi lipsiţi de nici un dar…”
Corintenii îi creaseră Apostolului probleme, îl mâhniseră. Cu toate acestea , Apostolul nu ezită să
aducă mulţumiri lui Dumnezeu pentru ei. Face aceasta la gândul că “ mai întâi trebuie să mulţumim lui
Dumnezeu” Sf. Ioan Gură de Aur . În rândul al doilea, pentru că corintenii se bucurau cu adevărat de
darurile divine şi nu erau cu nimic mai prejos decât creştinii altor comunităţi. Apostolul face această
remarcă pentru faptul că corintenii preţuiau în mod exagerat harismele. Pe Apostoli îi catalogau după
numărul harismelor cu care erau dăruiţi. Se înţelege că cei ce cultivau harisma oratoriei erau preţuiţi mai
mult decât cei care n-o cultivau. Susţineau , apoi, că harisma există numai în Bisericile întemeiate de
adevăraţii Apostoli.
Sf. Pavel subliniază, deci, faptul că corintenii “nu sunt opriţi dela nici un dar“ pentru că el,
Apostolul lor, este un Apostol autentic.
Sublinierea bogăţiei corintenilor “în tot cuvântul şi în toată cunoştinţa”, adică în auzirea şi
aprofundarea sensului evangheliei trebuie pusă în legătură cu polemica dusă împotriva grupării care
considera “ înţelepciunea” – în sensul laic al cuvântului- ca element necesar al predicii ( pe care-l vedeau
absent din predica Apostolului) şi care cultiva o anumită gnoză, care nu era decât un gnosticism
embrionar în sânurile Bisericii.
8.2 Combaterea dezbinărilor. (I 10 - 4, 20). “Vă îndemn, fraţilor …ca toţi să vorbiţi la fel şi să
nu fie între voi dezbinări…Că mi-a venit ştire prin cei din casa Kloei , că la voi sunt certuri…şi unii zic
că sunt ai lui Pavel, alţii ai lui Apollo, alţii ai lui Petru şi alţii ai lui Hristos”(1, 10-12) .
De la plecarea Apostolului din Corint trecuseră aproape patru ani (52-56). Părăsise Corintul
împreună cu Aquila şi Priscilla şi venise la Efes. De aici şi-a continuat , singur, drumul, prin Cezareea
Palestinei, la Ierusalim unde a stat de sărbători. De aici a venit la Antiohia, a trecut prin Tars şi prin
localităţile unde întemeiase comunităţi: prin Derbe, Listra, Iconiu, Antiohia Pisidiei, a trecut prin Galatia
şi s-a oprit la Efes unde a desfăşurat o bogată activitate misionară. Aici era la curent cu tot ceea ce se
întâmplă în comunităţile întemeiate de el iar când era nevoie de intervenţia sa pentru limpezirea anumitor
probleme, scria epistole.
În cele din urmă el află că la Corint se iviseră dezbinări. Aici sosise iudeul alexandrin Apolo care
demonstra iudeilor în grai profetic că Iisus este adevăratul Mesia, cel prezis în Sfânta Scriptură ( cf. Fapte
18, 24-28). El cunoscuse mai înainte doar botezul lui Ioan, trecând însă prin Efes, fusese catehizat de
Aquila şi Priscilla. Predica lui plăcuse îndeosebi păgânilor pentru că le vorbea în graiul retorilor şi al
filozofilor elini, grai pe care-l învăţase în Alexandria, patria speculaţiilor filozofice şi a sincretismului
religios.
Activitatea misionară a lui Apolo la Corint a avut şi unele rezultate neaşteptate: anumiţi creştini
au fost captivaţi atât de cunoştinţele sale biblice şi filozofice şi de talentul său oratoric încât îl socoteau
mai presus de oricare alt misionar creştin şi îşi ziceau cu mândrie: “ ai lui Apolo” . Ei se considerau chiar
un fel de elită intelectuală între ceilalţi credincioşi – poate că îi şi dispreţuiau pe ceilalţi creştini – şi
estimând peste măsură valoarea retoricii şi a filozofiei eline, le socoteau necesare în procesul desăvârşirii
şi de aceea încercau să le introducă şi în cateheza creştină.
38
 Desigur, intentia alcătuirii acestei grupări, ca şi susţinerile ei, nu trebuie puse pe seama lui Apolo
pe care Apostolul Pavel îl stima ca pe un frate iubit ( I, Cor. 18, 12 ).
În Corint sosiseră, de asemenea, şi câţiva predicatori iudei care, plini de invidie pe succesele
misionare ale Sf. Ap. Pavel, încercau să-l discrediteze contestându-i apostolatul şi declarând că recunosc
ca autentică numai autoritatea Sfântului Petru şi a celorlalţi Apostoli. Deşi Sf. Petru nu fusese la Corint,
numele său era cunoscut în toate Bisericile. Aceştia se intitulau cu emfază “ai lui Petru”.
Ca să combată aceste tendinţe greşite , alţi corinteni relevau demonstrativ numele şi autoritatea
Sf.Ap. Pavel, întemeietorul comunităţii din Corint, zicându-şi “ai lui Pavel„.
Situaţia aceasta era întregită de a patra tendinţă greşită a corintenilor care pretindeau cu trufie că
aparţin nemijlocit lui Hristos şi că ar fi uniţi printr-o legătură mai intimă cu El şi mai directă decât aceea
care ar trece prin Apostoli şi se intitulau “ai lui Hristos”.
Această atitudine, spune Apostolul, este neîndreptăţită, pentru că unul fiind Hristos, întemeietorul
Bisericii, una trebuia să fie şi cei ce cred în El, Biserica. Deşi întemeietor al Bisericii, Apostolul n-a legat
Biserica de persoana sa. De aceea se întreabă: “Oare s-a împărţit Hristos ? Nu cumva s-a răstignit Pavel
pentru voi? Sau aţi fost botezaţi în numele lui Pavel? Mulţumesc lui Dumnezeu că pe nici unul dintre
voi n-am botezat, decât pe Crispus şi pe Gaius. (I, 13-14).
“Nu cumva prin botezul lui Pavel aţi primit harul?” parafrazează Teofilact. “Nu cumva
intervenţia oamenilor a adus iertarea păcatelor ?” Neîntemeiată este această atitudine şi pentru faptul că
el, Pavel, n-a botezat decât câteva persoane. Comentând aceste cuvinte, Fotie spune: “Mulţumesc ……că
nebotezând, nu am dat motiv …să se alcătuiască în jurul meu cerc de ucenici…că nu mi-am făcut nume
de învăţător “. Apoi Apostolul adaugă:
“Căci Hristos nu m-a trimis ca să botez ci să binevestesc ; dar nu cu înţelepciunea cuvântului ca
să nu rămână zadarnică crucea” (I, 17).
Apostolul are conştiinţa că a fost trimis în primul rând să predice cuvântul lui Dumnezeu. Botezul
este o urmare firească a ascultării predicii. Botezul fără iniţiere în tainele creştine, pentru oamenii maturi,
este de neconceput.
Această predică o face în grai simplu pentru a nu atrage atenţia oamenilor asupra cuvântului său şi
a o lăsa să se îndrepte către cuvântul lui Dumnezeu. Pentru că, remarcă Icumenius: “Dacă Apostolii ar fi
predicat, (folosindu-se) de înţelepciunea oamenilor, unii duşmani ai Bisericii ar fi putut să spună că
oamenii au fost convinşi nu de puterea lui Hristos ci de puterea cuvântului Apostolilor “.
Nu s-a folosit de înţelepciunea lumii, ştiind că “Dumnezeu a socotit nebună înţelepciunea lumii
acesteia”( I, 20 ). Această afirmaţie este îndreptată împotriva adepţilor lui Apolo care caută să toarne
filozofia păgână în conştiinţa creştină şi să modeleze evanghelia după calapodul ei, transformând
revelaţia într-un fel de gnoză raţională iar cateheza într-un fel de artă retorică. Acest fapt îl subliniază şi
Teodoret de Cyr care spune: “Socotesc că în cazul de faţă se referă la retori care amestecau cu abilitate
în cuvânt adevărul cu minciuna”.
Unora ca aceştia, Apostolul le spune că drumul spre mântuire nu porneşte de la încrederea în
înţelepciunea gânditorilor păgâni, adică de la cunoaşterea filozofiei şi retoricii veacului, ci de la credinţa
în puterea izbăvitoare a jertfei Mântuitorului.
Adevărata înţelepciune este “cuvântul crucii, care pentru cei ce pier este nebunie iar pentru noi
cei ce ne mântuim este puterea lui Dumnezeu” (I, 18 ).
Este adevărat că nu toţi contemporanii Apostolului erau conştienţi de acest lucru.„ Hristos cel
răstignit, pentru iudei era sminteală iar pentru neamuri nebunie ”.( I, 23 ).
După concepţia iudeilor, Mesia trebuia să fie un prinţ naţional care avea să scuture jugul
popoarelor străine şi să facă din iudei stăpânii lumii. El avea să fie nemuritor. „Îi scandaliza
răstignirea“, spune Zigaben, “pentru că vedeau în ea semnul slăbiciunii”. Cuvântul crucii era nebunie
pentru păgâni pentru că, crezând că după pragul mortii nu mai există nimic, păgânii preţuiau în mod
firesc viaţa şi considerau o plăsmuire credinţa într-o altă viaţă, în nemurire. Pentru păgâni era lucru
39
înţelept deci, a trăi viaţa prezentă şi a nu o schimba cu alta despre care nu aveau dovezi. Icumenius
adaugă că păgânii nu puteau înţelege apoi faptul cum un Mântuitor nu s-a putut pe sine mântui. Cum a
putut Dumnezeu să se lase răstignit? Astfel, spune Apostolul, “ fapta lui Dumnezeu socotită de oameni
nebunie, este mai înţeleaptă decât înţelepciunea lor şi ceea ce se pare ca slăbiciune a lui Dumnezeu este
mai puternică decât tăria oamenilor “( I , 25 ).
“Nebunie a lui Dumnezeu şi slăbiciune a crucii“, precizează Teofilact, “numeşte Apostolul taina
mântuirii pentru că aşa o considerau oamenii”. Iar Sf. Ioan Gură de Aur spune: “Numind crucea
nebunie şi slăbiciune nu zice că şi este ci că pare”.
Credinţa în Hristos cel răstignit, spune Apostolul , este dovada unei adânci înţelepciuni pentru că
aduce îndreptarea, răscumpărarea şi bunuri spirituale de negrăit , după cum este scris: “Cele ce ochiul n-a
văzut şi urechea n-a auzit şi la inima omului nu s-a suit , pe acelea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc
pe El ” ( II , 9 ).
Acest fapt este un lucru sigur pentru că este descoperit oamenilor de “Duhul lui Dumnezeu care
pe toate le cercetează chiar şi adâncurile lui Dumnezeu( II , 10 ).
”Cercetează, spune Severian, nu ca unul care ignoră ceva ci ca unul pe care toate le
ştie”.Faptul de a cerceta nu implica neştiinţa. “Iată că acest cuvânt ( a cerceta ) a fost folosit şi în
legătură cu Tatăl “, spune Sf. Ioan Damaschin, “pentru că se spune că Tatăl ne cercetează inimile”.
“Omul firesc“, spune Apostolul Pavel, “nu primeşte pe cele ale Duhului lui Dumnezeu căci pentru
el sunt nebunie…dar omul duhovnicesc pe toate le judecă şi le înţelege”. ( II, 14-15 ).
Cine este omul firesc? Omul firesc este cel însufleţit, împins de sufletul vieţii pe care omul îl are
în comun cu toate vietăţile. Este, spune Sf. Chiril al Alexandriei, “cel ce trăieşte după ( legile ) trupului
şi nu are cugetul luminat de Duhul ; cel ce are doar înţelepciune omenească”.”Cel ce se mulţumeşte cu
cugetele proprii (firii sale)” adaugă Teofilact.
Oamenii fireşti, nefăcându-se părtaşi la sfinţenie nu primesc pe cele ale Duhului. Mintea lor,
datorită pervertirii produsă de păcat, este neputincioasă să primească iluminarea Duhului, după cum şi
ochiul vătămat se află în imposibilitatea de a primi lumina soarelui. Astfel de oameni consideră
adevărurile lui Dumnezeu ca nevrednice de atenţie şi le dispreţuiesc. Nu pentru că n-ar fi fost şi ei
înzestraţi cu capacitatea fizică de a distinge adevărul de minciună ci pentru că înclinaţiile rele pe care le-
au cultivat duhurile rele…i-au lipsit de orice interes de a-ţi însuşi cugetul Domnului.
Spre deosebire de oamenii fireşti , oamenii duhovniceşti sunt cei în care lucrează harul divin.”Şi
dacă omul firesc “ conchide Sf. Ioan Gură de Aur, “nu poate să înţeleagă sfinţenia, omul sfânt poate
să înţeleagă adâncurile răutăţii“. Pentru că, parafrazându-l, spune Godat: “De la catul (etajul) superior,
poate cineva să-şi afunde privirea în catul inferior dar nu şi invers”.
Apostolul este indignat de faptul că, in ciuda efortului său, cu toată stăruinţa lui de a schimba modul
de gândire al corintenilor, de a-i face maturi în gândire, de a schimba laptele cu bucatele tari, aceştia au
rămas tot trupeşti şi copii în gândire. “Sunteţi tot trupeşti câtă vreme este între voi invidie şi ceartă şi
dezbinări”.( III, 1-3 ).
Dezbinările erau în legătură cu Apostolii. Dar ce sunt Apostolii? “Slujitori prin care aţi crezut voi ,
după cum i-a dat Domnul fiecăruia”. ( III, 5 ). “Altul este, deci, stăpânul”, continuă Teofilact, “noi
suntem doar robii lui şi slujitorii mântuirii voastre“. “Aţi crezut prin ei dar nu în ei ” (Bengel ).
“Eu am sădit”, întrucât spune Sf. Ioan Gură de Aur “ v-am vestit primul, cuvântul (Evangheliei)”. “
Apolo a udat ”cultivând bunele moravuri şi adâncind sensul Sfintei Evanghelii însă “ Dumnezeu a făcut
să crească”( III, 6). Prin puterea lui „s-a făcut totul”spune Sf. Ioan Damaschin . ”Nici cel ce sădeşte ,
nici cel ce udă nu este ceva ci numai Dumnezeu care face să crească” (III, 7). “ Necolaborând Dumnezeu
“, spune Teofilact, “zadarnic este efortul nostru”. În calitate de colaboratori, Apostolii sunt, apoi,
prezentaţi ca “împreună lucrători cu Dumnezeu” (III, 9) la zidirea trupului tainic al Bisericii. Ca unul
care a predicat la început Cuvântul, Apostolul se compară cu cel care pune temelia: Apolo, care a
aprofundat, este asemănat cu un împreună ziditor.
40
 “Temelia este Hristos ” (III , 11). “Hristos este piatra cea din capul unghiului (spune Trembelas),
cea socotită ca nefolositoare de cei ce zideau în Israel, pe care suntem chemaţi să zidim. Iar când zicem
că Iisus Hristos este piatra de temelie, înţelegem toată învăţătura dogmatică a Evangheliei adică
învăţătura despre divinitatea lui Hristos, despre firea lui umană, despre caracterul reprezentativ al
morţii sale, despre lacrimile şi sângele Său, despre moartea şi învierea Lui, despre înălţarea Lui
triumfală”.
Nu este exclus ca prin aceste cuvinte apostolul să facă aluzie la afirmatiile grupării lui Petru care
considerau că Petru este temelia Bisericii.Pentru a îndepărta orice interpretare, el spune direct că temelia
Bisericii este Hristos. Nimeni nu poate pune altă temelie.Această temelie a pus-o el în Corint.
Iar dacă zideşte cineva pe această temelie ,aur, argint, pietre scumpe, lemn, fîn şi trestie ,lucrul
fiecăruia va fi cunoscut.îl va vădi ziua Domnului. Pentru că în foc se descoperă şi focul însuşi va lămuri
ce fel este lucrul fiecăruia (III ,12-13)
Dacă cei ce zidesc, zice Origen sunt ortodocsi drept credinciosi, prin dreapta învăţătură si prin
faptele lor bune, zidesc pe temelie aur, argint si pietre pretioase…Dacă cei care predică pe Hristos se
fac vinovaţi faţă de adevar, atunci ei zidesc pe temelie, lemne,fîn si trestie. Acum vedem doar exteriorul
lucrarii, cele făptuite, îinsă nu cunoastem motivele si cît de corectă este învăţătura fiecăruia. Acest fapt se
va vădi abia la judecata obsteasca, atunci cînd Dumnezeu, cunoscătorul inimilor, va da fiecăruia după
faptele sale.
Dacă lucrul cuiva…va rămane acela va lua plată, dacă lucrul cuiva va arde acela va fi păgubit, el
însă, se va mîntui, dar ca prin foc.(III,14-15)
Cel care a făcut lucrul bun al Evanghelistului va dobîndi mîntuirea. Însă dacă lucrul cuiva se va
dovedi zadarnic, în învăţătura si împlinirea poruncilor, respectivul va fi păgubit de marea răsplată. Nu
este exclus ca şi acela să se mîntuiască, este adevărat că foarte greu, în măsura în care din neştiinţa, dar
nu din rea voinţă, nu s-a aflat în adevăr.
Teologii romano-catolici încearca să scoată din I Corinteni cap. III, 12-15 o marturie biblică
pentru credinţa lor în Purgatoriu. Textul, însă, nu îngăduie astfel de deductie dogmatică. El se referă la
severitatea judecăţii viitoare, care se aseamănă cu un foc. Deducem, apoi din afirmatiile apostolului că
focul care va incerca faptele va fi prezent la judecata obştească si nu va precede această judecată. Atunci,
lucrul fiecăruia nu va fi curaţit ci numai încercat. În sfîrşit, este de neconceput ca într-un foc material să
fie încercat sufletul imaterial.
Nu știţi oare ca voi sunteti templu al lui Dumnezeu si ca Duhul lui Dumnezeu locuieste in voi? De
va strica cineva templul lui Dumnezeu,îl va strica şi Dumnezeu pe el (III, 16-17).
De la cei care zidesc fără înţelepciune zidirea lui Dumnezeu, Apostolul trece la cei care o strică.
“Orice creştin este templu al lui Dumnezeu”, zice Trembelas. Dumnezeu îşi manifestă prezenţa Sa
în lăcaşurile neînsufleţite afierosite Lui şi cultului Său , însă adevăratul locaş al lui Dumnezeu este numai
partea lăuntrică a fiinţelor spirituale.
De aceea, firea omenească a Domnului este numită în Evanghelia Sf.Ioan (2, 21) templu pentru că în
Hristos “locuieşte toată plinătatea dumnezeirii trupeşti”. (Colos. 2, 9). Dar, întrucât şi noi am fost
încorporaţi în Hristos, am devenit nu numai templu ci după cum acela s-a făcut jertfitor şi jertfă, la fel şi
noi în jertfelnicul cel duhovnicesc al inimii suntem chemaţi să ne oferim pe noi înşine jertfă Tatălui
ceresc.
La baza dezbinărilor din Corint stăteau mai puţin motive de ordin ideologic şi mai mult motive de
ordin personal, stătea îndeosebi păcatul mândriei.Fiecare se considera superior celuilalt. De aceea Sf. Ap.
Pavel le atrage atenţia corintenilor asupra câtorva adevăruri menite să-i smerească.
Biserica este o creaţie divină, la formarea căreia misionarii nu au un merit deosebit. Ei sunt doar
nişte “iconomi ai tainelor lui Dumnezeu” (4, 1), nişte instrumente, nişte slujitori ai planurilor lui
Dumnezeu. În plus, ei n-au nimic de la ei înşişi şi prin urmare, nimic care să le aparţină iar toate darurile
şi lucrarea lor vine de la Dumnezeu „Cine te deosebeşte pe tine şi ce ai tu pe care să nu-l fi primit. Iar
41
dacă l-ai primit de ce te făleşti ca şi cum nu l-ai fi primit ?” (4, 7). Nimeni, în afară de ei înşişi, nu
recunoaşte unor asemenea creştini vreo superioritate oarecare; nici unul din darurile revendicate de
asemenea creştini nu vin de la ei înşişi ci de la Dumnezeu, prin slujitorii Mântuitorului Hristos şi prin
iconomii tainelor sale; nici un creştin nu are dreptul să se laude pe sine pentru darurile primite de la
Dumnezeu, prin mijlocirea Apostolilor şi misionarilor, şi nici să ascundă faptul că le-a primit.
Ştiind că este acuzat că nu şi-a îndeplinit datoria, Apostolul ţine să precizeze că lucrarea fiecăruia
o apreciază după cuviinţă numai Mântuitorul Hristos care cunoaşte cele ascunse ale fiecăruia. Nu oamenii
îl judecă în această privinţă şi nici el nu îndrăzneşte să se judece (să-şi aprecieze munca), ştiind cât de
subiectivă este aprecierea omenească (4, 3-5). Apoi el face o paralelă între asemenea creştini şi satisfăcuţi
de ei înşişi , siguri de mântuire şi admiraţi de semenii lor, şi între adevăraţii Apostoli care, în comparaţie
cu cei dintâi, îndură pentru Hristos nu numai foame, sete, goliciune, bătăi, pribegie, osteneli, ocări, huliri,
prigoane şi primejdii de moarte ci şi dispreţul lumii, în toate arătând răbdare, blândeţe şi prisos de
bunătate întru smerenie desăvârşită. Câtă tărie sufletească şi câtă suferinţă pentru Hristos exprimă Sf.
Apostol Pavel când spune: “Am ajuns ca gunoiul lumii, lepădătura tuturor, până acum” (4, 10-13). Şi
totodată, câtă amărăciune îi apasă sufletul când se vede silit să descrie ironic contrastul între adevăraţii
apostoli şi falşii slujitori ai lui Hristos. Unii, renunţând la înţelepciunea lumii pentru crucea lui Hristos, de
bună voie, sunt dispreţuiţi ca nişte neînţelepţi; alţii, lăudându-se cu presupusa lor superioritate, sunt
socotiţi slabi; alţii, evitând orice sacrificiu de sine, sunt consideraţi tari. Unii, necăutând slavă de la
oameni, sunt socotiţi de necinste; alţii, căutând laudele semenilor lor, sunt crezuţi tari (4, 10).
Combaterea dezbinărilor şi a certurilor pentru întîietatea în Biserică se încheie cu un apel la
smerenie, la ascultare fiască şi la pace.(4, 14-21). Apostolul face apel la dreapta judecată şi la inima
Corintenilor, arătându-le dragostea lui de părinte şi dându-se pe sine pildă vie de urmat întru toate: “Nu
ca să vă ruşinez vă scriu acesteaci ca să vă povăţuiesc ca pe nişte fii ai mei iubiţi (4, 14). Apoi,
subliniind dreptul său la ascultarea Corintenilor, adaugă: “Căci de aţi avea zece mii de pedagogi, nu aveţi
totuşi mulţi părinţi: pentru că eu v-am născut prin Evanghelie în Hristos Iisus. Vă îndemn deci să-mi fiţi
mie următori”.(4, 15-16). Pentru Corinteni, Apostolul nu este un pedagog sau un dascăl ci este părinte; el
are deci drept la ascultare fiască iar autoritatea sa faţă de ei depăşeşte pe a oricărui alt misionar venit la
Corint. Grija sa pentru binele Corintenilor izvorăşte astfel în chip firesc din inima sa de părinte. În
această calitate, el se dă pe sine pildă de urmat întru toate şi trimite la Corint pe ucenicul său Timotei cu
însărcinarea de a le aduce aminte de toate căile sale cele în Hristos şi de învăţătura predicată de el în toate
Bisericile pe care le-a întemeiat.(4, 16-17).
În continuare, răspunde la o altă acuzaţie pusă pe seama sa, lansată probabil de adepţii partidei
“lui Hristos”, după care el n-ar mai avea curajul să vină la Corint fiindcă, ştiindu-se slab, s-ar fi temut de
opoziţia lor (cf.II, Cor.10, 1). Ca un avertisment împotriva unor astfel de semeţi , el anunţă pe cititori că “
de va voi Domnul „ îi va vizita în curând (4, 18-19). Cei ce s-au semeţit interpretând greşit întârzierea
vizitei sale vor face deci cunoştinţă cu toată puterea autorităţii sale apostolice. Cu acest prilej, Sf. Pavel
va cunoaşte nu cuvântul ci pretinsa lor putere, “căci împărăţia lui Dumnezeu nu stă în cuvânt ci în
putere” (4, 20) iar el, ca Apostol direct al lui Hristos, posedă din plin această putere (cf. II, Cor, 10, 1 şi
urm; 12, 9-10; 13,10). Vizita sa la Corint avea să arate aşadar, Corintenilor, fie semnul puterii sale
apostolice, “toiagul”certării şi al pedepsei, fie dovada inimii lui de părinte: “dragostea şi duhul
blândeţei” (4, 21). Corintenii au deci de ales între aceste două alternative căci numai de ei depinde
atitudinea Apostolului. Iar ei au ales în majoritate dragostea şi blândeţea Apostolului renunţând la orice
ceartă şi dezbinare şi restabilind pacea, liniştea şi unitatea Bisericii din Corint. Nesupuşi au rămas doar
căpeteniile partidei “lui Hristos” , pe care Sf. Pavel este nevoit să-i combată printr-o nouă epistolă ( II
Cor.) în anul următor.
Corintenii credincioşi catehezei apostolice şi supuşi sfaturilor Sf. Pavel au scos aşadar din
cuvintele sale, următoarele învăţături:
a) să deteste orice rivalitate şi orice dezbinare între creştini;
42
 b) să fugă de orice mândrie deşartă şi de orice pretenţie de întâietate;
c) să-şi împodobească sufletul cu smerenia, cu pacea şi cu dragostea frăţească;
d) să păstreze neştirbită legătura cu Hristos şi cu Biserica cea sfântă, ferindu-se de păcat şi
arătându-se vrednici de harul divin primit prin Botez, faţă de care nici talentele, nici cunoştinţele şi nici
strădaniile noastre n-au valoare pentru mântuire.
e) să facă din slujirea dezinteresată a Evangheliei lui Hristos, ţinta supremă a tuturor gândurilor,
vorbelor şi faptelor lor iar această slujire să se arate în zidirea şi întărirea necontenită a Bisericii.
8.3) Combaterea incestuosului (cap.5). Al doilea motiv este de natură morală. Creştinii din
Corint fuseseră contaminaţi înainte de convertire de fermentul desfrâului şi, chiar după botez, căzuseră în
păcatele şi viciile de altădată (I Cor. 5,1 şi urm; 5, 9 şi urm;10,8 şi urm; II Cor. 5,20; 6, 14, etc). Pentru
îndepărtarea acestor păcate, Sf. Ap. Pavel mai scrisese Corintenilor o epistolă (I, Cor.5, 9) dar această
epistolă , pe care Biserica n-o posedă, nu şi-a atins scopul. Ceva şi mai grav, nu se luase nici o măsură
împotriva unui creştin care trăia în concubinaj cu mama sa vitregă deşi incestul era socotit o faptă de
ocară chiar şi de păgâni. Pentru că, zice Apostolul, “ se aude că la voi e desfrânare , şi o astfel de
desfrânare cum nici între neamuri nu se pomeneşte , ca unul să trăiască cu femeia tatălui său. Iar voi v-
aţi semeţit în loc mai degrabă să vă fi întristat ca să fie scos din mijlocul vostru cel ce a săvârşit o astfel
de faptă” (V, 1-2). “ În loc să arate tristeţe ca în cazul unei molime”, spune Hrisostom, “ei se
mândreau”.
Apostolul Pavel condamnă pe incestuos: îl condamnă dar nu singur ci împreună cu întrega
Biserică. “Adunându-vă voi”, zice, “în numele Domnului nostru Iisus Hristos, împreună cu duhul meu,
l-am dat satanei” (V , 3-4). “Era destul să-l pedepsească numai Apostolul “, spune Severian, “însă îi
face părtaşi pe Corinteni ca să-i facă să întrerupă comuniunea cu cel nelegiuit”. “L-am dat satanei”,
spune Apostolul, “spre nimicirea trupului, ca duhul să se mântuiască în ziua Domnului (V, 5). Pedeapsa
are rol pedagogic iar nu distructiv. Cel păcătos este excomunicat pentru un timp pentru a-şi da seama de
gravitatea greşelii şi a se pocăi.
La pocăinţă aveau să-l îndemne mai ales pedepsele corporale pe care le aducea, de obicei,
anatematizarea cuiva în sinagoga iudaică. Sf.Ioan Gură de Aur precizează că “l-a dat satanei ca să-l
biciuiască cu boli şi cu răni Anania şi Safira au fost pedepsiţi chiar cu moartea (F. Ap. 5).
Cuvântul trup, în cazul de faţă, are sensul de omul cel din afară ( cf. II Cor.4, 41;Filip 1, 22; Gal.
6,20 ). Prin urmare, biciuit fiind omul din afară, trupul, şi provocat fiind la suferinţă, avea să-şi asigure
mântuirea.
“Semeţia voastră nu este bună. Oare nu ştiţi că puţin aluat dospeşte toată frământătura? Curăţaţi
aluatul cel vechi ca să fiţi frământătura cea nouă, precum şi sunteţi fără aluat căci Paştele nostru
Hristos s-a jertfit pentru noi”(V, 6-7).
Apostolul aseamănă păcatul cu un aluat; după cum aluatul influenţează toată frământătura, tot aşa
şi exemplul cel rău al păcatului. Aici Apostolul face o digresiune. Iudeii mâncau azimă cu ocazia Paştilor.
Pentru creştini, întreaga lor viaţă trebuie să fie necontenit paşte duhovnicesc, serbat “nu cu aluatul
vicleniei şi al răutăţii ci cu azima sincerităţii şi adevărului “ (V, 8). Spune în acest sens Fotie: “După
cum în vremea legii (mozaice) iudeii jertfeau mielul cel trecător şi necuvântător şi mâncau 7 zile azimă
(fără aluat)…tot aşa şi voi, jertfind mielul cel duhovnicesc, se cuvine să fiţi pururea fără aluatul
(păcatului) “.
Sfătuindu-i (prin scrisoarea care s-a pierdut) să nu aibă nici o legătură cu cei păcătoşi (V, 9),
Apostolul ţine să precizeze acum că prin păcătoşi înţelege pe creştinii care păcătuiesc iar nu pe cei din
afara Bisericii (V, 10-13). “ Nu înseamnă că vor rămâne nepedepsiţi “, precizează Hrisostom; “un alt for
de judecată, mai îngrijorător, stă împotriva lor.”
4. Combaterea obiceiului unor creştini de a se judeca înaintea tribunalelor păgâneşti (6, 1-
11). În loc să apeleze la arbitrajul forurilor bisericeşti, în caz de neînţelegeri, unii creştini recurgeau la
judecata tribunalelor păgâne. O astfel de comportare, precizează Apostolul, denotă două lucruri:
43
 a) în primul rând desconsiderarea demnităţii de creştin ,“oare”, spune Apostolul, “nu
ştiţi că sfinţii vor judeca lumea?…Nu ştiţi că vor judeca şi pe îngeri?”(VI, 1-3). Această afirmaţie nu este
o noutate în Noul Testament. Sfinţii împărăţind împreună cu Mântuitorul Hristos şi stând împreună cu El
pe scaunul de judecată (Apoc. 3, 21) vor judeca cu El, ca judecători , lumea; participând la demnitatea
lui împărătească, vor participa şi la puterea lui de a judeca ( vezi şi Mat.19, 26 ; Dan.7, 22).
b) în al doilea rând denotă lipsa unei profunde convertiri. Pentru că un adevărat creştin nu
se preocupă de cele trecătoare ci, spune Apostolul, “suferă mai degrabă paguba decât să vină la
judecată” (VI, 7) şi îmbrăţişează cu iubire pe toţi oamenii , inclusiv pe vrăjmaşi. Acest lucru este cu atât
mai rău când înşişi creştinii nedreptăţesc. Or nedreptatea, alături de desfrânare şi idolatrie, aduce
inevitabil pierderea împărăţiei lui Dumnezeu. “Nu ştiţi, oare ,că nedrepţii nu vor moşteni împărăţia lui
Dumnezeu? Nu vă amăgiţi: nici desfrânaţii, nici închinătorii la idoli, nici adulterii , nici malahienii, nici
sodomiţii, nici furii, nici lacomii, nici beţivii, nici batjocoritorii, nici răpitorii nu vor moşteni împărăţia
lui Dumnezeu” (4, 9-10). Sf. Ioan Gură de Aur subliniază toate aspectele acestui păcat, spunând: greşeşti
“ în primul rând că nedreptăţeşti; în al doilea rând pentru că vii la judecata celor necredincioşi; în
rândul al treilea, pentru că aduci aici pe fratele tău”.

5. Combaterea, în general, a desfrâului (6,11-20)

Problema desfrâului, dezbătută în cap.5, este reluată şi în această pericopă pentru a arăta
implicaţiile ei nefaste în procesul desăvârşirii. Apostolul porneşte de la o lozincă des folosită de corinteni
care interpretau greşit spusele sale referitoare la emanciparea creştinilor de sub tutela Legii mozaice.
“Toate îmi sunt îngăduite “(4, 12), spuneau ei, probabil şi sub influenţa stoicilor şi a cinicilor, care
vedeau în libertatea de acţiune specificul “filozofului”.
Într-adevăr, spune Apostolul, creştinul are libertate deplină pentru a săvârşi un lucru sau altul însă
trebuie să ia aminte la două aspecte: a) fapta lui să nu fie potrivnică intereselor sale pentru că, deşi toate
îmi sunt îngăduite” nu toate îmi sunt de folos”(4, 12); b) să nu devină robul instinctelor sale pentru că
toate fiindu-mi îngăduite”de nimic nu mă voi lăsa biruit”(4,12).
Această lozincă o aplicau corintenii la bucate şi la desfrâu. O astfel de legătură,însă , era forţată.
Pentru că dacă “bucatele sunt pentru pântece şi pântecele pentru bucate iar Dumnezeu va nimici şi pe
unul şi pe celălalt, trupul nu este însă pentru desfrânare ci pentru Domnul iar Domnul este pentru trup”
(6,13).
Bucatele, ca şi pântecele, sunt lucruri indiferente , iar funcţiunea lor este limitată la această viaţă.
Trupul însă nu este un lucru indiferent ci reprezintă pe om şi face parte din om. Apostolul
combate desfrâul pentru următoarele motive:
a) trupurile creştinilor sunt “mădulare ale lui Hristos”şi “temple ale Duhului Sfânt”( 6,19).
“Mădulare ale lui Hristos” în virtutea unirii tainice cu El prin taina Sf. Botez. “Temple ale Duhului
Sfânt” în virtutea faptului că Duhul Sfânt străbate şi face să vieze Biserica. Or, este de neconceput a
întina cineva mădularele lui Hristos prin unirea cu desfrânatele.“Înfricoşător este cuvântul acesta “ zice
Zigaben. ”De aceea Apostolul a adăugat numaidecât: “ Să nu fie!”
b) în rândul al doilea, “ orice păcat pe care îl săvârşeşte omul este în afară de trup, pe
când cel care desfrânează, păcătuieşte în însuşi trupul său” (6,18). Păcătuieşte faţă de trupul său “pentru
că îl întinează” spune Teodor de Mopsuestia. Pentru că greşeşte faţă de “laboratorul firii, din care orice
trup a odrăslit” Severian ).
c)în rândul al treilea pentru că creştinii,foşti robi ai păcatului şi ai lui satan, au fost
„răscumpăraţi cu preţ mare” (6, 20) , cu preţul jertfei Fiului lui Dumnezeu. Şi dacă , atunci când erau
robii lui Satan împlineau poruncile lui, acum sunt datori să împlinească poruncile lui Hristos.

44
 1) Raportul dintre căsătorie şi feciorie (7, 1-40)
Se pare că unii corinteni mai zeloşi , reacţionând faţă de corupţia generală, puneau la îndoială
curăţia vieţii conjugale însăşi şi propuneau, indirect, evitarea oricărei relaţii cu femeile. Apostolul nu-i
contrazice însă nici nu generalizează concluzia lor, având în vedere rosturile înalte pentru care a fost
instituită căsătoria: ajutorul reciproc spre mîntuire, naşterea de fii şi ferirea de desfrâu. „Bine este
omului”, zice Apostolul, “să nu se atingă de femeie însă din cauza desfrâului , fiecare (bărbat) să-şi aibă
femeia lui şi fiecare femeie să-şi aibă bărbatul ei”(7, 1-2). Parafrazându-l, Sf.Ioan Gură de Aur spune:
“Lucru minunat este cumpătarea însă în mijlocul atâtor ispite (Apostolul ) permite bărbatului să aibă
soţie şi , pentru a veni în întâmpinarea slăbiciunii firii noastre”. Întrucât întrebarea corintenilor i se
adresa direct, Apostolul le spune că îi vrea pe toţi asemenea lui. (Eu voiesc ca toţi oamenii să fie cum
sunt eu însămi), îndeosebi pe cei necăsătoriţi şi pe văduvi, însă cine nu poate să ducă o astfel de viaţă , să
se căsătorească (7, 8-9).
“Pentru că fiecare îşi are darul său; unul într-un fel, altul altfel”(7, 7). Este acelaşi sfat, sfatul
evanghelic al fecioriei, pe care-l dădea Mântuitorul Apostolilor care-l întrebaseră dacă este bine să fie
omul singur. ” Nu toţi pricep acest cuvânt”, zicea Mântuitorul, “ci numai aceia cărora le este dat” (Mat.
19, 11). Nu toţi au darul acesta ci numai cei cu o anume constituţie fizică. Icumeniu se întreabă dacă
totuşi cineva , fără această harismă, poate îmbrăţişa viaţa de celibat. El răspunde afirmativ adăugând însă
că in această situaţie este nevoie de multă trudă.
Majoritatea celor care formulau astfel de întrebări erau oameni căsătoriţi. De aceea, referindu-se
la aceştia , îndeosebi la aceia care , sub pretextul vieţuirii unei vieţi alese, doreau să se despartă de soţiile
lor, Apostolul le reaminteşte cuvântul Domnului, după care este interzis soţilor să se despartă de soţiile
lor, pentru orice motiv afară de desfrâu. “Celor căsătoriţi le poruncesc, nu eu, ci Domnul: femeia să nu
se despartă de bărbat; iar dacă s-a despărţit, să rămână nemăritată sau să se împace cu bărbatul său;
tot aşa, bărbatul să nu-şi lase femeia” (7, 10-11; cf. Mat. 5,32; 19,9).
Apostolul Pavel nu a fost ucenic al Mântuitorului iar dintre cele patru Evanghelii nu toate erau
încă scrise dar cunoştea această învăţătură din Tradiţie.
Despărţirea soţilor este interzisă chiar în cazul când unul dintre ei era păgân. „Dacă un frate are
femeia necredincioasă şi ea voieşte să vieţuiască cu el, să nu o lase. Şi o femeie, dacă are un bărbat
necredincios şi el binevoieşte să locuiască cu ea să nu-şi lase bărbatul căci bărbatul necredincios se
sfinţeşte prin femeia credincioasă iar femeia necredincioasă se sfinţeşte prin bărbatul credincios”(7,12).
“Sfinţirea” soţului în acest caz echivalează cu curăţirea lui spirituală, cu pregătirea lui pentru
acceptarea credinţei, chiar cu începutul credinţei. În felul acesta soţul devine un misionar care îşi
mântuieşte soţia lui (7, 16). Icumenius spune că “prin curăţia părţii credincioase este învinsă necurăţia
celei necredincioase; cel necredincios nu devine sfânt însă (necurăţia lui ) se biruieşte de curăţia celui
credincios”.
Dacă, însă, soţul necredincios doreşte să se despartă tocmai din pentru motiv de credinţă, el este
liber să o facă (7, 15). Mântuirea trebuie pusă deasupra legăturilor trupeşti sau familiale trecătoare.
Înainte de a vorbi despre feciorie, Apostolul face o paranteză şi răspunde unei alte nedumeriri:
mulţi creştini regretau că nu se pot desprinde de condiţiile actuale ale vieţii şi de obligaţiunile lor
familiale şi sociale, pentru a se dedica exclusiv slujirii lui Hristos.
Creştinii recrutaţi dintre iudei se ruşinau de pecetea tăierii împrejur şi încercau s-o şteargă de pe
trupul lor, în timp ce creştinii recrutaţi dintre păgâni regretau că nu făcuseră parte , înainte de convertire,
dintre membrii sinagogii iudaice. Cei căsătoriţi râvneau după libertatea celor necăsătoriţi pentru a se
dărui în voie slujirii lui Dumnezeu, iar sclavii se ruşinau de starea lor. Sf. Ap. Pavel îi îndeamnă pe
cititorii epistolei să se resemneze şi să rămână în starea socială în care se află şi să se mulţumească ,
pentru moment, cu libertatea morală şi cu egalitatea spirituală pe care le-au dobândit prin taina Sfântului
Botez şi să renunţe la orice acţiune izvorâtă din preocupări străine de caracterul strict religios al chemării
creştine. „A fost cineva chemat fiind tăiat împrejur? Să nu se ascundă. A fost cineva chemat în netăiere
45
împrejur? Să nu se taie împrejur. A fost cineva chemat rob? Fii fără grijă. Iar dacă poţi să fii liber,
foloseşte-te!…Fiecare, fraţilor, în starea în care a fost chemat, în aceasta să rămână înaintea lui
Dumnezeu”(7,18-24).
Revenind deci la tema dezvoltată, Apostolul vorbeşte despre feciorie şi totodată despre raportul
dintre căsătorie şi feciorie. “Despre feciorie”, zice, “n-am poruncă de la Domnul, vă dau însă sfatul
meu…” (7,25). “ Domnul “, parafrazează Teofilact, “n-a legiferat, nici n-a poruncit ceva despre feciorie,
ci a spus că cine poate să înţeleagă, să înţeleagă. Prin urmare, nici eu nu poruncesc. Pentru că mare şi
primejdios este acest lucru. “Fecioara”, zice Apostolul , “de se mărită, nu greşeşte. Numai că unele
dintre acestea vor avea de suferit în trupul lor “( 7,28). Aceste cuvinte fac aluzie, spune Icumenius, la
grijile şi durerile pe care le presupune viaţa conjugală. “Cel ce-şi mărită fata, bine face dar cel ce n-o
mărită, şi mai bine face” (7, 38). “Căsătoria”, spune Teofilact, “este un lucru bun, fecioria este şi mai
bună”. Această deosebire o explică Apostolul când zice: “Pentru că femeia nemăritată şi fecioara poartă
grijă de cele ale Domnului, ca să fie sfântă şi cu trupul şi cu sufletul; pe când cea măritată poartă grijă
de cele ale lumii, cum să placă bărbatului” (7,33-34).
Toţi oamenii au aceeaşi chemare: să atingă desăvârşirea morală, sfinţenia şi mântuirea. La acest
ideal ajung mai repede cei care nu sunt împiedicaţi de preocupările acestei vieţi. Realizarea sfinţeniei nu
se obţine însă doar prin abţinerea de la anumite fapte ci este necesar ca aceasta să fie însoţită de starea
sufletească adecvată. „Nu este de-ajuns “, spune Teofilact, “să fie cineva sfînt doar cu trupul ci şi cu
sufletul. Aceasta este adevărata feciorie: curăţenia sufletului. Pentru că mulţi sunt curaţi la trup dar cu
sufletul întinat”.

2) Lămuriri referitoare la idolotite ( 8-10 )

Cuvântul idolotită este grecesc şi provine de la substantivul ειδωλον (idol) şi verbul θυω (a jertfi).
Idolotitele erau acele alimente jertfite idolilor care, nefiind totdeauna consumate în întregime de foc, erau
aduse pentru a fi consumate la mesele comune date în cinstea idolului respectiv. Consumarea unor astfel
de idolotite era considerată participare la cultul idolesc si un mod de comuniune mistică cu idolul.
Astfel de jertfe, însoţite de mese comune, se aduceau cu ocazia marilor sărbători ale statului şi
împăratului dar şi cu ocazia sărbătorilor particulare din viaţa fiecărui om, cum sunt naşterea, căsătoria,
etc. Creştinii erau invitaţi la ele de prietenii sau rudele lor care nu îmbrăţişaseră încă creştinismul şi erau
puşi în situaţia de a consuma astfel de alimente. Când astfel de alimente erau aduse jertfă cu ocazia
marilor sărbători, în mari cantităţi şi nu erau consumate de foc şi de meseni, ele erau puse în vânzare pe
piaţă. Pentru a angaja, indirect, pe toţi cumpărătorii la un act de idolatrie colectivă, preoţii păgâni vizitau
măcelăriile şi depozitele de alimente şi săvârşeau asupra alimentelor anumite slujbe, dedicându-le astfel
zeilor.
În această situaţie, se punea, deci, întrebarea dacă creştinii pot participa la mesele la care se
consumau idolotite şi dacă pot să cumpere alimente asupra cărora se săvârşiseră acele slujbe păgâneşti.
Unii creştini , mai puţin iniţiaţi în doctrina creştină, de teama de a nu se întina, evitau cumpărarea unor
astfel de alimente şi se abţineau întru totul de la astfel de participări, pe când alţii, ştiind că idolii n-au
existenţă reală, cumpărau alimente, ba chiar participau fără reţinere chiar la ospeţele sacre ale
compatrioţilor lor păgâni, scandalizând întreaga Biserică prin conduita lor liberală.
Pentru rezolvarea acestei probleme, Apostolul stabileşte două principii:
a) idolotitele nu produc nici o pângărire reală pentru motivul că zeii păgâni sunt inexistenţi.
“Idolul nu este nimic în lume…”(8, 4).
b) orice faptă permisă poate deveni nepermisă dacă scandalizează pe alţii prin săvârşirea sau
prin consecinţele ei. “Dacă ajunge poticnire pentru cei slabi…şi va pieri prin cunoştinţa ta cel slab…”
(8, 10-11). De aici rezultă datoria fiecărui creştin de a renunţa la orice drepturi în folosul colectivităţii
din care face parte. De aici gândul: “ dacă o mâncare sminteşte pe fratele meu nu voi mânca în veac
carne ca să nu aduc sminteală fratelui meu” (8, 13).
46
 În atitudinea lor faţă de idolatrie, corintenii sunt îndemnaţi să urmeze în primul rând exemplul
Apostolului care, făcând o paranteză în care vorbeşte despre drepturile misionarului creştin, se dă
exemplu pe sine de urmat întru toate.
Apostolul predicase Cuvântul Evangheliei fără să aştepte ajutor material din partea nimănui. În
timpul liber confecţiona corturi pentru a-şi procura cele necesare traiului. Această atitudine a fost greşit
interpretată de duşmanii săi care spuneau că Apostolul nu pretinde bunuri materiale şi se poartă smerit
pentru că nu se simte egal cu ceilalţi Apostoli. De aceea Apostolul se întreabă: “Oare nu sunt eu liber?
Nu sunt eu Apostol ? …Voi sunteţi pecetea apostoliei mele întru Domnul …N-avem oare dreptul să
purtăm cu noi o femeie soră ca şi ceilalţi Apostoli, ca fraţii Domnului, ca şi Chefa ? Cine slujeşte
vreodată în oaste cu solda lui ? Cine sădeşte vie şi nu mănâncă din roada ei ? Sau cine paşte o turmă şi
nu mănâncă din laptele turmei ?”( 9, 10). „A asemănat predica cu slujirea în armată “, zice Zigaben,
“pentru că presupune multe pericole …A asemănat-o cu o vie pentru că necesită multă grijă şi osteneli ”.
Dar acest fapt nu este doar firesc ci are temei în Sf. Scriptură , este voit de Dumnezeu. “Căci în
Legea lui Moise este scris: să nu legi gura boului care treieră…”( 9,9).
Deci, dacă principiul Legii Vechi, cine munceşte are dreptul la o dreaptă răsplată, atunci cum nu
este firesc ca acela care seamănă să secere pe cele pământeşti. "Agricultori suntem şi noi“, spune Sf. Ioan
Gură de Aur, “dar acolo (în lucrarea pământului) trupească este sămânţa, pe când aici nu este aşa ci
duhovnicească este sămânţa dar răsplata este trupească”.
Şi nu numai în Vechiul Testament ci şi în Noul Testament, “Domnul Însuşi a poruncit ca aceia
care propovăduiesc Evanghelia ,din Evanghelie să trăiască” (9,14). Sf. Ioan Gură de Aur precizează:
Domnul a zis: “ Să trăiască (din Evanghelie) dar să n-o neguţătorească, nici să acumuleze bunuri “.
“ Dar eu nu m-am folosit de dreptul acesta” ci pe toate le răbdăm ca să nu punem piedică
Evangheliei lui Hristos…Tuturor toate m-am făcut ca în orice chip să mântuiesc pe unii. Astfel, cu iudeii
am fost ca un iudeu ca să dobândesc pe iudei” (V, 15-22).
Deşi considera prescripţiile legii drept un jug care a fost îndepărtat de Mântuitorul Iisus, totuşi în
multe cazuri s-a conformat ei cu scopul de a uşura pătrunderea Evangheliei printre iudei. “ S-a făcut
iudeilor ca un iudeu“, precizează Isidor Pelusiotul, ”când a implinit votul nazireatului în templu şi când a
tăiat împrejur pe Timotei”.
“Cu cei ce n-au Legea, m-am făcut ca unul fără Lege “ (9,21).”S-a făcut asemenea acestora” ,
spune acelaşi Isidor Pelusiotul când, „vorbind atenienilor, n-au adus temeiuri din profeţi , nici din Lege,
ci a luat ca pretext altarul, învăţându-i pe aceştia cu însăşi dogmele lor.”
În atitudinea lor de abţinere de la anumite bucate , corintenii sunt îndemnaţi în rândul al doilea să
ia aminte la viaţa luptătorilor din arene. De dragul premiului, aceşti a se supun la tot felul de osteneli şi
privaţiuni (9,24-26).
În sfârşit, al treilea exemplu este luat din istoria poporului Israel. Acest popor s-a bucurat de
multe binefaceri din partea lui Dumnezeu: a fost scos din robie, condus şi hrănit în chip minunat, însă,
pentru că n-a avut totdeauna comportare corespunzătoare a fost pedepsit. (10, 1-11).
“Acestea, spune Apostolul, “s-au făcut pilde pentru noi ca să nu poftim la acele rele cum au poftit
aceia.” Deci, continuă sfătuind pe corinteni, să se ferească de îmbuibări, desfrâu şi idolatrie.
Revenind asupra întrebării ce I se făcuse despre idolatrie, în încheiere Apostolul conchide:
a) creştinii pot consuma toate alimentele puse în vânzare pe piaţă pentru că jertfirea lor idolilor nu
produce nici o schimbare în esenţa lor.
b) dacă sunt chemaţi la ospeţe şi nu li se spune de unde provin alimentele, să le consume fără
reţinere.
c) dacă li se spune de unde provin, să nu participe la ospeţe pentru a nu scandaliza pe fraţii lor.
d) să nu participe la jertfele idoleşti .

47
 3. Lămuriri referitoare la ţinuta pe care trebuiau s-o aibă la cult (cap.11)
Adunările de cult ale Bisericii din capitala Ahaiei aveau cu ce mulţumi pe Sf. Ap. Pavel (11,2).
Ele manifestau tăria credinţei corintenilor care se bucurau din plin de darurile Sf. Duh şi care întăreau tot
mai mult poziţia Bisericii faţă de lumea păgână din oraş.
De la o vreme însă, atmosfera frumoasă a întrunirilor săptămânale aveau să se întunece. Sf.
Ap.Pavel afla cu mâhnire că unele femei din biserica locală, abuzând de libertatea dobândită prin botez şi
înţelegând greşit egalitatea lor cu bărbaţii, îşi îngăduiau o ţinută exterioară nepotrivită sexului lor şi
manifestau în adunări o emancipare care dădea naştere la comentarii defavorabile din partea celorlalţi
membri ai comunităţii.
Află că la agape se produceau unele abuzuri neconforme cu caracterul şi scopul acestor reuniuni
frăţeşti . Că neorânduielile de la agape se răsfrângeau uneori şi asupra slujbei sfintei Euharistii. În acest
context el vine cu următoarele lămuriri şi sfaturi:
a) femeile au aceleaşi drepturi şi îndatoriri cu bărbaţii. Totuşi, în adunările de cult , femeile sunt
datoare să aibă capul acoperit şi să asculte în tăcere , păstrând modestia pe care le-o recomandă revelaţia
divină , ordinea firii şi buna-cuviinţă. (11,3-16 şi 14, 33-36).
În Corint, maxima “toate-mi sunt îngăduite” (6,12 şi 10, 23) devenise pretextul unor abuzuri de
libertate. Antinomiştii influenţaţi de epicureism o invocau pentru justificarea senzualităţii şi a desfrâului,
libertiniştii pentru aprobarea participării la ospeţele sacre ale păgânilor iar lexiştii pentru acuzarea altor
abateri morale de la învăţătură şi disciplina Bisericii. Pentru femei, această maximă devenise motivul
participării lor la agape şi la sfintele slujbe fără vălul sau mahrama impusă lor de obiceiurile vremii iar
unele dintre ele îşi îngăduiau să ia cuvântul în biserică, trecând peste prerogativele rezervate de
creştinism numai bărbaţilor şi îndeosebi membrilor ierarhiei bisericeşti. Atitudinea acestor femei trăda o
greşită înţelegere a libertăţii creştine şi o greşită aplicare a învăţăturii evanghelice despre egalitatea
religioasă dintre bărbat şi femeie. Ca orice inovaţie deplasată, ea provoca nemulţumirea majorităţii
credincioşilor şi expunea biserica locală unor aprecieri defavorabile din partea păgânilor. Ca să curme
răul din rădăcină şi să restabilească sfinţenia întrunirilor bisericeşti, Sf. Pavel porunceşte femeilor să-şi
acopere capul când iau parte la adunările de cult şi să păstreze tot timpul tăcerea şi modestia potrivită
sexului lor şi practicii celorlalte biserici. În sprijinul acestei porunci, Apostolul invocă două argumente
principale: revelaţia divină (11,3-6 ) şi buna-cuviinţă (11, 7-16).
Primul argument se bazează pe asemănarea raportului dintre bărbat şi femeie cu raportul dintre
Hristos şi Biserică şi cu raportul dintre Dumnezeu Tatăl şi Dumnezeu Fiul (11, 3). Această ordine
ierarhică arată că deşi femeia este egală bărbatului în privinţa harului transmis prin Sf. Taine şi deşi face
parte, ca şi el, din Trupul tainic al lui Hristos, ea ocupă rangul al doilea în organizarea exterioară a vieţii
bisericeşti.
La cult, femeile sunt datoare să renunţe la orice pretenţii de întîietate şi la orice preocupări
mondene de cochetărie şi să-şi impună totdeauna o ţinută cuviincioasă aşa cum stă bine femeilor cu
adevărat evlavioase. La adunările religioase ele trebuie să-şi acopere capul, simbolul rangului lor fiind
vălul. (Sf. Pavel adaugă încă un argument când spune că femeile sunt datoare să-şi acopere capul în
adunările religioase, anume, el zice că femeile trebuie să facă aceasta nu numai pentru ilustrarea
supunerii lor faţă de ordinea arătată la facerea omului, ci şi „ pentru îngeri ”, sau „din cauza îngerilor”.
Este vorba, fie de bărbaţii aflaţi la rugăciune, fie despre îngerii buni care se întristează de o conduită
neînţeleaptă).
Ca să nu se creadă că modestia recomandată femeii ar nimici egalitatea ei religioasă în raport cu
bărbatul, Sf. Pavel adaugă: “Însă nici bărbatul fără femeie, nici femeia fără bărbat, în Domnul. Căci
precum este femeia din bărbat, aşa şi bărbatul este prin femeie, şi toate de la Dumnezeu” (11, 11-12).
Prin această precizare, Apostolul restabileşte echilibrul între cele două sexe, care împlinesc numai
împreună harisma înmulţirii neamului omenesc şi a perpetuării Bisericii (7, 7) şi care depind unul de altul
în actul naşterii trupeşti. În ultima analiză, bărbatul n-are nici o pricină ca să se trufească iar femeia ca să
48
se întristeze. Demnitatea bărbatului se arată într-un fel iar a femeii într-altul şi în primul rând ca soţie şi
mamă. La creaţie, femeia a fost făcută din bărbat şi pentru bărbat: de atunci, bărbatul se naşte din femeie
şi împlineşte cea dintâi poruncă a Ziditorului prin femeie. Raporturile dintre bărbat şi femeie trebuie
aşezate aşadar, în creştinism, numai pe armonie şi pe dragoste desăvârşită.
Al doilea argument are caracter raţional. Puterea lui de convingere se întemeiază pe bunul simţ al
Corintenilor şi pe respectul datorat obiceiului general. Sf. Pavel aminteşte destinatarilor epistolei sale că
însăşi natura, care a dat femeii podoaba părului, ne învaţă că bărbatul, regele creaturilor pământeşti,
trebuie să-şi tundă părul şi să stea cu fruntea sus iar femeia să-şi lase părul lung şi să-şi acopere capul în
adunările publice. Din cele mai vechi timpuri şi la toate popoarele, au fost dispreţuiţi bărbatul care-şi
cultivă părul asemenea femeilor, precum şi femeile care-şi taie părul asemenea bărbaţilor. Creştinismul
respectă astfel nu numai revelaţia supranaturală ci şi revelaţia naturală, învăţându-ne să ne conformăm în
toate atât voii speciale ale lui Dumnezeu cât şi legilor fundamentale ale firii.
Buna cuviinţă constituie deci un bun învăţător iar glasul ei e adevărată poruncă pentru orice creştin (
11, 13-15 ).
Modestia recomandată de Apostol femeilor creştine nu priveşte însă numai purtarea vălului sau a
mahramei în adunările de cult ci şi păstrarea unei atitudini de cuviincioasă tăcere şi ascultare în Biserică,
precum şi renunţarea la podoabele şi preocupările de lux în aranjarea pieptănăturii şi a îmbrăcămintei.
(14, 31 ).
b) Agapele şi Sf. Euharistie să se săvârşească în linişte şi cu decenţa suferită. Creştinii care
participă la agape sunt datori să alcătuiască o singură masă de dragoste frăţească, să pună bucatele în
comun, să se aştepte unii pe alţii şi să se ferească de orice exces de mâncare şi băutură (11, 17-22, 33-34).
După cum le arată chiar numele, agapele (αγαπη.= iubire) erau mesele comune organizate de
creştini pentru manifestarea dragostei frăţeşti între dânşii. Ele însufleţeau oficierea Sf. Euharistii, fie
precedând-o, fie urmând-o. Se ţineau de obicei seara, când toţi creştinii se înapoiau de la lucru. Uneori se
prelungeau toată noaptea. În zilele de sărbătoare se organizau dimineaţa. După cum observă Sf. Ioan
Gură de Aur, caracterul lor era şi religios şi social. Din punct de vedere religios, agapele aminteau de cina
luată de Domnul cu ucenicii Săi, simbolizau ospăţul ceresc al celor aleşi şi alcătuiau o impresionantă
şcoală de dragoste , de servire şi de solidaritate între credincioşi. Din punct de vedere social, ele erau un
mijloc admirabil pentru împuţinarea bogăţiei unora, pentru uşurarea sărăciei altora şi pentru înfrăţirea
practică a creştinilor şi catehumenilor din aceeaşi localitate. Săracii şi călătorii erau primiţi cu preferinţă.
Uneori erau primiţi şi necreştinii care simpatizau Biserica şi intenţionau să devină creştini. Aceste mese
de dragoste s-au organizat mai întîi în sânul bisericii din Ierusalim, unde “toţi creştinii erau laolaltă şi
aveau toate de obşte”. Exemplul creştinilor din Ierusalim a fost urmat curând şi de alte comunităţi. În
Noul Testament şi în scrierile care ne-au rămas din veacul apostolic , nu găsim nici o descriere a
desfăşurării acestor mese deşi ele sunt pomenite adesea. Spre sfârşitul secolului al doilea, Tertulian ne
informează că, în vremea sa, participanţii se aşezau la masă numai după ce se rugau, că mâncau cât îi
îndemna foamea, că beau cât le îngăduia cumpătarea, că se săturau ca nişte oameni care-şi aminteau că şi
noaptea trebuie să adore pe Dumnezeu, că discutau între dânşii ca nişte oameni care ştiau că Domnul îi
aude, că îşi spălau mâinile la sfârşit şi, aprinzând lumânări, cântau pe rând imnuri religioase cu texte alese
din Sf. Scriptură sau compuse de ei şi că agapa se încheia, aşa cum începuse, tot printr-o rugăciune
comună. Încă din veacul apostolic, agapele erau însă expuse să-şi piardă caracterul liturgic şi sobrietatea
şi să se transforme în mese obişnuite. Sf. Apostoli şi îndeosebi Sf. Pavel, Sf. Petru şi Sf. Iuda se văd
aşadar siliţi să intervină cu toată autoritatea ca să combată abuzurile semnalate în desfăşurarea lor şi să le
sublinieze din nou caracterul şi scopul religios pentru care fuseseră înfiinţate. La Corint, după
informaţiile comunicate Sf. Apostol Pavel , patru abuzuri întunecau atmosfera duhovnicească a agapelor.
În loc să alcătuiască o singură masă, creştinii se împărţeau în grupuri distincte, după legăturile de
rudenie, de prietenie, de stare socială sau de preferinţă personală, aducând şi aici spiritul de dezbinare

49
cultivat de cele patru fractiuni combătute de Apostol la începutul epistolei şi nimicind frumuseţea
simbolică a acestor întruniri (11, 18-19).
În loc să pună laolaltă toate bucatele şi să lase să fie împărţite frăţeşte tuturor celor de faţă, fiecare
consuma singur sau cu grupul său ceea ce-şi adusese de acasă ,dând dovadă de egoism şi de jignitoarea
lipsă de dragoste faţă de ceilalţi membri ai comunităţii (11, 21).
În loc să se aştepte unii pe alţii , primii veniţi se aşezau la masă şi începeau să mănânce, lăsând
fără mâncare pe săracii care veneau de la lucru mai târziu şi care nu-şi puteau aduce alimente proprii (11,
21-22).
În loc să se conformeze sobrietăţii agapelor şi să păstreze cumpătare, anumiţi creştini mâncau şi
beau fără măsură, arătând o condamnabilă lipsă de respect faţă de solemnitatea unor asemenea adunări şi
mai ales faţă de taina Sf. Euharistii care se săvârşea în legătură cu agapele (11,21-22).
Aceste abuzuri nu puteau fi tolerate. Ele trebuiau combătute fără cruţare, ca orice ştirbire a unităţii
Bisericii, iubirii de aproapele, egalităţii creştine şi virtuţii cumpătării.
Mustrarea şi-a atins scopul căci epistola următoare (II Corinteni) nu mai face nici o menţiune despre
aceste abuzuri şi dezordini. Ele s-au repetat în alte comunităţi. Aşa se explică faptul că Petru (II, Petru 2,
10-12) şi Sf. Iuda, fratele Domnului (Iuda, 12-13) mustră cu asprime pe falşii învăţători care-şi petrec
timpul desfătându-se, ca nişte pete de ocară, la mesele creştinilor.
În urma acestor sfaturi, agapele şi-au recâştigat sfinţenia şi solemnitatea, desfăşurându-se în
atmosfera admirată de Tertulian cu un secol şi jumătate în urmă. Mai târziu, persecuţiile şi calomniile
păgânilor au determinat suprimarea lor din rândurile adunărilor săptămânale ale credincioşilor. Amintirea
lor a rămas în Sf. Liturghie şi mai ales la mesele oferite pentru pomenirea morţilor şi pentru cinstirea
hramului bisericilor şi mânăstirilor. Pentru asemenea ocazii speciale, sfaturile Sf. Apostol Pavel îşi
păstrează toată actualitatea.
De la problema comportării în timpul agapelor, Sf. Apostol Pavel trece la aceea a atitudinii
creştinilor faţă de Sf. Euharistie. Cuvintele sale alcătuiesc o scurtă cateheză dogmatică şi liturgică despre
Sf. Împărtăşanie şi au o deosebită importanţă istorică pentru cunoaşterea primei tradiţii despre originea,
caracterul, scopul şi condiţiile săvârşirii Sf. Euharistii a tainei prin care ni se dă spre mâncare şi băutură
însăşi trupul şi sângele Domnului. Aceste cuvinte sunt cu atât mai importante cu cât, din punct de vedere
cronologic, epistola I către Corinteni a fost scrisă cu câţiva ani înainte de compunerea chiar a unora dintre
evangheliile sinoptice. Subliniem, apoi, faptul că autenticitatea ei este una din cele mai sigure, fiind
recunoscută de toată critica biblică. Din această cauză, pericopa consacrată de către Sf. Apostol Pavel
acestui subiect constituie un nepreţuit document despre credinţa şi practica Bisericii primare în vremea
când majoritatea martorilor oculari şi auditivi ai activităţii, răstignirii, morţii, învierii, arătărilor şi înălţării
Mântuitorului erau încă în viaţă (I Cor. 15, 6). Ea ne arată că dogma euharistică n-a suferit nici un fel de
evoluţie în dezvoltarea vieţii creştine şi că Biserica a păstrat-o aşa cum a primit-o de la însuşi
Întemeietorul ei, Domnul nostru Iisus Hristos. Sf. Pavel ne spune că deţine dogma euharistică nu prin
mijlocirea vreunui om sau din tradiţie ci chiar de la Mântuitorul Hristos, printr-o revelaţie directă şi
personală: “Căci eu de la Domul am primit aceea ce v-am dat vouă (11,23).
Cuprinsul dogmei descoperite în chip supranatural Apostolului este următorul: “Că Domnul Iisus,
în noaptea în care a fost vândut…a luat pâine şi, mulţumind, a frânt şi a zis: Luaţi mâncaţi, acesta este
trupul meu, care se frânge pentru voi: aceasta să faceţi pentru pomenirea mea. Asemenea şi paharul
după cină, zicând: acest pahar este legea cea nouă întru sângele meu; aceasta să faceţi, de câte ori veţi
bea, spre pomenirea mea” ( 11,23-25).
Aceste cuvinte, care concordă cu relatarea instituirii Sf. Euharistii de către Sf. Matei (6 ,26-
29), de către Sf. Marcu (14, 22-25) şi mai ales de către Sf. Luca, ucenicul şi colaboratorul Sf. Pavel şi
unul dintre cei 70 (22, 16-20) ne arată că la Cina cea de Taină, Domnul a prefăcut cu adevărat pâinea
dospită (artos - αρτος) în însăşi trupul Său iar vinul în sângele Său şi că rostind pentru fiecare o
rugăciune specială (ευχαριστησας) , a împărtăşit apoi cu fiecare din elementele euharistice pe ucenici. În
50
noapte când a fost prins – deci înainte cu o zi de Paştele iudaic- Domnul a instituit o adevărată Sfântă
Taină, oferind credincioşilor un nou şi dumnezeiesc mijloc de comuniune cu El. Sf. Euharistie nu este
aşadar, numai o comemorare istorică , un simplu simbol sau un simplu rit, cum învaţă în general
protestanţii, ci constituie cu adevărat o jertfă şi o taină. Ea înlocuieşte jertfele Vechiului Testament,
pasha iudaică şi tot cultul legii vechi ( 5, 7-8 şi 10, 1-4) şi inaugurează cultul cel desăvârşit al religiei
creştine, faţă de care practicile religioase ale păgânilor apar ca nişte urâciuni născocite de diavol (10, 20-
21 ).
Prin urmare, Mântuitorul Hristos fiind prezent în chip real în Sf. Euharistie, se înţelege de la
sine, spune Apostolul, că este o mare necuviinţă faptul de a primi cu nevrednicie înfricoşata Taină.
Adresându-se Corintenilor, Apostolul spune: “Căci ori de câte ori veţi mânca pâinea aceasta şi veţi bea
paharul acesta, vestiţi moartea Domnului până când va veni. Aşa că oricine va mânca pâinea aceasta
sau va bea paharul Domnului cu nevrednicie, vinovat va fi faţă de trupul şi sângele Domnului. Să se
cerceteze însă omul pe sine şi aşa să mănânce din pâine şi să bea din pahar. Căci cel ce mănâncă şi bea
cu nevrednicie îşi mănâncă şi îşi bea osândă, nesocotind trupul Domnului” ( 11, 26-29).
4.Lămuriri referitoare la harismele şi virtuţile teologice (cap. 12-14 )
Pe lângă harul divin care se conferă credincioşilor prin Sfintele Taine şi este absolut necesar alături
de credinţă şi fapte bune pentru mântuire, anumiţi oameni au fost învredniciţi de Dumnezeu cu daruri
speciale numite harisme, necesare pentru edificarea spirituală a semenilor lor şi pentru impresionarea
păgânilor în vederea îmbrăţişării mesajului evanghelic. Acest lucru îl spunea lămurit Sf. Ioan Gură de
Aur când zice: “Când cineva se boteza, de îndată vorbea în limbi străine ….; mulţi şi proroceau iar alţii
arătau şi alte semne şi minuni. De ce? Fiindcă aceia veneau de la idoli şi nu ştiau nimic lămurit, ba
chiar nici nu erau crescuţi în Vechile Scripturi. Când se botezau luau îndată Duhul Sfânt; dar fiindcă pe
acest Duh nu-l vedeau – pentru că este nevăzut – atunci harul le dădea un semn văzut de lucrarea sa şi
unul, de exemplu, vorbea în limba perşilor, altul în a romanilor, altul în a indienilor sau în altă limbă şi
prin aceasta se învedera în ochii păgânilor că Duhul Sfânt este cel ce grăieşte prin aceia. De aceea se
zice: “Fiecăruia se dă arătarea Duhului spre folos”, numind harismele arătarea Duhului” (Omilia, 29 la
I Corinteni).
Harismele nu se confundă cu harul. Ele au acelaşi izvor ca şi harul, pe Duhul Sfânt (I Cor.12, 4-6,
11) dar n-au aceleaşi însuşiri şi urmări ca harul. Ele nu pot exista independent de har. Ele presupun
existenţa harului în sufletele credincioşilor şi sunt “rodiri” ale lui.
Harismele au un caracter personal şi sunt netransmisibile; ele nu sunt absolut necesare pentru
mântuire ci numai uşurează drumul care duce către ea. Harismele n-au pecetea permanenţei şi nu se dau
cuiva ca răsplată pentru un anumit mod de viaţă ci sunt opera iconomiei nepătrunse a lui Dumnezeu ,sunt
date pentru un anume scop şi pentru un anumit timp.
Dăruirea cuiva cu o harismă nu echivalează cu ridicarea sa într-o anumită treaptă ierarhică în
biserică. Harismaticii nu trebuie confundaţi cu ierarhia bisericească,nici nu trebuie socotiţi un sacerdoţiu
harismatic aparte, alături de aceasta. Harismele au fost acordate fără deosebire atât ierarhiei bisericeşti cât
şi celorlalti creştini. Aceste daruri duhovniceşti au fost promise de Mântuitorul Însuşi , în răstimpul dintre
Înviere şi Înălţare. El spunea Apostolilor Săi: “Mergeţi în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia la
toată făptura. Cel ce va crede şi se va boteza , se va mântui iar cel ce nu va crede, se va osândi.Iar celor
ce vor crede aceste semne le vor urma: în numele Meu, demoni vor izgoni în limbi noi vor grăi. Şerpi vor
lua în mână şi chiar ceva dătător de moarte de vor bea, nu-i va vătăma, peste cei bolnavi îşi vor pune
mâinile şi se vor însănătoşi“ (Marcu, 16, 15-18 ).
Făgăduinţa Mântuitorului s-a împlinit întocmai în Ierusalim şi în Iudeea (Fapte 2, 4-41, 43;
5,9-12;9,42; 10-44-48), în Samaria (Fapte 8, 5-8 ); Iope ( Fapte 9, 36; 12,3-17), în Damasc (Fapte 9, 17-
18 ), în Cezareea ( Fapte 10,46 şi 21, 8-10 ), în Cipru (Fapte 13, 8-10 ), în Listra ( Fapte 14, 8-11 ), în
Filipi ( Fapte 16, 16-8 ), în Efes (Fapte 19, 6 ), în Troa ( Fapte 20, 7-12 ) şi în Malta ( Fapte 28, 3-6 ).
Sfântul Apostol Pavel ne-a lăsat patru liste în care sunt enumerate harismele:
51
 1 - I Cor. 12, 8-10,
2 - I Cor 12, 28-30;
3- Rom. 12, 6-8;
4 - Efeseni 4, 11; însă acestea nu epuizează bogăţia şi varietatea lor. El spune la un
moment dat că “fiecare are de la Dumnezeu harisma sa” ( Rom. 12, 6), că în orice credincios, care a
primit prin Sfintele Taine harul Sfântului Duh, înfloreşte câte un dar. Între darurile obişnuite enumeră
slujirea aproapelui, îndemnul la stăruinţa în credinţă şi în fapte bune, blândeţea, răbdarea, rugăciunea,
milostivirea, dragostea, etc. (Rom. 12, 7-12 ).
Nu au toţi oamenii aceeaşi harismă şi nici cei ce au aceeaşi harismă n-o au în mod egal. Imaginea
cu mădularele trupului, care împlinesc funcţii diferite dar slujesc un scop comun, propăşirea trupului
întreg – este sugestivă în acest sens. “Trupul”, zice Apostolul , “nu este un mădular ci mai multe. Dacă
piciorul ar zice : fiindcă nu sunt mână, nu sunt din trup, pentru aceasta nu este din trup? Şi dacă urechea
ar zice : fiindcă nu sunt ochi, nu fac parte din trup, pentru aceasta nu este din trup ? Dacă tot trupul ar
fi ochi, unde ar fi auzul ? Şi dacă tot ar fi tot auz, unde ar fi mirosul ? Dar acum , Dumnezeu a pus
mădularele , pe fiecare dintre ele, în trup, cum a voit. Dacă toate ar fi un singur mădular, unde ar fi
trupul?(I, Cor. 12, 14-20).
În afară de harismele obişnuite, sunt menţionate în mod deosebit cele extraordinare, care făceau o
impresie cu totul aparte. Între acestea aminteşte :
a) cuvântul înţelepciunii, adică harul de a expune sistematic adevărurile de credinţă creştină (I
Cor. 2, 6-15; 13,2; Rom. 11, 33-36).
b) cuvântul cunoştinţei, adică darul de a face înţelese aceste adevăruri cu ajutorul analogiilor deja
cunoscute (I Cor. 2, 1-5; 3, 1-3; 7, 1-2; 9,8; 15,25-30; Evrei 5, 11-6,3).
c) credinţa făcătoare de minuni, adică virtutea încrederii depline în Dumnezeu care răsplăteşte pe
aleşii Săi cu puterea de a face lucruri minunate (Marcu 11, 22-24; Luca 12, 28-32 ; 17, 5; Matei 6, 30;
8,26; 14,31; 14, 8; Fapte 4,31; I Cor.13,2 ).
d) darul tămăduirilor, adică darul vindecarii bolilor prin rugăciuni sau prin atingerea de cel bolnav
( Fapte 5, 15; 10,12; cf. Marcu 5, 27-29; Luca 10,9 ).
e) proorocia, adică darul de a explica cuvântul lui Dumnezeu şi uneori de a prevesti viitorul (I
Cor. 14, 3; Fapte 11, 27-28; 13, 1-2; 21, 4, 8-12).
f) deosebirea duhurilor, adică harisma de a deosebi originea şi natura fiecărei harisma, de a indica
şi elimina pe cele neadevărate şi păgubitoare (Fapte 13, 6-12; 16, 16-18; I Tes. 5, 21 ).
g) glosolalia, sau vorbirea în limbi necunoscute în prealabil (Fapte 2, 4-21; 10,46; 19,6; I
Cor.13,1; 14, 14-16,19,27).
h) tălmăcirea limbilor, adică darul înţelegerii şi tâlcuirii limbii vorbite de glosolal (I Cor. 14, 27-
28).
Un loc aparte îl ocupă între harisme cele legate de răspândirea şi organizarea Bisericii printre
neamuri (apostolia) şi cele legate de hirotonie cu întreita ei misiune de a sfinţi, organiza şi conduce. Între
acestea amintim:
Harisma apostoliei sau a apostolatului (αποστολη) era darul predicării cu zel deosebit a cuvântului
lui Dumnezeu printre neamuri şi a întemeierii de comunităţi creştine (Rom.10, 5; Apoc. 18,20). Această
harismă au avut-o Apostolii Mântuitorului , Sfântul Apostol Pavel şi ucenicii acestora. În această
categorie trebuie incluşi şi evangheliştii (ευαγγελισται ) menţionaţi doar de două ori de Sfântul Apostol
Pavel (Efeseni 4, 11şi II Timotei 4,5). Acesta este sensul care reiese cu prisosinţă din îndemnul Sfântului
Apostol Pavel către ucenicul său Timotei , care avea să răspândească pe mai departe Evanghelia, de a
hirotoni preoţi şi de a organiza comunităţile deja întemeiate, “să facă lucru de evanghelist“ (II Timotei
4,5). Iar în Faptele Apostolilor 8, 12 se spune că diaconul Filip a împlinit slujirea de evanghelist
“propovăduind împărăţia lui Dumnezeu şi numele lui Iisus” şi “binevestind prin toate cetăţile “ (8, 40).

52
 Harisma păstoririi, harisma de a păstori (ποιμενες) şi de a fi dascăli (διδασκαλοι ) (Efeseni 4,11),
conducători (κυβερνητες) (I Cor. 12,28) şi întâistătători (προισταμενοι) (I Tes.5,12) sunt prezentate ca
specifice ierarhiei. Numai cei rânduiţi prin hirotonie aveau aceste harisme. Laicii harismatici se supuneau
şi ascultau de ierarhie (I Cor.12, 32-33).
Scopul pentru care s-au dat harismele extraordinare a fost de a confirma caracterul supranatural al
Evangheliei, de a uşura răspândirea ei printre neamuri şi pentru a întări în credinţă pe primii creştini (I
Cor. 14, 22 ). O dată cu împlinirea scopului, unele dintre ele au încetat.
Sf.Ap.Pavel asemăna Biserica, alcătuită dintr-o mulţime de membri – fiecare cu harisma şi locul
său în această comunitate sfântă - cu trupul alcătuit din mai multe mădulare, fiecare cu rostul său.
Din această analogie rezultă următoarele învăţături eclesiologice:
1) trupul omenesc este unul deşi era întocmit din multe mădulare; Biserica este una singură
deşi este alcătuită dintr-o mulţime de credincioşi.
2) mădularele şi simţurile trupului omenesc sunt felurite, dar toate conlucrează şi se întregesc
în unitatea ansamblului; funcţiunile bisericeşti şi harismele sunt variate dar toate colaborează şi se
completează spre binele aceleiaşi Biserici.
3) membrele corpului omenesc sunt multe dar tocmai pluralitatea lor este aceea care
constituie integritatea vitală a organismului nostru fizic; slujirile duhovniceşti sunt numeroase dar numai
multiplicitatea lor asigură plenitudinea de har şi de viaţă a Bisericii.
4) trupul omenesc şi-ar pierde caracterul dacă toate organele sale ar îndeplini aceeaşi
funcţiune. Tot aşa şi Biserica şi-ar pierde fiinţa dacă toţi membrii ei ar trece în rândul ierarhiei
conducătoare.
Calea cea mai înaltă spre Dumnezeu n-o constituie însă harismele ci iubirea creştină, cea mai
mare dintre virtuţi ( 12,31; 13,13). Corintenii socoteau că harismele constituie calea cea mai înaltă care
duce spre fericirea cerească. Nimic mai fals decât o astfel de concepţie. Mai presus de duhovniceşti ,
după care râvneau atât de mult creştinii din Corint, rămâne de-a pururi o cale mult mai înaltă , mai sigură
şi mai acceptabilă care duce la desăvârşire, iubirea de Dumnezeu şi de aproapele.Aceasta este doamna
virtuţilor, corelarul învăţăturii evanghelice şi esenţa creştinismului însuşi. Pentru lauda ei, Apostolul
neamurilor scrie una dintre cele mai frumoase pagini din istoria universală alcătuite vreodată în cinstea
unei virtuţi. Cuvintele sale trebuie meditate mai mult decât comentate, ele rebuie rostite ca o rugăciune.
Ca formă, ele sunt distribuite, poetic, în trei strofe.
Prima strofă (13, 3) subliniază necesitatea şi superioritatea iubirii creştine în comparaţie cu
harismele. Sunt amintite aici, pentru exemplificare, numai câteva harisme: glosolalia, proorocia, cuvântul
înţelepciunii, cuvântul cunoştinţei, credinţa făcătoare de minuni, darul ajutorării şi facerii de bine.
Strofa a doua (13, 4-7) enumeră şapte însuşiri formulate pozitiv şi opt însuşiri formulate
negativ ale iubirii. Este pezentată drept izvor al tuturor virtuţilor şi scut împotriva tuturor păcatelor şi
răutăţilor.
Strofa a treia (13, 8-13) arată indisolubila legătură dintre credinţă, nădejde şi dragoste, în
viaţa aceasta pământească; se subliniază apoi veşnicia iubirii în raport cu celelalte două virtuţi , în viaţa
cerească, precum şi superioritatea celor trei virtuţi teologice faţă de darurile duhovniceşti. Dar, Sf. Ap.
Pavel nu este primul care subliniază importanţa iubirii în procesul desăvârşirii.
În predica de pe munte, care rezumă învăţătura evanghelică despre natura şi programul Împărăţiei lui
Dumnezeu, Mântuitorul Hristos spune că la Judecata de apoi nu vor fi de folos nici rugăciunile şi nici
minunile pe care le va fi săvârşit omul pe pământ, fie chiar în numele Său, dacă nu le-a însoţit cu faptele
de iubire faţă de semeni (Mt.7, 15-23 ). În Samaria, când Iacob şi Ioan roagă pe Domnul să coboare foc
din cer pentru pedepsirea exemplară a cetăţilor refractare predicii sale mesianice, El îi mustră cu asprime
ca să-i înveţe cât de păgubitoare ar putea deveni puterea de a face minuni dacă Dumnezeu ar încredinţa-o
şi oamenilor lipsiţi de iubire şi de iertare faţă de semenii lor (Luca 20, 54).

53
 La Cina cea de taină, în ultima cuvântare către Sfinţii Apostoli, El făgăduieşte ucenicilor
împlinirea tuturor rugăciunilor izvorâte din credinţa într-Însul dar mai întâi le atrage atenţia asupra
faptului că numai iubirea frăţească arată pe adevăraţii creştini (Ioan 14, 12-13 şi 13, 34 ).
Prin urmare, în conformitate cu învăţăturile pe care Sf. Pavel le încredinţase Corintenilor prin
catehezele sale orale din timpul celor 18 luni petrecute între dânşii , ca şi prin epistola pe care le-a scris-o
, aceştia erau datori să înţeleagă că drumul spre mântuire nu constă în minuni, în semne sau în harisme, ci
în împlinirea poruncii (omeneşti) a iubirii de Dumnezeu şi de aproapele, poruncă din care derivă toate
virtuţile. Acum Apostolul le arată desluşit deosebirea dintre harisme şi calea virtuţilor teologice. Iubirea
este cheia de boltă a moralei creştine. În harisme străluceşte, de obicei, nu meritul omului ci puterea lui
Dumnezeu care-şi alege cum voieşte organele de care are nevoie pentru întemeierea Bisericii sale în
lume. Din această cauză, oricât de mare ar fi contribuţia harismaticilor la edificarea Trupului tainic al lui
Mântuitorului Hristos, ei nu-şi pot agonisi mântuirea şi desăvârşirea proprie dacă sunt lipsiţi de iubirea
sinceră faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele.
Prin urmare, Sf. Pavel spune credincioşilor din Corint că iubirea creştină, temeiul şi plenitudinea
tuturor virtuţilor, întrece în strălucire toate harismele, că fără ea chiar darurile cele mai mari sunt
nefolositoare pentru mântuire, că numai ea dă valoare acţiunilor, vorbelor şi gândurilor noastre şi că doar
ea este menită să rămână de-a pururi în fiinţă, păstrându-şi actualitatea şi desăvârşindu-se necontenit şi în
veacul şi în veacul ce va să vină. Harismele sunt semnele puterii lui Dumnezeu în lume şi dovada
prezenţei şi lucrării Sf. Duh în Biserica Mântuitorului. Cauza lor se află însă în afară de noi iar scopul lor
nu stă în sfinţirea harismaticului sau în înzestrarea lui pentru eternitate cu puteri inaccesibile
credincioşilor de rând. De aceea, creştinii trebuie să râvnească, asemenea unor înţelepţi în Hristos, nu atât
pentru dobândirea harismelor cât, mai ales, spre împlinirea virtuţilor teologice şi, îndeosebi, spre virtutea
iubirii în care efortul omului se îmbină cu darul divin. Cei ce caută doar harisma se aseamănă cu iudeii
care cer semne şi cu păgânii care vor minuni, spre a putea crede (I Cor.11, 14). Unii ca aceştia uită că
Domnul a spus: “Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut” (Ioan 20, 29).
Gândul Apostolului nu se opreşte însă aici ci scrutează şi raporturi intime dintre cele trei virtuţi
teologice. După învăţătura transmisă de Sf. Apostol Pavel tuturor bisericilor, omul cunoaşte pe
Dumnezeu cu ajutorul credinţei, tinde spre El prin nădejde şi-L îmbrăţişează prin iubire. Dar nici credinţa
şi nici nădejdea nu pot pune pe om în legătură directă şi deplină cu Dumnezeu. Sf. Pavel defineşte
credinţa drept temei al celor nădăjduite şi dovadă a celor nevăzute”(Evrei 11,1) iar în epistola a doua
către Corinteni scrie: “Ştim însă că , atât timp cât petrecem în trup suntem departe de Domnul. „Căci
prin credinţă umblăm iar nu prin vedere” (II Cor. 5, 6-7). Aceasta arată că virtutea credinţei rămâne o
formă de cunoaştere din depărtare , adică mijlocită, parţială şi imperfectă, asemenea ideii pe care şi-o
face omul despre obiectele privite într-o oglindă neclară: “Căci vedem acum ca prin oglindă, în
ghicitură” (I Cor. 13, 12). Ca să înţelegem just această comparaţie, trebuie să ţinem seama de faptul că,
pe vremea Sf. Pavel, oglinzile se deosebeau foarte mult de cele din ziua de azi, erau făcute din materiale
improprii sau redau atât de întunecos şi de aproximativ înfăţişarea lucrurilor , încât chipurile expuse într-
însele trebuiau mai mult ghicite dacât privite cum sunt în realitate. Aşa este şi cunoaşterea prin credinţă.
Cu ajutorul ei, omul ştie că lumea a fost creată de Dumnezeu, că Sf. Duh a grăit prin prooroci, că Fiul lui
Dumnezeu s-a întrupat, a pătimit, a murit, a înviat, s-a înălţat la cer şi şade de-a dreapta Tatălui, de unde
va să vină a doua oară să judece viii şi morţii (Evrei 11, 1-12, 2) şi află multe adevăruri despre însuşirile
şi voia lui Dumnezeu. Dar nu poate afla toate tainele iar pe cele aflate încă nu le cunoaşte deplin (I Cor.
2, 7-16; 3, 18-19; II Cor. 5, 4-8). Oricât ar fi de întraripată credinţa, ca mod de cunoaştere, , nu poate
înlocui intuiţia directă. De aceea, după dogmatica paulină credinţa nu este menită să constituie un mod
veşnic de cunoaştere a realităţii supranaturale. Funcţiunea ei este legată numai de starea noastră
pământească. Atunci când omul se va muta din locuinţa aceasta slabă şi întunecoasă, în care adevărul cel
dumnezeiesc pătrunde numai pe măsura priceperii şi receptivităţii sale; credinţa va înceta şi va fi
înlocuită cu viziune directă. Tot atunci va înceta şi nădejdea. Ea apropie de pe acum de fericirea cerească
54
dar această fericire nu este accesibilă pe pământ decât într-o mică măsură. Când ne vom apropia cu totul
de Dumnezeu, rolul şi funcţiunea nădejdii vor înceta cu desăvârşire , făcând loc posesiunii depline a
fericirii după care omul suspină în această viaţă. De aceea Sf. Pavel scrie: “ Socotesc că pătimirile vremii
de acum nu sunt vrednice de mărirea care ni se va descoperi …Căci toată făptura împreună suspină şi
împreună are durere până acum.Şi nu mumai atât, ci şi noi, care avem pârga Duhului în noi înşine
suspinăm în noi, aşteptând învierea trupului nostru. Căci prin nădejde ne-am mântuit “ (Rom. 8, 1-25 ).
Prin urmare, după cuvintele Sf. Ap. Pavel, credinţa şi nădejdea sunt superioare harismelor căci
fără ele nu ne putem apropia de Dumnezeu (Marcu 16, 15-16), dar sunt trecătoare în raport cu viaţa
viitoare, ca tot ce este legat de starea cea nedesăvârşită de pe pământ. Locul lor îl va lua experienţa
directă şi veşnică.
Numai iubirea nu va înceta niciodată. Ea preface credinţa şi viziunea în adorare şi în ascultare. Ea
schimbă nădejdea în izvor de slavă şi fericire. Ea uneşte încă din această viaţă cu Dumnezeu. Ea nu are
limită nici în timp, nici în întindere, nici în intensitate. Mereu durează, mereu creşte, mereu se
desăvârşeşte. De aceea, Sf. Apostol Pavel nu vede în iubirea creştină o virtute obişnuită ci calea cea mai
presus de fire pentru apropierea noastră de Dumnezeu, iubirea desăvârşită şi desăvârşirea însăşi.
Cel dintâi şi cel mai însemnat aspect al iubirii creştine are caracter religios, referindu-se, cum s-a
arătat, la atitudinea omului faţă de Dumnezeu, Creatorul, Stăpânul şi Binefăcătorul tuturor. Cel de-al
doilea aspect, deopotrivă de important, are caracter social privind atitudinea omului faţă de semenii săi de
pe pământ.
Personificand-o în chip poetic, Sf. Ap. Pavel atribuie iubirii 7 însuşiri formulate pozitiv şi 8 însuşiri
formulate negativ. Însuşirile formulate pozitiv sunt: Îndelungă răbdarea în raporturile cu semenii, iertarea
celor ce greşesc, blândeţea, amabilitatea faţă de cei slabi, bucuria pentru aflarea şi triumful adevărului,
încrederea în aproapele, speranţa în biruinţa finală a binelui şi dreptăţii individuale şi obşteşti.
Cele 8 însuşiri ale iubirii creştine formulate negativ aşa cum le aminteşte ca exemplificare
Sf. Ap.Pavel sunt: lipsa pismei sau a invidiei pentru fericirea sau succesul altuia; lipsa îngâmfării, a
căutării de slavă deşartă şi a fariseismului sau ipocriziei morale şi religioase; lipsa trufiei sau a ambiţiei
deşarte, adică a încrederii nejustificate în meritele şi talentele personale; lipsa oricărei necuviinţe, adică a
oricărei vorbe, atitudini sau fapte care ar putea jigni sensibilitatea ori onoarea cuiva; lipsa oricărui
egoism, adică a oricărei lăcomii şi a oricărei păgubiri a intereselor celorlalţi membri ai societăţii; lipsa
oricărei mânii adică a oricărui prilej de ceartă şi de neînţelegere între oameni; lipsa oricărui gând de
răutate adică a oricărei cauze de provocare sau de întreţinere a răului în lume; lipsa oricărei aprobări sau
încurajări a nedreptăţii adică lipsa oricărui fel de cooperare la naşterea, la creşterea sau la menţinerea
unor stări nedrepte în structura orânduirilor sociale.
După imnul adresat iubirii, Sf.Ap. Pavel revine asupra harismelor, tratând pe larg despre una care
era mult apreciată de credincioşi şi anume despre glosolalie.
Glosolalia (γλωσσα = limbă; λαλειν = a vorbi ) este fenomenul supranatural al vorbirii de către
cineva, sub inspiraţia Sf. Duh, a unor limbi necunoscute mai înainte. Acest fenomen a fost profeţit de
către profetul Ioil (3,1) şi s-a împlinit întocmai la Cincizecime: “Iar când a sosit ziua Cincizecimii, erau
toţi (apostolii ) adunaţi împreună în acelaşi loc. Şi din cer, fără veste, s-a făcut vuiet ca de suflare de
vânt ce vine repede şi a umplut toată casa unde şedeau ei. Şi li s-au arătat, împărţite , limbi ca de foc şi
au şezut pe fiecare dintre ei. Şi s-au umplut toţi de Duhul Sfânt şi au început să vorbească în alte limbi,
precum le dădea lor Duhul a grăi…Şi la vuietul acela, s-a adunat mulţimea şi s-a tulburat căci fiecare
îi auzea pe ei vorbind în limba sa. Şi erau uimiţi toţi şi se minunau zicând: “Iată, nu sunt aceştia care
vorbesc toţi galileeni? Şi cum îi auzim noi fiecare în limba care ne-am născut?” (Fapte 2, 1-13).
Fenomenul “vorbirii în limbi “ s-a repetat în veacul apostolic, la puţin timp după Cinzecime, în
Cezareea Palestinei, în Efes şi în Corint. Cu ocazia botezului sutaşului Corneliu, în Cezareea, pe când
vorbea Petru, Duhul Sfânt s-a pogorât peste toţi cei care ascultau cuvântul. Iar credincioşii tăiaţi
împrejur care veniseră cu Petru, au rămas uimiţi, pentru că darul Duhului Sfânt s-a revărsat şi peste
55
neamuri “ (Fapte 10, 44-45). Faptul relatat aici, anume că oameni încă nebotezaţi sunt investiţi cu daruri
minunate, este o excepţie ca multe altele pe care Dumnezeu le săvârşeşte în iconomia mântuirii, puterea
Lui nefiind limitată de limitele pe care El însuşi le-a pus pentru oameni. Nu este însă exclus ca şi aceştia
să fi fost catehizaţi şi pregătiţi pentru botez. De altfel, se spune că şi ei au fost botezaţi. (Fapte 10, 48).
La Efes, nişte ucenici ai Sf. Ioan Botezătorul, după ce“ au primit botezul creştin şi punerea
mâinilor (corespunzătoare tainei mirungerii) de la Apostolul Pavel, “vorbeau în limbi şi proroceau“
(Fapte 19, 5-6). În sfârşit, în Corint, această harismă era peste măsură preţuită iar Apostolul Pavel
consideră necesar să arate rostul ei şi raportul dintre ea şi virtuţile teologice (I Cor. 12, 4-10, 28-30; 14,
1-33).
Deşi se vorbeşte în multe locuri în Noul Testament despre glosolalie , nu ni se spune însă ,direct,
din ce constă. De aceea, în decursul veacurilor, s-au emis mai multe teorii în legătură cu natura ei , dintre
care menţionăm:
a) glosolalia a constat din sunete nearticulate, asemenea gânguritului pruncilor
b) a constat dintr-un amestec de suspinuri şi cuvinte fără înţeles;
c) glosolalii au vorbit o limbă enigmatică, asemenea acelei vorbite de Pithia la Delphi şi de
Alexandra la Lycrophron;
d) limba vorbită de glosolali a fost limba lui Adam. O dată cu pogorârea Sf. Duh , natura
umană a fost readusă la starea paradisiacă, încât Apostolii vorbeau iar ascultătorii înţelegeau în limba lui
Adam;
e) glosolalia este limba vorbită de îngeri.
Toate aceste păreri sunt eronate pentru că atât în Faptele Apostolilor cât şi în Epistola I către
Corinteni, se vorbeşte despre glosolalie ca despre vorbirea “în limbi omeneşti“, “în felurite limbi” (I
Cor. 12, 10, 28, 30), în limbile deja vorbite de unele popoare (Fapte, 2, 8-12), dar necunoscute în
prealabil de către glosolali, or gânguritul copiilor şi cuvintele nearticulate însoţite de suspine nu se
încadrează în această categorie. Nu poate fi vorba despre o limbă enigmatică pentru că rostul glosolaliei
era de a face comunicări pe înţelesul oamenilor şi nu de a ascunde înţelegerii acestora tainele credinţei
creştine. Nu poate fi vorba despre limba lui Adam pentru că, dacă se presupune că Apostolii ,asupra
cărora se pogorâse Duhul Sfânt, reveniseră în starea lui Adam, nu se poate spune acelaşi lucru şi despre
mulţimea care îi asculta pe Apostoli şi înţelegea cele spuse de aceştia, mulţime asupra căreia nu se
pogorâse Duhul Sfânt.
De asemenea, nu poate fi vorba despre o limbă a îngerilor pentru că în loc să uşureze răspândirea
Evangheliei printre neamuri ar fi îngreunat-o şi pentru că în acest caz ar fi de neînţeles afirmaţia că în
viaţa de dincolo “darul limbilor va înceta” (I Cor. 13, 8).
În legătură cu glosolalia, Sf.Ap. Pavel dă următoarele detalii:
-glosolalul, vorbea sub inspiraţia Duhului Sfânt, în extaz. (I Cor. 14, 2, 15 ). Trebuie însă precizat că
nu şi în stare de inconştienţă. Şi în cazul acesta, ca şi în toate celelalte cazuri de inspiraţie divină,
personalitatea glosolalului nu se anihilează ci, din contră, puterile sale spirituale sunt întărite pentru a
putea recepta adevăruri la care nu poate ajunge pe cale naturală. Cel ce grăieşte în limbă străină, se
edifică duhovniceşte în primul rând pe sine (I Cor. 14, 4).
- Limbile străine vorbite de glosolali erau înţelese, în mod firesc, doar de străini dar nu şi de
localnici. Aşa se face că, la Cinzecime, iudeii din părţile Ierusalimului, cunoscători doar ai limbii
aramaice, neînţelegând pe Apostoli, îi consideră “plini de must” (Fapte 2, 13). Având în vedere aceste
fapt, Sf. Ap. Pavel îndeamnă pe glosolalii din Corint ca, în lipsa străinilor, să tacă (I Cor. 14, 28). În
aceste caz, glosolalul grăia în taină doar pentru sine. Conştient că este instrument al revelaţiei, făcea din
glosolalie un mijloc de a convorbi cu Dumnezeu, o rugăciune (I Cor. 9, 2).
-Pentru a traduce în limba localnicilor cele spuse de glosolal într-o limbă străină, era nevoie de un alt
harismatic, de cel cu darul tălmăcirii; de aceea, Apostolul Pavel îl îndeamnă pe acesta “ să se roage ca să
şi tălmăcească” (I Cor. 13, 13). Acest fapt se explică prin aceea că , deşi glosolalul era conştient de toate
56
cele întâmplate cu sine, sub impresia celor comunicate lui, nu putea să le expună într-un grai cursiv.
Situaţia lui se aseamănă cu situaţia Sf. Ap. Pavel care, ridicat până la al treilea cer, a primit descoperiri pe
care nu putea să le facă cunoscute (II Cor. 12, 1-4 ).
-Scopul glosolaliei, ca şi al celorlalte harisme, era de a impresiona pe cei din afara Bisericii, pentru a
îmbrăţişa mesajul evanghelic.”Vorbirea în limbi “ - spune Sf. Ap. Pavel , “este un semn nu pentru cei
credincioşi ci pentru cei necredincioşi” (I Cor. 14, 22). Cu toate acestea, ea nu trebuie practicată oriunde
şi oricum ci “cu cuviinţă şi cu rânduială “(I Cor. 14, 40);
“Pentru că Dumnezeu nu este al neorânduielii ci al păcii ” (I Cor. 14, 33).
-Fără a dispreţui această harismă (I Cor. 14, 5), pentru progresul spiritual al comunităţii, Apostolul
consideră că este mai de dorit “a grăi cineva cinci cuvinte cu înţeles, ca să înveţe şi pe alţii, decât zece
mii de cuvinte într-o limbă străină” (I Cor. 14, 19).
Prin urmare, prin glosolalie, înţelegem fenomenul vorbirii în limbi străine, necunoscute de cineva
în prealabil, sub inspiraţia Sf.Duh. Limbile străine despre care este vorba sunt limbi deja existente, nu
bolborosiri, nu limba lui Adam, nici limba îngerilor. Glosolalul vorbeşte în extaz dar, în acelaşi timp, în
deplinătatea facultăţilor sale spirituale. Scopul acestui dar a fost de a impresiona pe păgâni pentra a
îmbrăţişa religia creştină. O dată cu împlinirea acestui scop, acest dar excepţional a încetat.
5. Lămuriri referitoare la învierea trupurilor (Cap.15)
Ultima problemă dezbătută de către Sf. Ap. Pavel în epistola I către Corinteni are caracter
eshatologic. Expunerea ei îmbracă forma unei cateheze despre certitudinea învierii morţilor şi despre
natura trupurilor omeneşti în viaţa viitoare. Dată fiind importanţa doctrinei pe care o lămureşte, această
cateheză are o nepreţuită valoare documentară.
Dogma învierii trupurilor celor adormiţi întru Domnul făcuse obiectul predicii pauline în Corint în
cursul anilor 51 şi 52. Atunci, Apostolul neamurilor combătuse multe obiecţii şi lămurise multe
nedumeriri în legătură cu ea. El înfruntase argumentele negativiste invocate de adepţii filozofiei
epicureice împotriva eshatologiei creştine şi fusese pus adesea în situaţia de a repeta aceeaşi cateheză,
pentru instruirea noilor primiţi în sânul Bisericii. Ca fost rabin şi ca misionar între neamuri , el cunoscuse
şi opoziţia saducheilor şi a esenienilor faţă de acest adevăr fundamental descoperit de Scriptura Vechiului
Testament şi nu o singură dată constatase că mulţi iudei din diaspora împărtăşeau argumentele şi
atitudinea lor. De atunci, anii s-au scurs iar numărul creştinilor din Corint crescuse zi cu zi. Întâistătătorii
instituţiei pentru catehizarea, sfinţirea şi conducerea credincioşilor locali continuaseră opera începută de
Sf. Pavel , făcând noi convertiri păstrând cu fidelitate depozitul de credinţă primit din gura marelui
Apostol. De curând, el află de existenţa câtorva îndoieli ehatologice în sânul comunităţii şi constată
câteva nedumeriri în sufletul păstoriţilor .Ca să le pună capăt, au nevoie de noi lămuriri şi definiţii. Se
adresează deci Apostolului prin Stefanas, Fortunat şi Ahaic, trimişii lor la Efes. Sf. Pavel nu întârzie să
răspundă. În epistola pe care le-o trimite, el adaugă, un scurt dar concentrat capitol aupra acestei
fundamentale învăţături creştine.
Din cuvintele Sf. Apostol Pavel aflăm că principalele obiecţiuni şi nedumeriri eshatologice ale
cititorilor epistolei nu priveau nemurirea sufletului, pe care toţi catehumenii o acceptau fără nici o
dificultate, ci posibilitatea şi modalitatea readucerii la viaţă a trupurilor descompuse prin moarte şi
răspândite în materia înconjurătoare şi modul în care vor fiinţa trupurile după înviere.
Prima întrebare la care răspunde Apostolul este deci “dacă este posibil să învieze trupurile?”
Argumentele pentru învierea trupurilor sunt legate îndeosebi de învierea trupului Mântuitorului
Hristos.
Înainte de a sistematiza argumentele folosite de către Sf. Apostol Pavel pentru dovedirea posibilităţii
învierii morţilor, trebue să precizăm că toţi membrii comunităţii creştine din capitala Ahaiei credeau din
toată inima şi fără nici o rezervă în minunea învierii Domnului nostru Iisus Hristos văzând într-însa
dovada supremă a dumnezeirii sale şi temeiul eliberării omului din osânda păcatului şi robia diavolului.
Orice creştin ştia că mântuirea noastră depinde de însuşirea roadelor întrupării, patimilor, morţii şi
57
învierii Fiului lui Dumnezeu, fapte istorice petrecute cu câţiva ani mai înainte şi confirmate de o mulţime
de martori vrednic de toată încrederea. Dar ei se opreau aici, socotind că Iisus Hristos a putut birui
legăturile morţii întrucât era Fiul lui Dumnezeu şi pretindeau că oamenii n-ar putea fi readuşi din
putreziciune la viaţă , întrucât sunt simple creaturi. Aceştia admitea pentru creştini doar renaşterea sau
învierea baptismală de care s-ar bucura în viaţa viitoare, numai sufletele. O astfel de concepţie era lipsită
de consecvenţă logică deoarece acceptarea dogmei învierii Mântuitorului presupune credinţa în
posibilitatea învierii trupurilor. Din această cauză cateheza paulină se începe cu enumerarea principalelor
dovezi istorice despre învierea Domnului şi se continuă după aceea cu expunerea altor argumente
derivate la care se adaugă câteva analogii din lumea înconjurătoare. Prin urmare răspunsul Sf. Ap. Pavel
la întrebările privind posibilitatea învierii morţilor constă din expunerea sistematică a următoarelor
argumente principale:
A) Învierea Mântuitorului Hristos este un fapt istoric mai presus de orice îndoială. “Vă fac
cunoscut, fraţilor, Evanghelia pe care v-am binevestit-o, pe care aţi şi primit-o, în care şi staţi, prin care
vă şi mântuiţi, dacă o ţineţi cum v-am binevestit-o” (15, 1-2). Argumentul este istoric şi tradiţional.
Apostolul nu comunică printr-însul cititorilor o învăţătură nouă ci le reaminteşte învăţătura tradiţională pe
care le-a predicat-o când i-a convertit, învăţătură pe care ei au primit-o şi pe care o păstrează cu fidelitate.
Totodată, el le arată că mântuirea este condiţionată de păstrarea intactă a acestei învăţături, că orice
ştirbire sau alterare a ei este de natură să-i îndepărteze cu totul de calea mântuirii.
O importanţă deosebită pentru probarea Învierii Domnului dă arătărilor Sale de după Înviere şi
anume, cea către Iacob, episcopul Ierusalimului, cea către Apostolul Petru care se lepădase de El în
momentul greu al judecăţii, cea către toţi Apostolii şi cea către Pavel, “ca unui născut înainte de vreme”,
care prigonise Biserica.
În sfârşit, Apostolul aminteşte arătarea Domnului la peste 500 de fraţi deodată, foarte importantă din
punct de vedere documentar, pentru că aceştia la anul 56 când a fost scrisă epistola, erau încă în viaţă,
putând confirma adevărul istoric al învierii Domnului.
B) Învierea Mântuitorului, spune în continuare Apostolul, demonstrează în chip evident posibilitatea
învierii morţilor. “Iar dacă se propovăduieşte că Hristos a înviat din morţi, cum zic unii dintre voi că nu
este învierea morţilor? Dacă nu este înviere a morţilor, nici Hristos n-a înviat; iar dacă n-a înviat
Hristos, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică însă şi credinţa voastră”(15, 12-14).
Acest argument are caracter logic: cititorii epistolei trebuie să înţeleagă că, dacă învierea morţilor ar fi
imposibilă, atunci predica apostolică ar fi fără obiect, credinţa creştină deşartă, apostolii ar fi nişte
impostori, credincioşii ar fi încă sub osânda păcatului, morţii ar fi fără nădejde de iertare iar suferinţele
pentru Hristos n-ar avea nici un sens. Tăgăduirea învierii morţilor respinge deci, în ultimă analiză, însăşi
învierea Mântuitorului iar atitudinea lor nimiceşte toate temeiurile dogmaticii şi moralei creştine. Dacă
adevărul ar fi de partea unor astfel de oameni atunci lumea ar rămâne încă sub blestemul şi robia
păcatului iar dorinţa noastră de mântuire şi setea noastră de fericire s-ar prăbuşi cu totul în prăpastia celei
mai mari dezolări. Nici un creştin nu va îngădui aşadar acceptarea negativismului eshatologic.
C) Învierea lui Hristos, Mântuitorul lumii, constituie începutul şi garanţia vieţii noastre. “Dar acum
Hristos a înviat din morţi, s-a făcut începătura celor adormiţi. Căci, deoarece? moartea a venit prin om,
prin om şi învierea morţilor. Căci, precum toţi mor în Adam, aşa toţi vor fi făcuţi vii în Hristos.”(15, 20-
28). Acest argument este o concluzie a celor anterioare: între învierea Mântuitorului şi învierea oamenilor
se află o dependenţă absolută, indisolubilă. Cel ce admite pe cea dintâi, trebuie s-o admită şi pe cea de-a
doua, aşa cum, prin cea mai elementară logică, cel ce tăgăduieşte una, o tăgăduieşte şi pe cealaltă. Prin
învierea Sa, Domnul s-a făcut pârga sau începătura (απαρχη = început) celor adormiţi. Cel ce zice
începătură se gândeşte la cel ce inaugurează şirul şi la aceea sau acelea care vor urma după dânsul. Cel ce
zice pârgă presupune că roadele următoare vor fi de acelaşi fel, din aceeaşi categorie. Cel ce afirmă că
Domnul a înviat cu trupul, mărturiseşte deci, că El s-a făcut începătura învierii trupurilor şi că trupurile
noastre vor învia ca şi al Lui.
58
 Planul mântuirii este un plan de revanşă: greşeala primului om, Adam, a introdus în lume păcatul,
blestemul şi moartea; dreptatea celui de-al doilea om, Iisus Hristos ,ne-a adus, dimpotrivă, iertarea,
binecuvântarea şi viaţa veşnică.
D) Înşişi corintenii adeveresc credinţa în posibilitatea învierii trupurilor când practică botezul
pentru cei morţi. ”Astfel ce vor face cei ce se botează pentru cei morţi? Dacă morţii într-adevăr nu
înviază pentru ce se mai botează pentru ei?”(15, 21). Argumentul este ad hominem. Proba scoasă chiar
din conduita Corintenilor nu constituie o dovadă propriu-zisă pentru confirmarea posibilităţii învierii
morţilor ci un procedeu retoric pentru reducerea la tăcere şi ruşinarea acelora care o tăgăduiau cu vorba,
dar o mărturiseau cu fapta. Cuvintele Sf. Pavel au, aşadar, caracter de replică, arătând inconsecvenţa
logică a Corintenilor care, când puneau în discuţie dogma învierii morţilor, nu-şi armonizau gândul cu
fapta, vorba cu obiceiul. Asupra botezului pentru morţi amintit în acest verset, s-au scris o mulţime de
lucruri şi s-au emis tot felul de ipoteze. Adevărul este că noi nu mai ştim nici în ce consta, nici cum se
săvârşea pe vremea Sf. Ap. Pavel. Ceea ce ştim este că Biserica a interzis botezarea cadavrelor, pe care o
practicau în vechime corintenii, montaniştii, marcioniţii şi alţi eretici şi că a osândit şi osândeşte orice
teorie şi orice practică menită să acrediteze părerea că sfintele taine s-ar putea administra şi morţilor. Din
toate probabilităţile, se pare că obiceiul practicat în cazuri excepţionale la Corint era următorul: când un
catehumen era răpit de moarte năpraznică înainte de primirea tainei Sf. Botez, unul dintre membrii
familiei sau dintre prietenii lui cei mai apropiaţi îi cinstea memoria botezându-se în locul lui. Conduita
celor care cereau botezul în asemenea condiţii nu avea nimic superstiţios într-însa. Ea izvora din iubirea
sinceră pentru cei morţi şi se întemeia pe încredinţarea că, în virtutea comuniunii dintre toate membrele
Trupului tainic al lui Hristos, Biserica luptătoare stă în strânsă legătură cu cea triumfătoare iar rugăciunile
viilor uşurează soarta morţilor, fiind bine primite înaintea lui Dumnezeu.
E) Conduita Apostolilor care-şi expun viaţa pentru Evanghelie şi oroarea tuturor creştinilor faţă de
nihilismul epicureic, confirmă credinţa Bisericii în învierea morţilor.
”Pentru ce şi noi să ne primejduim în tot ceasul ? În toate zilele mor, o spun, spre lauda voastră, pe
care o am în Iisus Hristos, Domnul nostru. De m-am luptat ca om cu fiarele la Efes ce folos am? Dacă
morţii nu învie, “să mâncăm şi să bem căci mâine vom muri”. Nu vă înşelaţi: tovărășiile rele strică
obiceiurile bune”(15, 30-33). Argumentul are caracter moral: suferinţele şi primejdiile înfruntate de
Apostol şi de ceilalţi propovăduitori ai dreptei credinţe, pentru Hristos şi pentru Evanghelie ar denota o
curată nebunie dacă viaţa omului s-ar sfârşi în clipa morţii trupului. (Parte din primejdiile şi suferinţele
suportate de Apostolul neamurilor sunt cunoscute Corintenilor. Altele, pe care nu le ştiu, le vor fi aduse
la cunoştinţă printr-o nouă epistolă în anul următor.Acum, el le vorbeşte despre cea mai recentă:
thiriomahia sau lupta cu fiarele în arena din Efes).
Lupta despre care se vorbeşte nu este o metaforă cum s-a crezut de către mulţi cercetători, ci un fapt
istoric încât să se poată construi pe el un argument peremptoriu pentru o dogmă fundamentală. Din I
Cor.15, 32, rămâne un lucru mai presus de orice îndoială istorică: pe când se afla în Efes, Sf. Ap. Pavel a
fost arestat din cauza predicării lui Hristos şi a fost aruncat în lanţuri. Apoi a fost adus în arenă şi pus să
se lupte cu fiarele, după crudul obicei al vremii. A scăpat printr-o minune. Amintirea acestei împrejurări
s-a păstrat, într-o formă sau alta, în scrierile lui Ipolit şi Nichifor Callist, într-o tradiţie orală din Efes,
într-un prolog marcionist şi în apocrife. Sf. Pavel vorbeşte despre ea în următoarele texte: II Cor.1, 8-10;
4, 11-12; 11,23; Rom.16,4,7; II Tim.1, 15-18 ; 4, 14, 17, etc. precum şi în I Cor. 4, 9 unde citim: “căci mi
se pare că Dumnezeu ne-a arătat pe Apostoli, cei mai de pe urmă, ca pe nişte rânduiţi spre moarte,
pentru că ne-am făcut privelişte lumii şi îngerilor şi oamenilor”.
La acest exemplu personal, Apostolul adaugă exemplul vieţii tuturor creştinilor care cunosc
dezastruoasele consecinţe morale ale dictonului: “să mâncăm şi să bem căci mâine vom muri”. Viaţa
dusă de antinomiştii influenţaţi de această maximă epicureică repugnă însă nu numai creştinilor ci şi
păgânilor cu conştiinţă sănătoasă. Respingerea dogmei învierii morţilor ar avea deci urmări nefaste în
viaţa morală.
59
 Pericopa referitoare la posibilitatea învierii se încheie cu porunca: “Treziţi-vă cum se cuvine şi nu
păcătuiţi căci unii nu au cunoştinţă de Dumnezeu; spre ruşinare v-o spun”(13,34). Prin aceste cuvinte,
Apostolul îndeamnă pe toţi corintenii să-şi însuşească adevărata înţelepciune, cea duhovnicească, despre
care le-a vorbit la începutul epistolei (2, 1-16; 3, 16-23) să-şi ducă viaţa asemenea unor oameni care ştiu
că Dumnezeu există cu adevărat şi că după moarte există o înviere şi o dreaptă judecată.
A doua întrebare la care răspunde Apostolul se referă la modalitatea readucerii la viaţă a
trupurilor descompuse prin moarte (15, 35-54). Pericopa consacrată lămuirii acestei preocupări
eshatologice se începe cu enunţarea celor două întrebări principale ale scepticilor din Corint: “dar va zice
cineva: cum înviază morţii? Şi cu ce trup vin? “ Răspunsul Apostolului este polemic şi apologetic şi
îmbracă forma unui nou argument în sprijinul dovedirii posibilităţii învierii trupurilor: “Nebun ce eşti!
Ceea ce semeni tu nu capătă viaţă dacă nu moare” (15, 34, 54). Argumentul invocat pentru lămurirea
modalităţii învierii trupurilor are caracter natural. Puterea lui de convingere se bizuie pe analogia
plantelor. Exemplul fusese folosit de Mântuitorul pentru ilustrarea necesităţii jertfei Sale pe cruce în
vederea mântuirii neamului omenesc: “Amin, amin grăiesc vouă: bobul de grâu căzând pe pământ ,de nu
va muri, rămâne singur, iar de va muri , multă roadă aduce” (Ioan, 12, 24). Germinaţia plantelor, spune
Apostolul, deşi se face în virtutea unei legi naturale, constituie un act de creaţie divină. Tot un act de
creaţie divină va fi şi învierea. Analogia nu implică însă identitatea. Cele două moduri de creaţie rămân
distincte şi diferite. Învierea nu se face în virtutea unei legi a firii ci într-un mod supranatural. Cei ce nu
pot pătrunde cu mintea acest nou mod de creaţie divină, n-au a se mira; noi nu înţelegem nici fenomenul
germinării plantelor , pe care îl constatăm dar nu-l putem explica.
În sfârşit Apostolul răspunde celei de-a treia întrebări referitoare la modul în care vor fiinţa
trupurile după înviere.
În primul rând, trupurile înviate se vor deosebi de cele prezente: “Se seamănă întru stricăciune,
înviază întru slavă, se seamănă întru slăbiciune, înviază întru putere se seamănă trup firesc, înviază trup
duhovnicesc” (15, 37-50).
Din aceste cuvinte reies următoarele: în primul rând, prin înviere va fi readus la viaţă nu alt trup ci
însuşi trupul cu care omul a vieţuit pe pământ; trupul va fi nu numai înviat ci şi prefăcut, schimbat,
transformat prin aceea că, în locul însuşirilor vechi, el va dobândi altele noi: nemurire, slavă, nepătimire,
putere. Trupurile înviate nu vor mai fi pământeşti şi fireşti ci cereşti şi duhovniceşti, asemenea trupului
Mântuitorului de după învierea sa din morţi; trupurile nu vor mai depinde de principiul vital de natură
inferioară moştenit de la Adam ci de principiul superior de viaţă duhovnicească dobândit în Hristos. Prin
înviere se vor şterge definitiv deci toate urmările păcatului originar şi oamenii vor fi restituiţi integral în
starea de desăvârşire şi de veşnică şi negrăită fericire.
În rândul al doilea, nu toate trupurile vor fi la fel, se vor deosebi trupurile drepţilor de trupurile
celor păcătoşi şi tot aşa se vor deosebi trupurile celor drepţi între ele. “Pentru că sunt trupuri cereşti şi
trupuri pământeşti. Şi alta este strălucirea lunii şi alta a stelelor căci se deosebeşte stea de stea în
strălucire” (15, 41).
Insistenţa Sf. Pavel asupra analogiei germinării plantelor putea naşte în mintea cititorilor epistolei
ideea că moartea – simbolizată aici prin putrezirea seminţei – ar fi o condiţie sine qua non pentru trecerea
din starea de coruptibilitate în cea de nemurire şi slavă. Prevăzând obiecţiile care s-ar putea naşte dintr-o
astfel de idee şi ca să nu lase fără răspuns ultima întrebare pusă de corinteni “Ce va fi cu cei rămaşi în
viaţă în clipa Parusiei Domnului?“. El spune: “La Parusia Domnului, cei morţi vor învia nestricăcioşi
iar cei vii vor fi îmbrăcaţi în nestricăciune şi nemurire: atunci viaţa va triumfa definitiv asupra morţii
.”Iată, vă spun o taină”, zice Apostolul, “nu toţi vom muri dar toţi ne vom schimba deodată, la trâmbiţa
cea de apoi; căci va trâmbiţa şi morţii vor învia nestricăcioşi şi noi ne vom schimba; căci trebuie ca
acest (trup) stricăcios să se îmbrace în nemurire“(15, 51-57). Aceste cuvinte sunt atât de clare şi de
precise încât nu prezintă nici o dificultate de interpretare. Înţelegerea lor este arătată şi în I Tes. IV, 13 –
V, 11. Momentul Parusiei va fi urmat de judecata cea de apoi. Odată cu învierea, a doua venire a
60
Domnului va aduce şi eliberarea firii din povara deşertăciunii despre care vorbeşte acelaşi Sfânt Apostol
şi în epistola către Romani (8, 18-22) şi la care se referă Sf. Petru când scrie: ”Dar noi aşteptăm, potrivit
făgăduinţelor (lui Hristos), ceruri noi şi pământ nou, în care locuieşte dreptatea“. Atunci se va împlini
viziunea profetică a Sf. Ioan Evanghelistul care spune: “Şi am văzut un cer nou şi un pământ nou…Şi am
văzut cetatea cea sfântă, noul Ierusalim (Biserica) coborându-se din cer, de la Dumnezeu, gătită ca o
mireasă împodobită pentru mirele ei…Iată, cortul lui Dumnezeu este cu oamenii şi el va sălăşlui cu ei şi
vor fi poporul lui şi Însuşi Dumnezeu va fi cu el şi va şterge orice lacrimă din ochii lor , şi moarte nu va
fi, nici plângere, nici strigăt, nici durere nu va mai fi căci cele dintâi (înnoindu-se ) au trecut (Apoc. 21,
1-5). Iată pentru ce Sf. Ap. Pavel încheie această pericopă cu un imn de slavă lui Dumnezeu şi cu un
îndemn general la statornicia în credinţă,tărie şi nădejde şi sporire în faptele de iubire creştină.
6. Epilogul: sfaturi, veşti, binecuvântare finală (cap. 16)
Cu cap. XVI, epistola se încheie. Apostolul îndeamnă pe corinteni să contribuie la strângerea de
ajutoare pentru creştinii din Palestina, victime ale unei îndelungate secete: “Cât despre strângerea de
ajutoare pentru sfinţi, precum am poruncit Bisericilor din Galatia, aşa să faceţi şi voi. În ziua întâi a
săptămânii , fiecare din voi să-şi pună deoparte , strângând cît poate , ca să nu se facă strângerea abia
atunci când voi veni. Iar când voi veni, pe cei pe care îi veţi socoti, pe aceia îi voi trimite cu scrisori să
ducă darul vostru la Ierusalim”(16, 1-4). Din aceste cuvinte, trebuie subliniată dovada istorică a serbării
duminicii , datoria tuturor creştinilor de a se ajuta unii pe alţii la nevoie, sfatul ca preoţii să nu
administreze singuri bunurile Bisericii. După aceea, Apostolul trimite corintenilor câteva informaţii
despre activitatea sa misionară şi despre colaboratorii săi Timotei şi Apolo (16, 5-9, 12), le porunceşte să
dea ascultarea celor investiţi cu puterea de a învăţa, de a sfinţi şi de a conduce pe credincioşii laici (16,
10-11, 15-18) şi-i îndeamnă la sfinţenie, zicând: “Privegheaţi, staţi în credinţă, îmbărbătaţi-vă! Toate ale
voastre cu dragoste să se facă!“ (16, 15-14). La sfârşit, Sf. Ap. Pavel trimite corintenilor salutările
Bisericilor din Asia şi îndeosebi îmbrăţişarea lui Aquila şi Priscilla şi a comunităţii creştine din casa lor.
Epistola a fost încredinţată lui Stefanas, Fortunat şi Ahaic spre a fi dusă la Corint şi citită în auzul
întregii comunităţi. Adăugându-se la colecţia cărţilor Noului Testament, ea a devenit un bun al întregii
Biserici şi un nepreţuit ajutor (izvor) pentru luminarea credinţei şi a vieţii creştine.

EPISTOLA A II-a CĂTRE CORINTENI

1.Autorul şi autenticitatea epistolei

Ca de obicei, Sf. Ap. Pavel îşi înscrie numele la începutul epistolei (1,1). Stilul este paulin, un stil
spontan, personal. Scria într-un moment de mare tensiune sufletească , de aceea sentimentele de gingăşie
faţă de cititori alternează la tot pasul cu reproşuri. Aflându-se în tensiune sufletească, n-a putut să-şi
organizeze ideile într-o anumită ordine. Aşa se explică acumulările de genitive, îngrămădirile de
participii, frazele lungi , propoziţiile eliptice.Vocabularul este cel obişnuit, paulin. Înrudirea dintre
această epistolă şi celelalte epistole pauline este mai presus de orice discuţie.
Autenticitatea epistolei se probează, în primul rând, prin faptul că Apostolul îşi scrie numele la
începutul epistolei şi prin faptul că stilul este paulin. Apostolul ne apare în cuprinsul epistolei cu natura
sa vulcanică, cu devotamentul neţărmurit faţă de cauza Evangheliei, cu dragoste fierbinte faţă de fiii săi
duhovniceşti, cu gingăşia sa caracteristică dar şi cu asprimea şi ironia necruţătoare, de luptător neînfricat
împotriva iudaizanţilor.
În rândul al doilea se probează cu scrierile Sfinţilor Părinţi. Citate din această epistolă aflăm la
Clement Romanul (Către Corinteni 5, 6). Sf. Policarp (către Filipeni 2, 2) şi Epistola către Diognet. Ea
este citată direct de Sf. Irineu (Împotriva ereziilor 3, 7), de Clement Alexandrinul (Stromate 4, 16) şi
Tertulian (Contra lui Marcion 5, 10-12). Fragmentul Muratori o înşiră între epistolele canonice ale Sf.
Ap. Pavel. Textul ei se află în vechile traduceri latine şi siriace. Aşa cum ne informează Hipolit (Filimon
61
5, 8), ea este recunoscută şi de eretici ca: Vasilide, Ofiţii şi Marcion, care au primit-o în colecţia lor de
cărţi sfinte. Autenticitatea Epistolelor către Corinteni a fost recunoscută chiar şi de criticii protestanţi
extremişti iar atacurile îndreptate împotriva ei au rămas fără răsunet în rândurile învăţaţilor. Încercări de
contestare a ei au făcut Bruno Bauer şi olandezii: Loman, van Manen şi Steck.
Dacă autenticitatea Epistolei a II-a către Corinteni a fost recunoscută şi de critica raţionalistă, în
schimb a fost atacată unitatea ei. Unii critici susţin că Epistola a II-a către Corinteni la început ar fi
cuprins numai primele nouă capitole, la care s-ar fi adăugat ulterior cap.X-XIII, care ar constitui epistola
intermediară ca fiind scrisă între I şi II Corinteni. Alţi critici vor să distingă chiar trei părţi, din care un
autor de mai târziu ar fi închegat Epistola a II-a către Corinteni de astăzi.
Diferenţa de ton dintre prima şi ultima parte a acestei Epistole se explică, însă, atât prin situaţia
în care se află Apostolul cât şi prin aceea în care se aflau destinatarii. În prima parte Apostolul are în
vedere pe creştinii care au dat dovadă de ascultare. Pentru aceea tonul Epistolei este cald şi moderat. În
ultima parte a Epistolei, Sf. Pavel atacă pe adversarii săi care răspândeau tot felul de calomnii la adresa
sa, cu intenţia de a înstrăina pe ceilalţi corinteni de el. Pentru aceea tonul ei e vehement, tăios şi ironic.
Integritatea Epistolei a II-a către Corinteni este garantată şi de faptul că cele mai vechi documente –
codici şi traduceri – cuprind textul ei aşa cum se prezintă el astăzi.
2. Adresanţii, motivele şi scopul scrierii epistolei
Aşa cum reiese din primul verset, epistola a fost adresată în primul rând credincioşilor din Corint
(1,1) dar în acelaşi timp şi credincioşilor din provincia Ahaia (1,1; 6,11). Acest lucru este uşor de înţeles
dacă avem în vedere faptul că Apostolul se laudă în faţa Macedonenilor cu sârguinţa celor din Ahaia, şi
nu numai cu aceea a Bisericii din Corint.
Pentru că Timotei plecase din Corint înainte de a sosi trimişii Hloei cu epistola Sf. Ap.Pavel şi, prin
urmare nu aducea informaţii referitoare la efectul pe care l-a avut epistola asupra destinatarilor, Apostolul
trimite la Corint pe Tit (II Cor.12, 18). Acesta, la întoarcere, trebuia să întâlnească pe Apostol la Troia, în
Asia Mică (II Cor. 2,12-13). Apostolul hotărâse să rămână a Efes până la Cinzecimea anului 57 (I Cor.16,
8), iar de acolo urma să vină la Corint, prin Troia şi Macedonia.
Trebuind însă să plece din Efes înainte de termenul pe care şi-l propusese, din cauza răscoalei
organizată de argintarul Dimitrie (F.Ap. 19, 23), Apostolul n-a mai întîlnit pe Tit în Troia (II Cor. 6, 6).
Tit avea veşti îmbucurătoare: comunitatea pusese capăt dezbinărilor; pedepsise pe incestuos, creştinii de
aici duceau, în general, viaţă demnă de numele lor. Aduceau însă şi unele veşti care întristau pe Apostol.
El promisese, fie prin scrisoarea care s-a pierdut fie prin Timotei şi Tit, că va veni curând la Corint însă în
urma tristeţei pe care i-o provocaseră dezbinările, hotărâse să amâne această vizită şi anume după ce va
vizita mai întâi Macedonia (I Cor.16, 5). Ori, iudaizanţii, interpretând greşit hotărârea Apostolului, îl
acuzau:
-că este timid şi nestatornic ( I Cor. 15-20) ;
-că este mândru şi se laudă că este cineva ( 3,1; 4,5; 5,12, 10,2 ),
-că vrea să înşele buna cuviinţă a corintenilor renunţând la întreţinerea sa de către comunitate
organizînd colecte în interes personal ( 6,8; 7,2; 12,16-18).
De aceea Apostolul vrea să restabilească, prin această epistolă, încrederea Corintenilor în persoana
sa; să le spună că şi-a schimbat planul de a-i vizita pentru a-i cruţa (I, 23), pentru a nu veni la ei cu
întristare (2, 1); să stimuleze strângerea de daruri pentru creştinii nevoiaşi din Ierusalim şi să pregătească
atmosfera sufletească pentru vizita pe care voia să le-o facă.
3. Locul şi timpul scrierii epistolei
Apostolul Pavel a plecat deci în întâmpinarea lui Tit. Nu l-a întâlnit în Troa ci, după părerea
majorităţii isagogilor, l-a întâlnit în oraşul Filipi din Macedonia. Era după Rusalii, în vara anului 57.
Atunci a scris el a doua epistolă Corintenilor.

62
 4. Cuprinsul epistolei
Epistola, alcătuită din 13 capitole, are o introducere, o parte apologetică, una referitoare la o colectă,
alta polemică şi un epilog.
Introducerea (1, 1-11) cuprinde adresa şi salutarea (1,1-2) şi rugăciunea de mulţumire adresată de
Apostol lui Dumnezeu că i-a scăpat viaţa din primejdia de moarte care l-a ameninţat în Asia (1, 3-11).
Partea I (1, 12-7, 16 ) cuprinde o apologie a persoanei sale împotriva celor care îl defăimau. Această
apologie are trei părţi:
a) Apostolul se apără împotriva celor care îl acuzau de nestatornicie pentru că şi-a schimbat
planul de călătorie (1,12-2, 4). Totodată îşi exprimă mulţumirea că a fost ascultat şi au excomunicat pe
incestuos (2, 5-11). Pentru toate acestea aduce mulţumire lui Dumnezeu (2, 12-17).
b) Îşi apără apostolatul în faţa defăimărilor la care este expus (3, 1-6, 2). Biserica din Corint
însăşi îl arată a fi un Apostol adevărat prin faptul că credincioşii de aici s-au umplut de Duhul Sfânt.
Strălucirea Noului Testament, predicat de el, este cu mult mai mare decât a Vechiului Testament,
strălucire care s-a văzut pentru scurt timp pe faţa lui Moise şi apoi a dispărut (3, 1-11). Ştiind acest lucru,
el predică Evanghelia cu toată îndrăzneala (3,12-18). Dacă, totuşi Evanghelia nu este înţeleasă de toţi ,
vina nu este a Apostolului ci a Corintenilor care au lăsat pe satan să le întunece minţile (4, 1-6).
Cu trupul, Apostolul este slab şi supus multor pericole şi necazuri însă Dumnezeu lucrează prin el în
chip minunat (4, 7-15). Necazurile nu-l decurajează pentru că nu are în vedere obiective pământeşti ci
cereşti. De altfel, cortul cel trupesc este socotit ca în cele din urmă să fie înlocuit cu cel ceresc (4, 16-6,
10 ).
Călăuzit de iubire, el predică tuturor vestea împăcării omenirii cu Dumnezeu prin Fiul Său şi
îndeamnă pe fiecare să-şi asigure harul divin (5, 11-6, 2 ).
Cât despre sine, el caută în toate împrejurările, atât cu cuvântul cât şi cu fapta, să se arate slujitor
credincios al lui Dumnezeu( 6, 3-10).
c) Apostolul îi vrea pe corinteni aproape de el. Vrea să dispară de la ei orice neîncredere faţă de
persoana sa. Îi asigură că-i iubeşte dar le spune că în acelaşi timp aşteaptă ca şi ei să-şi arate faţă de el
iubirea lor (6, 11-13). Acest fapt îl arată împlinindu-i sfatul de a sluji lui Dumnezeu şi de a se lepăda de
păgânism (6, 14-7, 1). Îi încredinţează că totdeauna i-a avut la suflet (7, 2-4), iar veştile aduse de Tit de
la Corint au avut darul de a-l linişti (7, 5-16).
Partea a II-a (8, 1-9, 15) cuprinde îndemnul Apostolului adresat Corintenilor de a duce la bun
sfârşit colecta iniţiată pentru creştinii săraci din Ierusalim (8, 1-5). Cu supravegherea lucrărilor de
colectare este desemnat Tit (8, 6-24) până ce va veni la Corint Pavel însuşi (9, 1-5). Pentru dărnicia lor,
corintenii vor fi răsplătiţi de Dumnezeu (9, 6-18).
Partea a III-a (10,1-13,10) are caracter polemic. Apostolul scoate în evidenţă autoritatea sa
apostolică, puterea de care va face uz când va fi necesar (10, 1-18).
Nu este cu nimic inferior faţă de ceilalţi Apostoli; nu este un orator dar nu înseamnă că nu are
cunoştinţele necesare despre Dumnezeu; nu primeşte ajutoare şi predică gratuit, nu pentru că ar avea
conştiinţa că lucrarea sa este inferioară celei a celorlalţi Apostoli ci pentru a nu pune piedici Evangheliei
(11, 1-15).
Dacă ceilalţi Apostoli au depus eforturi în răspândirea Evangheliei, el, cu suferinţele sale, cu atât mai
mult (11, 16-33 ).
Viziunile şi descoperirile sunt dovada că el este vas ales al lui Dumnezeu (1, 1-10).
Pentru faptul că se laudă, vina nu este a lui ci a celor care l-au împins să facă aceasta (12, 11-18); a
făcut acest lucru cu îngrijorare dar cu gândul ca ei să se îndrepte, ca venind la ei să nu fie pus în situaţia
de a-i pedepsi (12, 19-13, 4). El are încredere că ei se vor îndrepta (13, 5-10).
Epilogul (13, 11-13) cuprinde îndemnuri, salutări şi binecuvântări.

63
 INTERPRETAREA EPISTOLEI A DOUA CĂTRE CORINTENI

1.Introducerea: “Pavel, apostol al lui Hristos Iisus …şi Timotei , Bisericii din Corint, împreună cu toţi
sfinţii care sunt în Ahaia , har vouă şi pace de la Domnul Iisus Hristos”(1,1-2)
Primele două versete alcătuiesc adresa şi salutarea. Este modul paulin obişnuit de a alcătui o epistolă
iar epistola a doua către Corinteni nu face excepţie de la această regulă. Cu foarte mici deosebiri, ea este
asemenea celei din prima epistolă adresată Corintenilor.
Şi de data aceasta pune alături de numele său apelativul de “apostol”. Face acest lucru pentru că şi
acum , apărarea demnităţii sale apostolice este unul din motivele majore ale scrierii epistolei. Pavel are
conştiinţa că el este alesul lui Dumnezeu investit ca şi cei 12 ucenici cu puterea răspândirii Evangheliei în
lume.
Asociază numelui său pe Timotei, ucenicul şi colaboratorul apropiat din vremea activităţii la Corint.
Era binecunoscut Corintenilor şi se întorsese de curând din vizita pe care le-o făcuse. Epistola, deci,
trebuia să fie primită şi ca ecou al impresiilor pe care acesta şi le făcuse la Corint.
Se adresează „tuturor sfinţilor”, cu sensul mai înainte arătat, de oameni angajaţi în realizarea
desăvârşirii morale şi a sfinţeniei, „care locuiesc în Corint şi în Ahaia”. Ahaia era regiunea în care se
afla Corintul. Rezultă din afirmaţia Apostolului că metropola Ahaiei devenise centrul din care iradia
Cuvântul Evangheliei şi că fuseseră întemeiate comunităţi creştine în jurul său. “De ce adresându-se
celor din cetate , porunceşte prin epistolă tuturor? …Comună face epistola pentru că comună era nevoia
de îndreptare” (Sf.Ioan Gură de Aur).
Salutarea “Har vouă şi pace de la Dumnezeu Tatăl şi de la Domnul Iisus Hristos“ este comună cu
cea din prima epistolă către Corinteni ,
În Efes, de unde scria epistola, Apostolul avusese satisfacţia întemeierii unei Biserici puternice
dar, ca pretutindeni, întâmpinase şi multe necazuri din partea duşmanilor săi. Dat fiind că tocmai aceste
eforturi îi erau contestate de Corinteni , el nu ezită să le amintească de la început. “Căci nu voim , fraţilor,
ca voi să nu ştiţi de necazul nostru care ni s-a făcut în Asia, că peste măsură , peste puteri am fost
îngreunaţi, încât nu mai nădăjduiam să scăpăm cu viaţă…Domnul (însă) …ne-a izbăvit pe noi dintr-o
moarte ca aceasta şi…nădăjduim că încă ne va izbăvi” (1, 8-10).
Este posibil ca Apostolul să se refere atât la încercarea suportată în vremea răscoalei lui Dimitrie ,
care îl adusese, într-adevăr, într-o primejdie de moarte (Fapte 19, 24-41), cât şi la primejdiile de tot felul
care îl pândeau în Efes, care sunt menţionate în prima epistolă către Corinteni (15, 30-31; 16, 9 ).
Necazurile (ispitele), însă, în concepţia paulină nu sunt un rău pentru cel tare în credinţă ci, din
contră, sunt socotite un câştig pentru mântuirea sufletească a credincioşilor. Pentru că, cu cât prisosesc
suferinţele, cu atât prisoseşte mângâierea din partea lui Dumnezeu: “Că precum prisosesc pătimirile lui
Hristos întru noi, aşa prisoseşte prin Hristos şi mângâierea noastră “(1, 3-7). Harul şi mângâierea nu
sunt pe măsura încercării. “Că nu după cum suntem încercaţi suntem mângâiaţi ci cu mult mai mult.Că n-
a zis că mângâierea este pe măsura încercării ci că prisoseşte”. (Sf.Ioan Gură de Aur ).
2. Partea apologetică. (1, 12-7, 16 )
a) datorită faptului că Apostolul îşi schimbase hotărârea de a-i vizita, unii corinteni îl acuzau de
nesinceritate, de lipsă de statornicie în hotărâri şi de faptul că nu-i iubeşte sincer.
Apostolul ţine să precizeze că nu scrie altceva decât ce gândeşte (1,13), că cuvântul său a fost
totdeauna: da, da şi nu, nu (1, 17-20). A amânat vizita proiectată la Corint nu din faptul că s-ar schimba
cu uşurinţă (1, 17) ci pentru a-i cruţa. “Chem pe Dumnezeu mărturie asupra sufletului meu că din cruţare
pentru voi n-am venit încă la Corint.” (1, 23). Venind în această situaţie la Corint ar fi trebuit să facă uz
de autoritatea sa apostolică , să pedepsescă neorânduielile cât şi pe cei care îl contestau. Schimbarea
planului era un mod de a ieşi din impas. “Căci am judecat să nu vin iarăşi la voi cu întristare. Pentru că
dacă eu vă întristez, cine este cel care să mă înveselească dacă nu cel întristat de mine?”(2,1-2).
“Aceştia bănuiseră şi ziceau că n-a venit la ei pentru că îi urăşte , arată contrariul, anume că n-a venit la
64
ei tocmai pentru că îi iubeşte…Că îi cruţă pe aceia peste care era stăpân şi îi putea pedepsi” (Sf. Ioan
Gură de Aur).
Dovada iubirii sale părinteşti este nu numai amânarea vizitei ci şi faptul că-i iartă şi-l iartă şi pe
incestuosul pocăit. Le recomandă în privinţa acestuia să-l primească în mijlocul lor, “pentru a nu fi
copleşit de întristare ”(2, 7), pentru că, în disperarea lui, “ar putea fi adus în situaţia de a face un rău şi
mai mare” (Sf. Ioan Gură de Aur).
Tot o dovadă a iubirii lui faţă de Corinteni este şi gândul de a-i vizita. Trebuia să-l întâlnească pe
Tit în Troas, după Rusaliile anului 56 şi să vină împreună la Corint. S-a întâmplat însă ca din cauza
răscoalei argintarului, el să vină în Troas mai înainte decât se convenise şi să nu întâlnească aici pe Tit. În
plus, lucrarea misionară îl reţinea, pentru scurt timp, departe de ei (1, 15-16).
b)Sf.Ap.Pavel se apără faţă de cei care îi contestau apostolatul (3, 1-6, 2 ).
Sf. Pavel nu făcea parte din rândul celor 12 ucenici ai Domnului şi de aceea, duşmanii săi,
îndeosebi iudaizanţii, îl socoteau inferior acestora, mai ales Sfântului Apostol Petru. El însă, avea
conştiinţa că este “uns” de Dumnezeu, de care a fost „pecetluit” şi de la care a “primit arvuna Duhului “
(1, 21-22).
Pe lângă cei 12, mulţi alţii se angajaseră în răspândirea Evangheliei iar pentru a fi crezuţi
prezentau scrisori de recomandare din partea Apostolilor sau a unor personalităţi bisericeşti. Se pare că
unii corinteni făceau caz de acest fapt pretinzând că şi Apostolul Pavel trebuie să prezinte astfel de
scrisori.
În această situaţie, Apostolul precizează că el se poate lipsi de astfel de scrisoare (3, 1) pentru că
scrisoarea lui de recomandare, documentul care vorbeşte de efortul său şi de autenticitatea învăţăturii
sale sunt Corintenii înşişi. “Scrisoarea noastră sunteţi voi, scrisă în inimile noastre , cunoscută şi citită
de toţi oamenii…scrisă nu cu cerneală ci cu Duhul Dumnezeului celui viu, nu pe tabla de piatră ci pe
tablele de carne ale inimii”(3, 2-3)
Deşi neputincios după trup, “încât de la noi înşine nu suntem destoinici să cugetăm ceva ca de la
noi înşine”, Apostolul este în stare să înfrunte toate greutăţile prin harul lui Dumnezeu. “Cel ce ne-a
învrednicit să fim slujitori ai Noului Testament , nu ai literei, ci duhului , pentru că litera ucide iar duhul
face viu”( 3,6 ).
Această slujire, slujirea Cuvântului Evangheliei, este superioară oricărei alte slujiri, inclusiv
slujirii lui Moise şi preoţiei Vechiului Testament.
Legea veche avea rostul să oprească pe om de la săvârşirea păcatului, pedepsind pe cel care o
încălca, dar nu conferea şi harul mântuitor. “Iar dacă slujirea cea spre moarte , săpată în litere pe piatră,
s-a făcut întru slavă încât fiii lui Israel nu puteau să-şi aţintească ochii la faţa lui Moise, din pricina
slavei celei trecătoare a feţei lui, cum să nu fie mai mult întru slavă slujirea Duhului “ (3,7-8 ). Dacă
Legea care osândea era strălucită , cu atât mai strălucită este slujirea Legii care eliberează; “Iar dacă ceea
ce este trecător s-a săvârşit prin slavă, cu atât mai mult ceea ce este netrecător va fi în slavă” ( 3, 9-11).
Moise îşi acoperea faţa ori de câte ori comunica poporului descoperiri dumnezeieşti pentru ca fiii
lui Israel să nu vadă strălucirea feţei lui şi să creadă că el însuşi este izvorâtorul Legii ( cf. Exod 34, 29 şi
urm.).
Plecând de la acest fapt, Apostolul conclude că vălul cel material care acoperea faţa lui Moise şi-i
împiedica pe iudei să vadă chipul său real, are corespondent în vălul cel duhovnicesc care acoperă
mintea iudeilor şi nu le permite să înţeleagă că sfârşitul Legii s-a făcut o dată cu venirea Mântuitorului
Hristos.” Minţile lor s-au învârtoşat ca până astăzi, la citirea Vechiului Testament …stă un văl pe inima
lor. Când se vor întoarce la Domnul, vălul se va ridica”(3, 15-16).
Dacă totuşi Evanghelia nu este înţeleasă de toţi , vina nu este a Apostolului. El a abandonat orice
preocupare materială, nu-l preocupă câştigul, nici cinste din partea cuiva. “Ne-am lepădat de cele ascunse
ale ruşinii , neumblând cu vicleşug, nici stricând cuvântul lui Dumnezeu ci făcându-ne cunoscuţi prin
arătarea adevărului faţă de orice cunoştinţă omenească înaintea lui Dumnezeu” (4, 2). “Ne recomandăm
65
prin ceea ce facem” (Origen) iar “acest lucru este vădit nu numai pentru cei credincioşi ci şi pentru cei
necredincioşi” (Hrisostom).
Vina neînţelegerii Evangheliei revine Corintenilor, “revine celor pierduţi, celor orbiţi de
Dumnezeul veacului acestuia” (4, 3-4 ), celor preocupaţi mai mult de probleme materiale şi mai puţin de
cele spirituale. Astfel de preocupări inspiră satan. Dar, “deşi este stăpânitorul acestei lumi, (satan) nu este
Dumnezeu…El este socotit Dumnezeu de cei care nu vor să primească Duhul înfierii , Duhul lui
Dumnezeu cel adevărat, ca să devină fii ai veacului viitor.”(Origen). “Satan este numit Dumnezeu al
acestui veac din cauza marii lui influenţe pe care, datorită păcatului , o exercită asupra oamenilor ce
rătăcesc departe de Dumnezeu şi datorită cinstei pe care i-o dau, cu sau fără ştiinţă, cei supuşi lui de
patimi” (Trembelas).
Multe au fost necazurile, lipsurile şi prigoanele pe care Apostolul le-a îndurat în misiunea de
răspândire a Evangheliei (4, 8-11 ), dar Dumnezeu a lucrat prin el în chip minunat. „Pentru că avem
comoara aceasta în vase de lut (tocmai) ca să se învedereze că puterea covârşitoare este a lui Dumnezeu
şi nu de la noi” (4, 7).
Aceste necazuri au putut fi învinse cu speranţa că “pe când omul cel din afară trece, cel dinăuntru
se înnoieşte zi de zi” (4, 16), cu speranţa că “acela care a înviat pe Domnul Iisus „îl va readuce la viaţă
(4, 14); în sfârşit, cu speranţa “că necazul …de acum, uşor şi trecător…va aduce slava veşnică” (4, 17).
“Pentru că cu cât trupul suferă nenumărate încercări, pe atât mai bune are speranţele şi devine mai
strălucitor, aşa cum aurul trecut prin foc se face mai curat” (Sf.Ioan Gură de Aur).
Dar nu numai necazurile ci chiar nici moartea nu poate fi motiv să despartă pe cineva de iubirea
lui Hristos. “Pentru că dacă acest cort , locuinţa noastră pământească se va strica, avem zidire de la
Dumnezeu , casă nefăcută de mână, veşnică, în ceruri…După aceasta suspinăm…Nu ca să scoatem
haina acesta (ne silim) ci ca să ne îmbrăcăm cu cealaltă peste ea” (5, 1-4).
Moartea nu este un motiv pentru a îndepărta pe cineva de Hristos, pentru că ea nu înseamnă
dispariţia persoanei umane ci înseamnă începutul unei alte vieţi, a vieţii celei adevărate, în comuniune cu
Dumnezeu. În alte împrejurări, Apostolul Pavel spunea: “Sunt strâns din două părţi: doresc să mă
despart de trup şi să fiu împreună cu Hristos iar aceasta este mult mai bine. Dar este mai de folos pentru
voi să zăbovesc în trup.” (Filipeni 1, 23-24).
De altfel, trupul nici nu este veşnic; el este vehicolul sufletului în această viaţă. Deteriorarea lui
este un fapt firesc, este urmarea păcatului strămoşesc. “Trupul …nici nu este o locuinţă (permanentă)
pentru suflet ci doar un simplu sălaş (trecător) (Sf. Ioan Gură de Aur). Desigur, “atunci când Pavel – şi
prin gura lui creştinul – afirmă că doreşte să se dezbrace de trup, nu spune aceasta pentru că ar vedea în
trup un element rău (şi păgubitor) ci pentru că doreşte să-i schimbe natura stricăcioasă (în alta
nestricăcioasă) şi să-l spiritualizeze” (Teofilact). Pentru că trupul nu este rău în sine ci rele sunt doar
înclinările spre păcat, urmările păcatului strămoşesc care îl stăpânesc.
Totuşi, „petrecând în trup, suntem departe de Domnul şi umblăm prin credinţă iar nu prin
vedere” (5, 7-8).
Petrecând în trup, omul este străin şi călător (Evrei 11, 13), către adevărata lui cetate care se află
în ceruri (Filipeni 3, 20). Este departe de Hristos şi de realităţile supranaturale pe care le cunoaşte în
parte, prin credinţă.”Nu înseamnă însă, că atâta timp cât suntem în trup suntem departe de Domnul. (Şi
acum suntem împreună cu El) dar numai că nu îl vedem cu ochii trupului, pe când atunci (în viaţa de
dincolo) Îl vom vedea şi vom fi împreună cu El”(Teofilact). Pentru că “şi acum Îl cunoaştem însă nu atât
de clar” (Hrisostom).
Explicaţia zelului deosebit arătat de Apostol în răspândirea Cuvântului Evangheliei nu se află în
interesul material sau în slava deşartă ci în iubirea pentru Domnul Hristos care prin jertfa Sa a împăcat pe
om cu Dumnezeu. “Dragostea lui Hristos ne stăpâneşte…de aceea nu mai ştim pe nimeni după
trup…Pentru că dacă cineva este în Hristos, este făptură nouă, cele vechi au trecut, iată s-au făcut noi

66
toate…Hristos ne-a împăcat cu Dumnezeu …iar în numele Lui noi ne prezentăm ca mijlocitori,
chemându-vă să vă împăcaţi cu El” (5, 19-21).
Ideea nu este nouă. Într-un fel sau altul ea transpare din toate epistolele pauline. Pentru că „nu
numai teama de cele viitoare ci chiar şi cele deja împlinite cu noi nu ne lasă să lenevim” (Sf. Ioan Gură
de Aur).
Prin păcatul strămoşesc, omul s-a îndepărtat de Dumnezeu, s-a făcut duşmanul Său, s-a făcut rob
al păcatului şi al morţii. Dar Dumnezeu n-a încetat nici o clipă să-l iubească, făcând totul până l-a readus
în starea în care a căzut. Întruparea, moartea şi învierea Fiului lui Dumnezeu făcut om este punctul
culminant al acestei iconomii. Jertfa Mântuitorului Hristos avea să înnoiască şi transforme lumea,
ridicând-o din robia morţii la moştenirea împărăţiei cereşti. “Nu Dumnezeu s-a împăcat cu noi, (pentru că
Dumnezeu nu are în sine ură şi răzbunare) ci noi ne-am împăcat cu Dumnezeu “, deşi “ nu noi am alergat
către El , ci El a alergat către noi” ( Sf. Ioan Gură de Aur).
Cât despre sine, Apostolul caută , în toate împrejurările, atât cu cuvântul cât şi cu fapta să se arate
slujitor credincios al lui Dumnezeu. “Pe nimeni n-am scandalizat cu purtarea noastră …ci în toate
împrejurările ne-am prezentat ca slujitori vrednici ai lui Dumnezeu prin răbdare …prin curăţie…prin
dragoste…ne-am arătat ca unii care n-au nimic dar care îmbogăţesc pe alţii şi pe toate” (6, 2-10).
El nu are îngreunată conştiinţa cu vreo abatere de la principiile de viaţă ale Mântuitorului Hristos,
nici prin vreo acţiune care ar fi avut ca mobil interesul personal. A îndemnat pe alţii la răbdare în
necazuri (Rom.5, 3-4 ; 8, 25) el însuşi a stăruit în ea; a recomandat curăţia trupească şi sufletească
(Filipeni 4, 8 ; I Tim. 5, 22) el însuşi o cultivă; a recomandat iubire şi slujirea semenului (Rom. 8,35; 39;
I Cor.13; Gal. 5, 22; Col.3, 12), el însuşi le cultivă.
“Pe el nici slava nu l-a scos din minţi, nici necinstea nu l-a copleşit, bunul nume nu l-a făcut să se
mândrească, nici blasfemie să-l facă să cedeze, ci peste toate aceste situaţii contrare trecând a rămas
neschimbat”(Teofilact).
Dumnezeu l-a lăsat uneori pradă încercării dar nu peste puterile lui. Pentru că “Dumnezeu îngăduie
(ispititorului) să ne ducă până în pragul morţii dar nu ne părăseşte. Aşa spune şi David: Domnul m-a
certat dar morţii nu m-a dat” (Origen).
c) Prin efortul său misionar şi prin lipsurile îndurate, Apostolul dovedise că iubeşte pe
Corinteni ca pe nişte fii duhovniceşti. Aşteaptă însă ca să i se răspundă cu aceeaşi măsură. “O,
Corintenilor, gura noastră s-a deschis către voi…Plătiţi-mi şi voi aceeaşi plată – vă vorbesc ca unor
copii ai mei – lărgiţi şi voi inimile voastre” (6, 11-13).
Nu este prima dată când Apostolul îşi îndeamnă interlocutorii la iubire. De data aceasta însă,
îndemnul său are o nuanţă aparte; el pretinde ca iubirii deja existente să i se răspundă cu iubire.”Nu este
acelaşi lucru să fii iubit şi apoi să iubeşti” ( Hrisostom). Parafrazându-l, Sf. Ioan Gură de Aur spune:“
Nu vă cer mare lucru dacă vreau să fiu iubit de voi...Pentru că sunt părintele vostru...se cuvine să mă
iubiţi ca atare”.
Corintenii îşi pot arăta iubirea faţă de Apostol în primul rând împlinindu-i sfaturile aşternute atât
în prima cât şi în a doua epistolă. În rândul al doilea, îi arată iubirea lor renunţând la credinţa idolatră ,
neînjugându-se la jug străin.”Nu vă înjugaţi la jug străin cu cei necredincioşi, pentru că ce însoţire are
dreptatea cu fărădelegea?” (6, 14 ). “Însoţirile rele strică obiceiurile bune” (I Cor. 15, 33). Exemplul rău
este molipsitor. “Sau ce împărtăşire are lumina cu întunericul?”( 6, 14 ). Antiteză dintre lumină şi
întuneric este des întâlnită în Noul Testament ( Rom. 13, 12; Efes.5, 8; I Ioan 2, 9). Credincioşii au
devenit lumină prin comunicarea lor cu soarele dreptăţii, Hristos, pe când necredincioşii respingând
lumina, continuă să fie afundaţi în întuneric. Prin urmare, cum pot fi de acord credincioşii cu cei
necredincioşi şi cum pot lega între ei relaţii viabile şi folositoare? “ Noi suntem luminaţi de adevăr , aceia
sunt întunecaţi de rătăcire” (Zigaben ). ” Sau ce învoire este între Hristos şi Veliar ? ( 6, 16 ). În limba
ebraică Veliar înseamnă apostat şi nefolositor. Mai înseamnă şi nedreptate (Deut. 13, 14; Cor. 34, 18 ).
Iisus şi Veliar au scopuri contrarii şi este imposibilă o armonizare a lor. Este deci nesăbuit lucru să creadă
67
cineva că-i poate sluji în acelaşi timp pe amândoi. “Nu poate cineva cu un picior să fie în armata lui
Hristos şi cu altul în hoardele dezordonate ale lui Veliar” (Trembelas). “Sau ce înţelegere este între
templul lui Dumnezeu şi idolii? Căci noi suntem templul Dumnezeului celui viu , precum Dumnezeu a zis:
voi locui în ei şi voi umbla, şi voi fi Dumnezeul lor şi ei vor fi poporul Meu” (6, 16). Creştinii sunt
afierosiţi lui Dumnezeu şi sunt chemaţi să se aducă pe sine jertfă vie, sfântă, bineplăcută lui Dumnezeu .
Creştinul este chemat să fie jertfitor şi jertfă, preot care se aduce pe sine jertfă duhovnicească lui
Dumnezeu, transformându-şi inima în altar. “ Cauţi loc înalt, loc sfânt (pentru a zidi casă lui Dumnezeu)?
Arată-te pe tine templu.Vrei să te rogi în templu? Întru tine însuţi roagă-te “(Augustin).
”Dumnezeu este pretutindeni dar iată că se zice că El se odihneşte în cei credincioşi. Prin urmare se
odihneşte mai degrabă în cei vrednici să-i placă şi să-i primească “ (Zigaben).
Concluzia acestor consideraţii este că creştinul trebuie “să se separe, “să se osebească” şi „să nu
se atingă” (6, 17) de cei necuraţi.
După ce reia tangenţial ideea că-i are la suflet (7, 2, 4), Apostolul reia şirul ideilor întrerupte în
capitolul II (vers 13) şi continuă să vorbească despre relaţiile sale cu comunitatea din Corint. În capitolul
II Apostolul vorbea despre neliniştea trăită de el în Troia pentru că nu găsise pe Tit acolo. Acum
aminteşte, mai întâi de neliniştea avută, în continuare în Macedonia, pentru că Tit întârzia să vină,
întârziere la care trebuia să adauge “necazul de tot felul: din afară lupte, dinăuntru temeri “ (7, 5). „S-a
luptat cu cei din afară adică cu cei de altă credinţă” (Zigaben) şi a avut temeri înăuntru comunităţii “ca
nu cumva cei slabi să fie ademeniţi” (Hrisostom).
Îngrijorarea însă, s-a schimbat în bucurie prin sosirea lui Tit care a adus veşti bune. Schimbarea
Corintenilor şi regretul lor de a fi mâhnit pe Apostol prin purtarea lor l-au mângâiat. Dacă pentru moment
a regretat că le-a scris scrisoarea şi că prin cuvintele aspre pe care le-a folosit în unele locuri i-a întristat,
acum se bucură văzând roadele pe care le-a adus această întristare (7, 6-18).
Pentru că există o întristare bună, întristare care duce la pocăinţă, după cum există şi o bucurie
rea care poate duce la pierzare. “Cel ce se întristează după Dumnezeu, nu are a se căi de aceasta
vreodată” (Origen), pe când “cel ce continuă să săvârşească păcatul chiar dacă peste măsură se
întristează, este în imposibilitatea de a se pocăi” (Teofilact).

3.Partea practică (8, 1 - 9, 15) tratează despre colecta iniţiată pentru creştinii săraci din
Ierusalim.
Aşa cum s-a spus în partea introductivă , unii critici consideră că aceste două capitole ar forma o
parte străină în corpul epistolei, care n-ar avea legătură nici cu capitolele precedente, nici cu cele ce
urmează.
Se ştie însă că, nu de puţine ori, Apostolul Pavel face digresiuni, care, uneori, se întind pe capitole
întregi, apoi revine la ideea întreruptă. Se poate face o asemănare între capitolele 8-9 din această epistolă
cu capitolele 9-11 din epistola către Romani. În plus, capitolele 8-9 sunt strâns legate de cele precedente .
Pentru că, dacă în capitolele 1-7, Apostolul se referă la chestiuni din trecut, în capitolele 8-9, Apostolul
revine la probleme prezente vrând să obţină din partea corintenilor o iubire palpabilă faţă de el. Această
dovadă poate fi reluarea colectei şi ducerea ei la bun sfârşit.
Putem presupune că entuziasmul de la început al Corintenilor pentru realizarea colectei – în urma
tulburărilor din comunitate – dacă nu încetase definitiv, slăbise foarte mult. De aceea, capitolele 8 şi 9 pot
fi considerate ca o scurtă predică despre milostenie.
Ducerea la bun sfârşit a colectei i-o încredinţează lui Tit, purtătorul epistolei , cel care o iniţiase în
vizita precedentă şi era cel mai în măsură să continue lucrul început (8, 6, 16, 23). Ea trebuia să fie
încheiată când Pavel însuşi va veni la Corint (9, 4).
Pentru a stimula pe corinteni în acţiunea lor, Apostolul le dă ca exemplu pe creştinii din
Macedonia (8, 1-5). Creştinii din aceste comunităţi au dat un strălucit exemplu despre dragostea şi

68
recunoştinţa lor către Dumnezeu. Aceasta s-a manifestat prin dărnicia lor şi prin bucuria cu care au făcut
aceasta.(I Tes.1, 5; 2,14; Fap.16,20).
“Multa lor sărăcie a născut multa bogăţie de milostenie. Pentru că (în milostenie) nu se judecă după
cantitatea celor dăruite ci după intenţia celui ce dăruieşte”(Hrisostom).
Înainte de a dărui bunuri macadonenii ”s-au dăruit pe ei înşişi Domnului şi apoi nouă, prin voia lui
Dumnezeu” (8, 5). Cauza generoasei lor dărnicii a fost iubirea de Dumnezeu; pentru că (în primul rând)
lui Dumnezeu s-au dăruit iar nouă (doar) în măsura în care suntem slujitori ai lui Dumnezeu”
(Teofilact).
Pentru a-i stimula pe Corinteni în dărnicia lor, Apostolul îi laudă scoţând în evidenţă virtuţile
creştine de care ei dau dovadă, îndemnându-i ca nici în ceea ce priveşte caritatea să nu fie mai prejos.
“Căci precum întru toate prisosiţi, în credinţă, în cuvânt, în cunoştinţă, în orice sârguinţă, în iubirea
voastră către noi, aşa şi în acest dar să prisosiţi” (8,7).
“Corintenii se arătaseră dăruiţi cu multe harisme iar Apostolul doreşte ca ei să adauge şi
harisma milosteniei. Pentru că acolo unde există virtute, există loc şi pentru altele” (Trembelas). Pentru
a-i stimula pe Corinteni în dărnicia lor, Apostolul le dă exemplul Domnului care, zice, “bogat fiind a
sărăcit ca voi cu săracia Lui să vă îmbogăţească” (8, 9). Fiul lui Dumnezeu s-a sărăcit ( cf.Fil.23, 5 şi
urm) pentru ca omenirea să dobândească bogăţia binecuvântărilor şi a promisiunilor , bogăţia iubirii şi
binecuvântării lui Dumnezeu, bogăţia speranţelor vieţii veşnice şi a moştenirii împărăţiei cerurilor.”S-a
golit de slava Sa “ – spune Sf. Ioan Hrisostom – “pentru ca voi, nu din bogăţia Lui ci din sărăcia Lui să
vă îmbogăţiţi”.
Colecta iniţiată de Apostol nu urmăreşte sărăcirea corintenilor şi îmbogăţirea creştinilor din
Ierusalim ci efectuarea unui schimb creştinesc de daruri: Corintenii oferă cele materiale iar săracii
Palestinei le răspund cu daruri spirituale, contribuind astfel la propăşirea moral-religioasă a comunităţii
lor.
Apostolul înţelege ca strângerea bunurilor să nu fie privită ca o povară, impusă printr-o poruncă ( 8,
8; cf.Cor.7, 25 şi 36) ci să purceadă din pornirea sinceră de a veni în ajutor fratelui aflat la strâmtoare.
De aceea îndeamnă pe Corinteni “să dea fiecare cum socoteşte , cu inima sa, nu cu părere de rău sau de
silă, căci Dumnezeu iubeşte pe cel care dă cu voie bună “ (9,7).
Ideea este ispirată din cuvintele Mântuitorului ; milostenia impusă din afară sau săvârşită cu gândul
dobândirii laudei de la oameni, îşi pierde valoarea. Ea trebuie susţinută de gândul nobil al solidarităţii
umane şi în acelaşi timp de gândul că slujind pe semenul obidit, slujim Mântuitorul însuşi (cf. Mat. 25,
34-35 ).
Răsplata milosteniei este în ceruri dar şi pe pământ. Ea vine de la Dumnezeu “cel ce poate să
înmulţească tot harul …şi îndestularea în toate …” El “cel ce dă sămânţă semănătorului şi pâine spre
mâncare, vă va da”, spune Apostolul, „şi va înmulţi sămânţa voastră şi va face să crească roadele
dreptăţii sale voastre” (9, 8-11).
Apostolul vobeşte şi de o răsplată aici pe pământ în primul rând pentru că “mulţi se temeau că
făcând milostenie, nu cumva să ajungă în sărăcie , nu cumva ei să aibă nevoie de ajutorul altora”.De
aceea zice Dumnezeu nu numai va umple lipsurile lor ci că bunurile vor prisosi (Hrisostom).
4.Partea polemică (10, 1-13, 1). Apostolul revine asupra unora dintre învinuirile ce i se aduceau şi
le combate.
a) Aposolul era învinuit că atunci când este departe , este prin scrisori îndrăzneţ iar când este de faţă
este timid. O astfel de stare îi inspiră îndeosebi constituţia sa fizică (19, 1-18).
Apostolul respinge astfel de acuzaţie arătând că, deşi trăieşte în trup, stăpânit de slăbiciuni, în
activitatea sa nu se lasă stăpânit de slăbiciuni omeneşti. Pentru că ”deşi umblăm în trup, nu ne luptăm
trupeşte căci armele faptei noastre nu sunt trupeşti ci puternice înaintea lui Dumnezeu”(10, 3-4). Îi
îndeamnă în acelaşi timp să nu-l silească să se arate când va fi printre ei, precum este, pentru că este în
faptă precum în scris.
69
 b) Biserica din Corint fusese întemeiată de Apostolul Pavel. Era firesc, cel puţin aici, să se bucure de
autoritate deosebită. Cu toate acestea, Apostolul este socotit inferior celorlalţi Apostoli.
Apostolul Pavel se consideră dacă nu superior, cel puţin egal cu aceştia datorită zelului şi
contribuţiei sale la răspândirea Evangheliei.(11, 1-12, 12).
Cu acest prilej aminteşte un număr impresionant de suferinţe îndurate pentru Evanghelie, cele mai
multe dintre ele fiind menţionate şi în Faptele Apostolilor.
Astfel, vorbeşte de bătăi şi ameninţări. În Faptele Apostolilor se menţionează doar una (F. Ap.16,
23), însă Clement Romanul, în Epistolele pe care le adresează Corintenilor, spune că Sf. Pavel a fost
închis în viaţa sa de 7 ori; până la scrierea acestei epistole fusese închis doar de 4 ori. O menţiune aparte
face amintind de faptul că a fost biciuit de 5 ori cu câte 40 de lovituri. Este vorba de bici cu curele, care
se aplicau, cel mult 40, şi care adesea erau mortale. Continuă enumerâd primejdiile de ordin general: în
călătorii, pe râuri revărsate, pe care adesea trebuia să le treacă pe o punte îngustă sau înot; primejdiile din
partea tâlharilor, a păgânilor şi a iudeilor.Ca încheiere a listei primejdiilor prin care a trecut, aminteşte de
cea care l-a ameninţat imediat după convertire, în Damasc.
În rândul al doilea, Apostolul se consideră superior adversarilor săi pentru faptul că a fost învrednicit
să aibă o vedenie, fără să precizeze timpul când a avut loc acest fapt minunat. Majoritatea comentatorilor
cred că a avut loc la puţină vreme de la convertire, înainte de a purcede în călătoriile misionare.
În semn de umilinţă, Apostolul nu vorbeşte despre sine decât la persoana a treia dar nu încape
îndoială că omul despre care vorbeşte nu este altul ci el însuşi.
Fără a putea preciza dacă a fost răpit şi cu trupul, nu numai cu sufletul, spune doar că a fost răpit
până la al treilea cer, până în rai. Al treilea cer sau raiul sunt, deci, după afirmaţia lui, identice. Această
vedenie a avut-o în stare de extaz şi a fost probabil o vedenie intelectuală, de aceea conţinutul ei nu l-a
putut reda în cuvinte omeneşti.
Expresiei ”al treilea cer” i s-au dat mai multe interpretări. Astfel, teologul Bengel spune că primul
cer este al nostru; al doilea este al astrelor, iar al treilea este cel duhovnicesc. Zigaben este mai precaut,
spunând că al treilea cer este un loc oarecare, o lume cerească în care locuiesc îngerii. Alţi comentatori
spun că Apostolul ar fi avut două vedenii: printr-una a fost ridicat până la al treilea cer iar prin alta până
în rai (aşa susţin Irineu, Tertulian, Clement Alexandrinul, Origen ).
Precizăm însă că prin cer sau ceruri, în Sf. Scriptură nu se înţelege un anumit loc în univers, ci o
stare spirituală, diferită de cea materială în care trăim. Afirmând Apostolul că a fost ridicat până la al
treilea cer, înseamnă că în stare de extaz i s-au arătat lucruri aparţinând lumii spirituale.
Pentru a nu se mândri cu descoperiri avute, i s-a dat “un ghimpe în trup“ pe care Apostolul îl
personifică numindu-l înger al satanei. Acesta i s-a dat ca să-l bată peste obraz ca să nu se mândrească.
Mulţi exegeţi vechi au crezut că este vorba de pofta trupească. Comentatorii noi sunt de acord că este
vorba despre o boală trupească de durată. Întrebarea este însă: cine i-a dat acest ghimpe? Unii au susţinut
că Satan pentru că îl numeşte ghimpe al satanei. Nu este însă corectă această interpretare, dat fiind că i s-
a dat ca să nu se mândrească, iar satan nu putea urmări un astfel de scop. Înseamnă că ghimpele i s-a dat
ca o încercare de la Dumnezeu. Acest lucru reiese şi din faptul că Apostolul a rugat pe Dumnezeu să-l
îndepărteze de el. În ceea ce priveşte fiinţa acestui ghimpe sau natura bolii de care suferea Apostolul, s-au
emis cele mai variate păreri. Dintre toate cea mai plauzibilă este aceea că Apostolul a suferit o febră
palustră, o boală des întâlnită în jurul Mediteranei. Nu este însă exclus să fi fost şi o boală de ochi.
Apostolul s-a rugat de trei ori lui Dumnezeu să îndepărteze acest ghimpe de la el. A treia oară
Dumnezeu i-a răspuns printr-o descoperire: ghimpele este voit de Dumnezeu iar darurile primite de la El
îi sunt suficiente pentru a-şi desfăşura cu succes activitatea. Astfel, puterea lui Dumnezeu, care lucra prin
această unealtă slabă care era Apostolul, putea ieşi în evidenţă cu mai multă strălucire.
d) Epistola aceasta trebuie să servească Corintenilor spre îndreptare pentru ca Apostolul să nu vină
la ei cu asprime ( XI, 19 – XIII, 10).
Sfârşitul epistolei (XIII, 11-14) cuprinde îndemnuri, salutări şi binecuvântarea paulină obişnuită.
70
 EPISTOLA CĂTRE GALATENI

1. Autorul şi autenticitatea. Aşa cum rezultă din cap.1,1, autorul epistolei este Sf. Apostol Pavel. El
scrie epistola în numele său şi al fraţilor care se aflau împreună cu el (1,2).
Pentru autenticitatea epistolei pledează atât argumente interne cât şi argumente externe.
Argumente interne:
a) ca de obicei, Apostolul Pavel îşi scrie numele la începutul epistolei (1,1), cu formula consacrată
“Apostol al lui Iisus Hristos”.
b) ideile susţinute: faptul că Legea mozaică nu trebuie impusă creştinilor proveniţi dintre păgâni;
invocarea numelui lui Avraam pentru a justifica mântuirea prin credinţă ş.a. arată că epistola este de
provenienţă paulină.
c) particularităţile de ordin lexical ,abundenţa cuvintelor sinonime şi a perioadelor lungi (cf.1,3-14;
1,16-23; 2,1-7; 3,14-19) o arată a fi paulină.
d) datele de ordin personal pe care autorul le dă despre sine se potrivesc cu ceea ce ştiu despre
activitatea Sfântului Apostol Pavel.
e)Teologia este paulină: iconomia mântuirii în Vechiul Testament, afirmarea întrupării Fiului lui
Dumnezeu , urmările acestei întrupări, etc.
f) precizarea de la sfârşitul epistolei că salutul este scris cu un anume fel de litere este paulină ( 6,11-
18; cf. I Cor. 16,21; Col. 4,18; II Tesal. 3,17 ; Fil. 18).

Argumente externe:
a) este cunoscută şi folosită de Părinţii Apostolici: Clement Romanul (I Cor.5; Gal.2, 9), Sfântul
Ignatie ( către Filadelfieni 1; Gal.1, 1), Sf. Policarp ( către Filipeni 3,3 ; Gal.4, 26 ) autorii epistolelor lui
Barnaba ( 13; Gal.4, 3) şi Către Diognet (10; Gal.6, 2 ).
b) este folosită de Justin Martirul ( Apol. 1,53; Gal. 3,10,13; 4, 27), Athenagora (Legaţie pentru
Hristos 16), Irineu (Împotriva ereziilor 3,6,5; 3,7,2; 3,16,3), Clement Alexandrinul (Stromate 3,15;
Gal.4, 19) ş.a.
c) fragmentul Muratori o enumeră între epistolele pauline.
d) ereticii: Ptolemeu, Valentin, Ofitii şi în mod deosebit, Marcian, o folosesc în scrierile lor.
Nimeni n-a contestat autenticitatea Epistolei până în secolul al XIX-lea când au apărut câteva
lucrări (de Bruno Bauer, Pierson, Naber, Loman, Steck, Völter şi Friedrich) în care se susţinea că epistola
n-a fost scrisă de Sf. Ap. Pavel ci de un scriitor oarecare, între anii 120-140 d.Hr. Respectivii teologi
porneau de la ideea greşită că în creştinismul primar ar fi existat două tabere: a iudaizanţilor şi a
neamurilor, fiecare dintre ele producând mai multe scrieri care, ulterior, ar fi fost cuprinse în Canonul
Noului Testament. Epistola către Galateni ar presupune o formă evoluată, o formă târzie, caracteristică
epocii postpauline. Dar şi această părere a fost abandonată în ultimele decenii.

2. Adresanţii: Epistola a fost adresată Bisericilor din Galatia (Gal. 1, 2; 3,1), ţară din Asia Mică,
prin urmare poate fi socotită o circulară.
Locuitorii Galatiei proveneau din nordul Italiei. Sub presiunea romanilor ei au fost nevoiţi să
treacă Alpii şi să invadeze Panonia.
În anul 279 î.Hr. trei triburi de galateni (celţi, gali) au invadat Macedonia sub conducerea lui
Brennus. Ulterior, două triburi s-au dezlipit de celelalte şi s-au îndreptat spre Tracia, stabilindu-se
aproape de Bizanţ. Resursele Traciei nu i-au mulţumit aşa încât după puţin timp au trecut în Asia Mică.
Tocmai atunci regele Nicomedes al Bitinei lupta împotriva fratelui său Zipoides pentru a-şi recuceri
tronul. Nicomedes le cere ajutorul iar în solda lui se angajează aprox. 10000 de galateni.
71
 În jurul anului 265 î.Hr. galatenii s-au aşezat în părţile Frigiei şi Capadociei, pe cursul râurilor
Sangarius şi Halys. Celor două triburi, trocmii şi tolistobogii, li s-a adăugat al treilea: tectosagii.
Regiunea locuită de ei era un platou arid, lipsit de vegetaţie, friguros iarna şi foarte călduros în timpul
verii. Le convenea totuşi pentru că se ocupau cu păstoritul. Dar ei nu contau pe produsele ţării lor ci pe
bunurile obţinute prin jaf sau din solda de mercenari. Furia lor era proverbială. Numele lor era echivalent
cu teroarea şi nici o cetate sau dinastie nu îndrăznea să nu le plătească tribut.
În anul 230 î.Hr. sunt înfrânţi de regele Attalus I al Pergamului şi pentru un timp îşi întrerup
incursiunile prădalnice.
În anul 189 î.Hr., când regele Antioh al III-lea al Siriei a intrat în Asia Mică, ei s-au aliat cu el
pentru a scăpa de jugul Pergamului. Această alianţă însă, i-a adus în conflict cu Roma. Consulul roman
Gnaeus Volso a invadat Galatia şi i-a înfrânt în două mari bătălii, încheiate cu masacre enorme. Istoricii
Polibius şi Titus Livius relatează că înfrângerea lor a produs o mare bucurie în Asia Mică pentru că
teroarea lua sfârşit.
Din anul 183 î.Hr. teritoriul galatenilor a devenit provincie a Pergamului. După o scurtă perioadă de
independenţă, în anul 133 cad sub stăpânirea Pontului. Pe la anul 44 î.Hr. îşi recapătă sub conducătorul
lor Dejoratus, cu ajutorul Romei, independenţa. În anul 25 î.Hr. ţara este anexată imperiului, devenind
provincie romană cu capitala la Ancyra.
Galatenii şi-au păstrat tot timpul obiceiurile cultice. Religia lor era vechiul cult al druizilor, cu
practica unei pocăinţe îngrozitoare. Mai târziu, printre ei şi-au făcut apariţia diferite culte religioase. Cel
mai influent era cultul Cibelei care avea în localitatea Pessinus un templu impunător şi o frumoasă statuie
a zeiţei, despre care se zicea că a căzut din cer.
Un cult aparte aveau şi zeii Sabasios şi Men. Zeul Men era cel mai popular, era socotit apărătorul
oamenilor în faţa vrăjilor şi al animalelor în faţa bolilor; era socotit ocrotitor al familiei şi al mormintelor.
Trecând sub stăpânire romană, galatenii au adoptat panteonul acestora şi mai ales cultul împăratului.
Creştinismul a fost propăvăduit în Galatia de către Sfântul Apostol Pavel în a doua călătorie
misionară, între anii 50-52.
În Faptele Apostolilor (16, 6) se spune că Apostolul Pavel, împreună cu ucenicul său Sila, a
propovăduit în Galatia. Împrejurările în care a ajuns în Galatia sunt următoarele: după sinodul apostolic
din Ierusalim (Fapte 15, 1 şi urm.), Apostolul se desparte de Barnaba şi împreună cu Sila, trecând prin
Cilicia (Fapte 15, 41) ajunge la cetăţile Licaoniei şi Pisidiei Listra şi Iconium unde întemeiase biserici în
prima călătorie misionară (Fapte 16, 1-5). De aici merge spre nord, străbătând Frigia şi ţinutul Galatiei
(Fapte 16, 6), apoi Misia (16, 7), pentru a ajunge la Troas (Fapte, 16, 8) de unde trece în Europa (Fapte,
16, 11 şi urm).
Împrejurările în care Apostolul şi-a desfăşurat activitatea în Galatia sunt descrise în epistola către
Galateni (4, 13-15). Tocmai pe când traversa Galatia se îmbolnăveşte şi este obligat să rămână aici mai
mult decât îşi propusese. El profită de acest lucru şi predică Evanghelia iar un număr mare de galateni
îmbrăţişează creştinismul.
Nu ni se spune unde a întemeiat comunităţi însă este probabil ca acestea să fi luat fiinţă în oraşele
mari: Tavium, Ancyra, Pessinus.
Apostolul vizitează a doua oară Galatia în a treia călătorie misionară, pe la anul 55, fiind în drum
spre Efes (Fapte 18, 25).
După revenirea din a doua călătorie misionară, Apostolul a stat “câtva timp” la Antiohia Siriei ,de
unde a plecat într-o nouă călătorie către Efes (Fapte 19, 1). Trecând şi prin Galatia şi Frigia, el „a întărit
pe toţi ucenicii“ (Fapte 18, 25) în credinţa pe care o îmbrăţişaseră.
El n-a fost informat atunci despre cele întâmplate în aceste comunităţi după plecarea sa; cum au
venit iudaizanţii şi au încercat să impună creştinilor galateni respectarea Legii mozaice. Astfel de
informaţii va primi abia când va veni la Efes.
În decursul istoriei, au fost cunoscute două Galatii:
72
 1) Galatia veche, ţara despre care am vorbit şi
2) Galatia nouă (provincia romană Galatia), care a luat fiinţă în anul 25 î.Hr. care cuprindea,
pe lângă Galatia propriu-zisă, părţi din ţările vecine: Licaonia, Pamfilia, Frigia, Isauria şi Cilicia. Această
regiune îşi va schimba configuraţia geografică.
În provincia romană Galatia, chiar în unele din regiunile ţărilor vecine înglobate în ea,
creştinismul a fost propovăduit de Sf. Pavel şi Barnaba încă din prima călătorie misionară, între anii 46-
48. Populaţia era în aceste regiuni în majoritate greacă dar nu lipseau comunităţile iudaice. Apostolii au
întâmpinat greutăţi din partea iudeilor care au reuşit să ridice poporul împotriva lor, să-i alunge, iar
uneori să le pună viaţa în pericol (Fapte 13,50; 14, 5; 15,9). Cu toate acestea, ei au reuşit să întemeieze
comunităţi în Perga Pamfiliei, Iconiu, Antiohia Pisidiei şi în Listra şi Derbe din Licaonia.
A doua oară, Sf.Ap. Pavel vizita aceste comunităţi în anul 51 – când lua ca ucenic din Listra pe
Timotei (Fapte 15, 36;16, 6) iar a treia oară, în anul 55, când era în drum spre Efes (Fapte 18, 23).
Se pune întrebarea: cui a fost adresată epistola? Tuturor celor ce făceau parte din Galatia romană:
galatenilor propriu-zişi şi negalateni? Celor din regiunile din sud, anexaţi Galatiei sau galatenilor propriu-
zişi din Galatia veche?
S-au emis trei ipoteze: a) Ipoteza galatică mixtă;
b) Ipoteza galatică sudică;
c) Ipoteza galatică nordică.
a)Adepţii primei ipoteze susţin că epistola a fost adresată creştinilor din Asia Mică cuprinşi în
provincia romană Galatia. Ei aduc ca argument faptul că Sf.Apostol Pavel şi Luca folosesc de obicei
denumirile oficiale.
Această ipoteză este exclusă de faptul că Epistola presupune un grup compact de comunităţi şi nu
comunităţi împrăştiate în două regiuni atât de diferite. În plus, ceea ce se spune în epistolă (Gal. 4, 13 )
nu se poate identifica cu toată activitatea Apostolului în Galatia.
b) Adepţii ipotezei galatice sudice consideră ca destinatari ai Epistolei către Galateni comunităţile
din sudul provinciei romane Galatia, anume din: Pamfilia, Pisidia şi Licaonia. Ei aduc următoarele
argumente:
1) Sf. Apostol Pavel foloseşte în general terminologia romană pentru a indica ţările sau
regiunile de care vorbeşte (de ex. vorbeşte despre Ahaia în epistolele către Rom. 15, 26; I Cor. 10,15; II
Cor. 1,1; 9,2; 11,10; I Tes. 1,7; despre Macedonia, în epistola către Romani 15,26; I Cor.16,5; II Cor. 1,
16; Fil.4, 15, etc, despre Asia în epistola către Romani 16,5; I Cor.16, 19; II Cor. 1, 8; despre Arabia în
epistola către Galateni 1,17; 4,25). Şi cum în momentul redactării epistolei către Galateni, Pisidia şi
Licaonia erau numite în mod curent “Galatia”, Sf. Apostol Pavel–cetăţean roman–a folosit această
denumire înţelegând prin “galateni” pe locuitorii din sud.
2) Limba în care a fost scrisă această epistolă este limba greacă, or, în această limbă
Apostolul se putea adresa doar celor din sud unde în majoritate erau greci.
3) În epistola către Galateni (2,1,9,13) este amintit numele lui Barnaba ca o persoană
cunoscută cititorilor; or Barnaba însoţise pe Apostolul Pavel în prima călătorie misionară în provinciile
din sud ale Galatiei.
4) În epistola I către Corinteni (16, 1) se spune că Sf. Apostol Pavel a iniţiat o colectă în
Galatia. Întrucât în Faptele Apostolilor (20, 4) se spune că însărcinaţi cu ducerea bunurilor colectate la
Ierusalim erau Caius din Derbe şi Timotei din Listra, deci oameni din sudul Galatiei şi nici unul din
Galatia de nord, rezultă că Apostolul şi-a desfăşurat activitatea în sud şi de aceea tot aici a organizat
colecta.
5)Propaganda iudaizantă putea să se desfăşoare doar în sud unde alături de greci trăiau şi
iudei.
6) În epistolă (4, 14) se spune că Apostolul a fost primit în Galatia ca un înger. Or faptul
acesta s-a petrecut în Licaonia unde Barnaba a fost socotit Zeus iar Pavel, Hermes (F.Ap. 15,12).
73
 7) Pentru a ajunge în nord, Apostolul ar fi trebuit să se abată de la marile artere rutiere
romane, or, acest lucru nu stă în obiceiul lui.
c) Adepţii ipotezei galactice nordice – ipoteză susţinută de majoritatea exegeţilor contemporani –
aduc următoarele argumente:
 Într-adevăr, Sf. Apostol Pavel respectă denumirile ţărilor date de romani. Dar este
imposibil ca el, mereu atent la nuanţe, să-i fi numit “galateni” pe pretenţioşii locuitori ai Pisidiei şi
Licaoniei. Faţă de galatenii propriu-zişi, aceştia nutreau aversiune şi dispreţ iar dacă cineva i-ar fi numit
galateni , aceştia s-ar fi simţit jigniţi. În plus, Apostolul n-ar fi făcut eroarea tactică de a aplica epitetul
jignitor “fără de minte” (3, 1) unor locuitori rafinaţi cum erau cei din Pisidia şi Licaonia.
 Apostolul scrie epistola în limba greacă pentru că aceasta era cunoscută în întreg
imperiul roman şi tot în această limbă le-a predicat atunci când i-a vizitat.
 Barnaba n-a fost alături de apostol în Galatia de nord însă el, ca şi Petru, era o
persoană binecunoscută în lumea creştină.
 Sf. Pavel a iniţiat colecte pentru creştinii săraci din Ierusalim în mai multe
comunităţi. Era firesc ca în Asia Mică sarcina ducerii lor la Ierusalim să revină celor doi colaboratori ai
săi asiatici, lui Timotei şi Caius, deşi ei nu erau din nordul ci din sudul Galatiei.
 Propaganda iudaizantă venită “din afară“ se putea realiza doar în nord unde nu
locuiau iudei. Către foştii păgâni din nord propaganda iudaizantă venea “din afară”.
 În Listra a fost primit ca un zeu. În celelalte localităţi el a fost primit ca un înger –
vestitor al voii lui Dumnezeu.
 Este adevărat că Sf. Pavel prefera drumurile militare şi se oprea îndeosebi în
oraşele mari însă el n-a evitat să meargă oriunde îl chema misiunea iar alegerea drumului n-o făcea el ci
Duhul Sfânt.
 În plus, epistola ne lasă să înţelegem că primii ei destinatari sunt în marea lor
majoritate creştini proveniţi dintre păgâni (4,8; 2-3; 6, 12-13). Acest lucru era valabil în nord pentru că în
sud, printre creştini, se numărau şi iudei.
În concluzie, se poate spune că destinatarii Epistolei sunt creştinii din Galatia veche, foştii gali (sau
celţi) veniţi aici din nordul Italiei. Comunităţile din această regiune au fost întemeiate de Apostol în a
doua călătorie misionară. Apostolul străbătea Asia Mică mergând spre Troas, însă, îmbolnăvindu-se, a
trebuit să rămână aici mai mult decât îşi propusese. Această zăbavă a fost favorabilă Evangheliei pentru
că în acest mod s-a întemeiat între foştii barbari o Biserică puternică.
3. Motivele şi scopul scrierii Epistolei. Din epistolă (1,7; 5,9-17), rezultă că anumiţi învăţători
mincinoşi, în absenţa Apostolului, au pătruns în mijlocul credincioşilor din Galatia, reuşind să strecoare
îndoieli în sufletul unora dintre ei asupra originii divine a apostolatului Sfântului Pavel şi asupra
autenticităţii Evangheliei propovăduită de el.
Aceşti învăţători afirmau că Galatenii, primind botezul şi Evanghelia de la Pavel , sunt numai pe
jumătate creştini şi că pentru a fi creştini desăvârşiţi trebuie să respecte prescripţiile Legii mozaice, în
primul rând tăierea împrejur şi sărbătorile iudaice (Gal.3,2-5; 4,10; 5,2). Sf. Ap. Pavel nu le-ar fi spus
acest lucru de la început pentru a-i converti mai uşor.
Referitor la Sf. Pavel spunea că acesta nici nu poate fi socotit Apostol al Mântuitorului pentru că
n-a făcut parte dintre cei 12 ucenici şi nici măcar nu l-a cunoscut pe Mântuitorul.
Galatenii, oameni simpli şi naivi, nu vedeau nici un pericol în acceptarea unor dispoziţii ale Legii.
Unii dintre ei au şi fost gata să accepte circumcizia şi să respecte sărbătorile iudaice.
Sf. Ap. Pavel care fusese întotdeauna împotriva impunerii Legii mozaice creştinilor proveniţi
dintre păgâni pentru că nu voia să se facă din creştinism o simplă sectă iudaică, intervine prompt pentru a
arăta scopul Legii mozaice şi pentru a face diferenţierea necesară între creştinism şi iudaism.

74
 4. Timpul şi locul scrierii Epistolei
a) Felul cum prezintă Legea mozaică şi faptul că ea nu trebuie impusă creştinilor păgâni, ne face
să credem că epistola a fost scrisă după Sinodul Apostolic (anul 50), când s-a stabilit acest lucru.
b) Pe când scria epistola , Apostolul vizitase deja pe Galateni de două ori (Fapte 16, 6; 18,23), în a
doua şi a treia călătorie misionară. A treia călătorie s-a realizat între anii 54-58, când trebuie să fi fost
scrisă epistola.
c) S-a scos de multe ori în evidenţă asemănarea dintre epistola către Galateni şi cea către Romani ,
scrisă în vremea aceleiaşi călătorii misionare (în iarna anului 57-58) şi s-a spus că temele din epistola
către Galateni au fost reluate şi aprofundate în epistola către Romani.
d) Avându-se în vedere că epistola a fost scrisă după a doua vizită a Apostolului în
Galatia, vizită care a avut loc pe la începutul anului 55 şi înainte de toamna anului 57, Apostolul se afla la
Efes, înaintea epistolei către Romani, putem afirma că epistola a fost scrisă din Efes în cursul anului 55.
La puţin timp după aceasta, Apostolul scria epistola I către Corinteni ( în anul 56 ) şi afirma că în Galatia
lucrurile s-au liniştit (I Cor. 16, 6).
5. Cuprinsul Epistolei. Epistola cuprinde 6 capitole care pot fi împărţite astfel:
Introducere (1,1-10), în care Apostolul accentuează autoritatea sa apostolică şi temeiurile
învăţăturii sale despre mântuire (Lipseşte obişnuita rugăciune de mulţumire pentru credinţa galatenilor).
Partea apologetică (1, 11-2,21), în care Apostolul argumentează divinitatea apostolatului
său şi egalitatea lui cu ceilalţi Apostoli, fapt confirmat şi de “stâlpii Bisericii” din Ierusalim (Chefa, Ioan
şi Iacob).
Partea dogmatică (3,1-4,13) în care Apostolul dezvoltă următoarele idei:
- Legea veche nu poate aduce mântuirea. Acest lucru reiese în primul rând din
experienţa galatenilor care au primit harul Duhului Sfânt nu ca urmare a tăierii lor împrejur ci ca urmare a
credinţei în Mântuitorul Iisus.
- Mântuirea se dobândeşte prin credinţă şi nu prin împlinirea preceptelor Legii.
Exemplu în acest sens este patriarhul Avraam care a fost socotit drept înainte de darea Legii. Legea a fost
doar “un pedagog către Hristos”. Prin venirea Mântuitorului ea şi-a împlinit misiunea.
- Neputinţa Legii de a aduce mântuirea a fost ilustrată încă din Vechiul Testament
prin Agar şi Sara
Partea parenetică (5,1-6,10) cuprinde îndemnuri care vin ca niste concluzii practice ce se
desprind din adevărurile dogmatice şi anume:
- Să nu se lase ademeniţi de învăţătorii mincinoşi şi să nu împlinească prescripţiile
Legii mozaice, pentru a nu-şi pierde mântuirea câştigată prin credinţa în Hristos.
- Au fost chemaţi la libertate dar libertatea creştină nu este o libertate spre păcat.
- Să apere unitatea Bisericii , să arate blândeţe şi iubire faţă de semeni şi să fie
respectuoşi faţă de învăţătorii lor.
Epilogul (6, 11-18 ) este scris chiar de Apostol.
Recapitulează ideea dezvoltată în partea dogmatică şi îndeamnă încă o dată pa Galateni să nu se
supună iudaizanţilor, şi-i roagă să nu-l mai supere încheind cu formula consacrată.

INTERPRETAREA EPISTOLEI CĂTRE GALATENI

1. Introducerea: “Pavel, apostol nu de la oameni, nici de la vreun om , ci prin Iisus

Hristos şi prin Dumnezeu Tatăl...şi toţi fraţii care sunt împreună cu mine: Bisericilor Galatiei...”(1,1-2)
Epistola este alcătuită după rânduiala obişnuită. Ca de obicei, Sf.Apostol Pavel îşi spune
numele la începutul epistolei şi calitatea de apostol. Titlul de “apostol “ apare alături de numele Sf. Pavel
în aproape toate Epistolele pauline (excepţie făcând Epistolele I şi II Tesaloniceni, Filipeni şi Filimon).
Acest titlu însă, în această epistolă, are o semnificaţie aparte. Aşa cum rezultă din epistolă, adversarii
75
Sfântului Pavel îi contestau calitatea de apostol întrucât nu făcea parte din grupul celor 12 ucenici şi nu
fusese martor al activităţii Mântuitorului. După aceştia, Pavel nu era decât “un apostol de la oameni”
adică un trimis al celorlalţi apostoli şi ai conducătorilor Bisericii. De aceea, Apostolul Pavel ţine să
precizeze de la începutul scrisorii că este “apostol nu de la oameni nici prin om”. Prin urmare oamenii,
oricare ar fi ei, nu sunt nici sursa, nici mijlocul de transmitere a apostolatului paulin. Pentru că Apostolul
Pavel a primit mandatul răspândirii Evangheliei nemijlocit de la şi “prin Iisus Hristos şi (prin) Dumnezeu
Tatăl “aluzie la evenimentul minunat de pe drumul Damascului.
Termenul “αποστολος” înseamnă “trimis”. Mântuitorul însuşi s-a prezentat drept “trimisul
lui Dumnezeu Tatăl (Mat. 15, 24; Marcu 9, 37; Luca 4,18). Pavel se consideră trimisul Mântuitorului şi al
lui Dumnezeu Tatăl. El se aşează nu numai pe aceeaşi treaptă cu cu cei 12 ci chiar deasupra lor, “pentru
că pe când aceia au fost chemaţi de Domnul pe când trăia, el a fost chemat de Domnul (direct ) din cer”
(Trembelas).
Epistola este scrisă în numele Apostolului şi al „tuturor fraţilor”. “Toţi fraţii“ erau toţi
aceia care se aflau în preajma Apostolului în momentul scrierii unei epistole (I Cor. 1,11; II Cor.1,1; Filip
1,1; Col.1,1); în cazul de faţă toţi creştinii din Efes. Acest fapt nu este fără importanţă. El vrea să spună
că cele petrecute în Galatia sunt cunoscute de toţi creştinii din Efes şi că toţi aceştia condamnă pe
învăţătorii mincinoşi dar şi slăbiciunea galatenilor. “În nici o scrisoare n-a făcut aşa. Numai uneori a
menţionat numele a două sau trei (persoane). Aici aminteşte o mulţime…vrând să arate că mulţi sunt de
părerea sa…că cele scrise exprimă şi părerea altora“ (Sf. Ioan Gură de Aur).
Este adresată “Bisericilor Galatiei“. Din acest mod de adresare, la plural, rezultă că
tulburările din Galatia cuprinseseră mai multe comunităţi şi că epistola era o enciclică adresată tuturor .
La numele Bisericii nu mai adaugă nici una din aprecierile obişnuite (“biserica lui Dumnezeu“,
“fraţilor”, “sfinţilor”, cf.I Cor. 1,2; II Cor. 1,1) şi nici un cuvânt de laudă la adresa cititorilor.
Nu inserează nici rugăciunea de mulţumire către Dumnezeu pentru credinţa şi râvna credincioşilor
galateni cum va face în alte epistole. Această răceală este explicabilă prin tulburările ce avuseseră loc în
Biserica lor.
Cu toate acestea, Apostolul nu refuză comunităţilor din Galatia denumirea de “biserici”.
Această denumire “trebuia să-i facă să roşească şi să-i restabilească în unitate. Căci cei ce sunt împărţiţi
în mai multe grupuri nu merită de fapt să primească un astfel de titlu” (Sf. Ioan Gură de Aur).
Adresei îi urmează obişnuita urare a Apostolului: “Har şi pace de la Dumnezeu şi de la
Domnul Iisus Hristos”(1, 3). Prin “har “ înţelege darul divin care face începutul vieţii duhovniceşti iar
prin “pace” împăcarea omului cu Dumnezeu.
Urarea este lărgită prin arătarea raportului care există între Mântuitorul şi lume. “El s-a
dat pe sine pentru păcatele noastre ca să ne scoată din acest veac rău de acum , după voia lui Dumnezeu
şi Tatăl nostru (1,4).
După unii comentatori mai noi în aceste cuvinte ar fi o mărturisire de credinţă pre-paulină,
o formulă soteriologică a Bisericii primare, care ar fi fost folosită şi în cult. Construită pe baza textului
de la Isaia (53, 6: “Şi Domnul a făcut să cadă asupra lui păcatele noastre”; 12: “Şi El a purtat
fărădelegile multora şi s-a dat pentru păcatele lor”) exprimă ideea că păcatele lumii şi izbăvirea din ele
au făcut scopul morţii Mântuitorului.
S-a dat pe sine “pentru a ne izbăvi din acest veac rău de acum”.“Veacul de acum” adică
viaţa prezentă este socotit un rău pentru că este dominat de ceea ce este rău , de păcat.( “Lumea întreagă
zace sub stăpânirea celui rău” I Ioan 5, 19). Înainte de a-L cunoaşte pe Hristos, lumea a umblat “potrivit
veacului lumii acesteia “(Efes. 2,2). Prin întruparea Fiului lui Dumnezeu, lumea a intrat în alt veac,
veacul harului şi al adevărului (Ioan 1, 17). Susţinuţi de har, creştinii trăiesc în această lume dar nu mai
sunt victimele puterilor lumii. “Numeşte această viaţă “veac rău”, atât din cauza păcatului care o
domină cât şi din cauza curselor care li se întind oamenilor“(Trembelas). “Numind acest veac , veac rău,

76
a arătat că răutatea nu este nenăscută(veşnică) ci că este trecătoare , (se află) în oameni ( şi trece odată
cu ei)”. (Eusebiu de Emesa).
Urarea se încheie printr-o exclamaţie doxologică: “Căruia să fie slava în vecii
vecilor.Amin.”(1, 5). Este singura introducere din epistolele pauline care se încheie astfel. Ea înlocuieşte
obişnuita mulţumire apostolică pentru credinţa cititorilor. Din cele ce urmează , această lipsă este
explicabilă. Sfântul Apostol Pavel , trebuind să dojenească pe galateni pentru căderea lor de la
Evanghelie , nu poate fi mulţumit de credinţa lor.
În loc de mulţumire sau de rugăciune în numele credincioşilor faţă de Dumnezeu, urmează
reproşul Apostolului faţă de Galateni pentru necredinţa lor, reproş care poate fi socotit tema epistolei.
“Mă mir că aşa degrabă vă schimbaţi de la Cel ce v-a chemat în harul lui (Hristos) la altă evanghelie
care nu este alta , numai că sunt unii care vă tulbură şi care voiesc să schimbe Evanghelia lui Hristos.
(1,6-7).
După epistolele pauline, chemarea lumii la mântuire o face Dumnezeu Tatăl . Numai o
singură dată chemarea este legată de numele Mântuitorului Hristos (Rom. 1, 6). Această chemare se
exprimă însă, prin predica apostolică; astfel, chemarea divină şi predica apostolică sunt identice. Părăsind
Evanghelia propovăduită de Pavel, Galatenii părăsesc pe Dumnezeu şi pe Hristos.
“(Apostolul ) n-a zis: (mă mir ) că aţi trecut de la Evanghelie ci de la Dumnezeu care v-a
chemat. Deci, pentru a-i impresiona, aminteşte încă de la început, de lucrul cel mai înfricoşător . Deci, îi
arată pe aceştia supărând nu numai pe Hristos ci şi pe Tatăl. Pentru că, zice, au trecut nu de la Hristos
ci de la Tatăl ( Hrisostom): “Tatăl este cel care face chemarea El le dă Legea, El cheamă”.
Evanghelia este una, pentru că unul este Hristos, eroul ei:”Chiar dacă mulţi au scris
Evanghelia, acelaşi lucru au scris iar cele multe una sunt. Faptul de a face sau nu parte din una şi
aceeaşi evanghelie nu se judecă după numărul scriitorilor ci după identificarea (lor cu adevărul)”(
Hrisostom).
“Evanghelia este mai mult decât un mesaj, ea este iconomia cea nouă, instituţia mântuirii
în care lucrează însuşi Hristos prin prezenţa Sa dinamică” cf. I Tes. 2, 13; Rom. 1,16; 15,19 (S.
Lyonnet).
Cei care pretind că predică o “altă Evanghelie” falsifică dreapta Evanghelie.
În acest caz, cel care ar îndrăzni un astfel de lucru, “dacă noi înşine sau un înger din cer
v-ar propovădui altfel decât ceea ce noi am binevestit vouă, să fie anatema...” (1, 8-9).
Prin “anatemă”, aşa cum rezultă şi din I Cor. 16, 22, Apostolul înţelege condamnarea
veşnică. Acest cuvânt a devenit mai târziu formula sinodală pentru condamnarea învăţăturilor false şi a
învăţătorilor mincinoşi. Expresia “chiar dacă un înger din cer “este o hiperbolă retorică asemenea celei
din I Cor. 13, 1: “De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor...”. Incluzându-se pe sine în această
anatemă condiţională , Sf. Apostol Pavel respinge acuzaţia de inconsecvenţă pe care i-o aduceau
adversarii săi (Mihoc). Propoziţia nu trebuie interpretată literal; hiperbola are sensul că oricine ar îndrăzni
să falsifice Evanghelia, indiferent de starea lui, să fie pedepsit.
“Căci acum, eu înduplec pe oameni sau pe Dumnezeu” sau caut să plac oamenilor? Dacă
aş mai plăcea oamenilor, n-aş mai fi robul lui Hristos” (1,10).
Expresia “a plăcea oamenilor” înseamnă a flata, a linguşi, în vederea obţinerii “măririi de
la oameni” (I Tes. 2, 5-6). Spune că nu caută favoarea oamenilor , probabil pentru a răspunde unei
acuzaţii , al cărei ecou îl aflăm şi în alte epistole (I Tes. 2, 4-6; II Cor. 3, 1; 4,2; 5,11; II Cor. 10, 11) că ar
flata pe păgâni , oferindu-le o intrare uşoară în creştinism, cu scopul de a-şi înmulţi adepţii. Acest gând
este departe de Apostol pentru că “dacă aş fi vrut să plac oamenilor”, completează Sf. Ioan Gură de Aur,
“ aş fi încă printre iudei , aş prigoni Biserica”.
2 .Partea apologetică (1, 11-2, 21). Prevalându-se de faptul că Sf. Ap. nu fusese ucenic al
Mântuitorului, iudaizanţii susţineau că învăţătura lui este mijlocită de oameni (dobândită de la oameni) şi,

77
ca atare, prezintă lipsuri. Că atât învăţătura cât şi persoana sa, nu pot fi comparate cu a celorlalţi Apostoli
şi, mai ales, cu a Sf. Apostol Petru.
Sf.Ap. Pavel argumentează cu dovezi istorice şi logice:
a) originea divină a Evangheliei (1, 11-24;
b) identitatea Evangheliei sale cu cea a celorlalţi Apostoli;
c)egalitatea cu Apostolii şi îndeosebi cu Sf. Apostol Petru (dacă nu chiar superioritatea faţă
de acesta), pentru că pe acesta l-a şi certat pentru purtarea sa contradictorie.

a) Originea divină a Evangheliei pauline.”Căci vă fac cunoscut, fraţilor, că Evanghelia

cea binevestită de mine nu este după om,Pentru că nici eu nu am primit-o de la om , nici n-am învăţat-o
ci prin descoperirea lui Iisus Hristos”( 1, 11-12).
După faptul minunat de pe drumul Damascului, Sf. Ap. Pavel a avut mai multe
descoperiri, îndeosebi pe când se afla în Arabia. Prin descoperire, el a primit esenţa Evangheliei şi
anume; că Iisus este Mesia, Fiul lui Dumnezeu, care a înviat, care şade de-a dreapta Tatălui şi în afară de
El nu există mântuire. Această descoperire o va fi amplificat ulterior prin tradiţie, aşa cum dă mărturie în
prima epistolă către Corinteni (11,23 şi urm. şi 15, 3 şi urm.)
Aici însă, vrea să sublinieze faptul că nu s-a convertit la creştinism ascultând predicile
oamenilor, nici n-a primit o instrucţie formală cu privire la ceea ce el urma să predice.
Pentru a demonstra faptul că învăţătura sa este de origine divină, invocă următoarele
argumente:
1) conduita sa duşmănoasă înainte de convertire faţă de Mântuitorul şi faţă de Biserica Sa.
“Căci aţi auzit de purtarea mea de odinioară în iudaism, că peste măsură prigoneam Biserica lui
Dumnezeu şi o pustiam şi spoream în iudaism mai mult decât mulţi de aceeaşi vârstă cu mine din neamul
meu, fiind râvnitor peste măsură datinilor mele părinteşti” (1, 13-14).
Trecutul Sf. Apostol Pavel era cunoscut de Galateni. L-a istorisit Apostolul însuşi şi mai
ales, l-au relatat duşmanii săi. El ţine însă să spună că acest lucru s-a întâmplat “odinioară” când plin de
râvnă pentru Dumnezeu (Fapte 22, 3) şi pentru “dreptatea cea din Lege”(Filip. 3, 6), vedea în creştinism
o abatere de la legea strămoşească.El este convins că ostilitatea lui faţă de Biserică şi dorinţa de a fi un
iudeu desăvârşit era o garanţie suficientă a faptului că întoarcerea operată în viaţa sa se datorează unei
intervenţii speciale”(Mihoc).
2) despre o instruire creştină prin intermediul Apostolilor nu poate fi vorba nici după
convertire. Pentru că imediat după convertire nu s-a suit la Ierusalim ci, părăsind Damascul, a mers în
Arabia, unde a zăbovit trei ani. “Când insă, a binevoit Cel ce m-a ales din pântecele maicii mele şi m-a
chemat prin harul Său ca să descopere pe Fiul Său întru Mine, ca să-L binevestesc pe El între neamuri,
îndată n-am luat sfat de la trup şi sânge, nici nu m-am suit la Ierusalim, la Apostolii cei dinainte de mine,
ci am plecat în Arabia şi iarăşi m-am întors în Damasc”(1,15-17).
Mai întâi Apostolul mărturiseşte că nu datorită meritelor sale este ceea ce este ci datorită
bunăvoinţei divine care, cunoscând dinainte inima omului, întocmai ca în cazul lui Samson (Jud.16,17),
Ieremia (Jer. 1,5) şi alţii, l-a ales dinainte de a se naşte pentru misiunea evanghelică. Spune apoi că, după
convertire, nu s-a consultat cu nimeni din jurul său şi n-a socotit necesar un contact cu cei 12 care
alcătuiau autoritatea pământească supremă a Bisericii. Prin expresia “Apostolii cei dinainte de mine”,
Apostolul arată pe de o parte, că recunoaşte autoritatea apostolică a celor 12, pe de altă parte, că el se
consideră investit cu autoritate egală cu a lor.
După convertire, Apostolul a rămas “câteva zile” la Damasc (Fapte 9, 16) iar după aceea –
considerând că nimic omenesc nu-i poate lumina calea, în afară de convorbirea directă cu Dumnezeu – se
retrage în Arabia pentru a petrece un timp în rugăciune şi reculegere.
“Apoi, după trei ani, am mers la Ierusalim ca să-l întîlnesc pe Chefa şi am mers la el
cincisprezece zile, iar pe altul dintre Apostoli nu am văzut, afară de Iacob, fratele Domnului “(1,18-19).
78
 Sf. Ap. Petru era cel mai cunoscut Apostol în lumea ideilor. Era deci, firesc ca şi Sf. Pavel
să-l aprecieze în mod deosebit şi să dorească să-l cunoască. Este însă, exclus, să fi văzut în el pe
conducătorul Apostolilor (cf. 2, 7-9, 11-12) şi să-i ceară aprobarea pentru a-şi exercita mandatul , pentru
motivul că chemarea divină nu mai are nevoie de o confirmare omenească. “Deşi egal cu acesta, merge
la el ca la unul mai mare şi mai în vârstă, nu ca să fie învăţat şi corectat de acesta ci numai să-l vadă şi
să-l cinstească cu prezenţa sa.” Făcea acest lucru din smerenie. “ Pentru că atunci când (o astfel de
atitudine, smerenia) nu vatămă Evanghelia, el era mai smerit decât toţi; atunci însă, când vedea că
tocmai pentru această atitudine unii îl nedreptăţeau , nu mai arăta această însuşire “ (Hrisostom).
Scurtimea acestei vizite este, pentru Apostol, încă o dovadă a independenţei apostolatului
său.
b)Evanghelia propovăduită de Sf. Pavel este identică cu a celorlalţi apostoli
“După paisprezece ani m-am suit iarăşi la Ierusalim cu Barnaba, luându-l şi pe Tit
împreună cu mine.M-am suit, potrivit unei descoperiri şi le-am înfăţişat Evanghelia pe care o
propovăduiesc la neamuri, dar mai ales celor mai de seamă, ca nu cumva să alerg sau să fi alergat în
zadar (2, 1-2).
Cei 14 ani sunt socotiţi de Apostol de la călătoria pe care o făcuse mai înainte, deci la 17 ani după
convertire. Barnaba, însoţitorul său, era un levit din Cipru care devenise un membru marcant al Bisericii
din Ierusalim (Fapte 4, 36).
El a avut un rol deosebit de important pentru începutul misiunii printre păgâni (Fapte 11, 12 şi urm).
Pentru Sf. Pavel, Barnaba a fost de la început un prieten şi un colaborator apropiat (Fapte 9, 27; 11,25;
13, 2; 15, 2).
Tit era un grec, adică un păgân convertit (cf. II Cor. 2, 13; 7,6; 15-15; 8,6,23; 12,18; II
Tim. 4,10; Tit 1,4; 3,12). Prezenţa lui Tit la Sinodul Apostolic nu constituie o provocare a iudaismului
din Ierusalim ci, avea rostul de a da mărturie despre Evanghelia lui Pavel.
Tit ”n-a fost obligat să se circumcidă “(2,3) deoarece expunerea Sf. Apostol Pavel i-a
convins pe “cei mai de seamă că creştinii proveniţi dintre păgâni n-au nevoie să fie tăiaţi împrejur.
Apostolul se duce la Ierusalim în urma unei descoperiri. Astfel de intervenţii sunt
frecvente în viaţa Apostolului (Fapte, 11,27; 13,2,4; 14,6,9; 18,9; 19,21; 20,20; 22,17). Apostolul nu
spune în ce mod i s-a făcut această descoperire însă stăruie asupra realităţii ei, pentru a exclude acuzaţia
ridicată de duşmanii săi că ar fi fost chemat de colegiul apostolic să-şi justifice predica în mijlocul lumii
păgâne. În acelaşi fel a procedat şi Sf. Petru după convertirea sutaşului Corneliu ( Fapte 11,1-18), în faţa
tuturor fraţilor din Ierusalim. Parafrazând mobilul acestei călătorii, Origen spune: “(M-am dus înaintea
colegiului) nu pentru ca eu să aflu ...” – pentru că ( Pavel ) era conştient de corectitudinea celor predicate
de el, din descoperirea lui Hristos – “ci pentru ca aceia care mă comparau cu Petru să afle că nu alerg
în zadar”.
Rezultatul confruntării este liniştitor şi îmbucurător pentru Pavel. Apostolii nu numai că n-au
adăugat nici o obiecţiune împotriva predicii sale dar nici nu i-au adăugat ceva (2, 6-7).
“Ci, dimpotrivă, văzând că mi s-a încredinţat Evanghelia pentru cei netăiaţi împrejur, precum lui
Petru pentru cei tăiaţi împrejur...şi cunoscând harul care mi-a fost dat, Iacob şi Chefa şi Ioan, cei
socotiţi a fi “stâlpi”, ne-au dat mie şi lui Barnaba, dreapta spre unire cu ei, pentru ca noi să binevestim
la păgâni iar ei la cei tăiaţi împrejur.”(2, 8-9).
Această distincţie – faptul de a fi trimis către neamuri precum Petru către iudei – nu
înseamnă că Sf. Pavel nu putea predica şi iudeilor, iar Sf. Petru nu putea predica păgânilor. Mântuitorul
şi-a trimis Apostolii să predice “la toate neamurile” (Mat. 28, 19) dar Pavel se simte responsabil de
mântuirea iudeilor (Rom. 9, 1 şi urm). Probabil că distincţia dintre cele două apostolate s-a menţinut
datorită semnificaţiei eshatologice pe care o are apostolatul în Noul Testament , unde numărul de 12
apostoli este pus în legătură cu numărul seminţiilor lui Israel (Mat.19, 29-30; Apoc.21, 14). Apostolatul
celor 12 trebuia să asigure continuitatea legământului pe care Dumnezeu l-a încheiat cu poporul Său
79
(cf.Mat. 10, 1-6). Atunci când Sf. Pavel a fost chemat la apostolat, numărul de Doisprezece era complet.
Care era , deci, locul său? La această întrebare a dat răspuns Însuşi Mântuitorul care l-a chemat pe Sf.
Pavel ca Apostol al neamurilor” (Fapte 9, 15; 22, 21-26; 17-18) (Mihoc).
Cei trei reprezentanţi ai Bisericii au recunoscut corectitudinea Evangheliei predicată de
Pavel şi Barnaba şi le-au dat mâna dreaptă. Prin urmare, prin gestul lor, ei recunosc că Apostolul
neamurilor n-a ieşit din comuniunea frăţească a Bisericii.
O singură rugăminte formulează Conducătorii Bisericii din Ierusalim: Apostolul să nu uite
de săracii din Palestina iar Sf. Pavel adaugă imediat că şi această rugăminte le-a fost satisfăcută (2, 10).
Probabil că aceste cuvinte erau o invitaţie indirectă adresată galatenilor pentru a-şi aduce şi ei contribuţia
la marea colectă organizată de el în timpul celei de-a treia călătorii misionare (Fapte 24, 27; Rom. 15, 27-
31; I Cor. 16, 1-3; II Cor. 8, 1).
De un lucru nu este mulţumit Apostolul: la sinod ”(s-au ivit discuţii) din pricina fraţilor
mincinoşi strecuraţi (printre noi) ca să iscodească libertatea noastră...” ( 2, 4).
Aceştia erau iudei din secta fariseilor care, şi după intrarea lor în Biserică rămăseseră, ca
mai înainte, zeloşi împlinitori ai legii mozaice şi doreau să impună o decizie în favoarea obligaţiilor Legii
pentru creştini.
c) Egalitatea lui Pavel cu Petru. Dacă nu chiar superioritatea lui faţă de acesta , o lasă să se
înţeleagă din cele întâmplate în Antiohia, când Petru n-a fost consecvent faţă de hotărârile sinodului
Apostolic.“Iar când Chefa a venit la Antiohia, i-am stat împotrivă pe faţă pentru că era vrednic de
înfruntat. Pentru că înainte de a veni unii de la Iacob, el mânca cu cei dintre neamuri dar când au venit
ei se ferea şi se osebea temându-se de cei din tăierea împrejur…şi i-am zis înaintea tuturor: Dacă tu,
care eşti iudeu, trăieşti ca neamurile şi nu ca iudeii, de ce sileşti neamurile să trăiască ca iudeii? (2,11-
14).
La sinodul apostolic se stabilise să nu se impună creştinilor respectarea Legii , nici modul
de viaţă iudaic. Este adevărat că Legea lui Moise interzicea iudeilor să stea la masă cu păgânii. Mâncarea
acestora era socotită spurcată (Ezechiel 4, 13; Osea 9,3-4), fie pentru că provenea din alimente jertfite
idolilor ( Ieşire 34,15. I Cor 10,28 ) ,fie pentru că erau preparate din cărnuri de animale necurate
(Lev.11,1-30;Deut.14,3-21)fie pentru că erau preparate fără respectarea prescriptiilor Legii (Ieşire 23,18-
19). “Desparte-te de neamuri şi nu sta la masă cu ele “, se spune în Cartea Jubileelor ( 22,16; cf. Tobet 1,
10-11; Daniel 1,8; Estir 4, 17).
Tot aşa de adevărat este că iudeii care îmbrăţişaseră creştinismul stăteau la mese împreună
cu confraţii lor creştini proveniţi dintre păgâni. Tonul în această problemă îl dăduse Petru care, după
convertirea lui Corneliu, a stat la masă cu el (Fapte 11, 3).
Iată că la Antiohia el se separă de neamuri. Face acest lucru la venirea “unora dintre ai lui
Iacob “, probabil nişte iudeo-creştini care făceau parte din Biserica din Ierusalim, al cărei episcop era
Iacob, fratele Domnului, şi care doreau cu orice preţ să impună “neamurilor” Legea mozaică.
Petru s-a separat de neamuri nu din convingere ci de frică, de a nu răni orgoliile iudeilor.
De aceea, separarea lui este calificată drept “ făţărnicie” ( 2, 13).
“Făţărnicia“ lui Petru a fost urmată de Barnaba şi putea să aibă consecinţe dezastruoase
pentru Biserică. De aceea Pavel i se împotriveşte pe faţă, justificându-şi atitudinea astfel: “Noi suntem din
fire iudei şi nu dintre păgânii păcătoşi. Ştiind însă că omul nu se îndreptează din poruncile Legii ci
numai din credinţa în Iisus Hristos , am crezut şi noi în Iisus Hristos.. Dacă zidesc iarăşi cele ce am
dărâmat , mă dovedesc eu însămi călcător de poruncă. Pentru că eu prin lege am murit legii ca să
trăiesc lui Dumnezeu . M-am răstignit împreună cu Hristos şi nu mai trăiesc eu , ci Hristos trăieşte în
mine, …” (2, 15-21).
Separarea de neamuri echivala cu un îndemn tacit la împlinirea Legii. În acest caz, după
logica paulină, revenirea la respectarea Legii echivalează cu recunoaşterea faptului că atunci când au
abandonat-o, iudeii deveniţi creştini, au greşit, s-au făcut călcători ai Legii.
80
 În acelaşi timp, revenind la împlinirea Legii “refac ceea ce au dărâmat“. Metafora pare să
fie o aluzie la “peretele cel din mijloc al despărţiturii” dintre iudei şi păgâni , care a fost surpat de Hristos
(Efes. 2, 14). A zidi din nou acest perete ,pe care Apostolul îl identifică cu “legea poruncilor şi
învăţăturilor ei “ (Efes. 2, 15) înseamnă a zădărnici opera de mântuire a lui Hristos , prin care El “a făcut
din cele două una” (Efes.2, 4). Iudeul creştin “a murit Legii” pentru că “a murit păcatului“(Rom.6, 2,
10).
Legea a fost necesară pentru a sancţiona păcatul (Rom. 7, 7-12). Când, însă, păcatul a fost
biruit de Hristos prin moartea Sa pe cruce, Legea a devenit de prisos. De această biruinţă a păcatului,
creştinul se împărtăşeşte prin botez. “Ne-am îngropat împreună cu El, în moarte, prin Botez… “(Rom.6,
4). “Omul cel vechi a fost răstignit împreună cu Hristos” (Rom. 6,6). Creştinul trăieşte de acum “în
Hristos”. Iar dacă are cineva pe Hristos întru el, “trupul este mort pentru păcate iar Duhul este viaţă
spre îndreptare” (Rom. 8, 9-11). “Cu ajutorul Sfintelor taine – care vestesc moartea şi îngroparea
Domnului – ne înălţam la viaţa duhovnicească, cu ajutorul lor creştem în ea şi ajungem să ne unim în
chip strălucit cu însuşi Mântuitorul nostru… Cand ieşim din apa Botezului , noi avem în suflete pe însuşi
Mântuitorul nostru …Domnul devine suflarea noastră şi hrana noastră şi astfel , împreunându-se cu noi
şi amestecându-se pentru totdeauna în unitatea fiinţei noastre, El se face trupul nostru mistic şi în acest
trup cu vremea să ne fie ceea ce este capul pentru mădulare” (Nicolae Cabasila).
3.Partea dogmatică (3, 1-4, 31). Legea mozaică şi iconomia mântuirii în Hristos.
După ce a demostrat că omul nu se îndreptează prin faptele Legii ci prin credinţa în Hristos,
“pentru că Legea cuprinzând multe porunci iar omul neputând a le împlini, este pedepsit prin ea”
(Hrisostom), Sfântul Apostol Pavel demonstrează cu temeiuri istorice şi biblice că mântuirea, ca şi
celelalte bunuri, au fost obţinute şi în trecut prin credinţă şi nu ca urmare a împlinirii prescripţiilor Legii
mozaice. Astfel demonstrează:
a)prin credinţă au primit galatenii darurile Sfântului Duh
b)prin credinţă Avraam s-a arătat drept înaintea lui Dumnezeu;
c)Legea este pedagog către Hristos.
a) Iudaizanţii pretindeau că galatenii nu sunt creştini desăvârşiţi pentru că nu respectă Legea lui
Moise, că respectarea Legii este absolut necesară pentru a dobândi harul mântuitor, deşi învăţătura despre
mântuire fusese înfăţişată galatenilor în modul cel mai clar cu putinţă.
Referindu-se, însă, la însăşi starea galatenilor care primiseră îndată după îmbrăţişarea
Evangheliei, darurile cele nepreţuite, Apostolul demonstrează că respectarea Legii nu îşi are rostul în
procesul mântuirii. “O, galateni fără de minte …din faptele Legii aţi primit voi Duhul sau din ascultarea
credinţei? …Cel ce vă dă Duhul şi lucrează puteri între voi, (face aceasta) din faptele Legii sau din
ascultarea credinţei?” (3, 1-8).
„Duhul” pe care îl primiseră galatenii era harul Duhului Sfânt care se revărsase asupra lor
prin taina Sfântului Botez şi a punerii mâinilor (Mirungerii) (cf. Fapte 8, 14; 19,1-6); Evr. 6,2 ş.a.) care
aducea izbăvirea de păcat şi “arvuna” bunurilor viitoare (II Cor. 1, 22; 5,5).
Puterile erau manifestările minunate ale harului Duhului Sfânt în sânul Bisericilor din
Galatia. Prin “puteri” înţelegem în Noul Testament îndeosebi faptele minunate, vindecările şi alungările
de demoni (Marcu 6, 2- 5; Fapte 19,11).
b) În discuţiile lor cu galatenii, iudaizanţii făceau caz de faptul că sunt urmaşii lui Avraam,
moştenitori ai promisiunilor făcute acestuia de Dumnezeu. Legau, în acelaşi timp, calitatea de fiu al
poporului Israel de aceea de împlinitor al Legii. Apostolul Pavel însă, demonstrează că Avraam a fost
socotit drept din credinţa pe care a arătat-o în cuvântul lui Dumnezeu înainte de a se da Legea, şi de aceea
fiii săi spirituali sunt aceia care au arătat credinţa lui şi care fac faptele lui Avraam ( Ioan 8, 39), tăiaţi
împrejur sau netăiaţi împrejur. “Pentru că (s-a scris) : Avraam a crezut în Dumnezeu şi (acesta) i s-a
socotit lui spre îndreptare…Prin urmare , cei din credinţă sunt fiii lui Avraam (3, 6-7). Zicând că aceia
care au credinţă sunt binecuvântaţi , nu trebuie să uităm ce fel de credinţă a arătat Avraam ca să se
81
împărtăşească de binecuvântări , credinţa lui n-a fost numai teoretică , o consimţire a minţii ci a fost o
credinţă vie, sub imperiul căreia Avraam şi-a părăsit patria, casa, avutul şi rudele şi a mers de a trăit ca
un străin în pământul făgăduinţei “(Trembelas).
Credinţa mântuieşte, nu Legea. Legea mozaică este pricină de blestem, “căci cei care sunt
din faptele Legii , sunt sub blestem “(3, 10). Desigur, Apostolul nu vrea să spună că Legea dată de
Dumnezeu poporului Său este un blestem. În alt loc spune că legea este sfântă şi porunca este sfântă şi
bună (Rom. 7, 12). Blestemul este condiţionat de neîmplinirea poruncilor Legii. Faptul însă, că nimeni
nu poate împlini Legea în toate amănuntele ei şi, prin urmare, de a evita blestemul, este pentru Apostol o
evidenţă. “Nimeni din cei vii nu este drept înaintea Ta”, spune psalmistul ( Ps.142,2).
Singura şansă de mântuire este credinţa. Credinţa care l-a făcut pe Avraam drept înaintea
lui Dumnezeu a fost încrederea în cuvântul Dumnezeiesc , credinţa care mântuieşte pe fiii lui Avraam
este “credinţa în Fiul lui Dumnezeu “ (2, 20), credinţa că Fiul lui Dumnezeu a realizat răscumpărarea
omului prin jertfa Sa de pe cruce.
“Hristos ne-a răscumpărat din blestemul Legii, făcându-se pentru noi blestem căci este
scris: “Blestemat să fie oricine este spânzurat pe lemn”, pentru ca să vină la neamuri binecuvântarea
lui Avraam în Iisus Hristos şi să primim făgăduinţa Duhului prin credinţă „(3, 13-14).
Spunând că Hristos s-a făcut pentru noi “blestem”, Apostolul Pavel foloseşte substantivul
abstract “blestem” în sens metonimic. Astfel de metonimii apar frecvent în epistolele pauline. Hristos s-a
făcut pentru noi “înţelepciune de la Dumnezeu şi dreptate şi sfinţire şi răscumpărare” (I Cor. 1, 30). Pe
El, care n-a cunoscut păcatul ,(Dumnezeu) L-a făcut pentru noi păcat “ (II Cor. 5, 21). Iudeii sunt
“tăierea împrejur”, iar neamurile sunt “netăierea împrejur” ( Rom. 3,30; Gal. 2,7,9).
Hristos s-a făcut blestem în sensul că a căzut sub blestemul Legii, nu pentru păcatele Sale
ci pentru păcatele omenirii. Luând asupra Sa blestemul care apăsa asupra omenirii, El a împlinit profeţia
lui Isaia: “Noi îl socoteam pedepsit, bătut şi chinuit de Dumnezeu. Dar El fusese străpuns pentru păcatele
noastre şi zdrobit pentru fărădelegile noastre”(53, 4-5).
Avraam fusese binecuvântat de Domnul pentru credinţa sa. Prin răscumpărarea adusă de
Hristos, de binecuvântarea lui Avraam are parte întreaga omenire, care se împărtăşeşte de harul Duhului
Sfânt prin credinţă.
a)Legea mozaică nu aduce mântuirea; ea este doar o călăuză către Hristos.
Se întreabă, deci, Apostolul: ce este Legea, când şi cum s-a dat şi care este scopul ei?
Tâlcuind cuvântul paulin, scriitorii bisericeşti (ca Sf. Irineu, Teodor de Mopsuestia, Teodoret de
Cyr) spun că Legea are două aspecte: Legea morală (Decalogul) şi Legea ceremonială a Vechiului
Testament. Dumnezeu Însuşi a promulgat Decalogul şi a autorizat pe Moise să dea restul Legii după ce
poporul Israel a căzut în idolatrie .
Prin urmare, prin Lege se înţeleg prescripţiile formulate de Moise după 430 ani de la rostirea
făgăduinţelor făcute de Dumnezeu lui Avraam (3, 17).
Legea a fost “rânduită prin îngeri în mâna unui mijlocitor” (3, 19). Acelaşi lucru îl va spune
Apostolului în Epistola către Evrei (2, 2) şi Sf.Arhid. Stefan în cuvântarea de dinainte de uciderea sa
(Fapte 7, 38, 53). Acelaşi lucru îl va susţine literatura iudaică apocrifă şi scrierile rabinice.
Dacă însă, pentru evrei, prezenţa îngerilor la promulgarea Legii era un semn al eminenţei acesteia,
pentru Sf. Pavel, faptul că a fost dată prin îngeri îi dovedeşte inferioritatea. Pentru că, zice el, Legea n-a
fost dată direct de Dumnezeu , aşa cum a fost dată făgăduinţa.
“Mijlocitorul” legii faţă de oameni a fost Moise; “El prefigura în slujirea legii pe Mijlocitorul
dintre Dumnezeu şi oameni”, adică pe Mântuitorul Iisus (Sf. Ioan Gură de Aur, Ambroziaster,
Fer.Ieronim, Sf. Vasile cel Mare).
Rostul legii a fost de a preveni şi pedepsi păcatul iar durata ei a fost de la Moise la
Hristos ( 3, 16). Legea a fost dată ca păcatul săvârşit în mod inconştient să fie cunoscut de săvârşitorul
său care, conştient fiind de neputinţa sa de a se mântui prin propriile puteri, să dorească mântuirea
82
adusă de Mesia”( Hrisostom). “Înainte de a da Legea, mintea şi trupul oamenilor slujeau păcatului ,
însă dându-se Legea...mintea, care până atunci confundase binele cu răul, împietatea cu pietatea,
cunoscând răul, un lucru câştigă: devine conştientă că încalcă voia divină şi doreşte să asculte de
Dumnezeu” (Severian de Gabala).
“Legea s-a făcut pentru noi pedagog spre Hristos, ca să ne îndreptăm din credinţă. Iar
dacă a venit credinţa, nu mai suntem sub călăuză.”( 3, 24-25).
Pedagogul era în antichitate de cele mai multe ori un sclav care păzea, supraveghea şi
conducea la şcoală pe copilul minor. Pedagogul era deci diferit de dascăl.
Comparând Legea cu un pedagog Sf. Apostol Pavel vrea să spună că aceasta a avut rol de
supraveghetor însă nu de dascăl –şi cu atât mai puţin, n-a putut aduce mântuirea pentru că nu mijlocea
harul – până la maturizarea lumii, adică până la venirea lui Hristos. “Iar când a venit plinirea lumii , a
trimis Dumnezeu pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub Lege ca să-i răscumpere pe cei de sub lege
(4, 4-5).
În Vechiul Testament, profetul Daniel situează venirea lui Mesia la plinirea vremii (7, 22;
11, 35). Mântuitorul însuşi îşi începe propovăduirea cu cuvintele: “S-a împlinit vremea şi s-a apropiat
împărăţia lui Dumnezeu”( Mc. 1, 15). Spunând că Fiul lui Dumnezeu “s-a născut din femeie “, “scopul
Apostolului nu a fost de a indica prerogativele lui Iisus din Nazaret ci de a arăta coborârea Fiului lui
Dumnezeu până la firea noastră , până la supunerea faţă de Lege” (Lagrange). S-a făcut om deplin
pentru ca pe oameni să-i facă fii ai lui Dumnezeu.
Urmarea întrupării Fiului lui Dumnezeu este răscumpărarea omenirii de sub blestemul
legii (cf. 3, 13), înfierea şi aducerea oamenilor în starea de moştenitori ai împărăţiei lui Dumnezeu (4, 5-
7).
Credinţa în Hristos şi îndeosebi botezul transformă ontologic pe om, îl eliberează de
povara păcatului şi îl “îmbracă” sau uneşte cu Hristos. “Câţi în Hristos v-aţi botezat , în Hristos v-aţi
îmbrăcat”(3, 26-27). Când spunem că cineva se îmbracă cu Hristos şi cu Duhul Sfânt nu înţelegem
îmbrăcarea lui ca un lucru exterior persoanei respective , aşa cum este cu haina, ci o înţelegem ca pe o
umplere şi o îmbrăcare lăuntrică a minţii şi a inimii cu lumină şi har” (Fotie).
Creştinul, fiinţă renăscută, îmbrăcat pe Hristos, aparţine unei lumi noi, în care dispar
deosebirile sociale şi de orice fel dintre oameni. “Nu mai este iudeu, nici elin, nu mai este rob şi slobod,
nu mai este parte bărbătească şi femeiască pentru că toţi sunt una în Hristos” (3, 28).
Acceptarea împlinirii prescripţiilor Legii echivalează cu acceptarea de bună voie a jugului
robiei. “Odinioară, necunoscând pe Dumnezeu, aţi fost robiţi celor ce nu sunt dumnezei după fire dar
acum, cunoscând pe Dumnezeu sau, mai degrabă, fiind cunoscuţi de Dumnezeu, cum vă întoarceţi iarăşi
la stihiile cele slabe şi sărace , cărora iarăşi voiţi să le slujiţi ca mai înainte? Ţineţi zile şi luni şi timpuri
şi ani. Mă tem pentru voi să nu mă fi ostenit în zadar ”(4, 8-11).
Este deci explicabil faptul că odinioară galatenii, necunoscând pe Dumnezeu, erau sclavii
“stihiilor lumii” (4, 3), superstiţiilor păgâne care se caracterizau prin adorarea elementelor naturii. Acum,
când au cunoscut predica apostolică, ei nu mai au nici o scuză. Pe acelaşi plan cu idolatria punând-o între
“stihiile slabe şi sărace” Apostolul aşază şi Legea, întrucât şi Legea cuprinde elemente religioase
rudimentare, fără puterea de a îndrepta pe cineva.
Galatenii făcuseră deja un pas spre înrobirea faţă de Lege prin adoptarea calendarului
mozaic. Îi învinuieşte că “ţin zile şi luni şi timpuri şi ani“. Prin zile înţelege zile de sabat; prin luni
înţelege ceremoniile legate de sărbătorirea lunii noi şi a anului nou (Lev. 23, 24; Num. 10, 10; 28, 11-15);
prin ani înţelege anii sabatici ( Lev. 25).
Pentru a-i abate de la drumul greşit pe care apucaseră, Apostolul rememorează perioada
fericită de la începutul activităţii sale în Galatia,când galatenii erau dornici să asculte Evanghelia cea
adevărată şi îi arătau ascultare: “Ştiţi că prima dată când v-am binevestit din cauza unei slăbiciuni a
trupului şi n-aţi dispreţuit, nici n-aţi respins încercarea noastră, ce era în trupul meu, ci m-aţi primit ca
83
pe un înger al lui Dumnezeu, ca pe Hristos Iisus…Că dacă ar fi fost cu putinţă, ochii vi i-aţi fi scos şi mi
i-aţi fi dat mie…Copiii mei, pe care vă nasc din nou în durere, până ce Hristos va lua chip în voi…”(4,
12-20).
Apostolul Pavel a fost bolnav în Galatia. Întrucât nu spune de ce suferea, s-au emis mai
multe păreri, unele dintre ele chiar fanteziste. S-a zis, între altele, că ar fi fost bolnav de ochi pe motivul
că el afirmă că galatenii şi-ar fi dat şi ochii pentru el şi pentru că îi atenţionează pe cititori în legătură cu
dimensiunea literelor scrise de el (6, 11).
Adevărul este că expresia “v-aţi fi dat ochii pentru mine” este folosită şi azi, sub diferite
forme, pentru a exprima afecţiunea pentru cineva.
Galatenii n-au fost scandalizaţi de slăbiciunea Apostolului ci, din contră, l-au primit ca pe
„un înger al lui Dumnezeu“, adică au văzut în el o adevărată apariţie supranaturală, atât datorită noutăţii
Evangheliei, cât şi minunilor pe care le va fi săvârşit în mijlocul lor.
Galatenii au avut mulţi dascăli însă părinţi numai unul, pe Apostolul Pavel. Apostolul
compară de multe ori rolul său faţă de cei pe care i-a convertit la Hristos cu rolul unei mame (I Tes. 2, 7)
sau cu al unui tată (I Tes. 2, 11).
Metafora maternităţii, îndeosebi, preluată din Vechiul Testament (Num.11, 12) presupune
iubirea şi grija deosebită pentru maturizarea pruncilor, iar maturizarea în cazul de faţă înseamnă
asemănarea cu Hristos.
După această paranteză, Apostolul revine la problema Legii mozaice (4, 21-23). Interpretând
alegoric locul scripturistic unde se vorbeşte despre cele două femei ale lui Avraam, afirmă că creştinii
sunt fiii nu numai ai lui Avraamm ci şi ai femeii sale libere Sara. Cei care se supun Legii, care este un
legământ al robiei, se fac singuri robi.
4.Partea parenetică (V, 1 – VI, 10) cuprinde îndemnuri care nu sunt altceva decât concluziile care
se desprind din argumentarea părţii dogmatice, şi anume:
a) Galatenii sunt îndemnaţi să se ferească a se supune Legii ca nu cumva să piardă mântuirea
câştigată prin credinţa în Hristos. Pentru că acela care primeşte circumciziunea, creştin fiind, pierde toate
drepturile şi darurile câştigate prin botez şi în mod automat se exclude din comunitatea lui Hristos (V, 1-
12).
b) Creştinii sunt liberi faţă de lege. Nu mai sunt obligaţi să respecte legile organizatorice şi
ceremoniale care priveau doar pe iudei, legi care aveau rostul să-i facă conştienţi în perioada vremii vechi
a idolatriei şi păcatului, că ei au de îndeplinit o misiune nobilă, aceea de a duce peste veacuri
monoteismul şi ideea mesianică. Dar creştinii sunt obligaţi să respecte pe mai departe prescripţiile morale
în care este exprimată voia lui Dumnezeu. “De aceea”, spune Apostolul, “voi, fraţilor, chemaţi fiind la
libertate, să nu folosiţi libertatea ca prilej pentru a sluji trupului ci pentru a vă sluji unul altuia cu iubire.
Pentru că toată Legea se cuprinde într-un singur cuvânt: să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi”
(V, 13-15).
Creştinii sunt datori să înfrâneze poftele nesăbuite ale trupului: desfrânarea, mânia, certurile şi
celelalte (V, 19-21).
d) Sunt datori să cultive înfrânarea, iubirea, bucuria, pacea, îndelungă răbdarea, bunătatea, facerea de
bine,credinţa şi blândeţea (V, 22-23).
e) Să îndrepte cu blândeţe pe cel ce cade în greşeală (VI, 1). Sf. Ioan Gură de Aur face precizarea că
Apostolul “nu a zis: condamnaţi sau pedepsiţi ci îndreptaţi”.
f) Să-şi poarte sarcinile unii altora (VI, 2). Pentru că, zice acelaşi Părinte, „întrucât nu există om fără
lipsuri, îndeamnă (pe oameni) să suporte lipsurile altora pentru ca şi lipsurile lor să fie suportate de
alţii”.
g) Într-un cuvânt, ştiind că Dumnezeu nu se lasă batjocorit (VI, 7), să săvârşească numai binele (VI,
10).

84
 5. Încheierea (VI, 11-18) pe care Apostolul o scrie cu propria-i mână (11), recapitulează ideile
centrale din epistolă:
a) tăierea împrejur nu ajută la mântuire; ea este impusă de iudaizanţi care vor să se laude faţă de
conaţionalii lor cu noi prozeliţi;
b) În ceea ce-l priveşte , Pavel se laudă “doar în crucea Domnului…prin care lumea este răstignită
pentru el şi el pentru lume”.
Îi imploră ca omul ce poartă „stigmatele Domnului pe trupul său”, adică semnele suferinţelor pentru
Domnul, să nu-l mai supere şi încheie cu o doxologie adresată Mântuitorului Hristos.

Epistola către Filipeni

I. Autorul si autenticitatea epistolei

Autorul epistolei este Sf. Ap. Pavel; originea ei paulină a fost recunoscută din cele mai vechi
timpuri, în sprijinul autenticităţii aducându-se următoarele argumente:
1. Argumente interne:
a) Numele Apostolului Pavel este menţionat, ca de obicei, la începutul epistolei (1,1).
Este adevărat că epistola este scrisă în numele lui Pavel, dar şi în numele lui Timotei. Timotei trebuie să fi
fost o persoană binecunoscută cititorilor, persoană care în timpul scrierii epistolei trebuie să se fi aflat în
preajma Apostolului.
b) Concordanţa dintre datele din epistolă cu cele din Faptele Apostolilor (Filip. 1 şi 2;
F. Ap. 28) referitor atât la situaţia Apostolului, cât şi a cititorilor şi a creştinismului în general.
c) Asemănarea epistolei în vocabular, stil şi idei cu celelalte epistole pauline,
îndeosebi cu cea către romani, I şi II Corinteni şi Galateni, a căror autenticitate este în general
recunoscută.
d) Din Epistolă transpare duhul specific paulin: dragostea părintească faţă de fiii săi
duhovniceşti şi grija de a-i preveni faţă de uneltirile iudaizanţilor (3,1-3).
2. Argumente externe:
a) Aluzii la cuprinsul ei au făcut scriitorii bisericeşti din cele mai vechi timpuri.
Clement Romanul (în Ep. către corinteni, 16); Sf. Ignatie (în Ep. către filadelfieni 8, şi în Ep. către
smirneni 11); Sf.Policarp (în Ep. către filipeni 3,29).
b) Mai târziu este folosită şi citată ca epistolă paulină de către Sf. Irineu (în lucrarea
împotriva ereticilor 4,18,4; 5,13,3); Clement Alexandrinul (în Pedagogul 1,6; Stromate 4,13); Tertulian
(în Despre învierea trupului 23,47).
c) Este menţionată între epistolele pauline în Fragmentul Muratori.
d) Textul ei se află în traducerile vechi ale Sfintei Scripturi (siriaca veche şi Itala) şi
se află în majoritatea manuscriselor.
e) Ereticii gnostici, valentinienii, ofiţii şi Teodot o cunosc, iar Marcion o acceptă, cu
mari remuşcări, între epistolele pauline.
F.Chr. Baur, urmat de Schwengler, Zeller, Hitzig şi alţii au împins alcătuirea ei către anii 160-170.
Împotriva acestora s-a ridicat H. Ewald, urmat de Weizsâcker, Holzmann, Harnack, Godet, Julicher,
Gregory ş.a., care au apărat autenticitatea epistolei. În cele din urmă, autenticitatea epistolei a fost
acceptată de majoritatea teologilor, excepţie făcând adepţii şcolii olandeze.
Dacă asupra autenticităţii epistolei, în cele din urmă părerile, oarecum, concordă, asupra integrităţii
ei, au existat şi mai există deosebire de păreri între isagogi. Integritatea epistolei a fost atacată pentru
prima dată de către ereticul Marcion (sec. II), care a scos din ea tot ce i s-a părut că vine în
dezacord cu antisemitismul său biblic, precum şi de către ereticii şi gnosticii care l-au urmat: Vasilide,
Valentin, Bardesanes, Sabelie, Pavel de Samosata, Arie, Apolinarie, etc.
85
 În vremea mai nouă, unii teologi protestanţi au afirmat că epistola ar fi fost impregnată, în decursul
veacurilor, cu glose, adaosuri şi corecturi. Aşa, de exemplu, s-a afirmat că pericopa cuprinsă între cap.
3,1 şi cap.4,1 ar fi un adaos ulterior.
În sfârşit, s-a afirmat că epistola ar fi alcătuită din două epistole separate; prima ar fi fost alcătuită
din primele două capitole, iar a doua din ultimele capitole. După părerea unor teologi, nu primele, ci
ultimele două capitole ar fi alcătuit prima epistolă, pe care Sf. Ap. Pavel ar fi adresat-o numai prietenilor
săi apropiaţi din Filipi. În spiritul acestei afirmaţii se aduc următoarele argumente:
- deosebirea de conţinut dintre cele două părţi ale epistolei şi expresia din cap. 3,1 (τά λοιπά) care
ar fi încheiat, în mod firesc, prima epistolă (To λοιπόν αδελφοί χαίρετε εν Κυρΐώ – „în rest, fraţilor,
bucuraţi-vă întru Domnul”).
- faptul că Sf. Policarp şi o listă siriacă a cărţilor canonice scrisă pe la anul 400 vorbesc despre două
epistole ale Sf. Ap. Pavel către filipeni.
Aceste argumente nu sunt, însă, întemeiate.
- majoritatea epistolelor pauline au mai multe părţi, în funcţie de temele tratate de
Apostol, iar Ep. către filipeni nu face exepţie. Într- adevăr, cap.3,1 lasă impresia că Apostolul epuizase
tematica şi voia să încheie epistola. Cele ce urmează sunt o subliniere a ideilor principale, întărită de
elemente noi. Conținutul întărește această afirmaţie: „Scriindu-vă (repetând) aceleaşi lucruri, mie nu-mi
mai este anevoie; vouă, însă, vă este de folos”. Astfel, dacă în cap. 1,15 Apostolul afirmase că sunt unii
care numai „din pismă şi dor de ceartă” Îl vestesc pe Domnul, la cap. 3,2 şi urm. îi avertizează încă o dată
pe filipeni să se ferească de aceşti învăţători care nu le sunt binevoitori; dacă în cap. 1,27 îi îndeamnă pe
toţi să fie întru acelaşi gând şi să lupte împreună pentru credinţa lor, în cap. 4,2-3 îndeamnă pe Evodia şi
Sintihi să revină la concordia de la început.
Dovadă pentru unitatea celor două părţi ale epistolei este, apoi, faptul că ajutorul material
pentru care mulţumeşte în cap. 4,10-20 este indicat şi în cap. 1,5 şi urm.; 2,17 şi 2,30.
- într-adevăr, Sf. Policarp şi lista siriacă a canonului menţionează două epistole
pauline către filipeni. Putem, însă deduce că una dintre acestea s-a pierdut şi s-a păstrat doar epistola
actuală.
II. Destinatarii epistolei
Epistola a fost adresată „tuturor sfinţilor în Hristos Iisus, care sunt în Filipi” (1,1).
Oraşul Filipi este situat în Macedonia, la poalele muntelui Pangaeus, aproape de râul Gangas (sau
Gangites), un afluent al râului Strymon (Mariţa de astăzi). începuturile lui sunt menţionate în sec. VII
a.Hr. Mai întâi s-a numit Crenides, din cauza unor izvoare (κρηνΐς, -δος) care se aflau prin apropiere.
La anul 358 a.Hr. regele Filip II îl cucereşte, îl transformă în fortăreaţă, împotriva Traciei şi îi
schimbă numele în Filipi. Oraşul se dezvoltă şi devine renumit datorită bogăţiilor sale naturale, pământul
său fiind bogat în aur, şi datorită poziţiei sale strategice, fiind aşezat pe calea Egnatia, drumul care lega
Roma de Babilon.
În anul 168 î.Hr. cade sub stăpânire romană, împreună cu întreaga Macedonie, a cărei capitală se
stabileste la Tesalonic. În anul 42 î.Hr. pe pământul lui se dă lupta între armatele lui Brutus şi Cassius, pe
de o parte şi cele ale lui Octavian şi Antoniu, pe de altă parte, cei din urmă ieşind învingători. Peste 10
ani (anul 31 î.Hr.), în preajma lui va avea loc un nou război, de data aceasta între cei doi învingători, în
care Octavian îi va învinge pe Antoniu şi Cleopatra.
De acum oraşul se va bucura de linişte. Octavian demobilizează resturile armatei lui Antoniu şi
colonizează cu ele oraşul. Cu timpul, oraşul ajunge la mare înflorire economică, iar din punct de vedere
politic devine municipiu sau colonie. Foarte curând, dobândeşte „dreptul italic”, adică egalitate de
drepturi şi privilegii cu însăşi capitala Imperiului roman: cetățenia romană a locuitorilor, autonomie
administrativă și scutire de impozite; senat municipal, pretorei aleşi de cetăţeni, teatru, legi romane, iar
limba latină devine limba oficială. Deși cetățenii săi nu sunt toți de origine latină, ei se pot numi cu
mândrie «romani» (Fapte 16, 19-21, 35-36).
86
 Către sfârşitul mileniului erei creştine, oraşul începe să decadă, iar jugul turcesc îl transformă în
ruine. Populaţia oraşului, în veacul apostolic, era în mare parte cosmopolită. Alături de romani trăiau
urmaşii vechilor locuitori ai cetăţii, de origine traco-ilirică şi ca în oricare oraş comercial, numeroşi
străini, veniţi din toate colţurile imperiului; aceştia erau politeişti.
În Filipi trăia şi o colonie de iudei; erau puţini la număr şi nu reuşiseră să-şi construiască o sinagogă
după exemplul confraţilor lor din Tesalonic si Corint. Îsi păstrau însă, credinţa si obiceiurile si reușiseră
să recruteze căţiva prozeliţi dintre locuitorii păgâni ai oraşului. Pentru practicarea cultului mozaic, ei se
adunau sub cerul liber, în afară de oraş, pe malul râului Gangites, într-un loc cunoscut de ei sub nurneie
de προσεσχη (rugăciune) (Fapte 16,13-16).
Sf. Ap. Pavel a venit la Filipi în timpul celei de-a II-a călătorii misionare, chemat de vedenia din
Troa (Fapte 16, 9-10), dar mai ales mânat de dorinţa arzătoare de a cuceri neamurile pentru credinţa în
Hristos. A venit însoțit de trei ucenici: Sila, Timotei si Luca. Era prin anul 50 sau 51.
Apostolul s-a îmbarcat în Troas şi s-a îndreptat spre insula Samotrache. „A doua zi”, s-a îndreptat
către punctul de pe continentul european Neapolis, iar de aici, mergând pe jos, a ajuns la Filipi, localitate
pe care Luca o numeşte „cea dintâi cetate a acestei părţi a Macedoniei şi colonie romană” (Fapte 16,
12). Aici Apostolul a procedat, probabil, ca şi în alte cetăţi: şi-a căutat gazdă, şi-a căutat de lucru şi a
început să se intereseze asupra obiceiurilor şi credinţelor religioase din oraş. Curând el află că iudeii se
întîlnesc pentru rugăciune într-un loc în afara oraşului.
În prima sâmbătă vine în mijlocul lor, predică cu multă căldură şi iscusinţă, încât convinge pe mulţi
că Iisus este Mesia cel promis prin prooroci şi-i determină să se boteze. Între aceştia era şi o femeie
bogată, care se ocupa cu negoţul cu purpură; i se spunea Lidia, după provincia din care provenea. După
ce s-a botezat împreună cu toată «casa ei», adică împreună cu părinţii, copiii şi servitorii ei, a rugat pe
misionari să rămână la ea, casa ei devenind cea dintâi biserică din Europa (Fapte 16, 14-15).
Sfântul Luca nu ne spune cât timp a rămas Apostolul în Filipi. El ne spune, însă, că Apostolul a
trebuit să părăsească oraşul mai înainte decât îşi propusese, datorită celor întîmplate în urma izbăvirii
unei tinere slujnice de duhul pitonicesc.
„Şi a fost pe când mergeam noi la rugăciune, ne-a întimpinat o slujnică având duh pitonicesc, care
aducea câştig mult stăpânilor ei, ghicind. Aceasta, mergând după Pavel şi după noi, striga zicând:
«Aceşti oameni sunt robii lui Dumnezeu Celui prea înalt şi vă vestesc calea mântuirii». Și a făcut acestea
mai multe zile de-a rândul” (Fapte 16, 17-18).
Apostolul, însă, refuză o astfel de reclamă din partea diavolului, alungă duhul necurat din slujnică şi
o vindecă. „Supărându-se, el a zis duhului: «În numele lui lisus Hristos îti poruncesc ție să ieși dintr-
însa». Și a ieşit din ea în acel ceas” (Fapte 16, 18).
Acest fapt supără, însă, pe stăpânii ei, care-şi vedeau compromisă sursa venitului lor. Ei agită gloata
şi târăsc pe Pavel şi pe Sila în faţa pretorilor, unde-i acuză că strică obiceiurile şi tulbură cetatea cu
propaganda lor iudaică. Pretorii erau datori să facă mai întâi o cercetare a faptelor şi apoi să judece pe cei
învinuiţi. Ei, însă, procedează cu mână forte: „după ce le-au rupt hainele, au poruncit să-i bată cu toiege
şi dându-le multe lovituri, i-au băgat în temniţă, apoi au poruncit temnicerului să-i păstreze bine. Acesta,
luând poruncă, i-a aruncat în fundul temniţei şi le-a prins picioarele în butuci” (Fapte 16, 20-24).
Faptul nu rămâne, însă, fără urmări, pentru că „la miezul nopţii, pe când Pavel şi cu Sila, rugându-
se, lăudau pe Dumnezeu în cântări, iar cei ce erau în temniţă îi ascultau, deodată s-a făcut cutremur
mare, încât s-au zguduit temeliile temniţei şi îndată s-au deshis toate uşile şi legăturile tuturor s-au
dezlegat. Şi deşteptându-se temnicerul şi văzînd deshise uşile temnitei, scoţând sabia, voia să se omoare,
socotind că cei închişi au fugit. Iar Pavel a strigat cu glas mare, zicând: să nu-ţi faci nici un rău, că toţi
suntem aici” (Fapte 16, 25-28).
Impresionat de cele întîmplate şi de cuvântul Apostolului, temnicerul „luând lumină s-a repezit
înlăuntru şi, tremurând de spaimă, a căzut înaintea lui Pavel și a lui Sila și scoțându-i afară... le-a zis:
«Domnilor, ce trebuie să fac ca să mă mântuiesc?» Iar ei i-au zis: crede în Domnul Iisus şi te vei
87
mântui tu şi casa ta... şi el, luându-i la sine, în acel ceas al nopţii, a spălat rănile lor şi s-a botezat el şi
toţi ai lui îndată” (Fapte 16, 29-33).
A doua zi, pretorii au trimis slujbaşi să elibereze pe Sf. Pavel şi pe însoţitorul său. Probabil că, între
timp, ei înţeleseseră că au făcut o greşeală pedepsind ilegal nişte oameni nevinovaţi; în plus, cutremurul
trezise în ei sentimentul de răspundere morală şi civică. Apostolii, însă, nu acceptă o eliberare a lor pe
ascuns, ci pretind scuze, adică o reparare morală a nedreptăţii. Pavel a zis (către cei trimişi să-i elibereze):
„După ce, fără judecată, ne-au bătut în faţa lumii, pe noi care suntem cetăţeni romani şi ne-au băgat în
temniţă, acum ne scot afară pe ascuns? Nu aşa! Ci să vină ei înşişi să ne scoată afară” (Fapte 16, 37).
Auzind acestea, pretorii vin în persoană la închisoare, îi roagă stăruitor să-i ierte pentru cele întâmplate şi
să plece din cetate. „Iar ei, ieşind din închisoare, au intrat în casa Lidiei şi văzând pe fraţi i-au mângâiat
şi au plecat” (Fapte 16, 38-40).
Părăsind, deci, oraşul împreună cu Sila, Apostolul lasă aici pe Luca, pentru a-i continua opera de
evanghelizare. Abia în anul 57 el revine la Filipi, din Troas, în urma răscoalei argintarului din Efes. În
primăvara anului următor, întorcându-se din a III-a călătorie misionară către Orient, Apostolul trece din
nou prin Filipi şi după ce serbează aici Paștile împreună cu fraţii, pleacă prin Troas şi Milet la Ierusalim
(Fapte 20, 5 şi urm). Se pare că a mai vizitat biserica din Filipi şi după eliberarea sa din prima captivitate
romană (l Tim. 1,3).
II. Motivele şi scopul scrierii epistolei
Filipenii iubeau mult pe Apostolul Pavel. Expresia acestei iubiri au fost ajutoarele pe care i le-au
trimis în mai multe rânduri: la Tesalonic (Filip. 6,16), la Corint (II Cor. 11,9) şi la Roma, pe vremea
captivităţii din care scrie această epistolă (Filip. 4,18).
Filipenii îi trimiseseră ajutoare la Roma prin Epafrodit. Aceasta arătase mult zel în slujirea
Apostolului, iar în cele din urmă se îmbolnăvise. Filipenii auziseră de îmbolnăvirea lui Epafrodit şi erau
îngrijoraţi de soarta lui. Fiind restabilit, el urma să se întoarcă printre ai săi, aducând şi mesajul
Apostolului.
Scopul cu care Apostolul scrie această epistolă este următorul: să-şi exprime dorul şi dragostea
părintească pentru filipeni (1,7-8); să le trimită veşti despre sine, despre procesul şi despre predica sa
(1,12-13); să-i încurajeze în suferinţele îndurate pentru Hristos (1, 28-30); să-i îndemne să fie smeriţi şi
să arate unitate în gând, în vorbă şi în acţiune (2,1 şi urm.) şi să-i informeze despre devotamentul şi
însănătoşirea lui Epafrodit (2, 25-30); să-i prevină faţă de propaganda iudaizanţilor, a libertiniştilor şi a
adversarilor săi personali (3, 2-19); să le răspundă pentru dragostea şi grija pe care i-o poartă (4,10-20).
1. Locul și timpul scrierii epistolei
Epistola către filipeni a fost scrisă dintr-o localitate în care Sf. Ap. Pavel se afla în lanţuri (Filip.
1,7,13,14,17,20) şi în care se afla un „pretoriu şi oameni din casa Cezarului” (4,22). În legătură cu
această captivitate s-au emis trei ipoteze:
a) Apostolul ar fi scris epistola din Cezareea Palestinei, unde a fost întemniţat timp de
doi ani (Fapte 23,23-27,1). Această părere nu poate fi acceptată pentru următoarele
motive:
Se spune în epistolă (2,23) că Sf. Pavel aştepta ca în curând, în problema sa, să se ia o hotărâre
definitivă și favorabilă lui. Or, câtă vreme se afla în temniță, la Cezareea Palestinei, nu putea să se aştepte
nici măcar la eliberarea sa, pentru că Domnul Însuşi îi spusese, îndată ce a fost prins la Ierusalim, că va
trebui să-L mărturisească și la Roma (Fapte 23,11).
Aflându-se în Cezareea Palestinei, privirile Apostolului erau îndreptate spre Roma, pe când în
această epistolă (1,25-27; 2,24) spune că are de gând să vină în curând în mijlocul cititorilor din Filipi.
Din epistolă (1,14) rezultă că Apostolul deşi se afla în regim de detenţie, putea să predice şi se afla
înconjurat de o mulţime de fraţi care, văzându-l înlănţuit, predicau cu şi mai mult zel cuvântul
Evangheliei. Or, în Cezareea Palestinei, nu se bucura de aceste condiţii. El nu vorbea, în afară de cei
apropiaţi lui, decât cu procuratorul Felix, despre problemele care îl interesau pe acesta (F. Ap. 24,26).
88
 b) Apostolul ar fi scris Epistola către filipeni din prima captivitate îndurată de el la
Roma și anume către sfârșitul ei. În Roma se aflau atât «pretoriul», cât şi «oameni din casa
împăratului». Este ipoteza care, până de curând, a avut cei mai mulţi susţinători.
c) Epistola ar fi fost scrisă de Apostol în Efes, în iarna anilor 55-56. Este părerea
care, în ultimul timp, are tot mai mulţi aderenţi. În sprijinul acestei păreri se aduc
următoarele argumente:
Stilul şi tematica epistolei se apropie mai mult de cel al epistolei scrise în a doua şi a treia călătorie
misionară (I şi II Tesaloniceni, Galateni, I şi II Corinteni) şi mai puţin de cel al epistolelor scrise în prima
captivitate romană.
Sfântul Hipolit, Nichifor Calist, un prolog marcionist şi o tradiţie din Efes vorbesc despre o
captivitate a Apostolului Pavel în Efes.
Problema datării epistolei rămâne deschisă. Până la rezolvarea ei definitivă, se poate accepta vechea
părere că epistola a fost scrisă de către Apostolul Pavel în timpul primei sale captivităţi la Roma (63), fie
părerea mai nouă că a fost scrisă în anul 56 din Efes. Epistola a fost adusă la destinaţie de către Epafrodit
(2,25-30) care se însănătosise si care era dornic să se întoarcă acasă.
2. Cuprinsul Epistolei
Epistola are o introducere (1,1-11), o parte cu cuprins istorico-dogmatic (1,12- 2,30), o parte cu
cuprins parenetic (3,1- 4,20) şi încheiere (4, 21-23).
Introducerea (1,1-11) cuprinde: adresa şi salutarea (1,1-2); asigurarea filipenilor de dragostea
Apostolului şi de rugăciunea lui pentru ei către Dumnezeu, în vederea propăşirii lor duhovniceşti (1,3-
11).
Partea I (1,1 – 2,30) are cuprins istoric şi dogmatic. Apostolul informează pe cititori despre situaţia
în care se află şi despre răspândirea Evangheliei. Într-un scurt fragment cu caracter dogmatic schiţează
ideile principale ale hristologiei: Fiul lui Dumnezeu, născut din veci din Tatăl, se întrupează la vremea
rânduită de Dumnezeu Tatăl, pentru a izbăvi omenirea din robia păcatului. Urmarea acestei umilinţe este
ridicarea firii sale omeneşti mai presus de toate cele create.
Partea II (3,1- 4,20) are cuprins parenetic, Apostolul îndeamnă pe Filipeni să-şi conformeze viaţa
după preceptele Mântuitorului Hristos şi să se ferească de insinuările iudaizanîilor.
Încheierea (4,21-23) cuprinde salutul lui Pavel şi al colaboratorilor săi, împreună cu formula de
binecuvântare consacrată, prin care doreşte har de la Dumnezeu.

Interpretarea Epistolei
Introducerea:
„Pavel şi Timotei, robi ai lui Hristos Iisus, tuturor sfinţilor, celor ce sunt în Filipi, împreună cu
episcopii şi diaconii. Har vouă şi pace de la Dumnezeu, Tatăl vostru şi de la Domnul Iisus Hristos” (1,
1-2). Epistola este una dintre cele mai familiare scrise de Apostolul neamurilor. Se adresează direct
filipeniior fără a menţiona calitatea sa de apostol.
Este scrisă în numele său şi al ucenicului său Timotei, atât pentru faptul că acesta era binecunoscut
de filipeni, cât şi pentru faptul că intenţiona să-l trimită către ei (2,19-23). „Îl asociază scrierea epistolei,
spune Sf. Ioan Damaschin, pentru că dorea ca aceştia să-l primească întocmai ca pe un dascăl”.
În locul apelativului de «apostol», cu care Pavel se recomandă în celelalte epistole, foloseşte de data
aceasta pe cel de «rob» al lui Iisus Hristos. Face aceasta, spune Hrisostom, pentru că „faptul de a fi rob al
lui Hristos este o mare vrednicie si cel mai mare bun. Pentru că acela care este rob al lui Hristos este
liber faţă de păcat”.
Epistola este adresată, în primul rând, «sfinţilor» din Filipi, adică tuturor credincioşilor care se
angajaseră să se despartă de lumea păcatului, pentru a trăi după voia lui Dumnezeu (cf. I Cor.1,2), în
rândul al doilea, este adresată «episcopilor şi diaconilor».

89
 Dacă prin termenul de diaconi, Apostolul înţelege pe slujitorii bisericeşti din prima treaptă a
ierarhiei, pe urmaşii celor ce slujeau la mese (Fapte 6,3); prin cel de «episcopi» înţelege pe slujitorii
bisericeşti din treptele superioare ale ierarhiei, pe preoţi şi pe episcopi, ca unii ce aveau rostul să
supravegheze şi să conducă viaţa moral-spirituală a membrilor comunităţii creştine. În cazul de faţă prin
termenul episcopi trebuie să înţelegem pe preoţi. Spune Sf. Ioan Gură de Aur: „Oare existau mai mulţi
epiuscopi într-o cetate? Nicidecum. (Deci, cu acest cuvânt) pe preoţi i-a menţionat. Pentru că atunci
erau numiţi cu acelaşi nume”.
Într-adevăr, la începuturile Bisericii, denumirea de «episcop» şi cea de «presbiter» erau sinonime.
Episcopii fiind recrutaţi dintre cei mai vârstnici erau numiţi şi presbiteri, iar presbiterii (adică preoţii)
având rostul de a supraveghea viaţa religioasă dintr-o anumită comunitate, erau numiţi şi episcopi.
Sinonimia se va menţine şi după scrierea acestei epistole, aşa cum găsim, de exemplu, în epistola I către
Timotei (3,1,2,6) sau în epistola către Tit (1, 5-9).
Sf. Ap. Pavel, după ce înşiră însuşirile cerute celor ce urmează să fie rânduiţi presbiteri (preoţi),
continuă: „episcopul să fie fără de prihană” sau în F. Ap. (20,17 şi 28) se spune că Pavel, chemând la
Milet pe „presbiterii (preoţii) Bisericii din Efes, le-a spus: «Luaţi aminte la voi şi la toată turma, în care
Sfântul Duh v-a pus episcopi»”. Abia, începând cu Sf. Ignatie al Antiohiei, scriitorii bisericeşti vor
pomeni toate cele trei trepte ierarhice. Salutarea este concepută după modelul obişnuit.
Apostolul urează filipenilor să aibă parte de har şi pace de la Dumnezeu Tatăl nostru şi de la Domnul
Iisus Hristos, pentru că, spune Trembelas, „este imposibil să se bucure cineva cu adevărat de pace
sufletească fără har”. Pacea lăuntrică izvorăşte din bunătatea lui Dumnezeu arătată față de om și din
conștiința că Dumnezeu şi este binevoitor. Dar, dacă harul şi pacea ne vin de la Dumnezeu Tatăl, de la
care „se pogoară toată darea cea bună şi tot darul cel desăvârşit” (Iac. 1,17), acestea vin către om prin
intermediul Mântuitorului Hristos, ca Mijlocitor şi Arhiereu.
În continuare, Apostolul asigură pe filipeni de dragostea sa şi de rugăciunile sale către Dumnezeu,
pentru propăşirea lor spirituală (1,3-11). Comunităţii din Filipi nu i se putea reproşa nimic. Atitudinea ei
în timpul celor 11 ani de existenţă a fost exemplară.
De aceea, Apostolul îi asigură pe filipeni că «îi are la inimă», că «doreşte» (mult să-i vadă) (1,7-8),
că «mereu îşi aminteşte de ei» şi că se roagă cu bucurie pentru ei ( 1,3-4). Scopul rugăciunii sale este ca
aceştia să sporească tot mai mult în iubire, în aprofundarea tainelor învăţăturii creştine şi în roade
duhovniceşti (1,8-11).
Partea I (1.12- 2.30) are cuprins istoric şi dogmatic, presărată cu îndemnuri la o viată autentic
creştinească. Sf. Ap. Pavel fusese adus înlănţuit de la Roma pentru a da seamă de credinţa sa în
Mântuitorul Hristos. Aici, în loc ca starea sa de întemniţat să înspăimânteze pe creştini şi să împiedice
răspândirea credinţei, a avut un efect contrariu.
„Lanţurile mele pentru Hristos au ajuns să fie cunoscute în tot pretoriul şi tuturor celorlalţi şi cei
mai mulţi dintre fraţi întru Domnul, îmbărbătaţi prin lanţurile mele, au mai multă îndrăzneală să
propovăduiască fără teamă cuvântul lui Dumnezeu” (1, 13-14).
Şi nu numai atât; în afară de cei ce făceau acest lucru din zel şi din iubire faţă de Apostol, predicau
cuvântul Evangheliei - desigur cu intenţii piezişe, şi duşmanii Apostolului, ba chiar şi cei necredincioşi.
Faptul acesta, departe de a-l supără pe Apostol, îl bucură, pentru că Evanghelia se propovăduieşte (1,15-
19). „Cine erau cei ce predicau cu intenţii piezişe?”- întreabă Hrisostom, și tot el răspunde: „Erau
necredincioşii care voiau ca în felul acesta să-i îngreuneze situaţia la împărat”.
În continuare, făcând o paranteză, el dă glas zbuciumului său sufletesc, sentimentelor ce-l copleşesc:
acela al dragostei faţă de Mântuitorul Hristos cu care se vrea împreună, chiar şi cu riscul morţii şi acela
al datoriei faţă de semeni, cărora trebuie să la descopere Evanghelia şi să-i aducă la mântuire.Acesta îl
chema la prudenţă şi la misiune. „Sunt strâns din două părţi, exclamă Apostolul, doresc să mă despart de
trup şi să fiu împreună cu Hristos şi aceasta este mult mai bine, dar este mai de folos pentru voi să
zăbovesc în trup” (1,20-24).
90
 Tâlcuind afirmaţia «căci pentru mine viaţa este Hristos», Sf. Grigorie de Nazianz spunea: „Nimic
din pătimirile omeneşti şi materiale nu trăieşte în mine, nici plăcere, nici întristare, nici teamă... şi nimic
altceva ce poate pune sufletul la pământ, ci numai Acela (adică Hristos). Tot ceea ce este străin firii Lui,
îmi este si mie străin”.
Iar referitor la afirmaţia: «Iar pentru mine moartea este câştig» spune Teofilact: „Ambele, atât viaţa,
cât şi moartea, sunt de mine la fel de preţuite. De aceea, viaţa o împodobesc cu legile lui Hristos, iar
moartea pentru El o primesc cu plăcere”. Adaugă Trembelas: „Pentru cel ce îşi dedică viața lui Hristos,
moartea este câştig..., pentru că îl pune la adăpost de orice ispită şi de orice lucru ce-l poate târî spre
păcat... Părăsind zădărnicia acestei lumi, ajunge la limanul blând al cerului..., unde nu există
naufragiu”.
După această paranteză, Apostolul reia şirul informaţiilor referitoare la persoana şi misiunea sa.
Fiind înştiinţat de sus că firul vieţii sale nu va fi întrerupt acum, îi previne că îndată după judecarea
procesului său intenţionează să-i viziteze, spre edificare reciprocă (1,25-26).
Până atunci, îi îndeamnă să propăşească în tot lucrul bun, să se împotrivească duşmanilor dreptei
credinţe (1,27-30), şi mai ales să trăiască în smerenie, unire si armonie. Pildă de smerenie să le fie
Hristos, care, „chipul lui Dumnezeu fiind, S-a deşertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-se asemenea
oamenilor şi S-a smerit, făcându-Se ascultător până la moarte pe cruce... (Pe acesta) Dumnezeu L-a
preaînălţat şi I-a dăruit Lui nume, care este mai presus de orice nume; ca în numele Lui să se plece tot
genunchiul, al celor cereşti şi al celor pământeşti şi al celor dedesubt si să mărturisească toată limba că
Iisus Hristos este Domn, întru slava lui Dumnezeu Tatăl” (2,5-11).
Pericopa în care se vorbeşte despre Mântuitorul Hristos este una dintre cele mai dense dintre paginile
epistolelor pauline. În ea se schiţează întreaga iconomie a întrupării Fiului lui Dumnezeu şi a mântuirii
neamului omenesc.
Din ea, comentatorii desprind de obicei trei idei principale:
a) Mântuitorul Hristos este Fiul lui Dumnezeu şi Dumnezeu adevărat, egal în putere
şi în slavă cu Dumnezeu Tatăl. Fiul este prezentat ca o fiinţă existentă «în chipul lui
Dumnezeu» (Cu denumiri asemănătoare este caracterizat și la Col. 1,15 si Evr.1,3).
Prin această expresie nu se exprimă deloc o simplă asemănare între Fiul si Dumnezeu Tatăl, ci
identitatea de esenţă, dumnezeirea Sa. Sf. Grigorie de Nisa spune: „Nu a zis că are chip asemănător cu al
lui Dumnezeu, ci că există în Dumnezeu”. Ori, adaugă Hrisostom, în chipul lui Dumnezeu nu poate
exista creatura, ci numai Dumnezeu, „după cum nimeni nu poate exista în chipul îngerului”.
b) Renunţând la slava Sa dumnezeiască, Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om şi a
restabilit prin moartea Sa de pe cruce dreptatea divină ştirbită prin păcat. „N-a renunţat la
dumnezeirea Sa”, precizează Origen. „Auzind că S-a deşertat, spune Hrisostom, să nu
socoteşti (că în El a avut loc) vreo micşorare, ci că rămânând ceea ce era, a luat ceea ce
nu era; că făcându-Se trup, a continuat să fie Dumnezeu”. Deşertarea sau chenoza
despre care vorbeşte Apostolul nu este, deci, altceva, decât renunţarea pentru un
timp la mărirea divină şi îmbrăcarea chipului de rob.
c) Urmarea acestei smeriri a fost nu numai izbăvirea omenirii din robia păcatului, ci
şi înălţarea firii omeneşti a Fiului mai presus de toate creaturile.
Apostolul voia să-i viziteze curând pe filipeni. Cum, însă, acest lucru nu era posibil pe când le scria
epistola, intenţionează să le trimită ca soli ai săi pe Timotei şi Epafrodit. Intenţia cu care Pavel trimite pe
Timotei este ca „aflând veşti de la ei, să-şi facă inima bună” (2,9). A ales în acest scop tocmai pe
Timotei, atât pentru motivul că acesta a fost un ucenic apropiat al Apostolului (2,20), cu care a colaborat
întocmai ca un fiu cu părintele său duhovnicesc la vestirea Evangheliei (2,22), dar şi pentru grija pe care
o purta Bisericii din Filipi (2,20 b), la a cărei întemeiere a contribuit (cf. Fapte 16,1 şi urm.). Trimiterea
lui Timotei la Filipi era în funcţie de soluţionarea procesului său înaintea tribunalului imperial (2,23), de
care Apostolul era încredinţat că va fi achitat. Călduroasa recomandare făcută lui Timotei este pe deplin
91
meritată. Sf. Ap. Pavel nu face elogii de prisos; dovadă vers. 21, în care judecă aspru pe alţi fruntaşi
creştini, care în nici un caz nu-i erau colaboratori.
Până la sosirea lui Timotei şi a lui Pavel, la Filipi era trimis Epafrodit (2,25-30). Cine era Epafrodit?
Este singurul loc din Noul Testament în care se vorbeşte despre acest fruntaş creştin al veacului apostolic.
Epafrodit fusese trimis la Roma pentru a înmâna Apostolului întemniţat ofrandele credincioşilor din
Filipi. Rămas o vreme oarecare în preajma Sf. Pavel, i-a slujit cu credinţă şi devotament. O boală grea,
care putea să-i fie fatală, l-a făcut să întârzie la Roma mai mult decât prevăzuse. Deci, pentru a satisface
curiozitatea fiiior săi duhovniceşti în legătură cu persoana sa şi în legătură cu persoana lui Epafrodit,
despre care aflaseră că este bolnav, îl trimite degrabă pe acesta la Filipi.

Partea a II-a (3.1- 4.20) are cuprins parenetic. Mai întâi Apostolul dă îndemnuri filipenilor să se
ferească de ereticii iudaizanţi.
„Păziţi-vă de câini, păziţi-vă de lucrătorii cei răi. Păziţi-vă de tăierea împrejur. Pentru că noi
suntem tăierea împrejur, noi cei ce slujim în Duhul lui Dumnezeu şi ne lăudăm întru Hristos Iisus şi ne
bizuim pe trup” (3,1-3).
Îi aseamănă pe iudaizanţi cu câinii, cu animalele socotite de iudei necurate pentru cugetul lor
necurat, pentru că, zice Origen, „se întorceau de la cele de unde au plecat”. Îi numeşte «învăţători»
pentru zelul lor misionar; îi numeşte «răi» pentru că, zice Teofilact, „se străduiesc să nu zidească, ci să
distrugă”.
Aceştia voiau să impună creştinilor proveniţi dintre păgâni tăierea împrejur, împotriva hotărârii
Colegiului apostolic, întrunit la Ierusalim. Dar, observă Hrisostom, „acea tăiere împrejur era doar tip
tăierii împrejur celei desăvârşite, al curăţiei dobândite prin har şi pocăinţă de către creştini”.
Şirul îndemnurilor este întrerupt de un fragment autobiografic (3,4- 16), din care desprindem că
Apostolul era iudeu, că arătase râvnă pentru păzirea Legii şi în combaterea Bisericii, că în urma revelaţiei
de care s-a învrednicit, a îmbrăţişat mesajul Evangheliei. Fiind iudeu, făcea parte din poporul ales al lui
Dumnezeu şi prin urmare trebuia să se considere beneficiarul promisiunilor făcute de Dumnezeu lui
Avraam.
„Dar, spune el, cele ce-mi erau mie câştig, pe acestea le-am socotit pentru Hristos pagubă. Ba
mai mult, zice în continuare, eu pe toate le socotesc că sunt pagubă, faţă de înălţimea cunoaşterii lui
Hristos Iisus, Domnul meu, pentru care m-am lipsit de toate şi le privesc drept gunoaie, ca pe Hristos să
dobândesc” (3,7-10).
Le socoteşte pe acestea «pagubă», spune Hrisostom, „nu pentru că erau păgubitoare prin firea lor, ci
pentru că, alipindu-se cineva de ele, stă deoparte de Hristos”. Teofilact interpretează cuvântul «pagubă»
prin cuvântul «prisoselnic» (de prisos) şi spune că „după cum opaiţul este de prisos atunci când se arată
soarele, tot aşa şi pedagogul este de prisos atunci când se arată înţelepciunea cea desăvârşită”.
Ţinta eforturilor Apostolului este dobândirea învierii, desăvârşirii şi mântuirii. Conştient, însă, de
înălţimea scopului său, Apostolul spune cu umilinţă:
„Eu nu zic că am şi dobândit îndreptarea, ori că sunt desăvârşit, dar o urmăresc că doar o voi
prinde, întrucât şi eu am fost prins de Hristos Iisus...; nu socotesc să o fi cucerit, dar una fac: uitând cele
din urma mea şi tinzând către cele dinainte, alerg la ţintă, la răsplata chemării de sus a lui Dumnezeu,
întru Hristos Iisus...” (3,11-14).
Tâlcuind această mărturisire, Trembelas spunea: „Cine a fost mai aproape de desăvârşire decât
Pavel? Cine este asemenea lui prin zel, iubire si devoţiune adevărată? Si totuşi, acest bărbat care a trăit
mai mult ca oricare altul în preajma lui Dumnezeu, care nu a trăit pentru el, ci pentru Hristos, spunea
despre sine că nu este încă desăvârşit. Deci, dacă Pavel nu a ajuns la desăvârsire, cu atât mai puţin noi”.
Alături de iudaizanţi, Apostolul aminteşte de falşii creştini, care nu-și arată decăt cu numele calitatea lor
de membri ai Bisericii. „Sunt unii, spune, care se poartă ca duşmani ai crucii lui Hristos... Dumnezeul
lor este pântecele, iar mărirea lor este ruşinea lor”. Pentru adevăraţii creştini, astfel de preocupări
92
trebuie lăsate pe plan secundar, la gândul că viaţa prezentă, cu toate bucuriile ei, este trecătoare şi că
„cetatea lui este în ceruri” (3,18-21).
În cap. 4 (vers. 1-9) formulează două îndemnuri: unul general făcut filipenilor de a rămăne neclintiţi
şi de a spori în starea de comuniune cu Hristos, altul special, destinat Evodiei şi Sintihiei, despre care
aflăm din v. 3 că au luptat din greu, alături de Sf. Pavel, pentru izbânda Evangheliei între neamuri. Un
regretabil diferend ivit între ele vătămase armonia dintre cele două femei. Unii exegeţi au sugerat că una
dintre femei putea fi chiar Lidia (Evodia), neguţătoarea de purpură. Presupunerea se bazează pe faptul că
«Lidia» este o poreclă, dată ei de concetăţeni, după numele ţării sale de obârşie.
În continuare, Sf. Pavel mulţumeşte filipenilor pentru ofrandele trimise (4,10-20) și îi încredinţează
de bucuria pe care a simţit-o «în Domnul», când a văzut înflorind din nou solicitudinea filipenilor faţă de
el. Dar, deşi prinoasele vin din partea unor apropiaţi fii sufleteşti, Apostolul continuă să fie preocupat de
grija de a nu angaja prin nimic libertatea sa apostolească. Bucuria sa a fost pricinuită mai puţin prin
darurile filipenilor - de care mai puţin avea nevoie, fiind obişnuit cu lipsurile - şi mai mult de
simţămintele de afecţiune şi devotament pe care ei i le arătau şi pe această cale.
Salutarea şi urările finale (4. 21-23)
Trimite salutări din partea creştinilor din Roma, o menţiune specială fiind rezervată sfinţilor din casa
cezarului (v. 22) şi încheie, ca de obicei, cu formula consacrată: „Harul Domnului Iisus să fie cu voi cu
toţi. Amin”, adică binecuvântarea Domnului să vină peste voi.

EPISTOLA CĂTRE COLOSENI

1.Autorul și autenticitatea
Autorul epistolei este Sf. Ap. Pavel. Pentru originea ei paulină pledează următoarele argumente:
Argumente interne:
a) - apostolul îşi scrie de două ori numele în epistolă: în introducere (1,1) şi în
încheiere;
b) - stilul epistolei este, cu mici deosebiri, stilul paulin. Se deosebeşte uneori de
celelalte epistole, însă acest fapt este explicabil. Apostolul foloseşte termenii ereticilor pentru a-i analiza
şi combate. Această deosebire, în loc să ştirbească, susţine autenticitatea epistolei. Astfel, un falsificator
n-ar fi putut scrie o epistolă «către coloseni», pentru motivul că, afară de această epistolă, oraşul Colose
nu este nicăieri menţionat în Noul Testament. În rândul al doilea, falsificatorul ar fi evitat termenii
nefolosiţi de Apostol în celelalte epistole;
c) - ideile sunt, de asemenea, pauline. Aşa de exemplu, cele despre rolul
Mântuitorului Hristos în procesul mânturii, ca şi cele spuse despre importanţa Botezului în cadrul
regenerării spirituale, sunt specific pauline.
Argumente externe:
a) - Clement Alexandrinul (I Cor. 49) vorbeşte despre „legătura iubirii lui
Dumnezeu”, cuvinte pe care le aflăm numai în această epistolă (3,14);
b) – Sf. Ignatie (Către Efeseni 10,2; 16,3) îi îndeamnă pe efeseni să lupte împotriva
ereticilor şi să fie „tari în credinţă” (1,23);
c) – Sf. Policarp (Către Filipeni 5,11) afirmă că acela care nu se leapădă de zgârcenie
este atins de idolatrie (cf. Col. 3,5);
d) – Sf. Justin Martirul şi Filosoful (Către Autolic 2,22) numindu-L pe Mântuitorul
„întâinăscut faţă de toată făptura” (πρωτότοκος τάν πάντων ποιημάτων και πάσης κτίσεως) se inspiră din
această epistolă (1,15);
e) - Epistola este menţionată între epistolele pauline de către Fragmentul Muratori;
f) - textul ei se află în traducerile vechi ale Sfintei Scripturi (latină şi siriacă);
93
 g) - chiar şi ereticii din sec. II mărturisesc autenticitatea ei: Marcion a inclus-o în
canonul său, iar Teodot, Valentin şi docheţii se referă la locuri din această epistolă pentru a-şi întemeia
rătăcirile lor;
h) Eusebiu din Cezareea în a sa Istorie Bisericească afirmă că autenticitatea acestei
epistole n-a fost niciodată contestată în epoca apostolică.
Cu toată mulţimea mărturiilor, autenticitatea epistolei a fost, în ultimul timp, contestată. A fost
contestată mai întâi de către Meyendorff, care o socotea un extras din Epistola către efeseni, făcut de
către un falsificator din vremurile postapostolice. Ferdinand Christian Baur, împreună cu adepţii săi
(Schwengler, Kostlin, Hilgenfeld, ş.a.) credeau că ar fi fost scrisă în cercurile gnostice din secolul II.
Ewald socotea că numai partea a doua a fost scrisă de Apostolul Pavel. Hitzig, Holzmann, Von Soden o
consideră opera unui falsificator, care a introdus în ea multe texte pauline, îndeosebi din Epistola către
efeseni.
Autenticitatea epistolei a fost constestată mai ales pentru următoarele motive:
a) - multe idei din această epistolă ar fi nepauline, ca, de exemplu, cele referitoare la
hristologie, soteriologie şi eclesiologie;
b) - particularităţile stilistice ar arăta că Epistola n-ar fi fost scrisă de către Sf. Ap.
Pavel.
Obiecţiile, însă, sunt nefondate, pentru că ideile pe care le prezintă această Epistolă se află în
epistolele pauline a căror autenticitate este unanim recunoscută. De exemplu, referitor la hristologie,
afirmaţiile privind originea, natura, puterea şi lucrarea Mântuitorului Hristos sunt expuse aici ca şi în
celelalte epistole pauline. Astfel, Mântuitorul Hristos este „chipul lui Dumnezeu celui nevăzut” (Col.
1,15; cf. II Cor. 4,4); „întru El au fost făcute toate, cele din ceruri şi cele de pe pământ” (Col. 1,16-17;
cf. Rom. 9,5; 11,36; I Cor. 8,6); „El este începutul, întâiul născut dintre cei morţi” (Col. 1,18; cf. I Cor.
15, 23-24).
Referitor la soteriologie, afirmaţiile privind rolul Mântuitorului de răscumpărător le aflăm şi în
epistolele mari pauline. Astfel: „întru El (Hristos) a venit răscumpărarea prin sângele Lui” (Col. 1,14;
cf. Rom. 3,25); prin sine pe toate le-a împăcat „făcând pace... prin sângele crucii Sale” (Col. 1,20; cf.
Rom. 5,1; II Cor. 5,18). Referitor la eclesiologie, la faptul că Biserica este trupul tainic al lui Hristos,
Hristos fiind „capul trupului”(Col. 1,18 şi 24), reamintim că ideea se află în epistolele mari pauline
(Rom. 12,5; I Cor. 10,32; 12,17,30).
Cât priveşte faptul că în epistolă se află 34 άπαξ λεγόμενα trebuie spus că toate acestea erau cerute
de însăşi natura subiectelor tratate. În toate epistolele pauline găsim astfel de cuvinte „o singură dată
folosite”. Acestea, în loc să slăbească autenticitatea Epistolei, din contră, o susţin; ele dovedesc că
Epistola a fost scrisă de Apostol; în caz contrar, falsificatorul s-ar fi ferit să folosească cuvinte
neîntrebuinţate de autor.
2. Adresanții Epistolei
Epistola a fost adresată creştinilor din oraşul Colose (1,1) aflat în provincia Frigia, din Asia Mică.
Orașul era aşezat pe maiul râului Lycus, pe şoseaua centrală care lega Efesul şi Troa cu ţinutul Eufratului
şi cu regiunile de la graniţa de răsărit a imperiului Roman. Se afla la 16 km. depărtare de oraşul
Laodiceea şi la 25 km. depărtare de oraşul Ierapolis.
În antichitate, cunoscuse o deosebită înflorire economică şi culturală, motiv pentru care Herodot
(Istoria 7,30), în sec. V î.Hr., îl numea „cetatea cea mare a Frigiei” ( πόλις μεγάλη τής Φρυγίας ), iar
Xenofon (Anabasis 1, 2,6) ceva mai târziu, îi considera „oraş mondial, plăcut și mare” (πόλις οικουμένη,
ευδαίμων και μεγάλη). Cu timpul, faima lui s-a micşorat, încât Strabon (Geografia 12, 8, 13) îl numeşte
„orăşel” și-l aşează între cetățile neînsemnate. Pe la anul 60 d. Hr. a fost lovit şi de un cutremur puternic,
care l-a dărâmat aproape complet. A fost rezidit şi foarte curând a ajuns oraş înfloritor, încât Pliniu
(Istoria 5,41) îl numeşte „oraş foarte renumit” (urbs celeberrima). Prin sec. VI va fi concurat, apoi locul
său va fi luat de cetatea din apropiere, Χώναι, care dăinuie şi astăzi sub numele de Chonas.
94
 În veacul apostolic, majoritatea locuitorilor oraşului Colose erau politeişti. Credinţa lor îmbrăţişa, ca
şi aceea a Efesenilor, mai toate zeităţile imperiului. Un cult deoseoit se aducea zeiţei Cybela, pe care
mitologia o socotea soţia lui Saturn şi mama lui Jupiter, Neptun şi Platon. Superstiţiile religioase ale
frigienilor îşi aveau, însă, centrul în localitatea Hierapolis, unde se afla peştera lui Pluton, zeul infernului,
o spărtură a pământului prin care ieşeau gaze vătămătoare, în care se credea că doar preoţii Cybelei pot
intra fără pericolul de a fi intoxicaţi.
Pe lângă populaţia de origine frigiană, Colose adăpostea şi numeroşi iudei. Aceştia descindeau din
cele 2000 de familii dislocate din Palestina de către armatele regelui sirian Antioh cel Mare (223-187
î.Hr.) şi duse în Frigia pentru colonizarea ţinuturilor lipsite de braţe de muncă. Pretutindeni, ei își păstrau
cu străsnicie credinţa, obiceiurile și limba şi nu uitau să trimită anual la Ierusalim contribuţia pentru
templu. După informaţia lui Cicero (Pro Flacco 28) rezultă că pe la anul 61-62 a.Hr. erau aici foarte
mulți iudei. El spune că în acel an, procuratorul roman Flaccus a interzis iudeilor să mai trimită la templu
impozitul lor anual de o jumătate de siclu pentru fiecare evreu matur. Această măsură financiară urmărea
împiedicarea ieşirii acestor valori, fără nici o compensaţie, din hotarele ţinutului. În acelaşi timp a fost
surprins un grup de iudei care încercau să trimită la Ierusalim 10 kg. aur pentru îndeplinirea îndatoririlor
lor religioase. Rezultă de aici că această cantitate fusese strânsă din contribuţia a cel puţin 11.000 bărbaţi
iudei.
Întemeierea Bisericii din Colose este atribuţia lui Epafras, unul dintre colaboratorii Sf. Ap. Pavel
(Col.1,7; 4, 12-13; Filim. 13). Majoritatea comentatorilor afirmă că Sf. Ap. Pavel n-a fost niciodată la
Colose până la trimiterea epistolei şi că, prin urmare, nu cunoştea personal pe coloseni.
„Apostolul Pavel, spune Sf. Ioan Gură de Aur, nu văzuse nici pe coloseni, nici pe romani şi nici pe
evrei, atunci când le scria” (Epistola). În sprijinul acestei păreri se invocă tăcerea cărţii Faptele
Apostolilor cu privire la originea acestei Biserici şi cuvintele Sf. Ap. Pavel din chiar Epistola către
coloseni: „Că am auzit despre credinţa voastră în Hristos Iisus și despre dragostea ce aveţi către toţi
sfinţii” (1,4). „Voiesc să ştiţi cât de mare luptă duc pentru voi şi pentru cei din Laodiceea cei ce nu mi-au
văzut faţa în trup” (2.1).
Această părere este, însă, greşită; Sf. Pavel a cunoscut personal pe coloseni şi tot el a întemeiat
Biserica din Colose, idee care se poate argumenta astfel:
- Cartea F. Ap. menţionează de trei ori prezenţa Sf. Ap. Pavel în Frigia, regiunea în care se afla
oraşul Colose, în timpul călătoriilor a II - a şi a III - a misionară (Fapte 16,6; 13,23; 19,10). În timpul
celei de-a II-a călătorii misionare el va fi evanghelizat în Frigia cetăţile: Laodiceea, Colose şi Ierapolis.
Numai așa se explică faptul că Sf. Luca, vorbind despre calea străbătută de Apostol în a treia călătorie
misionară până la Efes, precizează că el acolo a întărit pe toţi ucenicii (Fapte 18, 23).
- în timpul călătoriei a III - a misionare, Sf. Ap. Pavel a stat aproape trei ani la Efes, timp în care
„toţi locuitorii Asiei, iudei şi elini, au auzit cuvântul Demnului Iisus” (Fapte 19, 10). Desigur, în cazul de
faţă, noţiunea «Asia» desemnează regiunea din vestul Asiei Mici, cu capitala la Efes. Şederea
Apostolului la Efes trebuie înţeleasă în sensul că cetatea devenise locul central al misiunii pauline în Asia
Mică, între anii 54-57 d.Hr., de unde putea colinda regiunile învecinate şi de unde a scris Epistola către
galateni şi pe prima către corinteni. xxx
Mediul păgân strecurase în sufletul creştinilor concepţia dualistă conform căreia între Dumnezeu şi
lume este o prăpastie. Lumea, după părerea acestora, fusese creată de îngeri, considerați fiinţe necreate,
care erau socotiţi şi mijlocitori între Dumnezeu şi lume. Tot îngerii erau socotiţi aducătorii revelaţiei şi
cunoaşterii (gnozei) în lume. Despre Mântuitorul Hristos aproape că nu mai aminteau, pentru faptul că,
pe de o parte, socoteau imposibilă întruparea lui Dumnezeu în trup material, pe de altă parte, pentru că
nici nu socoteau necesară întruparea Fiului, în vreme ce îngerii mijlocesc între Dumnezeu şi lume.
Cultul îngerilor s-a perpetuat mult timp la Colose. Arhanghelul Mihail a fost venerat ca marele sfânt
al colosenilor până în secolele IX-X (Sozomen, Istoria Bisericească 2, 3).

95
 Scopul urmărit de Apostol este de a arăta, pe de o parte, legătura dintre Mântuitorul şi Biserica Sa,
pe de altă parte, de a arăta raportul dintre Mântuitorul Hristos şi întreaga lume creată, inclusiv cu lumea
îngerilor. Mântuitorul este Fiul lui Dumnezeu întrupat, care prin moartea Sa pe cruce a răscumpărat
omenirea de sub tirania diavolului şi a restabilit ordinea din univers, zdruncinată prin păcatul original,
începutul acestei armonii s-a făcut prin unirea tuturor într-o singură Biserică, al cărei cap este El, Hristos;
deplinătatea acestei armonii se va realiza la Parusia Domnului.
Legea mozaică este numai umbra bunurilor pe care creştinii aveau să le obţină prin Biserică; ea a
fost desfiinţată prin venirea lui Hristos. Mântuitorul Hristos este net superior lumii create, inclusiv
îngerilor, prin faptul că El nu este creat, ci născut mai înainte de toată creatura, din fiinţa lui Dumnezeu-
Tatăl. El este creatorul întregului univers.
4. Timpul și locul scrierii Epistolei
Din Epistolă rezultă că Ap. Pavel se afla captiv şi „în lanţuri” (4,3,18; 2,1), dar spera ca în curând să
scape din această captivitate (Col. 4,3,8; Efes. 6,19; Filim. 22). În preajma lui se aflau colaboratorii săi,
amintiţi în epistolele zise ale captivităţii care aveau să le ducă pe acestea la destinaţie (Efes. 6,21; Filip. 4,
10-14; Filim. 22-23).
Putem deduce de aici că Epistola a fost scrisă de Apotol pe când era captiv la Roma, anume pe la
sfârşitul captivităţii, în primăvara anului 63. O dată cu această epistolă au fost expediate şi epistolele către
efeseni si către Filimon.
5. Cuprinsul epistolei.
Epistola are o introducere, o parte dogmatică, o parte polemică şi încheiere.
a) - Introducerea (1, 1-12) conţine numele autorului şi al adresanţilor şi asigurarea
Apostolului că se roagă lui Dumnezeu pentru credinţa coiosenilor.
b) - Partea I (1, 13-2,3) are conţinut dogmatic; tratează despre persoana Mântuitorului
Hristos, în raport cu Dumnezeu-Tatăl, cu lumea, cu Biserica şi în mod special cu colosenii.
c) - Partea a II-a (2,4-3,4) are conţinut polemic; combate învăţăturile iudeo-gnostice
din Colose.
d) - Partea a III-a (3,5-4,6) are cuprins parenetic; cuprinde sfaturi generale, menite să
reglementeze relaţiile colosenilor în cadrul societății și în cadrul familiei.
e) - Încheierea (4,7-19) cuprinde informaţii legate de persoana Apostolului şi a
colaboratorilor săi, salutări, urări şi binecuvântarea paulină obişnuită.

Interpretarea Epistolei

Introducere: „Pavel, Apostol al lui Hristos, prin voia lui Dumnezeu și Timotei, fratele nostru,
sfinţilor și credincioşilor din Colose: Har şi pace de la Dumnezeu, Tatăl nostru şi de la Domnul nostru
Iisus Hristos” (1, 1-2).
Conform uzanţei, Apostolul îşi scrie numele la începutul epistolei. Ca şi în celelalte epistole, el arată
mai întâi izvorul autorităţii şi al misiunii sale: este Apostol al Mântuitorului prin voia lui Dumnezeu-
Tatăl. Cuvintele sunt o aluzie indirectă la erezia din Colose; el nu vorbeşte în numele îngerilor sau ai altor
puteri spirituale, ci în numele unicului Mântuitor şi mijlocitor între Dumnezeu şi oameni: Iisus Hristos.
Asociază la scrierea epistolei pe Timotei, ca pe unul care însoţise pe Apostol în părţile Asiei Mici şi,
prin urmare, era cunoscut de coloseni. Timotei apare lângă Sf. Ap. Pavel în salutarea Epistolelor I şi II
către tesaloniceni, II corinteni, filipeni, coloseni şi Filimon, adică tocmai față de comunități în care a avut
un rol deosebit, alături de Sf. Ap. Pavel.
Epistola este adresată „fraţilor şi sfinţilor din Colose”. O adresează «fraţilor», adică tuturor
creştinilor, în numele înfrăţirii pe care o creează între oameni faptul încorporării lor în Biserică, trupul
tainic al Mântuitorului Hristos. O adresează «sfinţilor», prin sfinţi înţelegând pe creştinii care prin botez
şi celelalte sfinte taine au primit harul Duhului Sfânt, care s-au angajat să trăiască conform chemării lor
96
de aleşi ai lui Dumnezeu. Referitor la această expresie, Sf. Ioan Gură de Aur spunea: „Iată, numeşte sfinţi
pe nişte oameni care au şi copii şi femei și servitori.... Atât de mare era atunci manifestarea oamenilor
virtuoşi, încât chiar și laicii erau numiţi sfinţi și credincioşi”.
Epistola este adresată în acelaşi timp „credincioşilor...în Hristos”, adaos ce are o însemnătate
deosebită. În Biserica din Colose mulţi se depărtaseră de Hristos. Apostolul îi previne de la început că
sfinţi şi fraţi sunt doar cei care rămân în credinţa cea adevărată uniţi cu Hristos.
Le urează „har şi pace de la Dumnezeu”. Prin această expresie, Apostolul înţelege de obicei belşug
de daruri duhovniceşti. Harul este izvorul tuturor binefacerilor, iar pacea este încununarea acestora.
„Mulţumim lui Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos şi ne rugăm totdeauna pentru voi”
(1, 3).
În toate epistolele, afară de cea către galateni, Apostolul intercalează între adresă şi cuprinsul
epistolei, rugăciunea de mulţumire şi de cerere către Dumnezeu. El înţelege că tot ceea ce posedă omul
este dar divin şi că tot ceea ce îi lipseşte trebuie să ceară de la Dumnezeu, Singurul în măsură să
împlinească lipsurile, chiar şi în afară de meritele omului.
Mulţumirea este adresată atât lui Dumnezeu-Tatăl, cât şi Domnului nostru Iisus Hristos. Persoana
Mântuitorului este amintită în această epistolă mai mult decât în oricare alta. Acest fapt este explicabil în
contextul atmosferei create la Colose, unde persoana Mântuitorului Hristos este pusă pe plan secundar,
faţă de îngeri. El este „Domnul nostru” din două motive: în primul rând, pentru că întreaga creaţie s-a
făcut prin El; în rândul al doilea, pentru că mântuirea depinde de El.
„Căci am auzit de credinţa voastră în Hristos Iisus și de iubirea pe care o aveţi faţă de toţi sfinţii»
(1, 4).
Apostolul foloseşte verbul «am auzit». De aici s-a tras concluzia că n-ar fi cunoscut pe coloseni
înainte de a le scrie epistola. Concluzia este greşită, pentru că acelaşi verb, la acelaşi timp, este folosit de
Apostol și în Epistola adresată efesenilor (1, 15); or, se ştie că la Efes a zăbovit mai mult timp (Fapte
19,1-41).
„Mulţumeşte lui Dumnezeu pentru două lucruri: pentru dreapta credinţă şi pentru iubirea cea către
sfinţi” (Sf. Ioan Damaschin). „Pentru iubirea (arătată de coloseni) nu pentru unul sau pentru altul, ci
pentru iubirea cea către toţi oamenii” (Origen).
Credinţa şi iubirea colosenilor este justificată. Ea are ca temei nădejdea şi bunurile viitoare;
„nădejdea cea aşezată vouă în ceruri despre care aţi auzit dinainte prin cuvântul adevărului evanghelic”
(1- 5).
„Iubiţi pe sfinţi, parafrazează Teofilact, nu pentru ceea ce este omenesc, ci pentru că nădăjduiţi în
bunurile viitoare”. Bunurile viitoare, comoara din ceruri (Mt. 6, 20-21; I Tim. 6, 19; I Pt. 1,4) sunt
mobilul faptelor iubirii creştine.
Această nădejde nu este o închipuire fără acoperire, ci are ca baza „Cuvântul”, care cuprinde
adevărul Evangheliei, nu al lumii acesteia trecătoare, ci al Evangheliei celei nemuritoare.
Acest cuvânt al Evangheliei, diferit de învăţăturile rătăcite ale ereticilor, „ajungând la voi, precum
şi în toată lumea, aduce roadă și sporește întocmai ca la voi, din ziua în care ați auzit și ați cunoscut întru
adevăr harul lui Dumnezeu” (1,6).
Evanghelia cea adevărată este, deci, menită să fie universală, iar nu locală. Ea a fost propovăduită la
Colose, ca şi în lumea întreagă, în toată lumea cunoscută pe atunci. Roadele ei sunt roadele harului:
credinţa, unitatea si smerenia, iar nu necredinţa, mândria și sectarismul.
Evanghelia fusese predicată colosenilor atât de Sf. Ap. Pavel, cât şi de colaboratorul său, Epafras.
„Precum aţi primit învăţătură de la Epafras, iubitul, împreună slujitor cu noi, care este pentru voi
credincios slujitor al lui Hristos și care ne-a arătat iubirea voastră cea întru Domnul” (1,7-8).
Evanghelia nu se reduce la simţire lăuntrică, pietistă, care poate fi subiectivă. Ea are un fond obiectiv
bazat pe învăţătura unei doctrine. Această doctrină a predat-o Mântuitorul Apostolilor, iar Apostolii
colaboratorilor lor, în vederea catehizării maselor. Nu toţi, care fac parte din Biserică sunt învăţători (I
97
Cor. 12, 29), ci numai membrii ierarhiei. Epafras reprezintă ierahia din Colose. Nu este una şi aceeaşi
persoană cu Epafrodit, diaconul din Filipi, deşi prescurtarea numelui Epafrodit este Epafras.
Este recomandat ca διάκονος, dar nu în sensul de slujitor în treapta cea mai de jos a preoţiei, ci de
slujitor al lui Hristos în general. El serveşte «pentru voi». Expresia poate avea două sensuri: el slujeşte la
Colose pentru trebuinţa voastră spirituală, sau el nu slujeşte în locul vostru, aşa cum mă slujeşte Onisim
în locul lui Filimon (Filim. 13).
El este cel care l-a informat pe Apostol despre cele întâmplate la Colose. El i-a vorbit, în primul
rând, despre „iubirea în duh” a colosenilor faţă de Apostol. Pornind de la această afirmaţie, Sf. Ioan Gură
de Aur vorbeşte pe larg despre iubire, arătând deosebirea dintre «iubirea în duh» şi iubirea fizică sau
pământească, „iubirea în duh nu este asemenea cu cea dintre părinţi şi copii”, rude sau prieteni. Toate
acestea sunt naturale şi cerute de viaţă, deci pământeşti, deşi sunt bune şi necesare, însă iubirea spirituală
este superioară faţă de toate, asemenea unei împărătese, stăpână peste toate ale sale. Pentru că pe aceasta
n-o naşte nimic din ceea ce este pământesc: nici obiceiul, nici interesul, nici firea, nici timpul, ci ea
coboară de sus, din cer. În acest fel vorbeşte Pavel despre această iubire, dezbrăcată de legăturile
pământeşti şi o înşiră între „roadele Duhului” (Gal. 5, 22).
„De aceea şi noi, din ziua în care am auzit aceasta, nu încetăm să ne rugăm pentru voi, ca să
umblaţi cu vrednicie întru Domnul, plăcuți Lui întru toate, aducând roadă în orice lucru bun şi sporind
în cunoaşterea lui Dumnezeu” (1, 9-10).
Viaţa virtuoasă a colosenilor mângâia durerile lanţurilor lui Pavel. El, însă, ştia că viaţa nu stă pe loc:
ori progresează, ori regresează. De aceea, după ce mulţumeşte lui Dumnezeu pentru credinţa lor, cere în
continuare ajutorul harului pentru sprijinirea eforturilor personale.
Apostolul cere mai întâi ca aceştia „să se umple de cunoaşterea deplină a voii lui Dumnezeu”.
Expresia este folosită şi în alte epistole scrise în acelaşi timp (Efes. 1,17; Filip. 1, 9; Filim. 6). Rezultă de
aici că „ei nu erau cu totul lipsiţi de această cunoaştere, dar mai aveau încă lipsă de multe” (Sf. Ioan Gură
de Aur). Obiectul acestei cunoaşteri este Dumnezeu şi opera mântuitoare a Fiului. Cunoaşterea parţială de
acum (γνωσις) va deveni astfel cândva o cunoaştere deplină (έπίγνωσις - cf. I Cor. 13, 12; Rom. 1, 21-
28).
Alt obiectiv al cererii și al cunoaşterii este „înţelepciunea și priceperea spirituală”. Este vizată
înţelepciunea (σοφία), pentru că aceasta era socotită din vechime drept ştiinţa cea mai înaltă pentru
cunoaşterea luminilor dumnezeieşti şi omeneşti şi ca principiul oricărei virtuţii. Este vizată, apoi,
priceperea (σύνεσις), care, mai greu de definit, uneori este înţeleasă ca inteligență şi priveşte puterea de
pătrundere în sensul lucrurilor, alterori ca prevedere, în sensul de prevedere a urmării faptelor. Atât
înţelepciunea, cât şi prevederea sunt prezentate ca daruri ale lui Dumnezeu, atât în Vechiul Testament (Is.
1,2), cât şi în Noul Testament (Efes. 1, 17; 3, 18-19).
„Întăriţi fiind cu toată puterea, după puterea slavei Lui, spre toată răbdarea si mărinimia,
mulţumind cu bucurie Tatălui celui ce ne-a învrednicit pe noi să luăm parte la moştenirea sfinţilor întru
lumină” (1, 11-12).
„Aici vorbeşte despre viaţă şi despre fapte, căci pretutindeni face aceasta, adică totdeauna uneşte la
credinţă purtare lui” (Sf. Ioan Gură de Aur). Scopul întăririi divine este dobândirea îndeosebi a două
virtuţi: răbdarea (υπομονή) în încercări şi suferinţe şi mărinimia (μακροθνμία) faţă de cei care fac rău şi
care ar putea fi pedepsiţi.
Încheierea rugăciunii se face iarăşi printr-un cuvânt de mulţumire la adresa lui Dumnezeu, care a
învrednicit pe aleşii Săi de „moştenirea sfinţilor”, adică de împărăţia cerească rezervată acestora.
Moştenirea lor va fi inundată de lumină, pentru că Dumnezeu este lumină (In. 1,5).

98
 Partea I (1, 13- 2, 3) are caracter dogmatic.
Apostolul dezvoltă următoarele idei:
1. - Mântuitorul Hristos în raport cu Dumnezeu-Tatăl.
„El ne-a scos de sub puterea întunericului şi ne-a strămutat în împărăţia Fiului iubirii Sale, întru
Care avem răscumpărarea prin sângele Lui, adică iertarea păcatelor; Acesta este chipul lui Dumnezeu
celui nevăzut” (1, 13-15 a).
Initiativa mântuirii neamului omenesc aparţine lui Dumnezeu Tatăl. El ne-a scos din stăpânirea
întunericului, adică din stăpânirea nelegitimă şi tiranica a diavolului (comp. Lc. 22, 53) şi ne-a strămutat
în împărăţia Fiului iubirii Sale, în împărăţia descoperită lumii de Fiul său cel iubit. Omenirea nu mai este
sub paza îngerilor slujitori, ci sub ocrotirea Fiului.
Dumenzeu - Tatăl este Inițiatorul mântuirii, Fiul, însă, este Înfăptuitorul ei; întru El „avem
răscumpărarea” (cf. Efes. 1, 7) El a plătit cu preţul sângelui Său răscumpărarea omenirii din robia
diavolului.
El este „chipul lui Dumnezeu celui nevăzut”. Cuvântul είκών are mai multe sensuri:
- asemănare, chip, portret care reproduce o realitate din afară;
- anumite însușiri care deosebesc o fiinţă de lumea văzută și o aproprie de cea nevăzută. De exemplu, omul
este creat „după chipul lui Dumnezeu” (Fac. 1, 27), adică înzestrat cu însuşiri speciale de către Creator;
- expresia, manifestarea concretă a ceva abstract, spritual. De exemplu, înţelepciunea este „chipul bunătăţii
lui Dumnezeu» (Înţ. lui Sol. 7, 23).
În cazul de faţă, prin „chip”, Apostolul nu înţelege o simplă asemănare, un tablou neînsufleţit, nici
un atribut special dumnezeiesc, ci pe a doua Persoană a Sfintei Treimi, de o fiinţă cu Dumnezeu-Tatăl.
„Precum omul îşi vede în oglindă chipul şi se cunoaşte pe sine, tot aşa Dumnezeirea Tatălui se priveşte în
Fiul, cu deosebirea că acesta este chip real de o fiinţă cu Tatăl, încât toată fiinţa lui Dumnezeu se
oglindeşte într-însul” (Olariu). După cum Set este numit „chip al lui Adam”, pentru că poartă în sine
caracterul şi înfăţişarea omenimei tatălui său, Hristos este Chipul lui Dumnezeu, căci poartă în Sine
„aceeaşi fiinţă cu Tatăl Său” (Teofilact; Rovenţa).
Fiind după „chipul lui Dumnezeu celui nevăzut”, Fiul nu este o creatură, pentru că altfel n-ar fi
asemenea în trăsături şi în asemănare cu Dumnezeu. „Dacă Acela este nevăzut, şi Acesta (chipul) este
nevăzut, astfel n-ar fi chip”, căci chipul trebuie să fie asemenea atât în caractere (trăsături), cât şi în
asemănare. „Dacă ar fi făptură, cum să fie icoana celui ce L-a creat?” (Sf. Ioan Gură de Aur).
În decursul primelor veacuri ale creştinismului s-a spus rnai întâi că „chipul lui Dumnezeu se referă
la Logosul neîntrupat, preexistent” (comp. In. 1, 1-4); mai târziu, în toiul luptelor cu arienii s-a acreditat
ideea că „chipul lui Dumnezeu” se referă la Fiul lui Dumnezeu întrupat.

2. Mântuitorul Hristos în raport cu lumea

„El este Întâiul născut decât toată făptura, pentru că întru El au fost făcute toate, cele din ceruri şi
cele de pe pământ, cele văzute şi cele nevăzute, fie tronuri, fie domnii, fie începătorii, fie stăpânii; toate
s-au făcut prin El şi pentru El. El este mai înainte decât toate şi toate prin El sunt aşezate” (1, 15 b -17).
Mântuitorul Hristos este superior lumii create, atât după fiinţă, cât şi după lucrarea Sa. Expresia
„Întâi născut” Îl raportează la Dumnezeu Tatăl şi nu la creaturi. Fiul este πρωτότοκος (întâi născut) şi nu
πρωτόκτιστος (întâi creat) (Sf. Vasile cei Mare). Fiind Întâinăscut din Tatăl, deci din esenţă divină, Fiul
este deasupra făpturilor și veşnic, pentru că timpul începe numai cu făptura cea din afara lui Dumnezeu
(Olariu).
„Întru El toate s-au făcut” - expresia are sensul cuvintelor „prin Care toate s-au făcut” (Teofil).
Expresia mai are sensul că „toate legile şi rânduielile care au guvernat creaţiunea, din clipa cea dintâi,
sunt în El, căci El nu numai că participă la creaţiune, ci este animatorul existenţei lumii, după cum tot El
este centrul vieţii Bisericii. Fiul nu este, deci, în Dumnezeire numai un principiu abstract, cum credea
Filon din Alexandria, ci o persoană ipostatică, ce lucrează şi are viaţă” (Rovenţa).
99
 Întru El au fost create „cele din ceruri”, adică fiinţele spirituale: îngerii şi sufletele oamenilor şi „cele
de pe pământ”, adică cele materiale, îndeosebi „toţi oamenii” (Sf. Ioan Gură de Aur). Într-un cuvânt, de
El au fost create „toate cele văzute şi nevăzute”, adică orice existenţă spirituală sau materială. Dat fiindcă
colosenii atribuiau o importanţă şi un cult deosebit îngerilor, Apostolul revine asupra celor spuse mai
înainte, subliniind faptul că Fiul lui Dumnezeu este creatorul „tronurilor, domniilor, căpeteniilor şi
stăpânirilor”.
Apostolul aminteşte aici doar câteva dintre treptele îngereşti. Sf. Dionisie Areopagitul îl va completa
spunând că cetele îngereşti sunt 9 şi se împart în trei categorii: a) tronuri, heruvimi şi serafimi; b) domnii,
puteri, stăpânii; c) începătorii, arhangheli și îngeri.
Apostolul aminteşte cele 4 trepte îngereşti în primul rând pentru a întări ideea că nu există în cer sau
pe pământ făptură care să se poată compara cu Fiul lui Dumnezeu; în al doilea rând, să arate că „toate
prin El şi pentru El s-au făcut”. S-au făcut «prin El» (δί ου) pentru că Fiul este Creatorul, începătorul a
toate. S-au făcut «în El» (εις αυτόν) pentru că El este scopul întregului univers (Sf. Ioan Gură de Aur).
El este «înainte de toate», aşa cum artistul există înainte de opera sa (comp. Efes. 1, 21; 4, 10) şi
„toate prin El sunt aşezate”, pentru că în actul creaţiei, Fiul nu este doar un instrument. „Fiul este
creatorul lumii, nu în sensul de simplu instrument al Tatălui, ci în sensul de Logos al lui Dumnezeu, care
a avut totul în sine, ideea a tot ceea ce există” (Hipolit). „El purta în sine din veşnicie ideea iniţială a
oricărui lucru” (Fillion). Expresia mai are sensul că „El menţine toată legătura și greutatea în construcția
universală a lumii. Nu numai că El le-a adus pe toate din nefiinţă ia fiinţă, dar tot de El depinde orice
clipă a existenței lumii. Pe El s-au aşezat și se reazimă toate făpturile. Fiul, este, deci, principiul care
leagă elementele componente ale universului, căruia îi imprimă unitatea organizată, în locul unui haos
anarhic. Chiar legile care menţin organizarea lumi, cum ar fi gravitatea, sunt o expresia a cugetului Lui”
(Rovenţa). „De El depinde existenţa tuturor. Dacă cineva este lipsit de grija Lui, se pierde şi se
nimiceşte” (Sf. Ioan Gură de Aur).

3. Mântuitorul Hristos în raport cu Biserica.

„El este capul trupului, al Bisericii; El este începutul, întâiul născut din morți, ca să fie El cel dintâi
întru toate. Căci în El a binevoit (Dumnezeu) să se sălăşluiască toată plinirea. Și printr-Însul toate cu
Sine să le împace, fie cele de pe pământ, fie cele din ceruri, făcând pace prin sângele crucii Sale” (1,18-
20).
Apostolul continuă şirul însuşirilor care-L fac pe Fiul lui Dumnezeu superior creaturilor Sale. Fiul
nu este doar Creatorul, ci şi Proniatorul, cel care readuce la starea originară făptura răvăşită de păcat.
El este „chipul trupului”, căpetenia întregii omeniri, pentru faptul că „a luat trup de o fiinţă cu al
nostru” (Teofilact). Dar Apostolul merge mai departe şi precizează că Fiul lui Dumnezeu este „capul
trupului, adică al Bisericii”, al instituţiei mântuitoare a lumii. Aceasta formează, prin membrii ei, un trup
cu Hristos, Hristos fiind capul ei de conducere, de viaţă şi de creştere (cf. Efes. 4, 16).
El este «începutul», «principiul», adică întemeietorul, temelia credinţei si a mântuirii creştine. El
este «întâiul născut dintre cei morţi» adică „primul care a ieşit din pântecele iadului, garanţia învierii
veşnice” (Zigaben). Învierea este începutul împărăţiei lui Dumnezeu, dar în acelaşi timp dovada
Dumnezeirii Mântuitorului Hristos. Învierea adevereşte toate spusele Lui. Pentru că dacă Hristos n-ar fi
înviat, zadarnică ar fi orice nădejde de mântuire (I Cor. 15, 13-15).
Înaintea învierii Mântuitorului au mai existat alte învieri din morţi: una săvârşită prin rugăciunea
profetului Ilie; două prin profetul Elisei; trei săvârşite de Mântuitorul: a ficei lui lair, a fiului văduvei din
Nain şi înviere lui Lazăr; în sfârşit, au înviat morţi în vremea pătimirilor Mântuitorului. Cu toate acestea,
Mântuitorul Hristos este socotit „cel dintâi născut dintre cei morţi”, pentru că, pe când toţi cei înviaţi au
gustat din nou moartea, El singur a rămas după înviere stăpân peste moarte. Învierea este prezentată de
Apostol ca o renaştere, ea fiind pragul unei alte vieţi.

100
 „În El locuieşte toată plinătatea”. Prin termenul «plinătate», Apostolul înţelege totalitatea atributelor
şi puterilor dumnezeieşti de care El face uz pentru mântuirea lumii. Nu este vorba despre o «plinătate»
trecătoare, primită la botez, aşa cum susţineau unii eretici, ci una statornică, una care «locuieşte»
permanent în El.
În sfârşit, El a venit „să împace totul întru Sine”. Prin păcatul strămoşesc, omul s-a îndepărtat de
Dumnezeu şi s-a făcut duşmanul Lui. Aflat sub povara şi întunericul păcatului, omul se află în
imposibiliiatea realizării menirii pentru care a fost creat. Împăcarea, însă, a adus-o Fiul lui Dumnezeu.
Prin jertfa Sa a adus satisfacţie dreptăţii divine, ştirbită de păcat şi a împăcat pe Dumnezeu cu oamenii.
„A făcut pace prin sângele crucii Lui”. Tot actul de ispăşire a omului din păcatul originar şi de
împăcare cu Dumnezeu se concentrează în jertfa de pe Golgota (cf. Efes. 2, 16). „Mare este faptul
împăcării, însă lucru şi mai mare este acela că această împăcare s-a făcut cu preţul sângelui şi încă al
sângelui vărsat pe cruce” (Sf. Ioan Gură de Aur).
A împăcat atât „pe cele de pe pământ”, adică pe oameni cu Dumnezeu, cât şi „pe cele din ceruri”.
Expresiei «pe cele din ceruri» s-au dat mai multe interpretări, dintre care reţinem două:
a) au fost împăcaţi drepţii Vechiul Testament cu Dumnezeu;
b) oamenii s-au împăcat cu îngerii, o dată cu împăcarea lor cu Dumnezeu; îngerii au
salutat cu bucurie zdrobirea împărăţiei diavoleşti.

4. Mântuitorul Hristos în raport cu colosenii

„Aşa şi pe voi care odinioară eraţi înstrăinaţi şi vrăjmaşiprin cugetul vostru (împinşi) către faptele
cele rele, de acum v~a împăcat în trupul cărnii Lui, prin moarte, ca să vă înfăţişaţi înaintea Lui sfinţi,
fără prihană şi nevinovaţi, numai dacă rămâneţi întemeiaţi şi tari în credinţă, fără să vă clătinaţi de la
nădejdea Evangheliei pe care aţi auzit-o, care a fcst predicată la toată făptura de sub cer si căreia m-am
făcut slujitor eu, Pavel” (1, 21- 23).
Dovada cea mai concretă că păcatul înstrăinează de Dumnezeu erau colosenii înşişi. Faptele lor cele
rele vădeau conştiinţa lor cea rea. Săvârşirea păcatului era pentru ei ceva firesc. „Săvârşeau faptele rele,
nu forţaţi din afară şi fără de voie, ci cu libertate deplină” (Origen). Era imposibil ca prin propriile puteri
să iasă din impas. Însă Hristos „i-a împăcat în trupul cărnii Lui prin moarte, adică prin moartea Sa
trupească, adusă ca jertfă pentru lumea întreagă, inclusiv pentru coloseni, „ca să-i înfăţişeze sfinţi și
neprihăniţi înaintea Lui” (Dumnezeu-Tatăl).
Apostolul înţelege în actul de împăcare a omului cu Dumnezeu o schimbare totală a acestuia.
„Credincioşii adevăraţi sunt schimbaţi atât în cuget, prin credinţă, cât şi în fapte, prin virtuţile creştine.
Mântuitorul nu numai că ne-a scăpat de păcat, ci - ceea ce este şi mai important - ne-a condus la
sfinţenie” (Sf. Ioan Gură de Aur).
Mântuirea nu se realizează automat, nu este un fapt încheiat, ci se realizează continuu. Mântuirea
adusă de Hristos este comoara care se câştigă prin efort personal sau, cum spune Apostolul colosenilor,
„numai dacă rămâne cineva întemeiat în credinţă”. Credinţa recomandată de el nu este o simplă
recunoaştere a lui Hristos ca stăpân şi domn al întregului univers, ci şi ca o păstrare a adevăratelor
temeiuri transmise de Sf. Scriptură şi Sf. Tradiţie, prin Biserică.

5. Mântuitorul Hristos în raport cu Ap. Pavel și cu ceilalţi Apostoli

„Acum mă bucur că în suferinţele mele pentru voi se împlinesc lipsurile suferinţelor lui Hristos în
carnea mea, pentru trupul Lui, care este Biserica” (1, 24-29; 2, 1-3).
Desigur, jertfa Mântuitorului a fost deplină (In. 17, 4) şi nimeni, inclusiv Pavel, nu-i poate adăuga
ceva. Vorbind despre „lipsurile suferinţelor lui Hristos”, Apostolul se referă la faptul că Mântuitorul
Hristos nu a predicat neamurilor şi nu le-a arătat marele dar al mântuirii. Acest fapt l-a făcut, înfruntând
suferinţe, Ap. Pavel (Teofilact). Lui i-a revenit marea cinste de a face cunoscută neamurilor «taina cea
din veac ascunsă» şi să Îl vestească pe Hristos. Din sfera grijii lui făceau parte şi creştinii din Laodiceea
101
şi toţi aceia care nu-i văzuseră faţa. Pe toţi aceştia îi vrea curajoşi în vreme de restrişte, plini de dragoste
faţă de semeni şi deplin luminaţi în legătură cu adevărurile de credinţă pe care el, Pavel, le-a propovăduit
lor.

Partea a II-a (2, 4-3,4) are caracter polemic.

Înainte de a trece la tratarea propriu-zisă a problemelor, pentru a le capta bunăvoinţa, Apostolul
spune colosenilor că deşi cu trupul este departe de ei, cu duhul este alături, văzându-le tăria credinţei în
Hristos şi rânduiala vieţii (2, 5). De aici s-a tras concluzia că Sf. Ap. Pavel nu fusese înainte de scrierea
epistolei la Colose. Concluzia este pripită, pentru că în termeni asemănători se adresează și corintenilor.
Ori se știe că la Corint a activat o perioadă destul de îndelungată. „Că deşi departe fiind cu trupul, însă
de față cu duhul, am și judecat, ca și cum aș fi fost de față, pe cel care a făcut una ca aceasta” (I Cor. 5,
3).
Îi îndeamnă „să rămână tari, înrădăcinaţi în credinţa primită..., precum au primit pe Hristos Iisus,
Domnul... precum au fost învăţaţi” (Col. 2, 6-7), anume că Hristos este Mesia, Fiul lui Dumnezeu
întrupat (cf. Efes. 3, 11; 4, 20-21). Stăruinţa în credinţă este sugestiv redată prin termenii «înrădăcinaţi»
și «zidiţi» în Hristos. Prin aceşti termeni Apostolul intră în ambianţa predicii Mântuitorului Hristos care
se prezenta pe sine drept viţa, iar pe adepţii Sai drept mlădiţele. Numai în comuniune cu El, mlădiţa
trăieşte şi aduce rod, pe când desprinsă de El, se usucă şi este aruncată la foc (cf. In. 15, 1-8). Tot aşa,
numai dacă îşi clădeşte cineva viaţa după principiile lui Hristos, viaţa lui va avea stabilitatea; dacă nu, vin
încercările de tot felul care o răvăşesc şi o destramă (Mt. 7, 24-27).
1. În continuare, Apostolul combate rătăcirea gnostică.
„Luaţi seama ca nu cumva să vă înșele cineva cu filosofia și cu deșarta înțelepciune din predania
omenească, după înțelesurile cele slabe ale lumii și nu după Hristos” (2, 9).
Erezia din Colose avea două aspecte: unul teoretic si altul practic. Teoretic, ereticii, sub influenţa
gnosticilor, pretindeau că deţin o filosofie care răspunde tuturor întrebărilor care au preocupat totdeauna
omenirea, întrebări referitoare la Dumnezeu, lume şi om (2, 9), iar practic, sub influenţa iudaizanţilor,
încercau să impună creştinilor proveniţi dintre păgâni, unele precepte ale Legii mozaice, îndeosebi
circumciziunea, deosebirea alimentelor, ţinerea anumitor sărbători, etc. (2,11-23).
Sf. Ap. Pavel a mai folosit termenul «filosofie» și în Ep. I către corinteni. Şi atunci, ca şi acum, el nu
condamnă orice filosofie, ci numai filosofia deşartă. La originea şi în scopul ei, filosofia avea un înţeles
bun, superior. Pitagora, de exemplu, se numeşte filosof în sensul de iubitor de înţelepciune, însă el ţinea
să precizeze că „nici un om nu este înţelept, decât numai Dumnezeu”.
Cu timpul, însă, filosofia a decăzut în speculaţii lipsite de orice realitate, cu concepţii despre
emanaţiuni şi angeologii nesfârşite. De aceea, există două curente între scriitorii creştini: unii care cultivă
şi recunosc folosul filosofiei autentice, iar alţii care ziceau, ca Tertulian: „Ce poate fi asemănător între un
filosof și un creştin?”
Filosofia decăzuse, îndeosebi, datorită abuzurilor gnostice. Pentru sofişti nu există adevăr. Orice idee
sau lucru putea fi înfăţişat în chipul dorit. Filosofia devenea astfel un joc de cuvinte şi de argumente fals
concepute cu speculaţii nesfârşite. Ea apărea în chipul iluziei faţă de adevăr, ca o Fata Morgana,
înşelătoare. În acest chip, Apostolul nu opreşte pe cititori de la orice filosofie, ci numai de la cea falsă,
mai ales de la cea sofisticată şi epicureiană.
Dar aici se pare că prin filosofie, Apostolul Pavel înţelege nu atât filosofia păgână, ci mai ales
speculaţiunile de origine iudaică. Mişna şi Cabala se numeau și ele «filosofii». Filon din Alexandria
numeşte învăţătura Legii mozaice „filosofia strămoşească” sau „filosofia iudaică”, iar Iosif Fiaviu
numeşte cele trei secte iudaice „cele trei filosofii” (Antichităţi 18, 1-2; Războiul iudaic 2,8,2). În aceste
secte, esenienii pretindeau că posedă cărţi secrete, pe care nu le divulgau, în care se cuprindeau și numele
îngerilor (Războiul iudaic 2,8,7) (Roventa 76-77).

102
 Aceste amăgiri sunt prezentate ca venind „din tradiţia oamenilor”, pentru că toate sectele gnostice
pretindeau că posedă pe calea tradiţiei speculaţiile lor. Unii pretindeau că-şi trag învăţătura de la Iacov,
fratele Domnului, alţii de la Sf. Matei, de la Sf. Petru sau chiar de la Sf. Pavel. Prin „tradiţiile oamenilor”
nu putem înţelege tradiţia Bisericii, care n-are nimic ascuns şi nimic speculativ. Tradiţia adevărată este
recomandată de Sf. Ap. Pavel cu stăruinţă în alte scrieri („ţineţi tradiţiile”: II Tes. 2, 15; 3, 6; I Cor. 11,2).
Aceste amăgiri sunt prezentate, apoi, ca fiind „după principiile (stihiile) lumii”. Prin στοιχεία (stihii)
s-au înţeles, la început, literele alfabetului sau instrucţia generală pentru copii. Cuvântul a avut sensul de
elementele de bază ale lumii materiale, care se vor distruge, la sfârşitul lumii, prin foc (II Pt. 3, 10-12). Se
considerau a fi patru elemente: focul, apa, aerul şi pământul.
De la această noţiune, însă, cuvântul capătă un înţeles speculativ, în sensul că elementele naturii ar fi
înzestrate cu spirite deosebite: soarele, luna, stelele, etc. Fiecare ar avea îngerii lor, care împart
anotimpurile, lunile zilele anului şi chiar orele (cartea lui Enoh). Nu știm exact ce înţelegeau ereticii din
Colose ori „stihiile lumii”, care sunt „nu după Hristos”. Probabil este vorba despre concepţia că lumea
materială este însufleţită de spirite nenumărate, concepţie din care se năşteau o mulţime de superstiţii şi
speculaţii păgubitoare (Rovenţa 78).
2. Împotriva oricărui sistem de speculaţii sau superstiţii eretice, Apostolul afirmă
doctrina cea adevărată despre Hristos.
a) Mântuitorul Hristos este Om adevărat, dar şi Dumnezeu adevărat; „în El locuieşte,
trupeşte, toată plinătatea Dumnezeirii” (2, 9).
Mântuitorul Hristos nu este o simplă lucrare a Dumnezeirii, ci de o fiinţă şi de o fire cu Dumnezeu.
„Prin întrupare, plinătatea Dumnezeirii locuieşte în El «trupeşte», în sensul că Logosul a locuit în trup,
precum sufletul omenesc în trup. Cuvântul niciodată nu s-a despărţit de firea cea luată de El, ci şi în
mormânt fiind, era împreună cu trupul şi-l păzea nestricat” (Teofilact).
b) În virtutea acestui fapt, El este stăpânul absolut al întregului univers. „El este
Capul oricărei domnii şi stăpânii” (2, 10).
Nimeni şi nimic din cele create - inclusiv îngerii - nu-L pot înlocui. Numai alături de El, în
comuniune cu El, se află viaţa cea adevărată. Urmarea acestei comuniuni este emanciparea de sub tirania
Legii şi moştenirea împărăţiei împreună cu Hristos. Comuniunea cu El face de prisos tăierea împrejur,
pentru că „în El aţi fost tăiaţi împrejur cu tăiere nefăcută de mână, prin dezbrăcarea de trupul păcatelor
cărnii” (2, 11). Semnul impus lui Avraam rămâne fără valoare pentru cel ce crede în Hristos, acesta
primind prin botez semnul comuniunii cu Domnul, în sângele îngropării Lui, de pe Golgota şi în semnul
cuielor Lui ramase în trupul cel înviat.
Caracterul moral şi spiritual al Noului Legământ se vede în dezbrăcarea de trupul păcatelor.
Alungarea păcatelor din trup încă de la botez formează adevărata tăiere împrejur creştină, care înlocuieşte
pe cea iudaică.
„Prin botez ati fost îngropați împreună cu El și tot împreună cu El aţi fost înviaţi prin credinţa în
lucrarea lui Dumnezeu, Cel ce L-a înviat din morţi” (2, 12).
Botezul are pentru creştini o importanţă covârşitoare. Afundarea în apă, în numele Sfintei Treimi,
închipuie o participare cu Hristos la cele trei zile petrecute de El în mormânt (com. Rom. 6, 1 -10). După
afundare, urmează actul ridicării, care reprezintă participarea la actul învierii Domnului. Botezul este
mormântul vieţii păcătoase pentru cei botezaţi şi, totodată, învierea lor pentru o viaţă nouă. Această
transformare spirituală este în primul rând efectul - credinţei că precum a fost posibilă învierea
Domnului, la fel va fi posibilă şi învierea oamenilor. Învierea Domnului este prezentată ca fiind opera lui
Dumnezeu Tatăl (cf. Efes. 1, 19-20), întrucât în Dumnezeu Tatăl se concentrează toate lucrările Sfintei
Treimi.
Urmările spirituale ale botezeului sunt: iertarea păcatelor şi ridicarea la viaţa morală şi spirituală
nouă. „Iar pe voi, care eraţi morţi în păcate şi în păgânătatea trupului vostru, v-a adus la viaţă odată cu
El, iertându-ne toate păcatele” (2, 13).
103
 c) Mântuitorul Hristos ridică osânda păcatului, aducând pentru întreaga omenire,
împăcarea cu Dumnezeu.
„Căci a șters zapisul care ne era potrivnic cu rânduielile lui și l-a luat din mijloc, pironindu-l pe
cruce” (2, 14).
Pentru a reda ideea datoriei faţă de Dumnezeu, ispăşită de Mântuitorul Hristos, Apostolul Pavel
foloseşte imaginea zapisului. Este vorba de un act în care sunt înscrise datoriile săvârșite de om față de
Dumnezeu. Acest act pe care omul nu l-ar fi putut achita niciodată, a fost luat de Domnul şi o dată cu
răstignirea Sa l-a pironit pe cruce, distrugându-l. Nimicirea zapisului constituie un triumf ai
Mântuitorului împotriva puterilor diavoleşti.
Hristos „a dezarmat căpeteniile şi puterile (răului), le-a făcut de râs pe fală, triumfând asupra lor
prin cruce” (2, 15). Puterile răului fiind complet biruite, ele stau ca robite şi dezbrăcate de toate armele şi
învelişurile din afară, „ca un gladiator învins, care zace gol, întins la pământ”. Ele sunt gata să fie puse
în lanţuri şi duse în robie, după carul de triumf al lui Hristos (Rovenţa).
d) În Hristos, omenirea a dobândit libertatea iniţială, iar Legea cu prescripţiile ei,
referitoare ia mâncare sau băutură, nu are stăpânire asupra creştinului.
„Aşadar, nimeni să nu vă judece pentru vreo mâncare sau băutură, sau pentru vreo sărbătoare sau
lună nouă sau sâmbete, care sunt umbra celor viitoare, însă trupul este al lui Hristos!” (2, 16-17).
În Legea mozaică, unele alimente erau socotite curate şi altele necurate. Nu avea interdicţii pentru
băuturi, afară de oprirea vinului pentru nazirei (Num.6, 3) şi a băuturilor devenite spurcate prin atingerea
lor de lucruri necurate (Lev. 11, 34-35). Mai târziu, însă, iudaismul şi esenienii adăugaseră și alte
oprelişti. Se pare că erezia din Colose oprea cu desăvârşire consumarea cărnii şi a vinului.
Mântuitorul, însă, anulase toate prescripţiunile mozaice cu privire la alimente, când a spus: „Nu ceea
ce intră în gură spurcă pe om, ci ceea ce iese din gură, aceea spurcă pe om” (Mt. 15, 11). Această
anulare este repetată față de Sf. Petru când, prin vedenie, i se porunceşte să mănânce din acele lucruri,
socotite de Lege spurcate (Fapte 10, 14-15).
De bună seamă că prin aceste cuvinte Sf. Ap. Pavel nu opreşte aici orice abţinere şi orice asceză. El
face, însă, o precizare: asceza nu poate creşte decât din dreapta credinţă; înfrânarea voită în vederea unei
întăriri spirituale este cu totul altceva decât doctrina greşită, care socotea unele mâncăruri spurcate în
orice împrejurare (Rovenţa).
Al doilea aspect al ereziei era impunerea unor sărbători iudaice. Sf. Ap. Pavel a combătut şi în alte
împrejurări această tendinţă a iudaizanţilor (Gal. 4, 10) şi precizează că şi cultul mozaic cu sărbătorile lui
avea un rol simbolic față de cultul creştin; că o dată cu venirea Mântuitorului, simbolismul încetează.
Al treilea aspect al ereziei era tendința de a înlocui cultul adus Mântuitorului cu un cult adus
îngerilor.
„Nimeni să nu vă răpească biruinţa prin umilinţă şi închinarea la îngeri (pentru că aceşti eretici
intră întru cele ce n-au văzut si se trufesc fără temei cu mintea lor trupească)» (2, 18).
Îngerii sunt, într-adevăr, cele mai nobile creaturi ale lui Dumnezeu, ei alcătuiesc „cetatea lui
Dumnezeu”, „Ierusalimul cel nevăzut, cetatea cea spirituală, ai cărei cetăţeni suntem şi noi, este locul
câtre care ne grăbim (să ajungem). Acolo este Hristos, corul şi Biserica celor întâi născuţi” (Sf. Grigorie
de Nazianz). «Cetatea lui Dumnezeu», «adunarea de sărbătoare» se află în ceruri. „Acolo prisoseşte rodul
Duhului, iubirea, bucuria, veselia, pacea, bunătatea şi blandeţea”. Acolo sunt „duhurile drepţilor celor
ce s-au săvârşit, împodobite cu virtuţi... nu cu haine şi îmbrăcăminte, ci cu coroane mai preţioase decât
aurul, recompensele şi mii de bunuri...”. „Acolo este mulţimea îngerilor, arhanghelilor, a martirilor, a
drepţilor şi a celor care au bineplăcut lui Dumnezeu... iar în mijlocul tuturor este Împăratul, împodobind
cu strălucirea slavei pe toţi» (Sf. Ioan Gură de Aur).
Cu toate acestea, în contextul Sf. Scripturi şi al operelor Sfinţilor Părinţi, îngerii sunt simple creaturi
ale lui Dumnezeu. Colosenii, însă, atribuiau îngerilor, în actul mântuirii, un aport superior celui al Fiului
lui Dumnezeu. În acest chip, ei smulgeau cununa biruinţei Mântuitorului Hristos. Justificau cultul
104
îngerilor prin faptul că Dumnezeu şi Fiul, aflându-se într-o sferă superioară lumii, nu pot veni în contact
cu oamenii decât prin îngeri. În felul acesta ei «intră întru cele ce n-au văzut», adică se amestecă în
domeniul lucrurilor pe care nu le-au văzut şi nu le cunosc, „fără să țină de capul din care se hrăneşte și
se întocmeşte tot trupul prin fibrele si legăturile lui, ca să crească creşterea lui Dumnezeu” (2, 19).
Sf. Pavel aseamănă viaţa creştină cu aceea a trupului omenesc. Capul este Hristos; de la El şi prin El
se alimentează toate fibrele şi încheieturile. Toate mădularele spirituale se hrănesc şi cresc totodată în
chip armonic în măsura în care rămân legate de capul Hristos. Rupte de Hristos, ele se usucă şi pier.
Ultimele versete ale capitolului (2, 20-23) şi începutul capitolului următor (3, 1-4) sunt o repetare a celor
spuse mai înainte pentru a se întipări cât mai bine în mintea cititorilor săi.
Partea a III-a (3, 5-4, 6) are caracter parenetic şi cuprinde îndemnuri adresate colosenilor pentru a
duce o viață demnă de creştini, atât în relaţiile din societate, cât şi în viaţa de familie. Mai întâi îndemnuri
generale:
a) să evite viciile şi păcatele ai căror robi fuseseră înainte de a fi încorporaţi în
Biserică (3, 7) şi anume: desfrânarea, necurăţia, patima, pofta cea rea şi lăcomia, care este închinare la
idoli, „pentru care vine mânia lui Dumnezeu peste fiii neascultători” (3, 5-6); să evite mânia, răutatea,
defăimarea, cuvântul de ruşine şi minciuna (3, 8-9); într-un cuvânt, „să se lepede de omul cel vechi al
păcatului şi să se îmbrace în omul cel nou, care se înnoieşte spre deplina cunostintă, după chipul Celui
ce l-a zidii” (3, 10). Să se dezbrace, spune Sf. Ioan Damaschin, „de modul de viaţă de mai înainte pe care
şi-l însuşise prin căderea în păcat, de răutatea care a intrat în el prin neascultare”. Să se îmbrace, spune
Zigaben, cu gândul cel bun, care conduce pe om spre desăvârşire până la măsura omenităţii lui Hristos.
În comunitatea celor înnoiţi duhovniceste, „nu mai este grec și iudeu, tăiere împrejur şi netăiere
împrejur, barbar, scit, rob sau slobod” (3, 11). Toţi se consideră fraţi, mădulare unii altora, indiferent de
neam, cultură sau stare socială.
b) Sunt invitaţi să se împodobească cu virtuţi ca: blândeţea, bunătatea, umilinţa,
îndelungă răbdarea, iubirea frăţească, pacea, unitatea de simţire, de gândire, de vorbă şi de faptă cu cei
buni, recunoştinţa pentru binefacerile primite de la Dumnezeu, purtarea de grija de semeni și practicarea
adevaratului cult (3, 12-17).
c) După acest îndemn general, Sf. Pavel aminteşte colosenilor câteva din datoriile
membrilor familiei (3, 18 - 4, 1). Ele au fost arătate, într-o formă asemănătoare, şi în epistola trimisă
efesenilor. E vorba de datoriile privind raporturile dintre soţi, dintre fii şi părinţi, dintre servitori şi
stăpâni, în viaţa de familie. Precizarea acestor datorii sociale elementare arata ca erezia din Colose
tulbura nu numai credinţa, ci şi viaţa de familie din sânul Bisericii colosene.
Apostolul cere femeii supunere faţă de soţ, soţului iubire faţă de soţie, copiilor ascultare faţă de
părinţi, părinţilor blândeţe şi înţelepciune faţă de fii, servitorilor ascultare și respect fată de stăpâni, iar
stăpânilor bunătate şi dreptate faţă de servitorii lor. Prin aceste sfaturi, Apostolul ridică demnitatea
morala a fiecărei familii si a fiecărui om în parte și asigură Bisericii liniştea de care are nevoie în lucrarea
sa de revoluţionare lentă şi profundă a conştiinţelor, în vederea desfiinţării inegalităţilor dintre membrii
societății și a înfrăţirii tuturor oamenilor și a tuturor popoarelor.
În acest scop, Sfântul Pavel îşi încheia sfaturile cu un avertisment adresat sclavilor, dar mai cu seamă
stăpânilor, cărora le spune: „Cel ce face nedreptate va lua nedreptatea ce a făcut si nu este părtinire.
Stăpânii să dea slugilor ce este drept şi potrivit, ştiind că si voi aveti Stăpân în ceruri”.
După aceste sfaturi, Apostolul cere colosenilor să stăruie în rugăciunea pentru el şi să ferească
creştinismul de aprecieri nefavorabile, să-şi folosească vremea numai în îndeletniciri ziditoare de suflet şi
să poarte grijă ca orice cuvânt ieşit din gura lor „să fie totdeauna plăcut, dres cu sare, ca să ştie cum să
răspundă fiecăruia în parte” (4, 2-6).
Ultimul sfat este luat din însăşi învăţătura Domnului nostru Iisus Hristos (Mc. 9, 50). Sarea are două
calităţi: dă gust bucatelor şi le fereşte de alterare. Ca simbol al înţelepciunii creştine, ea se arată numai în
vorbele plăcute, amabile, binevoitoare şi drepte, creştinului fiindu-i interzis să-şi transforme limba în
105
mijloc de dezbinare, de vrajbă sau de întristare pentru semenii săi. Cuvântul creştinului trebuie să fie,
dimpotrivă, arma adevărului, temelia bunei înţelgeri şi expresia celei mai sincere iubiri de oameni. Sarea
este astfel, ca şi în cărţile Vechiului Testament şi în literatura profană, simbolul înţelepciunii care ştie să
guste şi poate face şi pe alţii să guste adevărurile cele dumnezeieşti. Nevoia ei în viata creştină se simte
deci oricând si mai ales în zilele noastre.
Epilogul epistolei (4, 7-18) cuprinde câteva veşti, sfaturi şi îndemnuri finale. Tihic, însoţit de
Onisim, este însărcinat să ducă la Colose epistola scrisă de Apostol. Împreună cu epistola către Coloseni,
pornesc spre destinaţie şi Epistolele către Efeseni şi Filimon.
Tihic era de fel din provincia Asiei. El se distinsese prin zelul său misionar şi prin devotamentul faţă
de Sf. Pavel. De aceea Apostolul îl numeşte „frate prea iubit şi slujitor credincios în Domnul”(Ef. 6, 21)
sau „serv cu mine în Domnul” (Col. 4, 7). Pe Tihic, Apostolul îl trimite la Colose nu numai în calitate de
curier, ci şi ca pe un ucenic şi colaborator al său. Îi dă, aşadar, sarcina de a mângâia inimile credincioşilor
locali cu predica dreptei credinţe (4, 8). Pavel recomandă apoi comunităţii creştine din Colose şi pe
sclavul fugar Onisim, pe care-l numeşte „frate al său credincios şi iubit” (4, 9) şi căruia-i pregăteşte o
înaltă chemare în ogorul misiunii evanghelice în Asia.
Urmează apoi salutările colaboratorilor Sf. Pavel: Aristarh, tovarăşul său de închisoare, Marcu,
nepotul lui Varnava, Epafras, misionarul Justus, cel chemat dintre iudei, Luca, medicul şi Dimas.
La rândul lor, colosenii sunt rugaţi de Apostol să salute pe creştinii din Laodiceea, pe Nimfan şi
Biserica sau comunitatea din casa lui. Totodată, Sf. Pavel le porunceşte să transmită şi laodiceenilor
epistola ce li se adresează şi să citească la rândul lor şi pe cea trimisă de el laodiceenilor, epistolă
identică, după majoritatea comentatorilor, cu aceasta. În continuare, roagă pe coloseni să poarte de grijă
lui Arhip, ca să-şi îndeplinească în mod înţelept misiunea sacerdotală primită la o vârstă destul de
fragedă. E vorba, de bună seamă, de fiul lui Filimon, despre care se face amintire şi în epistola adresată
acestui creştin din Colose. Epistola se încheie cu o scurtă salutare, scrisă chiar de mâna Sf. Pavel:
„Salutarea cu mâna mea, a lui Pavel. Aduceți-vă aminte de lanţurile mele! Harul fie cu voi. Amin!” (4,
18).

106