CAPITOLUL I

Particularităţi ale pildelor NT; încadrare literară

Definire

Termenii pildă, parabolă, reprezintă traducerea substantivului grecesc parabolh,

(parabolë) şi potrivit DEX înseamnă ceva care poate servi drept învăţătură; model; exemplu, un
fapt concret care ilustrează o teză; povestire alegorică cu un cuprins religios sau moral,
producţie literară cu caracter moralizator.
Desigur, conceptele grecesc 1 parabolh, şi respectiv cel evreiesc 2 lv'm' desemnează o
categorie mult mai cuprinzătoare, sugerând ideea de alăturare pentru comparaţie, indicând
similaritatea sau paralelismul 3.
În textul Evangheliilor întâlnim aspecte particulare care diferențiază parabolele în ceea ce
priveşte natura lor literară: un enunț metaforic sau o zicere figurativă (ce spurcă pe om) Mc. 7:
14-17; comparaţie sau analogie (muștarul și aluatul) Mat. 13: 31-33; Mc. 4: 30-32; povestire
simplă (smochinul neroditor) Lc. 13: 6-9; (judecătorul nedrept) 18: 1-5; povestire complexă
(nunta fiului de împărat) Mat. 22: 1-14; istorioară alegorică (pilda neghinei) Mat. 13 4 etc.
Iată şi câteva definiţii formulate de diverşi cercetători:
Pildele sunt „considerate forme didactice care prezentau ascultătorilor ilustraţii
interesante din care aceştia puteau să extragă adevăruri morale şi religioase; pilda este

1
Pentru modul în care este utilizat conceptul în literatura greacă şi în evanghelii, vezi, Bernard B. Scott, Hear than
the Parable, A Commentary on the Parables of Jesus, Fortres Press, 1989, p. 19-35.
2
Pentru modul în care este utilizat conceptul în VT, vezi de asemenea, Bernard B. Scott, Hear than the Parable, A
Commentary on the Parables of Jesus, p. 8-19. Klyne R. Sondgrass, realizează o excelentă perspectivă asupra
utilizării conceptului parabolă în VT, iudaismul timpuriu, literatura greco-romană, Biserica timpurie, textele
iudaismului târziu, în Stories with Intent: A Comprehensive Guide to the Parable of Jesus, Wm. B. Eerdmans
Publishing, Grand Rapids, 2008, p. 37-61.
3
James Strong, The New Strong Expanded Dictionary of Bible Words, Thomas Nelson Publishing, Nashville, 2001;
Bernard B. Scott, Hear than the Parable, A Commentary on the Parables of Jesus, p. 19.
4
Vezi și clasificarea lui K. R. Sondgrass „Parabole” în Dicţionarul Noului Testament, ed. Daniel G. Reid, trad.
Lucian Ciupe şi Timotei Manta, Casa Cărţii, Oradea, 2008, p. 1065; Robert H. Stein, An introduction to the parables
of Jesus, Westminster John Knox Press, 1981, p. 18-22.

1
comparaţia care nu este clară imediat sau o povestire descriptivă scurtă, menită de obicei să redea
un singur adevăr sau să răspundă unei singure întrebări” 5.
(Observaţie: Pilda semănătorului răspunde într-adevăr la o întrebare, care sunt reacţiile
oamenilor vizavi de Cuvântul Lui Dumnezeu? Însă răspunsul formulat conţine patru adevăruri
principale).
„Parabolele sunt povestiri pământeşti care ilustrează adevăruri cereşti” 6;
„Pildele sunt comparaţii între realităţi eterne, transcendentale, şi ceea ce era familiar
experienţei umane comune” 7.
„O parabolă este o modalitate de expresie prin care este realizată o comparaţie între
Împărăţia, acţiunile şi aşteptările Lui Dumnezeu, şi un aspect din această lume, real sau
imaginar” 8.
„O pildă este un mashal (o asemănare, n.n.) care utilizează o naraţiune scurtă, fictivă
pentru a se referi la un simbol transcendental” 9.
Conţinutul lor vizează aspecte din viaţa reală, deşi anumite detalii nu sunt neapărat
realiste (datoria de 10.000 de talanţi din Mat. 18: 24; sămânţa de muştar nu este cea mai mică
Mat. 13), însă exagerarea a fost intenţionată cu un scop precis, în acest caz o datorie imensă şi
omeneşte imposibil de acoperit, în timp ce imaginea seminţei era utilizată proverbial pentru a
indica ceva foarte mic.
Pildele Mântuitorului sunt capodopere literare miniaturale pe care Hristos le-a folosit
uneori cu multă eficienţă „ca arme în conflictul cu oponenţii Săi” 10, de ex. Pilda celor doi fii,
Mat. 21: 28-32; Pilda viticultorilor Mat. 21: 33-39; Pilda nunții fiului de împărat Mat. 22: 1-14.

Interpretarea pildelor de-a lungul istoriei

Până la sfârşitul sec. al XIX-lea, metoda cea mai folosită de utilizare a pildelor a fost
alegorizarea acestora 11, deşi au fost şi excepţii ce pot fi observate de exemplu la Ioan Crisostom
(354-407 dC), la Jean Calvin (1509-1564 dC).
5
I. H. Marshall, „Pilda” în Dicţionar Biblic, J. D. Douglas (ed.), Liviu Pup şi John Tipei (trad.), Cartea creştină,
Oradea, 1995, p. 1025-1026.
6
Robert H. Stein, An introduction to the parables of Jesus, p. 27.
7
Arland J. Hultgren, The Parables of Jesus: A Commentary, Wm.B.Eerdmans Publishing, Grand Rapids, 2000, p. 2.
8
Arland J. Hultgren, The Parables of Jesus: A Commentary, p. 3.
9
Bernard B. Scott, Hear than the Parable, A Commentary on the Parables of Jesus, p. 8.
10
Sondgrass, „Parabole” în Dicţionarul Noului Testament, p. 1062.

2
 Din perspectivă alegorică, fiecare element al pildei înseamnă altceva, având un sens
suplimentar. Povestioara alegorică poate fi construită folosind diferite figuri de stil cum ar fi
antiteza, epitetul, metafora, personificarea, comparația, creionând împreună un tablou unitar prin
care se urmărește transmiterea indirectă a unei realități concrete, de obicei o idee abstractă, prin
intermediul personajelor, detaliilor, întâmplărilor, fenomenelor.
De aceea, alegoria presupune descifrarea mesajului „codificat” de imaginile folosite.

Este de notorietate abordarea Pildei samariteanului milostiv de Augustin 12 (354-430 dC):

Omul care se cobora de la Ierusalim era Adam;

Ierusalimul era oraşul ceresc de unde a căzut Adam;
Ierihonul era luna i. e. natura muritoare a lui Adam;
Hoţii erau diavolul şi îngerii lui;
Faptul că l-au dezbrăcat era jefuirea lui Adam de nemurire
Faptul că l-au bătut era atragerea lui Adam în păcat;
Faptul că l-au lăsat aproape mort însemna că Adam era mort spiritual trăind
doar fizic, deci pe jumătate;
Preotul şi levitul erau preoţia şi lucrarea VT;
Samariteanul era Cristos
Faptul că i-a legat rănile era legarea neputinţei cauzate de păcat
Untdelemnul era mângâierea prin speranţa
Vinul era îndemnul de a lucra cu râvnă
Dobitocul era carnea întrupării Lui Cristos
Hanul era Biserica;
A doua zi era vremea de după înviere
Cei doi dinari erau fie promisiunea vieţii de acum şi a celei viitoare,
fie cele două porunci ale iubirii;
Hangiul era Pavel.

11
K. R. Snodgrass, „Parabole” în Dicţionarul Noului Testament, p. 1063.
12
Augustin, Quaest. Evang. II, 19.

3
 Iată şi alegorizarea lui Origen:
Victima – Adam
Ierusalim – paradisul
Ierihon – iadul
Hoţii – îngeri răi, demonii
Preotul – Legea
Levitul – poorocii
Samariteanul – Domnul Isus
Rănile – neascultarea
Măgarul – trupul Domnului
Hanul – biserica (îi primeşte pe toţi cei care intră în ea)
Hangiul – conducătorul bisericii (Duhul Sfânt )
Promisiunea de revenire a Samariteanului – a doua venire a Domnului Isus.

În mod evident, Hristos nu a intenţionat aşa ceva când a rostit pilda pentru ascultătorii săi chiar dacă
asemenea paralele pot părea interesante.
Lecţia oferită de alegorie depinde de interpretarea detaliilor decodificate.
Începând cu anii 1889 Adolf Jülicher publică o lucrare prin care pledează împotriva alegorizării
pildelor negând că Isus Hristos ar fi utilizat alegoria13. Potrivit lui Jülicher în fiecare pildă ar trebui căutat un
singur aspect central. Se consideră că în cazul pildelor din Evanghelii, lecţia unei pilde trebuie desprinsă din
concluzia acesteia sau din concluzia pe care ascultătorul trebuie să o formuleze, fie din adevărul sau
adevărurile fundamentale accentuate.
Teza că pildele din Evanghelii comunică un singur adevăr central trebuie nuanțată, unele pilde pot
avea mai mult decât un singur adevăr central, ex. pilda semănătorului, pilda neghinei Mat. 13; pilda
seminței care crește în ascuns Mc. 4: 26-29; pilda tatălui și a celor doi fii: risipitor și egoist Luc. 15: 11-32.
La fel se poate afirma şi în privinţa lecţiei pildelor.
Nu doar din concluzie se poate învăţa, ci şi din conţinutul pildei, vezi, pilda semănătorului, pila
neghinei, pilda viticultorilor, pilda nunţii fiului de împărat, pilda talanţilor, pilda celor zece fecioare.

13
Pentru o schiţă istorică privind interpretarea pildelor vezi K. R. Snodgrass, „Parabole” în Dicţionarul Noului
Testament,, p. 1063-1065. Vezi de asemenea, Arland J. Hultgren, The Parables of Jesus: A Commentary, p. 11-17;
Craig L. Blomberg, Interpreting the Parables, InterVarsity Press, Downers Grove, 1990, p. 30-50; Bernard Brandon
Scott, Hear then the Parable, a Commentary on the Parables of Jesus, Fortress Press, 1991, p. 42-51; Robert H.
Stein, An Introduction to the Parables of Jesus, Westminter John Knox Press, Philadelphia, 1981, p. 42-71.

4
 Pe de altă parte, este evident că unele pilde au fost concepute de la început sub forma unor alegorii:
pila neghinei, pilda viticultorilor, pilda nunţii fiului de împărat.
Perioada anilor 1935-1970 este marcată de influenţa ideilor lui C. H. Dodd şi J. Jeremias.
Aceştia au căutat să înţeleagă mesajul pildelor dintr-o perspectivă istorică plecând de la contextul lor
istoric şi eschatologic.
Premisa interpretării tuturor pildelor pentru Dodd a fost eschatologia realizată în timp ce Jeremias a
pornit de la premisa unei eschatologii în curs de realizare14.
Alte perspective moderne abordează pildele folosind diferite chei de interpretare ale acestora:
- existenţialistă (prin pilde, Isus Christos Îşi exprimă înţelegerea propriei existenţe a. î. această
existenţă este pusă la dispoziţia ascultătorilor),
- structuralistă (dezinteresaţi de aspectul istoric şi intenţia autorului, interes pentru a compara
motivele, funcţiile, contrastele, concluziile)
- literară (se concentrează pe tehnicile şi scopurile evangheliştilor, astfel încât înţelesul textelor este
determinat de interacţiunea dintre text şi cititor – o soluţie extrem de subiectivă).
În studiile recente se constată tendinţa de a compara pildele Mântuitorului cu pildele evreieşti ceea
ce provoacă la o reconsiderare a interpretărilor anterioare15.
Potrivit acestei tendinţe, pildele ar trebui înţelese privind mai ales la fundalul evreiesc decât la cel
grecesc, ceea ce ar putea susţine o revenire la interpretarea alegorică din perspectiva alegoriilor evreieşti16.
Studiile mai recente se îndepărtează tot mai mult de insistenţa lui Jülicher în a căuta un singur aspect
central, considerând adeseori că şi detaliile pildelor au putut avea o semnificaţie implicită 17 , fie o
dimensiune profetică, aşa cum se observă în Pilda Mirelui și a nuntașilor (o dimensiune profetică, Mat. 9:
15) Pilda semănătorului sau Pilda neghinei. Considerația că pildele conțin o dimensiune profetică accesibilă
doar în lumina Evangheliei și a înțelegerii Persoanei Lui Hristos și a lucrării Sale, rezultă clar din problema
pe care o semnalează ucenicii Domnului. Ei au realizat că semnificația pildelor nu poate fi înțeleasă de
ascultători, deși adevărurile fundamentale sau concluziile nu le erau cu totul inaccesibile, așa că au întrebat
care este rostul acestei metode de învățare adoptată de Isus. Răspunsul primit este provocator: ucenicilor le-a
fost dat să cunoască tainele Împărăției, iar celorlalți nu le-a fost dat, Mat. 13: 10-15. Hristos se folosește aici
de un text din Isaia 6: 9-10, o profeție ce a anticipat eșecul poporul Lui Dumnezeu de a-L asculta pe

14
K. R. Snodgrass, „Parabole” în Dicţionarul Noului Testament, p. 1064.
15
Pentru o schiţă istorică privind interpretarea pildelor vezi K. R. Snodgrass, „Parabole” în Dicţionarul Noului
Testament, p. 1063- 1065; Arland J. Hultgren, The Parables of Jesus: A Commentary, p. 12-17.
16
Craig L. Blomberg, Interpreting the Parables, p. 36-37.
17
R. T. France, Matei, Scriptum, Oradea, 2008, p. 267.

5
Dumnezeu, până la incapacitatea de a mai înțelege Cuvântul Domnului. O atare stare denotă îndepărtarea
poporului de Dumnezeu, situație comparabilă cu împrejurările în care Hristos proclama mesajul Împărăției.
Înțelegerea Cuvintelor Împărăției nu era pentru cei depărtați de Dumnezeu, ci era rezervată ucenicilor, celor
care au acceptat invitația de a fi parte a Împărăției. Desigur, nici ucenici nu erau pregătiți pentru o înțelegere
imediată, de aceea Hristos le interpretează în particular pildele pentru că lor le-a fost dat. Această
dimensiune tainică, ascunsă în pilde cu privire la Împărăția cerurilor, indică în mod clar că pildele conțin
cuvinte profetice prin care sunt revelate adevăruri, la vremea respectivă tainice, despre Împărăția cerurilor.
Mai mult, doar celor din interior le-a fost dat să aibă acces la o înțelegere aprofundată a adevărurilor
respective revelate prin învățătura Lui Hristos, spre deosebire de cei din afară cărora nu le-a fost dat. Totuși,
prin pildele respective cei din afară sunt invitați înăuntru, contextul în care se vor putea împărtăși cu
înțelegerea mai profundă.

Încadrare literară

Părerile cercetătorilor cu privire la numărul pildelor în textul Evangheliilor variază : 30, 40, 65, ele
incluzând alături de parabole explicite, întrebări, rostiri scurte parabolice, alegorii, proverbe18.
Unele pilde sunt redactate de doi sau trei evanghelişti, însă formulările şi contextele diferă, de ex.
Pilda talanţilor Mat. 25: 14-30 (secțiunea eschatologică) şi Lc. 19: 11-27 (între relatarea despre Zacheu și
intrarea triumfală în Ierusalim).
Este plauzibil să presupunem că Însuşi Christos a reformulat conţinutul unei pilde pe care a folosit-o
de mai multe ori în contexte diferite şi pentru un auditoriu diferit, fie a folosit o temă şi un material comun
pentru a formula pilde şi ilustraţii diferite în ocazii diferite, (ar putea fi cazul pildelor nunţii fiului de împărat
din Mat. 22 şi a celor poftiţi la cină din Luca 14: 15-24).
Pe de altă parte, urmărind un scop specific, este cu totul posibil ca evangheliştii să fi inserat pildele
într-un context diferit de cel în care pilda a fost rostită iniţial, învăţătura ei slujind foarte bine scopului
redacțional.
Această ultimă afirmaţie este verosimilă fiind ancorată în concepţia că Evangheliile sunt un gen
literar aparte, în care relatarea istorică autentică (evenimentele, faptele) se îmbină cu interesul didactic şi

18
Pentru o analiză în acest sens vezi Robert H. Stein, An introduction to the parables of Jesus, p. 22-26. Arland J.
Hultgren, The Parables of Jesus: A Commentary, p. 3-5.

6
scopurile teologice ale evangheliştilor (maniera în care sunt folosite învăţăturile, locul lor, semnificaţia,
scopul, aplicaţia).
În acest mod, Evangheliile sunt lucrări specifice care combină narațiunea, istoria și biografia lui
Hristos cu proclamarea doctrinei în contextul istoric al evangheliștilor, astfel încât ele constituie o sursă
inepuizabilă pentru predicarea creștină.
Este o modalitate care se regăseşte frecvent de altfel şi în experienţa predicării contemporane.
Pildele Mântuitorului sunt producţii literare care pot fi definite din perspectiva a două concepte
fundamentale: realism şi simbolism19.
Pildele zugrăvesc tablouri simple dar deosebit de sugestive, în care viaţa este prezentată realist, în
imagini din rutina cotidiană: viaţa casnică, muncile agricole, relaţiile şi evenimentele familiale, relaţiile
dintre angajator-angajaţi etc.
Personajele sunt oameni obişnuiţi care reprezintă un tip universal de aceea, cu excepţia lui Lazăr,
nici nu au nume.
Totuşi, ascultătorii şi cititorul au impresia că-i cunosc, se pot identifica cu ei şi cu situaţiile lor care le
par familiare sau pot asocia cu ei pe cunoscuţii lor.
O realitate fundamentală conturată cu măiestrie de pilde este faptul că tocmai în contextul vieţii
cotidiene, în care oamenii muncesc, interacţionează, iau decizii, rezolvă probleme, organizează evenimente,
sunt luate, aplicate şi profesate deciziile spirituale esenţiale, se manifestă harul divin20, iar omul se exprimă
ca fiinţă spirituală în conexiune sau nu cu Dumnezeu.
Pericopele NT încadrate în categoria PILDE sunt variate, între ele existând diferenţe
majore din punct de vedere literar, ceea ce afectează în mod evident interpretarea lor.

a) Pilde autentice, care sunt povestioare scurte, bogate în imagini, având personaje,
acţiune, început şi deznodământ:
Lucrătorii din vie, Mat. 20: 1-16;
Nunta fiului de împărat, Mat. 22: 1-14;
Cele 10 fecioare, Mat. 25: 1-13;
Pilda celor poftiţi la cină, Lc. 14: 15-24
Oaia pierdută, Lc. 15: 1-7;

19
Leland Ryken, James C. Wilhoit şi Tremper Longman III (ed.), „Pildă” în Dicţionar de imagini şi simboluri
biblice, Casa Cărţii, Oradea, 2011, p. 763.
20
Ryken, Wilhoit şi Longman III, „Pildă”, în Dicţionar de imagini şi simboluri biblice, p. 763-764.

7
 Fiul risipitor, Lc. 15: 11-32;
Bogatul şi Lazăr, Lc. 16: 19-31;

b) Pilde care sunt comparaţii, Împărăţia este comparată cu ceva:

Pilda seminţei de muştar, Mat. 4:3 0-32; Mc. 13:31-32; Lc. 13: 18-19
Pilda aluatului, Mat. 13: 31-32; Mc. 4:30-34; Lc. 13: 18-21
Pilda semănătorului, Mat. 13: 1-23; Mc. 4:1-20; Lc. 8: 4-18
Pilda comorii ascunse şi a mărgăritarului, Mat. 13: 44-46.
Pilda năvodului, Mat. 13: 47-49.
Aceste pilde abordează aspecte concrete, reale din viaţa cotidiană, bine cunoscute şi cu
care auditoriul era familiarizat.
Hristos le-a inserat în discursul Său pentru a transmite idei concrete în forma unor
ilustraţii comparative.

c) Pilde concepute ca povestioare în care în care analogia se întrepătrunde cu alegoria 21,

mijloacele concrete din structura pildei necesitând interpretare în timp ce evenimentele și
fenomenele sugerează un sens secundar al înţelesului care trebuie valorificat pentru o concluzie
mobilizatoare:
Pilda cu pomul bun şi pomul rău, Mat. 7: 16-20.
Pilda peticului nou, Mat. 9: 16.
Pilda vinului nou, Mat. 9: 17.
Pilda neghinei, Mat. 13: 24-30.
Pilda năvodului, Mat. 13: 47-49.
Pilda viticultorilor răi, Mat. 21: 33-46; Mc. 12:1-9; Lc. 20: 9-19.
Pilda tatălui şi a celor doi fii, Mat. 21: 18- 32.
Pilda nunţii fiului de împărat, Mat. 22: 1-14.
Pilda celor poftiţi la cină, Lc. 14: 16- 24.
Pilda Fiului risipitor, Lc. 15: 11-32.
În povestioare ca cele de mai sus (deci nu în orice pildă, de ex. nu în pilda samariteanului
milostiv), cititorul percepe intuitiv că în spatele nivelului realist cu o anumită morală, se află un

21
Craig L. Blomberg, argumentează că o parte dintre pildele Mântuitorului sunt alegorii în Interpreting the Parables.

8
nivel simbolic ilustrând o semnificaţie mai profundă, astfel că detaliile majore ale pildelor sunt
concepute pentru a reprezenta altceva (alegorie), sau pentru a oferi o asemănare cu altceva
(analogie).
Unele pilde conţin chiar elemente care depăşesc realismul 22: planta de muştar care creşte
cât un copac; motivele neverosimile pentru a scuza neparticiparea la nuntă; decizia de a vinde
toată averea pentru a cumpăra un mărgăritar; datoria de 10000 de talanți (în perioada NT
1T=58,9 Kg).
Această situaţie invită la sondarea unor înţelesuri mai profunde care se află în spatele
detaliilor şi imaginilor pildelor, semnificații care sunt astfel accentuate maximal.
Plecând de la modul în care Christos a explicat prin procedeul alegoric semnificaţia unor
pilde pentru ucenici (semănătorului, neghinei), considerăm că unele pilde precum cele 10 de mai
sus, cer a fi interpretate alegoric, însă o alegorie evidentă, accesibilă cititorilor NT vizând
realităţi concrete ale Împărăţiei, nu o alegorizare ipotetică, criptică, accesibilă doar unora foarte
spirituali, aşa cum a este cazul modelelor oferite de Origen şi Augustin. Astfel de alegorii nu se
adresau celor ce auzeau mesajul pildei, nu erau relevante și aplicabile experienței lor. Dimpotrivă
presupuneau că pilda prezintă un mesaj codificat despre evenimente care deja s-au derulat în
istorie sau despre realități care aparțin revelației.
Păstrând această măsură, nu mai este nici un pericol pentru interpretări fanteziste, iar
alegoria reprezintă în acest caz o valorificare mai adecvată a mesajului pildelor respective.
Desigur, se ridică întrebarea cât de mult trebuie alegorizat din conţinutul pildei?
Potrivit modelului oferit de Christos, atât cât este strict necesar: punctele principale ale
pildei.
În general, o interpretare de acest fel în cazul pildelor respective este aproape universal
aceeaşi printre comentatori, sensul secundar, alegoric, al punctelor principale fiind uşor sesizabil
pentru cei familiarizați cu mesajul Evangheliei. Așadar, celor din interior, membrilor Împărăției,
le este accesibilă interpretarea și înțelegerea simbolurilor folosite.
Spre deosebire de această abordare, în cazul alegorizările antice interpreţii aveau abordări
diferite.

22
Ryken, Wilhoit şi Longman III, „Pildă”, în Dicţionar de imagini şi simboluri biblice, p. 764.

9
 De exemplu, toţi comentatorii sunt de acord în cazul pildei despre tatăl şi cei doi fii Mat.
21: 28-32, că Tatăl Îl reprezintă pe Dumnezeu, iar cei doi fii, pe iudei sau prin extindere, creştinii
de astăzi se pot regăsi în oricare dintre cei doi fii.
Pentru înţelegerea aspectului Împărăţiei pe care a dorit Christos să-l transmită, nu este
necesară şi alegorizarea detaliilor a căror funcție slujește doar la construirea istorioarei.
Acestea pot fi folosite doar ca ilustraţii paralele, analogice, la anumite aspecte specifice
ale experienţei creştine.
De exemplu, în pilda neghinei Hristos nu interpretează pe cine reprezintă oamenii
stăpânului, ce înseamnă că oamenii dormeau, ce implică porunca legaţi-o în snopi, ce reprezintă
grânarul.

d) Pilde concepute ca o naraţiune ilustrativă 23 , ilustrând prin exemplele pozitive sau

negative un anumit tip de comportament care trebuie fie imitat, fie evitat.
Pilda samariteanului milostiv, Lc. 10: 25-37
Pilda bogatului căruia i-a rodit ţarina, Lc. 12: 13-21
Pilda tatălui și a celor doi fii: risipitor și egoist, Lc. 15: 11-32.
Pilda administratorului nedreptății, Lc. 16: 1-8
Pilda bogatului nemilostiv (bogatul și Lazăr), Lc. 16: 19-31
Pilda vameşului şi fariseului, Lc. 18: 9-14

e) Unii comentatori încadrează în categoria pildelor, proverbele şi rostirile scurte

metaforice, parabolice, care amintesc de zicerile din textele înţelepciunii ebraice:
„voi sunteţi lumina lumii” Mat. 5: 14
„voi sunteţi sarea pământului” Mat. 5: 13
„nu puteţi sluji la doi stăpâni” Mat. 6: 24
„nu daţi câinilor lucrurile sfinte şi nu aruncaţi mărgăritarele în gura
porcilor” Mat. 7: 6.
„înțelepți ca șerpii și fără răutate ca porumbeii” Mat. 10: 16
„nu cei sănătoşi au nevoie de doctor, ci cei bolnavi” Mc. 2: 17a
„doctore, vindecă-te pe tine însuţi” Lc. 4: 23

23
K. R. Snodgrass, „Parabole” în Dicţionarul Noului Testament, p. 1065.

10
 Totuşi, asemenea rostiri joacă mai degrabă un rol ilustrativ sau proverbial.

Unele pilde sunt plasate într-un context clar, în timp ce alte pilde sunt redactate „fără
context” sau detaşate de contextul lor iniţial.
Contextul poate fi cel istoric sau literar.
Pildele Împărăţiei, Matei 13;
Pilda lucrătorilor în vie, Mat. 20: 1-16;
Pilda nunţii fiului de împărat, Mat. 22: 1- 14;
Pilda ispravnicului nedrept, Lc. 16: 1-8
Toate pildele vizează realităţi ale Împărăţiei, însă unele dintre ele sunt în mod specific
utilizate pentru a ajuta la înţelegerea Împărăţiei.

TABEL CU PILDELE ŞI RFERINŢELE LOR

Pilda Matei Marcu Luca

01. Pilda lămpii puse sub obroc 24 5: 14-15 4: 21-22 8: 16,11:33
02. Pilda tatălui şi cererea copiilor 7: 9-11 11: 11-13
03. Pilda cu pomul bun şi pomul rău 7: 16-20
04. Pilda celor două case 7: 24-27 6: 47-49
05. Pilda nuntaşilor 9: 15 2: 19-20 5: 33-39
06. Pilda petecului nou la haina veche 9: 16 2: 21 5: 36
07. Pilda vinului nou în burdufuri vechi 9: 17 2: 22 5: 37-38
08. Pilda legării omului tare 12: 29-27 3: 22-27 11: 21-23
09. Pilda semănătorului 13: 3-8,18-23 4: 3-8,14-20 8: 5-8,11-15
10. Pilda luminii şi a măsurii 4: 21-25 8: 16-18
11. Pilda cu sămânţa ce creşte în ascuns 4: 26-29
12. Pilda neghinei 13:24-30,36-43
13. Pilda grăuntelui de muştar 13: 31-32 4: 30-32 13: 18-19
14. Pilda aluatului 13: 33 13: 20-21

24
Pildele scrise cu caractere italice sunt mai degrabă ilustraţii decât pilde propriu-zise, însă unii comentatori le
consideră pilde.

11
15. Pilda comorii ascunse 13: 44
16. Pilda mărgăritarului de preţ 13: 45-46
17. Pilda năvodului 13: 47-50
18. Pilda gospodarului 13: 52
19. Pilda oii rătăcite 18: 12-14 15: 4-7
20. Pilda robului nemilostiv 18: 23-35
21. Pilda lucrătorilor viei 20: 1-16
22. Pilda celor doi fii 21: 28-32
23. Pilda vierilor 21: 33-46 12: 1-12 20: 9-19
24. Pilda nunţii fiului de împărat 22: 1-14
25. Pilda smochinului 24: 32-35 13: 28-29 21: 29-31
26. Pilda cu hoţul care vine noaptea 24: 43 12: 39

27. Pilda ispravnicului credincios şi 24: 45-51 12: 42-48

înţelept
28. Pilda celor zece fecioare 25: 1-13
29. Pilda talanţilor 25: 14-30 19: 12-27
30. Pilda oilor şi caprelor 25: 31-46
31. Pilda robului veghetor 13: 34-37 12: 35-40
32. Pilda copiilor mofturoşi 11: 16-19 7: 31-35
33. Pilda celor doi datornici 7: 41-43
34. Pilda samariteanul milostiv 10: 25-37
35. Pilda prietenului de la miezul nopţii 11: 5-8
36. Pilda bogatului căruia i-a rodit ţarina 12: 16-21
37. Pilda smochinului neroditor 13: 6-9
38. Pilda smereniei la ospeţe 14: 7-14
39. Pilda celor poftiţi la cină 14: 15-24
40. Pilda turnului neterminat 14: 28-30
41. Pilda împăratului războinic 14: 31-33
42. Pilda banului pierdut 15: 8-10
43.Pilda celor doi fraţi: risipitor şi egoist 15: 11-32
44. Pilda administratorului necredincios 16: 1-9

12
45. Pilda robului netrebnic 17: 7-10
46. Pilda cu bogatul nemilostiv şi Lazăr 16: 19-31
47. Pilda judecătorul nedrept 18: 1-8
48. Pilda vameşului şi a fariseului 18: 9-14
49. Pilda polilor 19: 11-27

Scopul pildelor

Scopul utilizării pildelor în predicarea lui Hristos a fost acela de a stârni interesul
ascultătorilor, de a-i instrui, de a provoca gândirea determinându-i pe ascultători să formuleze
judecăţi de valoare şi în consecinţă să ia o decizie pentru un anumit tip de comportament sau
atitudine.
În privinţa instruirii, pildele rostite de Christos şi redactate de evanghelişti, sugerează
care sunt aşteptările pe care Dumnezeu le are de la oameni în circumstanţe specifice, (ex. Pilda
samariteanului milostiv), fie atrag atenţia asupra unor realităţi importante (ex. Pilda cu bogatul şi
Lazăr; atenţie la modul în care folosesc pilda cei care neagă existenţa conştientă după moartea
fizică; cei care neagă existenţa iadului).
Reacţia ascultătorilor care prin mesajul pildei, erau surprinşi în propriul lor stil de viaţă,
ipocrizie, condiţie socială sau atitudine, determina un răspuns din partea lor, pozitiv sau negativ.
De asemenea, răspunsul dat reflecta atitudinea faţă de Christos şi lucrarea Sa delimitând
astfel poziţiile adoptate.
Christos formulează explicit însă, şi un scop judiciar, Mat. 13: 14, interpretând demersul
Său drept o împlinire profetică a judecăţii divine anunţate cu 7 secole mai devreme prin profetul
Isaia 6: 9-13.
În lumina înţelegerii şi aplicării profeţiei în prezentul istoric al textului, datorită
împietririi inimii poporului, a faptului că şi-au închis urechile şi ochii fiind dezinteresaţi de o
întoarcere reală la Dumnezeu în vederea vindecării spirituale, Dumnezeu le vorbeşte direct, dar
codificat.
Christos îşi motivează modalitatea de comunicare a adevărurilor pe care le proclamă
afirmând că în timp ce ucenicilor le-a „fost dat” să cunoască „tainele Împărăţiei cerurilor, … lor
nu le-a fost dat”, Mat. 13: 11.

13
 Potrivit evanghelistului Marcu, cei cărora „toate le sunt înfăţişate prin pilde” sunt numiţi
„cei ce sunt afară din numărul vostru” 4: 11.
Dacă se va înţelege că mesajul Lui Christos despre Împărăţie putea fi receptat deosebit de
provocator în contextul istoric al vremii când Israel se afla sub dominaţia romană, şi dacă se va
ţine cont că Mântuitorul transmitea această învăţătură public, aşa încât mulţi duşmani îl urmăreau
căutând în discursul Său acuzaţii de ordin politic care-i puteau aduce condamnarea, atunci
strategia Lui Christos se justifică pe deplin.
El nu s-a grăbit să intre în conflict cu autorităţile, nu înainte de a-şi proclama mesajul şi
de a-şi încheia misiunea.
Pe de altă parte, cei care cătau motive de acuzare în spusele Lui, nu erau romanii, ci
iudeii, cărturari, farisei, saduchei, preoţi, fapt ce explică apelul Lui Christos la profeţia din Isaia.
Cu siguranţă, o creionare evidentă, necodificată, a valorilor, legilor şi dinamicii noii
Împărăţii (vezi pildele despre creştere, a bobului de muştar), ar fi fost o situaţie de care oponenţii
Săi s-ar fi folosit imediat, pentru a-l denunţa autorităţilor romane 25.
Aşadar, profeţia din Isaia li se potrivea perfect oponenţilor Săi.
Semnificaţia spuselor Lui Christos din Marcu 4: 11-12 poate fi însă şi mai profundă, în
sensul că pare evidentă intenţia de a păstra ascuns adevărul proclamat, aşa încât cei vizaţi „să nu
se întoarcă la Dumnezeu şi să li se ierte păcatele”.
Desigur, este dificil de interpretat această situaţie, motiv pentru care unii comentatori
propun modalităţi de reinterpretarea a limbajului (măcar că nu înseamnă intenţie, ci constatare;
nu cumva să se întoarcă la Dumnezeu este de fapt exprimarea unei tristeţi ironice, fie nu cumva
este tradusă prin pentru ca) 26.

Rolul sau funcţia pildelor

Conţinutul pildelor utilizate de Christos nu trebuie considerat dintru început drept ficţiune.
Este verosimilă presupoziţia ca unele pilde să aibă o bază reală i. e. personaje istorice,
fapte şi evenimente care s-au derulat ca atare.

25
Vezi Robert H. Stein, An Introduction to the Parables of Jesus, p. 33-34.
26
Gerhard Maier, Marcu, Lumina lumii, Korntal, 1999, p. 144.

14
 Nu este exclus de exemplu ca bogatul şi Lazăr, samariteanul şi cel căzut între tâlhari, tatăl
şi cei doi fii din Lc. 15, să fi fost personaje reale, fie povestioarele respective să fi fost concepute
plecând de la evenimente reale.
Intenţia Lui Christos în utilizarea pildelor ca metodă didactică a fost să faciliteze
posibilitatea de a vedea realitatea ilustrată într-o nouă perspectivă, efect ce ar fi putut conduce la
schimbări comportamentale corespunzătoare valorilor Evangheliei respectiv ideologiei
Împărăţiei Lui Dumnezeu (Pilda celor două case, Mat. 7: 24-27; Pilda robului nemilostiv, Mat.
18: 23-35; Pilda oilor şi caprelor, Mat. 25: 31-46; Pilda smereniei la ospeţe, Luc. 14: 7-14;
Pilda robului nevrednic, Luc. 17: 7-10; Pilda vameşului şi fariseului, Luc. 18: 9-14).
Această observaţie nu este valabilă însă în cazul tuturor pildelor, unele, mai ales cele din
aşa numitul grup, Pildele Împărăţiei, se dovedeau a fi enigmatice pentru ascultători necesitând o
interpretare adecvată şi descoperire (este utilizat substantivul, musth,rion, v. 11), cf. cu Mat. 13:
10-15.
Astfel, deşi toţi puteau să audă acelaşi mesaj, numai cei cărora le-a fost dat puteau
înţelege adevărul despre Împărăţie, aşa cum îl proclama Christos prin pilde, în timp ce altora nu
le-a fost dat 27 să înţeleagă. Desigur, ucenicii puteau să înțeleagă deoarece beneficiau în particular
de interpretarea oferită de Hristos.
Un aspect fundamental al modului în care pildele au funcţionat în momentul în care au
fost rostite de Christos în faţa publicului Său îl reprezintă efectul asupra ascultătorilor, faptul de a
fi prinşi şi surprinşi de punctul culminant al pildei (Pilda tatălui şi a celor doi fii, Mat. 21; Pilda
copiilor mofturoşi, Mat. 11: 16-19; Pilda samariteanului milostiv, Luc. 10: 25-37).
Explicarea şi interpretarea contemporană a pildelor poate pierde tocmai acest efect
intenţionat de Mântuitorul.
De aceea, destui comentatori încearcă (unii reuşesc chiar foarte bine) să reformuleze
pildele respective în termenii şi contextul propriului auditoriu contemporan pentru ca acesta să
experimenteze asemănător cu ascultătorii primari, efectul surprinderii pe măsura ascultării pildei.
(Ex. Variantă pentru pilda copiilor mofturoşi Mat. 11: 16-19: Credincioşii mereu nemulţumiţi
sau care nu sunt de acord cu nici o soluţie, pentru care nicicum nu este bine, sunt ca nişte copii
care atunci când sunt mofturoşi, dacă nu le dai jucăria fac o criză de isterie, iar dacă le-o dai o
aruncă apoi încep să plângă).

27
Vezi de asemenea şi Richard T. France, Matei, Leon Morris (ed.), Scriptum, Oradea, 2008, p. 271.

15
 Mesajul pildelor reflectă aspecte specifice ale caracterului Împărăţiei, ascultătorii fiind
invitaţi să intre în ea, să participe la ea şi să adopte un mod de viaţă corespunzător valorilor ei.
De asemenea, într-un mod surprinzător, ele utilizează metafore prin care Dumnezeu şi
ascultătorii sunt aduşi într-un context deosebit de familiar.
Astfel de metafore care Îl reprezintă pe Dumnezeu, respectiv pe Christos în acţiunile lor
în raport cu omul, sunt metaforele păstorului, a tatălui, a împăratului, a proprietarului viei, a
mirelui, a stăpânului.
Prin ideea fundamentală avută în vedere, pildele afirmă adevărul despre oameni şi viaţa
lor precum şi adevărul despre ceea ce este corect şi corespunzător Împărăţiei.
Unele pilde au fost concepute pentru a exprima mai mult decât un singur adevăr central
(Pilda fiului risipitor, Lc. 15: 11-32; Pilda cu bogatul şi Lazăr, Lc. 16: 19-31; Pilda nunţii fiului
de împărat, Mat. 22: 1-14; Pilda cu oaia pierdută, Mat. 18: 10-14; Lc. 15: 1-10) „multe parabole
transmit două sau trei adevăruri şi pot exista anumite corespondenţe între o anumită parabolă şi
realitatea pe care o înfăţişează” 28.
Ele nu reprezintă însă pericope ale căror detalii să constituie o bază fundamentală pentru
doctrină, deşi adevărul ilustrat este fundamentat doctrinar în întregime.
Pentru ca pildele să joace un rol apropiat celui iniţial, sarcina exegetului în mod specific
şi a cititorilor în general, este aceea de a identifica corect punctele de referinţă pentru a înţelege
ce i-a surprins pe ascultătorii primari sau care a fost efectul punctului culminant al pildei.
Cum au fost ei prinşi de pilda respectivă şi cum ne-ar fi prins pe noi dacă am fi fost în
locul lor pentru a recâştiga efectul respectiv în contextul actual şi experienţa personală.
Din punct de vedere didactic, utilizarea pildei prezintă avantaje deosebite:
- este uşor de reţinut, de memorat şi de redat ulterior;
- facilitează transmiterea adevărurilor conţinute;
- provoacă la reflexie, stimulează gândirea, surprinde ascultătorul în propria lui experienţă;
- are un caracter universal;
- învăţătura intenţionată nu este prezentată abstract, ci într-un mod relevant prin corelarea
acesteia la experienţele concrete din viaţa ascultătorilor.

28
K. R. Snodgrass, „Parabole” în Dicţionarul Noului Testament, p. 1063.

16
 Abordarea exegetică a pildelor

În realizarea acestui demers 29 două direcții importante:

(1) identificarea auditoriului şi a contextului;
(2) identificarea punctelor de referinţă ale pildei, punctul culminant şi momentele de turnură
care surprind.
În scopul unei interpretări pertinente, pilda trebuie citită şi recitită pentru observaţii cât
mai corecte privind cele două direcții de investigare formulate mai sus.
(1) Identificarea auditoriului şi a contextului pildei. În sensul acesta vom privi pildele din
două perspective importante: (a) situația și circumstanţele în care a fost spusă pilda iniţial, atunci
când acest lucru este posibil şi (b) contextul canonic sau locul şi rolul pildei în textul Evangheliei,
i. e. contextul literar în care scriitorul Evangheliei a aşezat pilda.
(a) Adesea textele indică auditoriul, iar sarcina exegetului respectiv a cititorului
contemporan este să observe sau să studieze care erau prejudecăţile acestora, interesele,
convingerile, comportamentele şi obiceiurile, întrebările, preocupările, atitudinea faţă de Christos
şi maniera în care El aborda circumstanţele, etc.
În acest mod se obţine o imagine a persoanelor respective care permite înţelegerea
modului în care acestea se identificau cu pilda pe măsură ce era rostită de Mântuitorul.
O astfel de înţelegere oferă de asemenea, posibilitatea intuirii efectului intenţionat de
Christos.
Conştienţi de prăpastia culturală dintre cititorul sau ascultătorul modern şi ascultătorii
iniţiali, exegetul are nevoie de ajutor suplimentar oferit de literatura de specialitate (dicţionare,
enciclopedii, studii exegetice, istorice, etc.), pentru a pătrunde în atmosfera şi obiceiurile primei
jumătăţi a sec. I din Palestina.
Dacă unele pilde anticipează profetic evenimente eschatologice (pildele Împărăției),
multe altele caută să ofere răspuns unui comportament, unei întrebări, atitudini sau prejudecăţi cu
care se confruntau ascultătorii iniţiali, chiar dacă uneori ei nu erau conştienţi de întrebarea,
atitudinea sau prejudecata respectivă.

29
Klyne R. Sondgrass oferă de asemenea un set de 11 principii generale asupra modului de interpretare a
parabolelor, însoţite de explicaţii importante în Stories with Intent: A Comprehensive Guide to the Parable of Jesus,
p. 24-31.

17
 Pilda avea scopul de a scoate la suprafaţă tocmai aceste realităţi şi aceasta într-un mod
care să-i surprindă.
Un demers important, așadar, este identificarea funcţiei pildei respective care implică
descoperirea scopului pentru care Hristos a rostit pilda.
Vom răspunde la întrebările: De ce a spus Hristos pilda acum? (sau De ce a inclus-o
evanghelistul aici?) Cine sunt cei care au auzit-o? La ce întrebare (problemă, provocare)
răspunde ea?
[APLICAŢIE: Să considerăm pilda viticultorilor Mat. 20: 1-16 şi observând
contextul pildei, să răspundem la întrebările de mai sus. Pilda ilustrează o dimensiune a
Împărăţiei. Anterior, în 19: 16-24 este relatat episodul cu tânărul bogat. Acesta nu este
pregătit să renunţe la orice ar putea să-l mai împiedice pentru a-L urma pe Isus. Petru
întreabă: „Noi am lăsat totul şi Te-am urmat. Noi ce răsplată vom avea?” 19: 27.
Domnul îi răspunde în 19: 28-29. Însă aduce o completare neaşteptată revelând un adevăr
important în 19: 30: „dar mulţi din cei dintâi vor fi cei de pe urmă, iar cei din urmă vor fi
cei dintâi”. Pilda din 20: 1-16 este legată de contextul anterior prin conjuncţia ga,r
fiindcă, şi răspunde într-un fel la întrebarea ce răsplată vom avea (va fi o răsplătire al
cărei fundament este bunătatea Lui Dumnezeu, cf. cu 20: 15), explicând şi ce înseamnă
cei din urmă vor fi cei dintâi, 20: 16. Considerând aceste observaţii, nu este dificil să
răspundem la întrebările de mai sus.]

Uneori este dificil de stabilit contextul în care a fost spusă pilda iniţial de Hristos.
Totuşi, există un context general al lui Hristos 30, contextul în care a trăit, a acţionat, a
vorbit, a interacţionat cu oamenii vremii Lui, contextul Evangheliei pe care o predica – iudaismul
din prima jumătate a sec. I și întreg fundalul VT. Ca urmare pildele trebuie privite în lumina a
ceea ce se poate cunoaşte despre contextul general al lui Hristos.
(b) Când nu este evident sau nu putem delimita contextul istoric, vom face observații
asupra contextului literar al pildei, demers prin care obținem indicii asupra scopului și funcției
pildei. Activitatea editorială a sinopticilor (Matei, Marcu, Luca) poate fi urmărită în mai multe
aspecte printre care şi modul în care şi-au ordonat materialul pentru a servi unor scopuri
didactice și teologice.
De aceea, pentru cititorul contemporan, mai evident decât contextul iniţial în care a fost
rostită pilda poate fi contextul literar mai larg al Evangheliei, ceea ce poate sugera că pilda a fost
inclusă într-o anumită secţiune pentru a ilustra sau evidenţia cititorilor o învățătură la o temă
specifică.

30
Klyne R. Sondgrass, Stories with Intent: A Comprehensive Guide to the Parable of Jesus, p. 26.

18
 De exemplu, Pilda cu oaia rătăcită este amplasată de Luca într-un context în care se are
în vedere pocăinţa celor păcătoşi, 15: 1-7, în timp ce Matei plasează aceeaşi pildă, însă într-o
formă prescurtată 18: 12-14, pentru a ilustra importanţa şi grija deosebită acordate de Dumnezeu
copiilor pe care-i dorea câștigați pentru Împărăți, nu pierduți.
În ambele contexte, învăţătura pildei slujeşte scopului contextual: interesul şi preocuparea
Lui Dumnezeu pentru salvarea şi pocăinţa celor păcătoşi Lc. 15: 7, dar şi pentru ca cei mici să nu
piară Mat. 18: 14.
Totuşi, posibilitatea ca Însuşi Domnul să fi folosit pilda ca atare în ambele contextele
rămâne în continuare o alternativă la fel de pertinentă.
Pentru identificarea funcţiei pildei, vom căuta să descoperim scopul intenţionat de
evanghelist prin inserarea pildei într-o anumită secţiune.
Asta înseamnă să răspundem la întrebarea, De ce a inclus pilda aici?
În sensul acesta vom observa modul în care pilda se armonizează cu planul, scopul şi
structura redacţională la care a recurs evanghelistul.
Majoritatea pildelor au fost incluse în textul Evangheliilor respectând o anumită ordonare
tematică:
Matei grupează pildele astfel:
- șapte pilde despre Împărăţie în cap. 13;
- două pilde în contextul „discursului eclesiastic” 18: 10 –14 şi 21 – 35;
- trei pilde în care se reflectă tema respingerii invitaţiei Lui Dumnezeu din partea lui
Israel în 21: 28 – 22: 14;
- şapte pilde în care se reflectă tematica eschatologiei în secţiunea corespunzătoare din 24:
32 – 25: 46.
Preocuparea lui Luca pentru rugăciune, avere şi cei proscrişi se reflectă şi în modul în
care a inserat pildele în Evanghelia sa:
- pildele despre rugăciune 11: 5-13 şi 18: 1-4;
- pildele despre avere 12: 13-21 şi 16: 1-31;
- pildele despre cei proscrişi (invitaţia la ospăţ – o reflectare a Împărăţiei) 14: 7-24
- recuperarea bunurilor pierdute 15: 1- 32. 31
Și la Marcu poate fi urmărită o anumită ordonare tematică:

31
K. R. Snodgrass, „Parabole” în Dicţionarul Noului Testament, p. 1071.

19
 - trei pilde în care noul veac creștin care începe o dată cu glorificarea lui Hristos este în
antiteză cu cu cel vechi, al Legii, și cu cel prezent când Hristos este întrupat în mijlocul
oamenilor;
- o pildă despre legarea omului puternic spre a fi jefuit 3: 22-27;
- patru pilde despre Împărăție, cap. 4;
- o pildă despre nevrednicia lui israel și consecințele care decurg din aceasta 12: 1-12;
- două pilde despre aspecte eshatologice 13: 28-29; 34-37.

De asemenea, pentru a delimita funcţia pildei vom observa dacă pilda conţine mai mult
decât un singur adevăr şi dacă există mai multe corespondenţe evidente cu realitatea reflectată
(Pilda fiului risipitor Lc. 15; Pilda nunţii din Mat. 22).
Vom căuta să identificăm şi întrebarea la care încearcă să răspundă pilda.
Uneori aceasta se află chiar în text: „cine este aproapele meu?” Pilda samariteanului Lc.
10.
Alteori ea poate fi intuită:
Este uşor să fii ucenic? – Pilda turnului neterminat şi pilda împăratului războinic Lc. 14:
28-33;
Putem fi siguri că Dumnezeu este interesat să răspundă la rugăciune? – Pilda prietenului
de la miezul nopţii Lc. 11: 5-8 şi cea a judecătorului nedrept Lc. 18: 1-8, etc.
Cât de valoroasă este Împărăția? – Pilda comorii ascunse și cea a mărgăritarului Mat. 13:
44-46.
Cum răspund oamenii la mesajul Împărăției? – Pilda semănătorului, Mat. 13: 3-8, 18-23.
Ce șansă are Împărăția dacă răspunsul e atât de nesemnificativ și umil? – Pilda
grăuntelui de muștar și cea a aluatului Mat. 13: 31-33.
Cum poate fi prezentă Împărăția cerurilor dacă în contextul lumii prezente, începutul ei
este atât nesemnificativ? – Pilda grăuntelui de muștar și cea a aluatului Mat. 13: 31-33.
Mai este vreo șansă pentru cel rătăcit? – Pilda oii pierdute Lc. 15: 4-7.
Mai este vreo șansă pentru cel care alege în mod conștient să întoarcă spatele Împărăției
preferând lumea și păcatul, devenind astfel un fiu risipitor? – Pilda fiului risipitor, Lc. 15: 11-32.

20
 Până aici am urmărit contextualizarea pildei făcând observații asupra contrextelor
istoric și literar, asupra destinatarilor, asupra scopului și funcției pildelor, toate acestea
reprezentând o etapă importantă în procesul exegetic.

(2) Un alt demers important în procesul exegezei este înţelegerea modului în care
ascultătorii iniţiali s-au identificat cu pilda respectivă. În acest sens, vom căuta să identificăm
punctele de referinţă, (personajele, acţiunile, imaginile), punctul culminant şi momentele de
turnură care surprind ascultătorii.

Ascultătorii primari se identificau cu aceste puncte de referinţă pe măsură ce pilda era

narată,
(Ex. Pilda tatălui şi cererea copiilor, Mat. 7: 9-10 – provoacă ascultătorii să
considere absurdă posibilitatea ca ei, oameni responsabili, să ofere propriilor copii o piatră
când aceștia le-ar fi cerut pâine, sau un șarpe în loc de pește. Deci cu atât mai mult se poate
conta pe onestitatea Lui Dumnezeu! Pilda robului nemilostiv Mat. 18: 23-35 – ascultătorii
mai întâi erau uimiți de generozitatea stăpânului după care simțeau revoltă față de
atitudinea celui iertat, dar care n-a învățat nimic, fiind judecat în final. Morala pildei „tot
așa va face și Tatăl Meu Cel ceresc, dacă fiecare dintre voi nu iartă din toată inima pe
fratele său” 18: 35, i-a găsit pregătiți emoțional și rațional astfel încât să fie motivați să se
decidă pentru un răspuns adecvat, conștientizând că ei înșiși se aflau probabil într-o situație
similară).

În acest mod orice turnură a evenimentelor sau aspect surprinzător producea în fiinţa
ascultătorilor un efect deosebit care-i provoca să-şi schimbe gândirea, să adopte un anumit
comportament, să-şi vadă și să-și recunoască ipocrizia sau condiţia.
Sarcina exegetului este să încerce să răspundă la întrebări de genul: Cum s-au identificat
ei cu pilda ? Ce au înţeles când au auzit-o?
Detaliile pildelor care dau culoare şi expresivitate povestioarei, comparaţiei sau ilustraţiei,
pot fi folosite în acelaşi mod pentru a da expresivitate interpretării sau transpunerii conţinuturilor
într-un context contemporan, având grijă să nu formulăm concluzii sau aplicaţii străine de
intenţia care s-a aflat în spatele rostirii iniţiale.
De pildă, pornind de la parabola „Bogatul şi Lazăr”, nu vom concluziona şi nici nu vom
face afirmaţii aluzive prin care să se înţeleagă că Isus îi respinge pe cei bogaţi, că nu-i iubeşte
sau că ucenicii autentici nu pot fi şi bogaţi în acelaşi timp, ori că sărăcia este preferabilă bogăţiei.
De asemenea, se acorda grija necesară pentru a evita o concluzie care să sugereze că sărăcia este

21
o virtute mântuitoare sau că sărăcia și marginalizarea socială ar putea constitui substitute ale
pocăinței (unii comentatori presupun că Luca trădează asemenea concepții!?).
Hristos nu a intenţionat să spună aşa ceva prin mesajul pildei.
Finalul pildelor are o importanţă deosebită pentru interpretare. Concluzia formulată sau
modul în care pilda a fost încheiată, reprezentă o provocare adresată ascultătorilor în vederea
unui răspuns specific, fie pentru a-i determina să-și schimbe modul de a gândi, corectând și
operând adaptări fundamentale la nivelul concepțiilor și mentalității.
Ajungând la înţelegerea pildei, vom determina adevărul sau adevărurile ei principale (ex.
pilda semănătorului; pilda lucrătorilor chemați în vie; pilda celor doi fii: risipitor și egoist).
O aplicaţie eficientă poate fi recrearea pildei pentru ascultătorii moderni, folosind un
limbaj corespunzător experienţei actuale.
Acest demers presupune în primul rând o foarte bună înţelegere a pildei şi creativitate
pentru a obţine un efect similar cu cel experimentat de ascultătorii primari.
De asemenea, se vor reliefa lecţiile evidente care pot fi desprinse din pildă: aroganţa
umană, neputinţa şi nevrednicia umană, generozitatea stăpânului în ciuda lipsei meritelor,
certitudinea judecăţii şi răsplătirii, harul divin, etc.
Pildele nu pot constitui o bază pentru formularea unei doctrine, deşi ele sunt
fundamentate doctrinar şi sugerează modalităţi de aplicare a doctrinei.
Principii utile pentru analiza şi interpretarea pildelor:
(a) Citire repetată pentru observarea structurii.
(b) Observarea paralelelor din celelalte Evanghelii.
(c) Observarea aspectelor de ordin cultural, istoric.
(d) Observarea contextului în care a fost spusă pilda iniţial, contextul lucrării Domnului.
(e) Observarea contextului în care o plasează evanghelistul, având în vedere că pentru
unele pilde contextul în care a fost rostită iniţial nu s-a păstrat.
Vom acorda atenţie şi interesului redacţional în funcţie scopul evanghelistului
(aranjamentul tematic: Pildele Împărăţiei Mat. 13; discursul eclesiastic din Mat. 18; trei pilde
despre respingerea invitaţiei divine de către Israel Mat. 21: 28 – 22: 14; şapte pilde în secţiunea
escatologică Mat. 24: 32 – 25: 46).
(f) Determinarea funcţiei. Unele pilde conţin mai mult decât un singur adevăr (Pilda
fiului risipitor; Pilda nunţii fiului de împărat).

22
 (g) Determinarea semnificaţiei teologice în contextul învăţăturii Lui Christos.
(h) Se va acorda importanţa cuvenită finalului pildei, concluzia sugerând scopul
formulării ei.

Pildele în contextul proclamării Împărăţiei de către Hristos

La întrebarea ucenicilor referitoare la scopul pentru care Christos vorbeşte mulţimilor

folosind pildele, Domnul afirmă clar că mesajul pildelor vizează tainele Împărăţiei cerurilor.
De aceea, un aspect important pentru înţelegerea învăţăturii Lui Cristos este înţelegerea
semnificaţiei Împărăţiei în concepţia Sa.
În acest scop vom prezenta un rezumat după articolul semnat de K. R. Snodgrass,
„Parabole” 32.
Accentul principal al pildelor utilizate de Christos vizează două aspecte fundamentale:
Împărăţia Lui Dumnezeu şi ucenicia respectiv modul de viaţă al celor care răspund invitaţiei de
intra în ea.
Semnalmentele evidente ale Împărăţiei se manifestau sub ochii ascultătorilor: în şi prin
Persoana Domnului Isus Christos, Dumnezeu Îşi exercita autoritatea, domnia şi puterea în
vederea iertării păcatelor, pentru înfrângerea răului.
Prin toate acestea Dumnezeu restabilea dreptatea Sa între oameni în contextul veacului
prezent conform cu promisiunile VT. Desigur, aceasta este adevărat numai într-o anumită măsură,
veacul prezent impregnat de păcat și cu activitatea și influența celui rău, continuând să se
manifeste ca atare.
Împărăţia oferă deja acum harul nelimitat al Lui Dumnezeu şi revelează standardele
corespunzătoare acestui har precum şi aşteptările Celui Care oferă harul. Revelarea prezenței
Împărăției și a ofertei generoase din partea lui Dumnezeu, în persoana și lucrarea lui Hristos,
reprezintă în același timp o invitație de a deveni parte a Împărăției, de a intra în ea.
Acestea implică ideea de ucenicie.
Din acest motiv, multe dintre pildele Mântuitorului accentuează dimensiunea prezentă a
Împărăţiei.

32
K. R. Snodgrass, „Parabole” în Dicţionarul Noului Testament, p. 1072-1074. Vezi de asemenea Peter Rhea Jones,
Studying the Parables of Jesus, p. 35-40.

23
 Împărăţia deja a venit, dar numai într-o anumită măsură prin aspectele şi realităţile care-i
aparţin şi care deja se manifestă în contextul veacului prezent şi a lumii acesteia 33.
De aceea, realitatea prezentă înseamnă coexistenţa răului şi a unor realităţi proprii
Împărăţiei.
Pildele invită oamenii să intre în Împărăţiei, să-şi asume ucenicia, i. e. trăirea vieţii
corespunzător standardelor Împărăţiei.
Pildele anticipează de asemenea evenimentele eschatologice şi aspectul viitor al
Împărăţiei.
Deşi prezentă într-o măsură, manifestarea plenară a Împărăţiei, împlinirea şi desăvârşirea
tuturor promisiunilor privitoare la ea sunt de domeniul viitorului.

Împărăţia ca realitate prezentă în învăţătura pildelor.

În Mat. 12: 28-29, prezenţa Duhului Sfânt în lucrarea Domnului Isus de scoatere a
demonilor este un indiciu fundamental că „Împărăţia Lui Dumnezeu a venit peste voi, (e;fqasen
evfV u`ma/j)”, (cf. şi cu Luca 11: 20).
Matei 13 prezintă 7 pilde grupate împreună de evanghelist pentru a ilustra şi creiona
ideologia lui Hristos, respectiv ideologia creştină asupra Împărăţiei.
Pilda semănătorului – sugerează că Împărăţia Lui Dumnezeu implică proclamarea unui
mesaj pentru oameni şi necesitatea răspunsului uman faţă de provocarea conţinută în mesaj.
Oamenii oferă răspunsuri diferite care-i pun în situații diferite în raport cu Împărăția și Domnul
ei.
Pilda neghinei – răspunde la întrebarea: Cum se poate să fi venit Împărăţia dacă răul este
încă prezent?
Împărăţia este prezentă şi creşte în contextul răului care proliferează la rândul său.
Judecata însă va avea loc în viitor.
De aceea, este nevoie de răbdare şi încredere în Stăpânul Împărăţiei.
33
La fel G. E. Ladd, „Împărăţia Lui Christos” în Dicţionar evanghelic de teologie, Walter A. Elwell (ed. gen.),
Cartea creştină, Oradea, 2012, p. 630-634; R. T. France, Matei, p. 257; Maier, Matei, p. 416. C. C. Caragounis
argumentează riguros în favoarea interpretări care neagă perspectiva unei Împărăţii deja prezente în sinoptice. Se
admite cel mult o prezenţă în sens atemporal (în pilde), fie ca obiect al proclamării, preferându-se conceptul de
eschatologie potenţială, „Împărăţia Lui Dumnezeu în Evanghelii” în Dicţionarul Noului Testament, p. 748-754.
Raţionamentul lui Caragounis mai ales în privinţa interpretării pildelor, nu este satisfăcător. Este greu de evitat
implicaţia manifestării Împărăţiei în pilde precum parabola neghinei, a grăuntelui de muştar, aluatului, năvodului etc.

24
 Pilda grăuntelui de muştar şi Pilda aluatului – răspund la întrebarea: Cum poate fi
prezentă Împărăţia dacă începutul este atât de nesemnificativ?
Ideea sugerată de parabole este aceea de creştere.
Începutul poate fi umil, dar efectele prezenţei Împărăţiei penetrează şi se extind tot mai
mult devenind tot mai mari.
Pilda comorii ascunse şi Pilda mărgăritarului de mare preţ – accentuează valoarea
supremă a Împărăţiei, iar oamenii înţelepţi vor renunţa la orice acum, pentru „a pune mâna pe
ea” în contextul acestui veac.
Pilda năvodului – confirmă faptul că situaţia prezentă în care cei buni sunt amestecaţi
printre cei răi, este temporară, încetând la sfârşitul veacului când va avea loc separarea definitivă.
Pilda nunţii fiului de împărat Mat. 22: 1-14 – atestă că totul este pregătit de Împărat,
invitaţia este adresată tuturor oamenilor, iar ei ar trebuie să vină acum.
De asemenea, este ilustrată şi atitudinea multor oameni vizavi de provocarea intrării în
Împărăţie (vezi şi Lc. 14: 15-24). Vremea de acum este etapa premergătoare banchetului
eschatologic.
Pilda smochinului neroditor Lc. 13: 6-9 – indică spre criza deciziei care ar trebui să
conducă la pocăinţă, precum şi îndurarea şi răbdarea Lui Dumnezeu.
Pildele nunţii fiului de împărat, Pilda cinei şi Pilda fiului risipitor Mat. 22: 1-14; Lc. 14:
15-24; Lc. 15: 11-32 – reprezintă o expresie a harului Celui care cheamă acum şi justificările
stupide sau egoiste ale oamenilor care se împotrivesc să răspundă acum, în veacul prezent,
chemării.
Pilda celor doi datornici Lc. 7: 41-42; Pilda oii pierdute, cea a monedei pierdute şi cea a
fiului risipitor, Lc. 15; Pilda robului nemilostiv Mat. 18: 23-35; Pilda lucrătorilor viei Mat. 20:
1-16 – toate indică spre entuziasmul şi bucuria Lui Dumnezeu de a face bine oamenilor,
căutându-i, chemându-i, acceptându-i.

Aspectul viitor al Împărăţiei în învăţătura pildelor.

Dimensiunea viitoare a Împărăţiei este accentuată în pildele care vorbesc despre judecată,
despre stăpânul care se întoarce pentru a cere socoteală, despre creştere şi secerişul final: Pilda
robilor credincioşi şi necredincioşi Mat. 24: 45-51; Lc. 12: 41- 48; Pilda celor zece fecioare Mat.

25
25: 11-13; Pilda talanţilor Mat. 25: 14-30; Pilda neghinei Mat. 13: 24-30, 36-43; Pilda
năvodului Mat. 13: 47-50.
Intenţia acestor pilde este să-l determine pe om să se decidă pentru o schimbare necesară
şi semnificativă în prezent, având în vedere viitorul.
Este vorba despre o nouă înţelegere, perspectivă şi abordare a vieţii, o dimensiune
definitorie pentru viaţa credincioşilor autentici.
Pildele încurajează credincioşia faţă de Stăpân, înţelepciunea în trăirea vieţii, pregătirea,
implicarea cu râvnă, slujirea intereselor Stăpânului.

Ucenicia în pildele Mântuitorului.

Scopul tuturor pildelor este motivarea pentru o trăire corectă în prezent. Tema uceniciei
este prezentă fie implicit, fie explicit în majoritatea pildelor.
Pilda constructorului turnului şi cea a împăratului războinic Lc. 14: 28-32 – provoacă
oamenii să ia în considerare preţul uceniciei, aceasta nefiind o sarcină uşoară.
Desigur, evaluarea nu sugerează că în urma calculelor unii nu ar trebui să pornească pe
drumul uceniciei, ci faptul că fiecare trebuie să pornească din start cu o înţelegere clară a preţului
şi implicaţiilor ei.
Pilda stăpânului şi a robului său care întorcându-se de la câmp este solicitat să slujescă
Lc. 17: 7-10 şi Pilda celor doi constructori de case Mat. 7: 24-27; Lc. 6: 47-49 – concep
ascultarea ca pe ceva ce oamenii ar trebui să facă, ceva care este datorat şi aşteptat Stăpânul.
Pilda celor doi fii trimiși de tatăl lor în vie Mat. 21: 28-32 – accentuează importanţa
ascultării practice, prin contrast cu simpla intenţie de a face voia Tatălui.
Este accentuată necesitatea şi importanţa înfăptuirii.
Pilda bogatului căruia i-a rodit ţarina Lc. 12: 16-21; Pilda ispravnicului nedrept Lc. 16:
1-12 – accentuează întrebuinţarea înțeleaptă a averilor în perspectiva viitorului.
Deşi Pilda ispravnicului nedrept prezintă un grad dificultate în interpretarea ei, intenţia
Lui Cristos pare totuşi evidentă: v. 8-9 reliefează o realitate evidentă și anume, oamenii acestei
lumi înţeleg valoarea investiţiilor şi a întrebuinţării resurselor pentru asigurarea viitorului, mai
bine decât înţeleg ucenicii economia Împărăţiei, respectiv valoarea investiţiilor şi asigurării
existenţei eterne.

26
 Ucenicii ar trebui să-şi facă prieteni printr-o dreaptă utilizare a resurselor lumii acesteia i.
e., banii şi posesiunile materiale, resurse pentru care oamenii s-au simţit mereu provocaţi şi
ispitiţi să înfăptuiască nedreptatea, de aceea sunt probabil numite bogăția nedreptății.

Pilda prietenului de la miezul nopţii Lc. 11: 5-8; Pilda judecătorului nedrept Lc. 18: 1-8;
Pilda fariseului şi a vameşului Lc. 18: 9-14 – evidenţiază importanţa rugăciunii în viaţa celor
care participă la Împărăţie.
În prima parabolă se accentuează insistenţa, îndrăzneala de a „ciocăni” şi faptul că
Dumnezeu răspunde la rugăciunile credincioşilor Săi.
În a doua se accentuează convingerea că Dumnezeu ascultă şi răspunde la rugăciunile
credincioşilor săi.
În a treia se accentuează atitudinea plină de umilinţă şi pocăinţă a celui ce se apropie de
Dumnezeu prin rugăciune.
Pilda cu bogatul nemilostiv şi Lazăr Lc. 16: 19-31 – accentuează continuarea existenţei
după moartea fizică şi faptul că existenţa dincolo de pragul morții fizice, care presupune două
stări şi două destine, distincte și complet diferite, sunt determinate de ceea ce se întâmplă în
existenţa prezentă, de viaţa trăită înainte de moartea fizică.

27
 CAPITOLUL II

În cele ce urmează vom prezenta succint aspecte fundamentale legate de context, conţinut
şi concluzii pentru câteva dintre pildele NT.
În cursul de faţă nu vom realiza o exegeză detaliată şi completă a textelor. Studenţilor li
se recomandă însă parcurgerea unor comentarii exegetice 34 în vederea familiarizării cu această
analiză.

Pildele nuntaşilor, pilda petecului nou la haina veche

şi pilda vinului nou în burdufuri vechi
Mc. 2: 19-22; Mat. 9: 15-17; Lc. 5: 34-38

Toţi sinopticii plasează pildele respective în acelaşi context: după pasajul în care Isus stă
la masă în casa lui Levi pe care-l chemase de la vamă să-L urmeze și pentru a ilustra răspunsul la
întrebarea ucenicilor lui Ioan și ai fariseilor vizavi de faptul că ucenicii lui Isus nu posteau
comparativ cu ceilalți care posteau des. Având în vedere vechimea contextului chemării lui
Matei, această similitudine sugerează o dată timpurie în lucrarea Lui Hristos când au fost
formulate și folosite ilustrațiile respective.
Pildele, formulate succesiv și rostite probabil împreună, reprezintă împreună o ilustrare
cu scop didactic în cadrul răspunsului prin care Christos a clarificat de ce ucenicii Săi nu postesc,
în timp ce ucenicii lui Ioan şi cei ai fariseilor practică des această disciplină.
Înţelegerea pildelor depinde de cadrul care a determinat formularea lor sau locul în care
în care au fost inserate în text 35.
Astfel, Isus este interpelat de ucenicii lui Ioan, în legătură cu o situaţie controversată.
Atât ei cât şi fariseii urmau o practică specifică unor oameni temători de Dumnezeu:
posteau des (Mc. și Mat.) și făceau rugăciuni (Lc.). Ucenicii lui Ioan erau persoane care

34
Arland J. Hultgren, The Parables of Jesus: A Commentary, Wm.B.Eerdmans Publishing, Grand Rapids, 2000;
Jones, Peter Rhea, Studying Parables of Jesus, Smyth & Helwys Publishing, Macon, 1999; Scott, Bernard Brandon,
Hear then the Parable, a Commentary on the Parables of Jesus, Fortress Press, 1991.
35
Posibil să nu aibă legătură cu v. 14-15 care abordează problematica postului fiind afirmaţii independente, vezi R.
T. France, Matei, p. 25.

28
primiseră botezul lui Ioan, un botez al pocăinței întru îmbrățișarea unui mod de viață plăcut Lui
Dumnezeu și în temere de El, în așteptarea Împărăției Sale.
Dacă „şcoala Lui Isus” promovează apropierea şi temerea de Dumnezeu, era de aşteptat
ca practicarea postului îmbinat cu rugăciunile să fie un exerciţiu spiritual evident și în viaţa
ucenicilor Lui Isus. Totuși, lucrurile stăteau diferit. Nu era aceasta o dovadă că învățătura lui
Ioan era mai spirituală? Sau că ucenicii lui Ioan demonstrau o mai mare dedicare față de
Dumnezeu decât ucenicii Lui Isus? Cel mai probabil întrebarea ucenicilor lui Ioan nu era menită
să condamne ci să determine un răspuns care să ofere clarificarea necesară. În mod specific, se
doreau dovezi concrete care să lămurească identitatea, lucrarea și învățătura Lui Isus. Dacă El era
Mesia, asemenea evidențe ale devotamentului față de Dumnezeu ar fi fost considerate ca
semnalmente.
Legea a stabilit un singur post în Ziua Ispăşirii (Lev. 16: 9; Num. 29: 27), însă desigur,
oamenii evlavioşi obişnuiau să postească în diverse situaţii, (Jud. 20: 26; 1Sam. 7: 6; Dan. 9: 3;
1Cr. 10: 12; Estera 9: 31; Zah. 8: 19).
Hristos nu abordează problematica postului în lumina Legii sau a tradiţiei iudaice, ci
oferă un răspuns cu semnificaţii profunde folosind trei pilde, de fapt trei ilustrații: prima pildă/
ilustrație este folosită ca termen de comparație, iar ultimele două pilde/ilustrații pentru a ilustra
realități radical diferite, adică vechi structuri și conținuturi erau înlocuite cu altele noi. Asta
explică de ce practica ucenicilor lui Isus, era diferită în anumite privințe de ceea ce a fost o
normă/tradiție până acum.
După cum nu este potrivit pentru nuntaşi să jelească în timpul nunţii, tot astfel n-ar fi
potrivit nici pentru ucenicii Domnului să postească la momentul respectiv, deoarece Mirele 36 era
cu ei. Evenimentul nunții era acompaniat de bucurie, nu de jelire. Prin acest limbaj, Hristos
poziționează postul în aceeași categorie cu jelirea, implicându-se că ar fi inadecvată o combinare
a postului cu bucuria și sărbătorirea.
Comparaţia trebuia să-i determine la reflexie profundă: ce semnificaţie putea să aibă
această prezenţă a Mirelui aducătoare de bucurie corespunzător aşteptărilor VT, încât nu mai era
cazul să postească?
În mod evident o împlinire eschatologică, însă nu una completă deoarece Mirele urma să
fie luat de la ei, așa că în vremea aceea și ucenicii Săi vor posti.

36
Pentru un fundament VT al motivului mirelui, vezi Is. 5: 54-56; Osea 2: 16-23; Ier. 2: 2; Ez. 16.

29
 Practica postului corespunzătoare Vechiului Legământ când Israel era în așteptarea Lui
Mesia, perioadă premergătoare Noului Legământ, nu-şi mai aveau rostul acum, când Mesia a
sosit şi a început o nouă epocă. Provocarea este deosebită, cuvintele Lui Hristos implicând că s-a
încheiat o epocă și a început alta, iar oameni sunt chemați să facă diferența și să acționeze în
consecință.
Nu este sigur în ce măsură au putut înțelege ucenicii lui Ioan implicațiile limbajului
folosit de Hristos. Însă în lumina întregii Sale învățături, nunta reprezintă o imagine a timpului
eschatologic când Hristos, Mirele, împreună cu mântuiții Săi, nuntașii, sunt uniți pentru
totdeauna. Prezența Hristosului întrupat alături de ucenici era temporară, faptul de a fi împreună
acum fiind o anticipare a împlinirii eschatologice. Limbajul implică următoarele: prezența
Mirelului (Isus) alături de nuntași (ucenici); plecarea Mirelui urmând o perioadă în care nuntașii
(ucenicii respectiv Biserica) vor fi lipsiți de prezența Lui fizică; revenirea Mirelui pentru
consumarea ospățului. În această ilustrație, ucenicii nu sunt numiți mireasa Lui Hristos așa cum
este numită Biserica în Apoc. 21: 9; 22: 17, ci nuntașii Mirelui. Diferența de expresie în privința
aceasta, foarte probabil nu are la bază o intenție prin care se urmărește vreo delimitare de ordin
teologic.
O astfel de înțelegere a limbajului folosit denotă că Hristos, declară indirect următoarele
adevăruri: (a) în El se împlinesc promisiunile eschatologice ale VT, (b) El este Mesia Cel
așteptat, (c) este în căutare și formare de ucenici, (d) împlinirea promisiunilor VT nu este finală,
ci doar a început o dată cu venirea Sa, (e) Mesia „va fi luat” – i.e. este planul Lui Dumnezeu și
implică plecarea Sa din mijlocul oamenilor (un cuvânt profetic despre jertfa Lui substitutivă,
moartea, învierea și înălțarea la dreapta Tatălui), (f) urmează o altă perioadă istorică în care
ucenicii săi vor activa așteptând desăvârșirea finală a planului dumnezeiesc. Faptul că în vremea
respectivă ucenicii săi vor posti, presupune ideea revenirii Sale întru împlinirea finală a
promisiunilor Lui Dumnezeu. Afirmația este o profeție care anticipează vremea Bisericii între
două momente: momentul în care Mesia „va fi luat” și momentul celei de-a doua veniri glorioase.
Cu siguranță, ascultătorii primari nu au putut înțelege toate aceste semnificații și
implicații care au devenit evidente abia după învierea și înălțarea Lui Hristos la cer. Această
observație implică faptul că Isus a intenționat să ofere învățătură profetică și pentru următoarele
generații de creștini care au putut să înțeleagă după evenimentul învierii, semnificația mesajului
pildelor respective.

30
 Comparaţia prezenței Sale în mijlocul ucenicilor cu o nuntă, introduce cele două ilustraţii
care urmează, al căror scop didactic depăşeşte problematica postului, având legătură cu
fundamentul religios şi sistemul teologic evreiesc, respectiv tradiţiile iudaismului în care era
ancorat postul ucenicilor lui Ioan şi ai fariseilor.
Prezenţa Lui Christos, învăţătura şi lucrarea Sa, au marcat începutul unei noi perioade în
istoria umanității în care noutatea adusă de El (Evanghelia, viaţa nouă creştină, Noul Legământ)
nu urmărea să repare „rupturile” (nedesăvârșirea) vechiului sistem de reguli şi legi (peticul nou la
haina veche) şi nici să implementeze noul în vechiul context al Legii sau al hainei tradiţiilor
iudaismului (vinul nou, proaspăt, în burdufuri vechi).
Evanghelia Sa nu era o îmbunătățire sau o restructurare a tradiţiilor evreieşti şi nici o
reactualizare a Legii, chiar dacă se construia pe temelia iudaismului VT și pe revelația
Scripturilor VT care de fapt a anunțat vremea vinului nou.
Venirea Lui Christos, lucrarea şi învăţătura Sa, determină o reevaluare radicală a acestor
tradiţii în lumina semnificaţiilor prezenţei Sale şi a mesajului Său.
În mod evident, noutatea la care face referire Christos sugerează că „veacul viitor”
eschatologic, veacul noii creaţii, deja a sosit fiind inaugurat de venirea şi lucrarea Sa.
Concret, cei ce-L vor urma pe Christos părăsesc iudaismul intrând în sfera harului, a
noului adus de Christos şi Evanghelia Sa.
Nu se pune problema recondiţionării a ceea ce este vechi, nu o redescoperire a vechilor
forme şi asumarea lor cu un devotament evlavios, ci ceva complet nou, o nouă perspectivă şi o
nouă relaţie cu Dumnezeu.
Christos nu a venit să reformeze iudaismul, ci să inaugureze înnoirea eschatologică şi
începutul împlinirii eschatologice pe care iudaismul le-a anticipat.
De aceea, conţinuturile noului, nu pot fi aşezate în formele vechiului, dimpotrivă atât
conţinuturile cât şi formele trebuie să aparţină aceleiaşi categorii, noutatea care a fost inaugurată
de venirea Mirelui, Mesia.
Într-un mod voalat, Hristos anunţă o schimbare a epocilor, a sistemelor teologice şi a
condiţiei poporului Lui Dumnezeu în mijlocul lumii acesteia şi în raport cu Dumnezeu. Perioada
premergătoare epocii creștine, vremea iudaismului mozaic a fost depășită, s-a încheiat, de aceea
este important să se facă o distincție clară între ele nu un amestec!

31
 Învăţătura acestor două ilustraţii rămâne relevantă şi astăzi fiind o atenţionare importantă
în raport cu orice perspectivă legalistă sau ritualistă asupra creştinismului autentic.

Pilda semănătorului Matei 13: 3-8, 18-23

Pilda aparţine grupului de parabole care abordează tema Împărăţiei cerurilor. Pilda este
spusă iniţial unei mari mulţimi, fiind interpretată ulterior de Hristos ucenicilor. Conținutul pildei
denotă că Împărăția cerurilor este deja prezentă și se manifestă în contextul lumii acesteia.
Reperul fundamental care vădește acest adevăr este proclamarea Cuvântului prin care oamenii
sunt invitați s-o accepte și să participe la ea. De aceea, ne vom rezuma doar la câteva observaţii.
Punctele de referinţă ale pildei sunt sămânţa şi tipurile de sol în care ea cade. Parabola nu
necesită o interpretare alegorică, doar sămânţa reprezintă în mod cert „Cuvântul privitor la
Împărăţie” 13: 19. Mai degrabă imaginile ei sunt comparaţii care ilustrează realităţi specifice.
Nu se insistă asupra semănătorului. Tipurile de sol ilustrează reacţiile diferite ale oamenilor şi
receptivitatea acestora în interacţiunea cu sămânţa care reprezintă Cuvântul Împărăţiei i. e.
Evanghelia. Foarte probabil, scopul inițial al pildei vizează în primul rând grupul ucenicilor,
cărora pilda le oferă o perspectivă realistă care să le permită înţelegerea reacţiilor oamenilor
vizavi de provocarea Evangheliei, realitatea şi cauzele fundamentale, precum şi posibilitatea unei
reevaluări personale a ucenicilor în lumina acestor adevăruri.
Sămânța căzută lângă drum – ilustrează cuvântul care este doar auzit fără a fi și înțeles
fiind astfel uşor „furat” de Satan, v. 19. Este cazul celor intră în contact cu adevărurile
Evangheliei, dar nu manifestă nici un interes față de cuvânt, nu se gândesc la el și în consecință
nu caută să-l înțeleagă. Aici se încadrează ateii care au prejudecăți de natură filozofică,
materialistă, dar și creștinii nominali, fără credință, lumești și materialiști care habar nu au de
voia lui Dumnezeu, de oferta Sa mântuitoare, de planul Său eshatologic. Satan va avea grijă să-i
facă să uite ce au auzit ținându-le mintea ocupată cu problemele vieții și aspecte lumești. În
consecință, oamenii respectivi nu vor fi capabili să reactualizeze acest cuvânt prin circumstanțele
vieții.
Sămânța căzută în locuri stâncoase – reprezintă cuvântul primit imediat cu bucurie,
neînsoţit însă de angajament, nesedimentat și neinteriorizat, va putea fi uşor de lepădat sub
presiunea provocărilor vieţii şi a persecuţiilor, v. 20-21. Este vorba doar despre un contact

32
emoțional cu mesajul Evangheliei, un entuziasm efemer, dar lipsit de decizie, de asumare, de
supunere față de el. Cei ce dau dreptate cuvântului divin, se bucură de el, le face plăcere să-l
audă, se simt mângâiați și încurajați, fără să-și aducă însă întreaga viață sub autoritatea Lui și a
Celui Care L-a dat, vor renunța ușor la acest cuvânt în împrejurări care cer compromis păcătos,
angajamente și practici lumești, aprobarea din partea lumii și prietenia cu lumea, înfrânarea în
fața ispitirilor care ațâță poftele firii pământești.
Cuvântul care pătrunde într-un pământ bun, dar nelucrat şi care continuă să rămână
nelucrat (cu spini), este neproductiv fiind sufocat de îngrămădirea preocupărilor pentru viaţa
aceasta, dar şi datorită seducerii sau înşelăciunii desfătărilor veacului prezent, v. 22. Cei cărora li
se poate aplica această asemănare pot recepta cuvântul cu interes, cu dorință, dar sunt incapabil
să facă o alegere radicală, nu se pot desprinde de preocuparea pentru posesiunile materiale, nu se
pot încrede deplin în mesajul cuvântului îngrijorările veacului fiind mai puternice decât
încrederea în cuvânt, așa încât îl vor sufoca.
Cuvântul care cade în pământ bun aduce rod. Comparând cu celelalte situaţii, asta
implică pe lângă auzire şi înţelegere adecvată, credință, încredere, dedicare, asumare,
interiorizare, urmate de angajament.
Rodul adus trebuie să fie acel produs care este intenţionat de Evanghelie, fiind diferențiat
cantitativ de la persoană la persoană, în funcție de potențialul fiecăruia, v. 23.
Concluzia care poate fi formulată în urma celor spuse ar trebui să accentueze
responsabilitatea individuală a celor care aud mesajul Evangheliei. Din cele de mai sus rezultă că
răspunsurile oamenilor pot avea cauze și motivații multiple și cu siguranță pilda nu pretinde că ar
acoperi toate posibilitățile, însă fiecare răspuns are de-a face cu responsabilitatea personală.
Problema este una de esență, terenul în care cade sămânța, i.e. inima omului. Nu factorii care
acționează din afară asupra inimii poartă responsabilitatea fundamentală sau finală, ei pot
confrunta pe toți oamenii la fel de provocator. Problema este calitatea inimii aflată în interacțiune
cu provocările respective: indiferentă și neinteresată (lângă drum); labilă, nestatornică, frivolă
(locuri stâncoase); neîncrezătoare, fricoasă, alarmată, dependentă de materialism (terenul cu
spini); încrezătoare, bună (terenul bun). Desigur, pilda nu afirmă că toate calitățile negative, ca
cele de mai sus, prin care pot fi descrise inimile oamenilor, vor conduce spre un răspuns negativ.
Cu siguranță multe inimi slabe, fricoase, frivole, înclinate spre materialism etc., vor răspunde
pozitiv Evangheliei și vor beneficia de binecuvântarea ei. Exemplele folosite sunt comparații

33
generice pentru a sublinia doar adevărul că în ultimă instanță omul este cel care poartă întreaga
responsabilitate în privința răspunsului pe care îl oferă, cf. și cu pasajul precedent, 13: 13-15. Pe
de altă parte, pilda reliefează adevărul că proclamarea aceluiași Cuvânt al Lui Dumnezeu poate
avea un deznodământ diferit în funcție de atitudinea și calitatea receptorilor.
Cititorul modern se poate identifica ușor cu punctele de referință ale pildei fiind surprinși
în propria lor experiență. Astfel provocați, ei vor trebui să decidă dacă vor adopta o poziție
fatalistă (i.e. dacă nu se întâmplă ceva miraculos care să-i miște din starea lor pentru a-i
introduce în Împărăție, ei nu sunt dispuși să facă nici un efort pentru a înțelege mesajul divin și
pentru a-i răspunde corespuzător), sau dacă vor răspunde provocării din pildă manifestând
preocupare pentru înțelegerea și ascultarea Evangheliei.

Pilda cu sămânţa ce creşte în ascuns, Marcu 4: 26-29

Marcu este singurul evanghelist care redactează această pildă. Contextul istoric al pildei
rămâne necunoscut. Marcu reține pericopa și o inserează în secțiunea pildelor pentru a ilustra
câteva adevăruri fundamentale despre Împărăția Lui Dumnezeu, folosind analogia semănării
seminței, a creșterii plantei și apoi a secerișului. Desigur, este vorba doar despre o dimensiune
specifică a Împărăției și anume, manifestarea ei în lume și pe pământ.
Astfel, manifestarea ei are o sursă, (sămânța semănată de semănător), un timp pentru
creștere și rodire, urmate de evenimentul secerișului. Detaliile pildei cer o interpretare a
analogiei, iar în lumina Evangheliei Lui Isus pot fi făcute următoarele observații:
(a) Semănătorul este în primul rând o imagine pentru Hristos, însă semnificațiile pot fi
transferate ca o implicație și posibilitate secundară asupra credincioșilor Săi care-I continuă
lucrarea. Pe de altă parte, comuniunea dintre Hristos și creștini permite concluzia că Hristos
continuă să samene sămânța prin credincioșii Săi.
Hristos a fost primul Care a semănat sămânța revelației finale despre modul în care
oamenii sunt mântuiți. Ceea ce El a semănat continuă să crească și să rodească și în prezent până
la sfârșitul veacului, deși El Și-a încheiat lucrarea corespunzătoare primei veniri pe pământ.
Practic, sămânța urmată de rod produce din nou sămânță, proces care asigură continuitatea.
În plan secundar, de atunci și pănâ în prezent, credincioșii adunați în trupul Bisericii, ei
înșiși un rod al Cuvântului semănat de Mântuitorul, continuă lucrarea de răspândire a seminței

34
de-a lungul generațiilor. Imaginea lor ca reprezentanți și slujitori ai săi poate fi suprapusă evident
imaginii Domnului lor.
(b) Sămânța ilustrează Cuvântul Lui Dumnezeu, Evanghelia, conținând germenii vieții
celei noi;
(c) Aruncarea seminței trimite la acțiunea de proclamare a Evangheliei, inițial de Domnul,
după aceea de către creștinii din toate generațiile;
(d) Pământul reprezintă inima oamenilor din toate generațiile care receptează mesajul
Evangheliei, cf. cu 4: 13-20;
(e) Puterea de a germina și de a crește continuu fără aportul agricultorului ilustrează forța
și eficiența Evangheliei care în răspândirea ei pe pământ va transforma oamenii dezvoltându-i
întru rodirea creștină. Acest fenomen se întâmplă continuu pe pământ, efectele creșterii și
dezvoltării chiar dacă au avut un început umil, alteori putând fi imperceptibile la nivel individual,
nimeni nu mai poate opri fenomenul respectiv. Aici este prezent și factorul timp implicând
așteptare, răbdare, speranță, siguranță;
(f) Comparativ cu alte utilizări ale conceptului seceriș unde el desemnează lucrarea
misionară în mijlocul lumii prezente pregătită pentru a fi abordată prin predicare Evangheliei,
lucrare care a început o dată cu venirea Lui Hristos, cf. Matei 9: 37; Luca 10: 2; Ioan 4: 35,
secerișul din pilda aceasta, respectiv strângerea recoltei, ilustrează sfârșitul veacului, cf. și cu
Mat. 13: 30, 39. Potrivit v. 29, cel care inițiază procesul secerișului este omul care a seamănat
sămânța. Desigur, în contextul eschatologic este vorba despre Dumnezeu, nu despre vreun om.
De aceea, în virtutea consecvenței, Omul din pildă care seamănă sămânța este în primul rând o
imagine pentru Hristos, și numai ca o implicație secundară, care se potrivește de altfel foarte bine,
am transferat înțelesul asupra credincioșilor și asupra lucrării lor de-a lungul generațiilor.
Potrivit imagisticii Bibliei, secerișul de la sfârșitul veacului este asociat cu judecata
divină eschatologică și plânsul amarnic, cf. cu Ap. 14: 15-20; Mat. 13: 42 și cu bucuria adunării
credincioșilor în hambarul Lui Dumnezeu, Mat. 13: 30, 43. Ca urmare, secerișul pentru unii va
însemna judecată și durere, pentru alții mântuire și bucurie.
Concluzia este că Împărăția Lui Dumnezeu a început să se manifeste deja, se află în plină
dezvoltare și se va desăvârși după vremea secerișului eschatologic.

35
 Pilda neghinei, Matei 13: 24-30 şi 36-43

Pilda este aşezată de Matei de asemenea în contextul pildelor împărăţiei.

În pasajul 36-43, Însuşi Hristos interpretează pentru ucenici pilda într-o manieră alegorică.
Conform analogiilor prin care Domnul a interpretat pilda, punctele de referinţă sunt
următoarele: cel ce seamănă sămânţa bună – Fiul Omului; ţarina - lumea; sămânţa bună – fiii
Împărăției; neghina – fiii celui rău; duşmanul - diavolul; secerişul – sfârșitul veacului; secerătorii
– îngerii, 37-39.
Mesajul pildei denotă că Împărăţia Cerurilor deja se manifestă în lumea prezentă prin fiii
ei. Acum ea se manifestă și creşte în același context în care se manifestă și crește sămânța celui
rău (fii împărăției coexistând printre fii celui rău). Această realitate va dura până la „sfârşitul
veacului” v. 40, atunci când în urma secerişului final şi a judecăţii care va pune capăt activității
celui rău, Împărăţia Cerurilor se va manifesta pe deplin v. 43.
Interpretând imaginea aceasta în lumina analogiilor făcute de Cristos şi în lumina
învăţăturii NT, se poate afirma că veacul viitor, noua creaţie, deja au sosit şi se manifestă într-o
măsură în contextul veacului acestuia, care se va sfârși prin judecată.
Potrivit pildei, prezenţa Împărăţiei se exprimă prin prezenţa şi activitatea fiilor Împărăţiei,
i. e. cei credincioşi, respectiv Biserica (aici sămânţa nu este Cuvântul ca în Pilda semănătorului,
ci creștinii autentici). Observația este importantă indicând că o imagine sugerată de un anumit
concept poate fi purtătoarea unor mesaje diferite în funcție de contextul în care este utilizată.
În aceeaşi ţarină (lumea, o` … avgro,j evstin o` ko,smoj), a fost semănată şi sămânța celui
rău (fii celui rău prin a căror existență coruptă din cauza păcatului este ilustrată activitatea
satanică) care se dezvoltă simultan cu sămânța Fiului Omului – fiii Împărăţiei. Ambele categorii
de oameni coexistă, se intersectează, totuși între ei există o diferență fundamentală, ontologică
chiar potrivit conceptului sămânță. Deoarece oamenii care nu aparțin lui Hristos sunt sămânța
celui rău, înseamnă că ei împreună cu rodul lor reprezintă produsul activității diavolului, i. e.
oricine nu aparține lui Hristos se află sub robia păcatului și a morții. Potrivit pildei, fiii celui rău
sunt pricini de păcătuire și săvârșitori ai fărădelegii v. 41, în timp ce fiii Împărăției sunt cei drepți
v. 43.
Aşa se explică de ce binele şi răul ca expresie a manifestării fiilor Împărăţiei şi fiilor
celui rău, se manifestă simultan în veacul prezent (acesta este primul adevăr). Pilda anunţă însă

36
cele două destine distincte spre care se îndreaptă fiecare din cele două categorii: cuptorul de foc
unde este plânsul și scrâșnirea dinților sau Împărăția Tatălui lor unde vor străluci ca soarele 42-
43 (acesta este al doilea adevăr). Încercarea unora de a ne convinge că iadul nu există se lovește
de limbajul fără echivoc al Domnului Isus, de aici, dar și din alte texte. Avem de ales între
concepția lui Isus și a întreg NT asupra existenței iadului și concepția celor care-i neagă existența.
Pe baza v. 41 unde se vorbește despre Împărăţia Fiului Omului unii comentatori
consideră că limbajul se referă de fapt Biserică, iar cei răi şi cei buni sunt amestecaţi în interiorul
Bisericii 37. Având în vedere realitatea din bisericile tradiționale unde toți cetățenii care nu sunt
de altă confesiune sau atei sunt considerați creștini ortodocși sau catolici, interpretarea respectivă
se armonizează mai bine cu realitatea contemporană. Astfel, cei răi sunt creştinii cu numele care
nu iau în serios standardele dreptăţii care se regăsesc în Biserica lui Hristos şi de asemenea, cei
care reprezintă o pricină de păcătuire pentru alţii fiind un obstacol în calea credinţei 38.
Totuși, din moment ce ogorul este lumea v. 38, rămâne mai plauzibilă concepția că Isus
nu a desemnat prin sintagma „Împărăția Lui”, Biserica. De aceea, în această pildă, conceptul
„Împărăția Lui”, este utilizat mult mai larg, integrând lumea întreagă asupra căreia Fiul, în mod
justificat, pretinde că are de fapt autoritatea deplină.
Rămân totuși dificultăți care nu pot fi armonizate. De pildă, istoric vorbind, dacă ogorul
este lumea, atunci Fiul Omului a semănat de fapt sămânța Lui într-un ogor care deja era plin de
neghină de multă vreme, începutul pildei omul care a semănat sămânța fiind corespunzător
începutului lucrării publice a Fiului Omului. Această observație de ordin cronologic ar face mai
plauzibilă opinia că pilda vorbește despre amestecul celor răi cu cei buni în Biserică. Întrebarea
este dacă toate aceste detalii au fost menite să delimiteze interpretarea, sau reprezintă numai un
context literar artificial care să dea culoare ilustrației slujind mesajului principal al pildei: veacul
viitor deja se manifestă în mijlocul lumii prezente prin cei ce sunt sămânța Lui Hristos, ei fiind
amestecați acum cu cei necredincioși până la vremea sfârșitului când se va face separarea
definitivă prin judecată. Această abordare din urmă este verosimilă și mai în acord cu momentul
istoric în care a fost rostită pilda inițial de Domnul, adică o vreme în care Biserica nu exista fiind
un concept inaccesibil ascultătorilor și ucenicilor.

37
Benedict T Viviano în „Evanghelia după Matei“ în Introducere şi comentariu la Sfânta Scriptură, vol VIII,
Evangheliile sinoptice, Raymond E. Brown; Joseph A. Fitzmyer; Roland E. Murphy (coord.), P. Dumitru Groşan
(trad.), Galaxia Gutenberg, Târgu-Lăpuş, 2007.
38
Arland J. Hultgren, The Parables of Jesus, A Commentary, Wm. B. Eerdmans Publishing, Grand Rapids, 2000, p.
299.

37
 Înțelegerea aceasta ar trebui nuanțată cu observația că la data redactării Evangheliei cu
siguranță Matei avea în vedere destinatarii unei sau a unor comunități creștine care ar fi putut
face asocieri cu Biserica. De aceea, există probabilitatea ca prin relatarea explicației pe care
Domnul a dat-o pildei evanghelistul să fi intenționat și posibilitatea unei interpretări care avea în
centru ei Biserica, astfel încât să avem o suprapunere de imagini. Nu este greu de imaginat că
după data scrierii Evangeheliei cel puțin unii creștini puteau interpreta pilda în acest fel, prin
sintagma „Împărăţia Lui” ei putând înţelege oricare dintre perspective, sau poate pe ambele.
Considerând ambele posibilităţi de înţelegere a cuvintelor Lui Hristos, conchidem că o
interpretare pe două nivele este plauzibilă şi poate fi o soluţionare pertinentă.
(a) Primul nivel, înțelesul originar, reprezintă imaginea lumii întregi în care fiii Împărăţiei
sunt amestecaţi printre fiii celui rău.
Cu siguranţă, această înţelegere mai largă şi cuprinzătoare a fost mai la îndemână pentru
ucenici, ei neavând la momentul respectiv perspectiva Bisericii.
(b) Pe un nivel secundar considerat ca posibilitate, nu este cu totul inadecvat dacă se
intuiește în intenţia Lui Hristos o suprapunere de imagini, astfel încât peste primul nivel mai
cuprinzător, să vedem suprapusă imaginea mult mai specifică a Bisericii vizibile ca o comunitate
a fiilor Împărăţiei în mijlocul lumii acesteia. Ca urmare, aşa cum fiii Împărăţiei sunt amestecaţi
cu fiii celui rău în lume, la fel de adevărat este că Biserica vizibilă în existenţa ei pământeană
conţine un amestec similar chiar dacă într-o măsură diferită.
Detalii importante: (a) deși nu se afirmă explicit, este plauzibil ca Împărăția Lui (a Fiului)
să fie o sintagmă sinonimă cu Împărăția Tatălui lor (a creștinilor) sau Împărăția cerurilor; (b)
îngerii sunt numiții îngerii Lui (ai Fiului Omului). Acest limbaj revelează un adevăr fundamental:
Fiul împărtășește cu Tatăl calitatea de proprietar al Împărăției și autoritatea peste îngeri.
Modul în care a explicat Hristos detaliile pildei sugerează cu doar anumite detalii sau
aspecte reprezintă punctele de referință care necesită interpretare și în jurul cărora poate fi
creionată semnificația. De exemplu, El nu interpretează în nici un fel faptul că vrăjmașul a
semănat sămânța pe când dormeau oamenii stăpânului v. 25, și nici dialogul dintre ei și stăpân v.
27-28, în schimb explică imaginea recoltării și aspectele asociate din v. 30b, în v. 40-43.
Interpretul modern nu ar trebui să găsească semnificații suplimentare comparativ cu interpretarea
Lui Hristos. Desigur, imaginile care au slujit doar construirii cadrului pildei pot fi valorificate
într-un mod creativ pentru a da culoare mesajului fundamental.

38
 Pilda grăuntelui de muştar, Mat. 13: 31-32

Cristos nu oferă explicaţii, însă pilda vorbeşte despre un început modest, nesemnificativ
(grăuntele de muştar este cel mai mic, proverbial) şi de o creştere viguroasă.
Se poate intui în spatele acestor imagini începutul umil şi expansiunea viguroasă în timp
a creştinismului ca promotor şi manifestare a Împărăţiei cerurilor, în contextul veacului prezent.
Imaginea păsărilor care-şi fac cuiburi ar putea întări doar imaginea plantei de muştar care
a crescut atât de mare 39 dintr-o sămânţă atât de mică.
Ioan Chrisostom consideră că pilda ilustrează Evanghelia care se va răspândi
pretutindeni 40.
Mulţi comentatori consideră că Isus a dorit să spună mai mult, vorbind despre imaginea
unui creştinism atât de extins încât adăposteşte inclusiv sistemele religioase false 41.
Alţii presupun că imaginea cuiburilor din ramuri implică faptul că gruparea
creştinismului va include deopotrivă credincioşi şi necredincioşi 42, în timp ce alţi comentatori fac
asocieri cu textele profetice ale VT (Ez. 17: 23; 31: 6; Dan. 4: 9, 18) văzând în păsări şi cuiburile
lor oamenii din toate popoarele care găsesc refugiu şi hrană în Biserică 43.
Nu ştim dacă Domnul Isus Christos a dorit să transmită asemenea semnificaţii alături de
ideea principală, ele deocamdată fiind soluţii ipotetice plauzibile, care pot servii doar ca ilustrare
a unor situaţii concrete contemporane.
Chiar dacă pilda a fost concepută pentru a ilustra expansiunea viguroasă în timp a
creştinismului ca promotor al principiilor și valorilor Împărăției, în ciuda începutului umil,
unele detalii trebuie interpretate pentru că fac parte din imaginea de ansamblu a realității ilustrate.
Astfel, cineva a semănat o sămânță, la prima vedere neînsemnată, dar care ascunde în ea un mare
potențial. Desigur, Semănătorul este Dumnezeu sau Fiul Omului, iar sămânța este Cuvântul,
respectiv creștinii autentici. Începutul nesemnificativ poate ilustra adevărurile cunoscute din
Evanghelii: Isus – cunoscut ca fiul tâmplarului, a pregătit un grup de 12 ucenici (pescari, un

39
Muștarul de câmp (Sinapis arvensis) și muștarul alb (Sinapis alba) ating în medie 1-1,2m, iar muștarul negru
(Brassicsa nigra) în medie 1,5-2m. Unele evidențe consemnează mărimi de 3-4m.
40
Ioan Crisostom, Omilii la Matei, D. Fecioru (trad.), Editura Institutului Biblic şi de Misiune al BOR, Bucureşti,
1994, p. 539.
41
William McDonald, Comentar la Noul Testament, Doru Motz (trad.), CLV, Bielefeld, 1998, p. 74.
42
Louis A. Barbieri, „Matei” în Comentariu al Noului Testament, John F. Walvoord; Roy B. Zuck (eds.), Octavian
Verlan; Gelu Leontiuc (trad.), Multimedia, Arad, 2005, p. 50.
43
Gerhard Maier, Matei, p. 457; R. T. France, Matei, p. 278.

39
vameș, un trădător); primii care au primit Cuvântul Său și l-au urmat au fost persoane fără
credibilitate sau putere (săraci, bolnavi, femei, unele prostituate).
Adevărul pildei este mult mai bine înțeles astăzi la o distanță de două milenii de la
începuturile creștinismului. O aplicație particulară, dar cu totul verosimilă este considerația că
orice început slab care este o manifestare a Împărăției, are toate șansele să atingă o dezvoltare
deosebită.

Pilda aluatului Mat. 13: 33

Pilda presupune o interpretare similară cu cea despre grăuntele de muştar privind

creşterea Împărăţiei. Similaritatea dintre cele două pilde comportă însă detalii fine care au
menirea să dea mai multă culoare tabloului pe care ambele îl semnifică. Astfel, bobul de muștar
crește devenind tot mai vizibil, în schimb aluatul face să dospească toată plămădeala, zu,mh h]n
labou/sa gunh. evne,kruyen eivj avleu,rou sa,ta tri,a e[wj ou- evzumw,qh o[lon, i. e. acționează din
interior, sugerând puterea transformatoare pe care o exercită Cuvântul acolo unde pătrunde El.
Această înțelegere diferă complet de interpretarea unor comentatori 44 care consideră că
aluatul se referă la proliferarea răului în vremea harului sau dezvoltarea învăţăturii greşite în
interiorul creştinismului şi a Bisericii.
Faptul că aluatul este folosit adesea ca un simbol pentru rău (Mat. 16: 6), nu implică o
utilizare similară în toate contextele în care apare; nu vom dogmatiza această simbolistică. Am
văzut deja că sămânța bună uneori este Cuvântul alteori creștinii, Biserica; Împărăția Lui poate fi
o referire specifică la Biserică, fie vizează o realitate mai largă – lumea; de asemenea, Împrăția
Lui poate desemna domnia eshatologică a lui Hristos, fie domnia suverană a lui Dumnezeu peste
toate domeniile existenței. La fel și creștinii sunt numiți în NT, fie nuntașii Mirelului, fie mireasa
Mirelului, fie sămânța bună.
Deoarece pilda este spusă pentru a ilustra Împărăţia, este mai verosimil să vedem în
utilizarea aluatului o accentuare a evoluţiei şi a dezvoltării sugerate de proprietatea aluatului de a
dospi, de puterea sa de penetrare şi transformare, mai degrabă decât o aluzie la simbolizarea
răului.

44
De pildă William MacDonald, Comentar la Noul Testament, p. 75.

40
 Aşadar, după cum puţin aluat face să dospească toată plămădeala, tot astfel începutul
creştinismului, în aparenţă modest, (Isus şi cei 12 apostoli) va ajunge să cucerească şi să
transforme lumea 45.
Iată interpretarea pertinentă pe care o oferă Hrisostom:
„amestecul vostru în această mulţime şi nedepărtarea voastră de ea vor face să
strălucească puterea voastră. … Şi după cum aluatul se afundă în făină, dar nu se
pierde, ci încetul cu încetul face ca toată făina să aibă aceeaşi putere ca şi el, tot
aşa va fi şi cu predica voastră” 46.

Specificația „trei măsuri” nu reprezintă o formulare criptică în spatele căreia să se

ascundă înțelesuri fundamentale. Mai degrabă este sugerată cantitatea, una suficientă, dar care
este afectată în egală măsură de virtuțile aluatului.

Pilda comorii ascunse şi pilda mărgăritarului de preţ,

Matei 13: 44-46

Ambele pilde sunt construite în jurul aceleiaşi teme: valoarea supremă a Împărăţiei şi
bucuria deosebită a celui care o găseşte împreună cu disponibilitatea sa de a renunţa la orice sau
de a investi oricât, pentru a intra în posesia ei. Ideea este că valoarea comorii întrece tot ceea ce
ar putea deține omul respectiv. În consecință, renunțarea la tot ce a avut până în acel moment
pentru a obține dreptul legal asupra comorii prin cumpărarea trenului, este o decizie înțeleaptă și
foarte avantajoasă. O implicație evidentă presupune că a păstra tot ce ai, cu prețul pierderii
comorii înseamnă prostie și iresponsabilitate. Desigur, imaginile și raționamentul asociat
accentuează valoarea supremă a Împărăției și prin ilustrația oferită invită acultători să acționeze
corespunzător pentru a intra în Împărăția Cerurilor, decizie care le va aduce bucurie. Cei care
resping oferta Împărăției și ignoră posibilitatea de a intra în ea dovedesc nechibzuință și
incapacitatea de a prețui adevărata valoare sau ceea ce contează cu adevărat.
Detaliile primei pilde – (1) identitatea celui care găseşte comoara, (2) caracterul
discutabil al faptei sale (tăinuieşte, nu comunică proprietarului terenului motivul pentru care este

45
La fel şi Richard T. France, Matei, p. 279; Gerhard Maier, Matei, p. 458; Benedict T. Viviano, „Matei“ în
Introducere şi comentariu la Sfânta Scriptură, p. 231; Louis A. Barbieri, „Matei“ în Comentariu al Noului testament,
p. 50.
46
Ioan Chrisostom, Omilii la Matei, p. 540.

41
interesat să-l cumpere), (3) faptul că vinde tot ce are pentru a obţine banii necesari cumpărării
terenului în care se află comoara, (4) terenul în care este comoara – pot constitui puncte de la
care să se construiască anumite analogii, însă cel mai probabil nu a aceasta a fost scopul iniţial al
acestor detalii, ci accentuarea pe care am semnalat-o în prima afirmaţie. De exemplu,
dimensiunea morală a tăinuirii descoperirii din partea găsitorului comorii pentru a evita orice
piedică în achiziționarea terenului, nu este discutată deloc de Hristos. Găsitorul este un om
oarecare, probabil unul firesc. Nu moralitatea sau condiția spirituală a găsitorului sunt
valorificate în pildă, ci sârgul și preocuparea de a pune mâna pe comoară, sunt evidențiate
punând în lumină și mai mult valoarea comorii descoperite.
Aceste istorioare reprezintă exemple de pilde a căror funcţie a fost să transmită un singur
adevăr central valoarea supremă a Împărăţiei sau să răspundă unei singure întrebări, cât de mare
poate fi preţul plătit pentru a pune mâna pe Împărăţie?
Adevărul central este pus în lumină prin altele două, colaterale: bucuria celui ce găseşte
Împărăţia şi reacţia sa pentru a o moşteni.

Pilda năvodului, Mat. 13: 47-49

Pilda reprezintă o altă imagine comparativă pentru Împărăţia cerurilor: „Împărăţia

cerurilor este asemenea năvodului care a fost aruncat în mare şi strânge laolaltă din toate
soiurile” 13: 47.
La fel ca în Pilda neghinei şi aici este vorba despre un amestec temporar 47.
Cele două pilde sunt legate tematic prin separarea care are loc la final, v. 50 este identic
cu v. 42.
În privinţa interpretării, părerile comentatorilor sunt împărţite.
Pentru unii, pildele se deosebesc semnificativ prin dimensiunea şi nivelul la care au loc
evenimentele.
Dacă în pilda neghinei fiii Împărăţiei, Biserica, sunt amestecaţi cu fiii celui rău fiind
vorba de lumea întreagă, în pilda năvodului, amestecul celor răi şi buni se află în năvodul care
prinde tot felul de peşti din mare.

47
Maier, Matei, p. 473.

42
 Interpretarea implică o abordare apropiată de alegorie, fie consideră că s-a avut în vedere
un sens suplimentar.
Astfel, potrivit lui G. Maier, năvodul reprezintă „năvodul misiunii”48 creştine, sugerând
capturarea şi strângerea laolaltă a oamenilor din mijlocul lumii prin puterea Evangheliei în
Biserica vizibilă.
B. Viviano consideră că ambele pilde, neghinei şi năvodului, abordează „tema prezenţei
împreună în Biserică a celor răi şi a celor buni” 49 şi soluţia divină eschatologică corespunzătoare.
Gaebelein propune o interpretare neargumentată şi cel puţin discutabilă, apreciind că
pilda nu se referă la vremea de acum a Bisericii, ci la predicarea Evangheliei în vremea
Necazului cel Mare din Apoc. 14: 6-7, şi la judecata care-i urmează, când cei răi vor fi aruncaţi
în cuptorul de foc, iar cei drepţi vor rămâne să populeze pământul în perioada milenară 50.
Richard France consideră în schimb că aici la fel ca în pilda neghinei, nu este vorba
despre un amestec în Biserică, ci despre „separarea lumii în general pe care judecata de apoi o va
aduce la lumină” 51.
Dacă Christos a dorit să accentueze doar separarea finală a celor răi de cei buni şi a
folosit imaginea năvodului doar ca o simplă ilustraţie, atunci France poate avea dreptate.
Începutul v. 49 „tot astfel va fi”, susţine ideea de funcţie ilustrativă a pildei mai degrabă
decât alegorică, mai ales că pescarii nu-i pot reprezenta pe îngeri.
Nu ştim însă cu certitudine cât a intenţionat Hristos, Domnul, să spună prin această pildă.
El declară totuşi că aseamănă Împărăţia cu un năvod aruncat în mare în care sunt prinse
de toate.
De aceea, chiar dacă intenţia iniţială a lui Hristos a fost aceea de a reafirma adevărul din
finalul pildei cu neghina, i. e. separarea celor credincioşilor de necredincioşi, este pertinent să
explorăm şi implicaţiile ilustraţiei comparative a năvodului, observând în ce se aseamănă
Împărăţia cu evenimentul pe care-l creionează imaginea acestuia.
Desigur, nu este necesară şi nici rezonabilă o alegorizare foarte delimitată: năvod-
Biserică, Biserică-Împărăţie, etc.

48
Maier, Matei, p. 473.
49
Benedict T. Viviano, „Evanghelia după Matei” în Introducere şi comentariu la Sfânta Scriptură, p. 232-233.
50
Arno C. Gaebelein, The Gospel of Mattew, http://www.biblecentre.org/commentaries/acg_44_mathew_exp.htm, p.
302.
51
R. T. France, Matei, p. 282.

43
 Se poate intui însă cu pertinenţă că năvodul, funcția sa şi rezultatul funcționării sale
ilustrează într-o anumită măsură realităţi ale Împărăţiei.
În acest caz, imaginea năvodului denotă că cei aduşi împreună sunt buni şi răi, ceea ce
permite implicaţia verosimilă că Biserica vizibilă va conţine în sânul ei amestecul respectiv până
la sfârşitul veacului când se va face alegerea finală.
Prin aceasta nu spunem, năvodul este Biserica vizibilă, ci adevărul că prin această pildă,
Hristos confirmă că misiunea creştină care se adresează lumii întregi oferind şanse egale tuturor
oamenilor, presupune o „pescuire” al cărei rezultat înseamnă aducerea împreună în contextul
Bisericii vizibile a două categorii de oameni: buni şi răi.
O astfel de perspectivă nu ne permite să concluzionăm că Biserica acţionează lipsită de
orice discernământ în lucrarea ei evanghelistică şi misionară.
Însă rămâne adevărat că în Biserica vizibilă vor fi mereu oameni neregeneraţi, amestecaţi
printre cei regeneraţi.
Implicaţiile practice sunt deosebit interesante.
Pe de o parte, misiunea creştină în prezent nu este aceea de a-i alege şi separa pe oameni,
ci de a le oferi tuturor şansa de a răspunde Evangheliei, primindu-i pe cei care doresc, în sânul
Bisericii şi comuniunii creştine.
Deşi este frustrantă şi creează disconfort orice cădere de la credință sau dovadă de
neregenerare ulterioară convertirilor şi botezurilor, Biserica respectiv slujitorii ei, nu ar trebui să
se culpabilizeze întotdeauna pentru orice eşec, înţelegând că realitatea prezentă admite situaţia
respectivă.
Totuşi, dovedind responsabilitate, ei se vor cerceta pentru a nu constitui ei înşişi cauza
eşecului cuiva.
Asta înseamnă că Biserica nu este perfectă în ipostaza ei pământeană, nu oferă
întotdeauna o imagine foarte frumoasă sau bună. Printre membrii ei pot fi persoane care practică
răul datorită naturii lor neregenerate, uneori în mijlocul ei se pot întâmpla evenimente care
discreditează şi-i subminează puterea de a acţiona transformator asupra lumii.
De aceea, cei răi/firești din interiorul comunității, nu pot fi reprezentativi pentru Biserica
lui Hristos, oricine se raportează la ei pentru a înţelege şi califica Biserica, riscă să ajungă în
rătăcire sau să fie descurajat în căutările personale de a intra în Biserică.

44
 Fiecare creştin ar trebui să se evalueze serios în lumina Evangheliei, cărei categorii
aparţine chiar fiind în sânul Bisericii.
Prezenţa celor răi/firești în interiorul Bisericii poate constitui o provocare pentru cei buni,
dar aflăm din pildă că abia la sfârşitul veacului se va face separarea definitivă.
Aceasta nu înseamnă că Biserica trebuie să tolereze păcatul în mijlocul ei, să nu ia măsuri
corespunzătoare, nici că Dumnezeu nu-i va scoate pe unii mai repede din comuniunea poporului
Său.
Adevărul pe care-l accentuează Hristos are o dublă semnificaţie: (a) va fi o judecată la
sfârşitul veacului, când va avea loc o separare completă şi definitivă, (b) că membralitatea şi
participarea la părtăşia Bisericii nu garantează nimănui destinul etern, ci soiul căruia îi aparţine:
bun (regenerați) sau rău (neregenerați).

Pilda cu oaia rătăcită Matei 18: 12- 14

şi cu oaia pierdută Luca 15: 1-10

Pilda este inspirată din viaţa pastorală bine cunoscută auditoriului.

Vom face observaţia că Matei relatează o variantă scurtă a pildei, auditoriul fiind ucenicii.
Luca relatează o variantă mai extinsă a pildei, auditoriul fiind un public destul de
amestecat: vameşi, păcătoşi, farisei, cărturari şi desigur ucenicii.
Matei foloseşte pilda pentru a ilustra grija şi preocuparea lui Dumnezeu pentru copii a
căror salvare o doreşte „nu este voia Tatălui vostru din ceruri să piară vreunul din aceşti micuţi”
18: 14 (o motivaţie extraordinară pentru a acorda prioritate şi atenţie maximă lucrării cu copiii 52).
Luca o plasează într-un context care vizează pocăinţa păcătoşilor.
Este verosimil să presupunem că Însuşi Hristos a folosit variaţii pe tema oii pierdute în
contexte diferite, iar din acest motiv este dificil de apreciat măsura în care activitatea editorială a
evangheliştilor este responsabilă de utilizarea diferită a pildei.
Această observaţie este valabilă şi în cazul altor pilde.

52
Chrisostom consideră că cei mici v. 14, respectiv copilaşii din v. 5-6 se referă la oamenii curaţi la inimă şi smeriţi,
chiar dacă în v. 2-4 consideră că este vorba de copilaşii foarte mici, în Omilii la Matei, p. 676-692. Deşi poate părea
plauzibilă interpretarea, considerăm totuşi că Domnul a fost consecvent în utilizarea conceptelor şi a semnificaţiilor
lor.

45
 Întrebarea „Ce părere aveţi?” Mat. 18: 12a, sugerează că pilda reprezintă o provocare la
gândire şi la acceptarea adevărului ilustrat de ea.
La Matei, pilda ilustrează justificativ atenţionarea Lui Hristos adresată ucenicilor Săi de a
evita să-i dispreţuiască pe cei micuţi, 18: 10, sau de a-i face să păcătuiască, 18: 6, deoarece ei
erau obiectul grijii pastorale a Tatălui. Un comportament iresponsabil din partea adulților față de
copii deschide posibilitatea ca ei să se rătăcească, conform verbului plana,w la conjunctiv, iar
Tatăl nu dorește pierderea lor. Conținutul pildei și contextul în care a fost amplasată la Matei,
sugerează următorul raționament: dacă Dumnezeu este interesat și se află în căutarea celor
pierduți (indiferent dacă inocenți, ignoranți sau neascultători), cu siguranță El este preocupat de
soarta copiilor, dorind salvarea lor, 18: 10, 14.
Relatarea pildei în Luca este provocată de atitudinea fariseilor şi cărturarilor care-l
condamnau pe Christos pentru că îi primea pe păcătoşi şi mânca cu ei, 15: 2, i.e. era preocupat de
soarta lor urmărind să le vestească Evanghelia.
În timp ce la Matei este exprimată posibilitatea ca oaia să se rătăcească plana,w (verbul
este la conjunctiv), în Luca oaia este pierdută avpo,llumi (verbul este la participiu aorist).
Comparativ cu Matei unde se accentuează preocuparea pentru soarta celor mici, la Luca funcția
pildei este aceea de a-L prezenta pe Dumnezeu în căutarea celor care deja sunt pierduți.
Punctele de referinţă ale pildei sunt următoarele:
- păstorul/omul care pleacă în căutarea oii rătăcite/pierdute
- bucuria păstorului dacă se întâmplă să o găsească (în Mat. 18: 13 găsirea şi recuperarea
este probabilă, aspect sugerat de verbul la conjunctiv aorist eva.n ge,nhtai, în timp ce la Luca
căutarea persistă până la găsirea ei, 15: 4).
Lecţia pe care ascultătorii primari trebuiau să o deducă din pildă potrivit atitudinii lor
care au cauzat rostirea pildei, ar trebui să accentueze următoarele adevăruri:
(a) nu dispreţuiţi pe cei pe care-i caută păstorul şi
(b) nu condamnaţi acţiunea de căutare a celor pierduţi/rătăciţi din partea păstorului; dimpotrivă
(c) ar trebui să vă bucuraţi împreună cu păstorul atunci când aceştia sunt găsiţi şi recuperaţi
pentru că asta se întâmplă în ceruri, Luca 18: 6-7.
Mesajul pildei este
(d) o mustrare directă adresată liderilor religioşi şi fariseilor, care erau insensibili faţă de cei
cufundaţi în păcat şi nu manifestau un interes special pentru recuperarea acestora.

46
O altă lecţie indirectă, dar care este implicată este aceea că (e) exemplul păstorului ar trebui
însuşit şi urmat de ucenici.
De asemenea, (f) pilda îi asigură pe cei păcătoşi sau marginalizaţi că sunt în atenţia Lui
Dumnezeu fiind obiectul căutării Lui în vederea salvării;
(g) fiecare persoană este importantă fiind obiectul interesului divin, indiferent cât de mare este
turma.
Accentuarea bucuriei pentru găsirea celei pierdute care întrece bucuria pentru cele 99 nu
înseamnă că cele 99 sunt mai puţin iubite 53.
Este vorba despre o bucurie specifică, bucuria că cea rătăcită a revenit în turmă.
Celelalte 99 nu au fost rătăcite, bucuria păstorului pentru cele 99 este de un alt fel.
Bucuria păstorului este determinată de faptul că turma sa este reîntregită.
Cristos explică rostul ilustraţiei prin a arăta că la fel procedează Dumnezeu.
În eventualitatea că oaia rătăcită a fost găsită bucuria păstorului care a plecat în cătarea ei,
este deosebită.
Aşa cum păstorul din pildă pleacă în căutarea oii rătăcite dorind s-o salveze pentru a nu
pierii, la fel Dumnezeu nu doreşte pierirea celor mici, Mat. 18.
În Lc. 15, oaia pierdută este cel păcătos, iar revenirea lui în turmă se referă la pocăinţa
acestuia.
Bucuria păstorului din pildă este bucuria din cer când cel păcătos se pocăieşte.
Toţi ar trebui să participe la această bucurie, Lc. 15: 6.
Scopul final al pildei sau aplicaţia: o modificare în gândirea ascultătorilor care să-i
provoace la decizia schimbării atitudinii respectiv a comportamentului 54 faţă de copii la Mate şi
faţă de cei rătăciţi sau păcătoşii pierduţi la Luca, în lumina lecţiilor de la punctele (a, b, c, d, e, f,
g) oferite prin pildele respective.
Cel mai important aspect rămâne însă bucuria păstorului care ar trebui împărtăşită de toţi.

53
Aceasta este perspectiva oferită de Evanghelia după Toma v. 107, unde oaia rătăcită este cea mai preţioasă şi mai
iubită de păstor, Evanghelia după Toma, trad. din coptă, Gustavo-Adolfo Loria-Rivel, Polirom, Bucureşti, 2003, sau
Evanghelia după Toma, trad. Vasile Andru, Orfeu, Bucureşti, 2000.
54
Aceasta se va avea în vedere la finalul fiecărei pilde.

47
 Trei pilde critice, Matei 21-22

Conţinutul fiecăreia dintre ele se adresează şi-i provoacă deopotrivă pe conducătorii şi

învăţaţii lui Israel, dar şi pe Israel ca naţiune.
Parabolele contestă legitimitatea conducătorilor iudeilor 55 punând în lumină diverse
atitudini ale lor şi urmările care decurg din acestea, precum şi modul în care răspunsul iudeilor îi
dovedeşte a fi acceptabili sau nu înaintea lui Dumnezeu: pilda celor doi fii 21: 28-31; pilda
viticultorilor 21: 33-40; pilda nunţii fiului de împărat 22: 1-14.
Pe de altă parte, mesajul parabolelor revelează concepţia lui Hristos asupra adevăratului
popor al Împărăţiei.
Tema pildelor este eşecul lui Israel respectiv a celor ce se consideră religioşi fiind însă
ipocriţi şi respingerea divină a celor nevrednici, alţii luându-le locul datorită răspunsului corect 56.
Deoarece pildele fac parte din discursul lui Hristos despre Împărăţia lui Dumnezeu, este
interesant să observăm că ele afirmă cum se poate intra în Împărăţie.
Astfel ea este accesibilă (a) celor ce cred şi se pocăiesc pilda celor doi fii; (b) celor ce
aduc roadele cuvenite pilda vierilor; (c) celor care răspund chemării Împăratului suferind
efectele corespunzătoare i.e. primind şi purtând „haina de nuntă”, pilda nunţii fiului de împărat.
Cât de diferită este această perspectivă de cea care accentuează afirmarea doctrinei
corecte, biblice, tratând simplist problematica eticii şi comportamentului.
Este evident din aceste pilde că pocăinţa, roadele cuvenite şi ţinuta creştină, concepte
care creionează etica Împărăţiei, reprezintă condiţii fundamentale alături de credinţă, pentru a
intra şi aparţine Împărăţiei. Nu este vorba despre o salvare prin fapte, ci prin credință, însă o
credință vie, transformatoare.

1. Pilda celor doi fii, Matei 21: 28-32

Contextul matean al acestei pilde 57 este cel ocazionat de întrebarea pe care i-au adresat-o
lui Hristos reprezentanţii marilor preoţi şi ai bătrânilor poporului, referitor la autoritatea în baza
căreia acţionează şi originea acelei autorităţi, 21: 23-27.

55
Bernard B. Scott, Hear than the Parable, A Commentary on the Parables of Jesus, p. 81.
56
Vezi şi R. T. France, Matei, p. 371.

48
 Hristos le răspunde la rândul Său printr-o întrebare legată de atitudinea lor vizavi de
lucrarea şi mesajul lui Ioan Botezătorul, la care ei au preferat un răspuns evaziv.
Întrebarea introductivă a pildei, „ce credeţi?” este o provocare la reflecţie, demers ce ar
fi putut să-i conducă la o înţelegere realistă a situaţiei lor spirituale care era bine oglindită în
rezistenţa manifestată în raport cu mesajul proclamat de Ioan.
Verdictul formulat în finalul pildei v. 32, sugerează că Isus a folosit pilda pentru a ilustra
relaţia dintre Dumnezeu şi fiii lui Israel.
Tatăl, îndreaptă privirea spre Dumnezeu, iar cei doi fii spre două categorii din Israel, aşa
cum rezultă clar din contrastul v. 31: marii preoţi, bătrânii poporului (voi) şi păcătoşii din popor,
cei mai departe de posibilitatea împlinirii voii divine.
Fiul care a răspuns negativ şi într-un mod nerespectuos, dezonorant, dar în final regretând,
a ajuns să facă voia tatălui, reprezintă oamenii de rând din Israel.
Potrivit contextului, sunt aceia din popor care au adoptat un mod de viaţă păcătos sau
care păcătuiesc datorită ignoranţei în ce priveşte Legea, dar care au primit mesajul lui Ioan, au
crezut şi implicit s-au pocăit cf. cu 3: 2 şi 21 : 32.
Fiul care răspunde politicos şi promite ascultare, ajunge să nu-şi ţină promisiunea,
neascultând şi dezonorându-şi astfel părintele, reprezintă categoria cărturarilor, a fariseilor, a
marilor preoţi, care erau buni cunoscători ai Legii şi manifestau scrupulozitate în respectarea ei,
considerându-se lucrători ai lui Dumnezeu.
Accentul pe care-l evidenţiază aici Hristos prin întrebarea adresată în final, v. 31, este
responsabilitatea împlinirii voii Tatălui.
Aşadar, nu doctrina afirmată, dar neînsoţită de un răspuns practic adecvat, ci împlinirea în
practica vieţii cotidiene a voii Tatălui este ceea ce contează înaintea Lui Dumnezeu.
Potrivit conţinutului pildei, faptele ca împlinire a voii divine contează, fiind în acelaşi
timp un indiciu al ascultării de Dumnezeu.
Teologia corectă şi afirmarea conţinuturilor credinţei pot fi zadarnice dacă trăirea şi
comportamentul demonstrează neîmplinirea voii Tatălui.

57
În manuscrise pilda cunoaşte trei variante textuale în ce priveşte ordinea în care tatăl s-a adresat fiilor. Aceste
diferenţe nu afectează în nici un fel interpretarea sau autenticitatea parabolei. Pentru detalii, vezi Bernard B. Scott,
Hear than the Parable, A Commentary on the Parables of Jesus, p. 80-81.

49
 Cei religioşi, cunoscătorii Scripturilor şi specialiştii în domeniul teologic, sunt provocaţi
să admită potrivit acestei pilde că „adevărata dovadă a ascultării sunt faptele” 58, perspectivă ce
corespunde perfect cu o teză proclamată de Hristos public, „nu oricine-Mi zice: ‚Doamne,
Doamne!’ va intra în Împărăţia cerurilor, ci acela care face voia Tatălui Meu Care este în
ceruri” 7: 21.
Fapta asupra căreia insistă Mântuitorul la final este credinţa autentică însoţită de efectele
ei.
Cei care se considerau fiii ascultători din Israel nu l-au crezut pe Ioan, trimisul Lui
Dumnezeu care anunţa venirea Lui Mesia, în schimb fiii păcătoşi ai lui Israel l-au crezut.
Aşadar, răspunsul corect aşteptat de Dumnezeu, respectiv împlinirea cerinţei divine,
consta în faptul de a crede mesajul divin.
Crezând, cei păcătoşi s-au pocăit potrivit mesajului predicat de Ioan, Mat. 3: 2, accesând
astfel posibilitatea de a intra în Împărăţia Lui Dumnezeu.
Credinţa lor şi efectele ei (pocăința) au reprezentat ceea ce conducătorii iudei au putut
vedea şi ar fi trebuit să le dea de gândit, 21: 32.
Raţionamentul implicat de text, sugerează că fapta care i-ar fi adus pe conducătorii iudei
în situaţia de fi împlinitori ai voii Tatălui era următoarea: disponibilitatea de a crede mesajul
pocăinţei predicat de Ioan şi asumarea în consecinţă a unui mod de viaţă care să reflecte acest
lucru.
Extinzând semnificaţia, fapta cerută de Dumnezeu prin care cineva devine împlinitor al
voii Tatălui ceresc, înseamnă a crede mesajul Său revelat în Evanghelia lui Hristos implicând
asumarea pocăinţei corespunzătoare acestei credinţe.
Aceste observaţii denotă că pilda poartă două accente importante:
(a) o perspectivă generală i.e. importanţa împlinirii voii Lui Dumnezeu în trăirea
cotidiană reprezentând un indiciu al ascultării datorate Lui Dumnezeu;
(b) o perspectivă specifică i.e. fapta fundamentală aşteptată de Dumnezeu este primirea,
asumarea şi profesarea credinţei creştine – temelia oricărei împlinirii a voii divine.

58
Benedict Viviano, „Matei” în Introducere şi comentariu la Sfânta Scriptură, p. 279.

50
 2. Pilda viticultorilor, Matei 21: 33-44

Pilda vizează întreg Israelul, conţinutul ei acoperind secole de istorie de-a lungul cărora
poporul s-a dovedit nevrednic prin atitudinea ostilă şi păguboasă în raport cu interesele Lui
Dumnezeu.
Pilda este un ecou al cântecului despre vie din Isaia 5: 1-7, şi este cu totul verosimil să
intuim că formularea pildei are la bază textul din Isaia, iar ascultătorii au putut şi ei să facă
această corelaţie, ceea ce înseamnă că în spatele imaginilor vierului şi a viei au putut intui aluzia
la Dumnezeu şi poporul Său Israel.
Spre deosebire de Isaia 5 unde via a constituit problema, aici vierii sunt cei care
dezamăgesc.
La fel ca textul din Isaia, conţinutul pildei sugerează o interpretare alegorică mai ales
pentru că evenimentele par să depăşească experienţa normală: comportamentul iresponsabil al
viticultorilor este neobişnuit, iraţional, lipsit de prudenţă şi luciditate 59 ; de asemenea, reacţia
vierului este incredibilă continuând să trimită alţi slujitori şi în final chiar pe fiul său în ciuda
ostilităţii făţişe a vierilor criminali.
Se pare că proprietarul a dat dovadă fie de naivitate, fie de sacrificiu conştient.
Deși comportamentele sunt neobişnuite, mesajul lor timite la realități la fel de neobișnuite:
oamenii care se răzvrătesc împotriva lui Dumnezeu până la crima supremă și Dumnezeu dispus
Să-și sacrifice unicul Fiu pentru oamenii atât de decăzuți.
De aceea cititorul doreşte să afle răspuns la următoarele întrebări cine sunt viticultorii,
cine sunt trimişii, cine este fiul, cine este proprietarul?
În privinţa viticultorilor textul nu este foarte clar, aceştia putând fi la prima vedere
conducătorii lui Israel 60 din moment ce via era o imagine simbolică pentru popor, iar marii preoţi

59
Comentatorii au propus mai multe soluţii: fie considerau că proprietarul a murit; că încercările de a strânge
veniturile au fost prea costisitoare ca să mai fie făcute; fie, fiul a contractat deja proprietatea, Dale C. Allison,
Mattew: A Shorter Commentary, T&T Clark International, London, 2004, p. 365; fie viticultorii gândeau că dacă îl
vor şicana pe proprietar producându-i necazuri, acesta va renunţa la vie; în cele din urmă văzându-l pe fiu venind au
considerat că proprietarul a murit, iar fiul doreşte să-şi ia moştenirea, fie proprietarul i-a transferat deja drepturile de
proprietar, Leon Morris, The Gospel According to Mattew, Wm. B. Eerdmans Publishing, Grand Rapids, 1992, p.
541-542. Nu credem că spusa iniţială a intenţionat asemenea interpretări, ci mai degrabă s-a urmărit accentuarea
răutăţii viticultorilor care a atins cote iraţionale.
60
La fel şi Craig S. Keener, A Commentary on the Gospel of Mattew, Wm. B. Eerdman Publishing, Grand Rapids,
1999, p. 510; Dale C. Allison, Mattew: A Shorter Commentary, p. 363.

51
şi fariseii „au înţeles că Isus vorbeşte despre ei” 21: 45 (la fel şi în Luca 20: 19, chiar dacă acolo
pilda a fost spusă întregului popor 20: 9).
Unii comentatori 61 apreciază că viticultorii reprezintă întreg poporul reprezentat în pildă
de conducătorii lor, pe baza verdictului final, „Împărăţia Lui Dumnezeu va luată de la voi şi dată
unui neam care va aduce roadele cuvenite” 21: 43.
Singularul neam (e;qnoj) este important sugerând că planul mântuitor al Lui Dumnezeu
vizează în continuare un singur popor.
Însă desigur nu este vorba despre un popor etnic, ci despre un popor constituit din cei
care vor „aduce roadele cuvenite” 21: 43 i. e. Biserica 62 cuprinzând oameni din orice naţiune şi
etnie potrivit cu 8: 11-12 (cf. cu 1Pet. 2: 5-10).
[EXCURS - Raţionamentul nu implică o lepădare completă şi definitivă a
Israelului etnic (cf. cu Rom. 11), ci o schimbare radicală a reperelor care definesc de
acum noul popor al Lui Dumnezeu – Biserica – din care vor face parte inclusiv etnici
iudei. Pe de altă parte, potrivit cu Rom. 11, Israelul ca naţiune va continua să prezinte
importanţă pentru Dumnezeu, împietrirea lor fiind temporară, Rom. 11: 25-26. De
asemenea, Biserica nu a fost o soluţie de rezervă în faţa eşecului lui Israel, ea nu a apărut
pentru că Israel a eşuat. Cu siguranţă, Biserica a făcut parte din programul divin de la
început şi iudeii ca indivizi pot face parte din trupul ei.]

Într-o schemă interpretativă alegorică, trimişii stăpânului care au beneficiat de rele

tratamente ar putea fi profeţii 63 trimişi de Dumnezeu de-a lungul timpului, iar Fiul, Însuşi Isus
Hristos, Domnul.
Consideraţia că Isus se referă la Sine este cu totul verosimilă deoarece El citează Ps. 118:
22 „piatra unghiulară” considerată o aplicaţie pentru Mesia, este numit moştenitorul, iar
viticultorii l-au omorât, fapt ce constituie o anunţare a respingerii şi a morţii lui Hristos în Israel.
Modul în care acţionează proprietarul, aparent incredibil, ilustrează de fapt dragostea
divină plină de compasiune care acţionează în favoarea păcătoşilor lipsiţi de orice merit, şi nici
într-un caz modul în care un om de afaceri ar acţiona pentru a-şi proteja investiţiile 64.
Înţelesul pildei nu necesită interpretarea fiecărui detaliu al acesteia.

61
Maier, Matei, p. 733;
62
Louis A. Barbieri consideră că o interpretare mai bună a substantivului neam ar fi conceptul de generaţie,
implicând că Domnul nu s-ar fi referit la Biserică, ci la generaţia iudeilor contemporani, „Evanghelia după Matei” în
Comentariu al Noului Testatament, p. 68-69.
63
Craig S. Keener, A Commentary on the Gospel of Mattew, p. 512; Allison, Mattew: A Shorter Commentary, p.
364.
64
Leon Morris, The Gospel According to Mattew, p. 541.

52
 De exemplu, Hristos nu a intenţionat să afirme că Dumnezeu L-a trimis pe Fiul sperând
că va fi bine primit, dimpotrivă Fiul tocmai pentru a răscumpăra omul prin moartea Sa
substitutivă a fost trimis de Tatăl.
Astfel de nuanţări literare evidenţiază însă cu o şi mai mare forţă răutatea viticultorilor,
respingerea categorică a tuturor posibilităţilor oferite de Stăpân, culminând cu posibilitatea
supremă şi ultimă, iar în cele din urmă soarta tragică pe care o merită din plin.

3. Pilda nunţii fiului de împărat, Matei 22: 1- 14

Datorită unor asemănări cu pilda despre cină din Luca 14: 16-24 şi cea cu omul care a
pregătit o masă pentru oaspeţii invitaţi din apocrifa, Evanghelia după Toma 64 65, mulţi exegeţi
pleacă în analiza lor de la premisa că la baza celor trei pilde ar sta de fapt un singur text iniţial.

“Iisus a spus: Un om aştepta oaspeţi. După ce a pregătit bucatele, a trimis servitorul să

cheme oaspeţii. A mers la primul şi i-a spus: - Stăpânul meu te cheamă la masă. Acesta a
răspuns: „Am banii pentru negustori, ei vin la mine diseară, trebuie să vorbesc cu ei; nu
pot veni la masă”. S-a dus la altul, şi i-a spus: “Stăpânul meu te invită”. Acesta i-a
răspuns: “Am cumpărat o casă şi asta-mi ia o zi. N-am cum să vin”. S-a dus la altul şi i-a
spus: “Stăpânul meu te cheamă”. Acesta i-a răspuns: “Mi se însoară un prieten şi eu îi
pregătesc masa. Nu voi putea veni. Să mă ierţi”. S-a dus la altul şi i-a spus: “Stăpânul
meu te invită”. Acesta i-a răspuns: “Am cumpărat pământuri mă duc să iau arenda. Nu
voi putea veni. Mă scuzi”. Servitorul se întoarce la stăpânul său şi îi spune: “Cei pe care
i-ai invitat la masă s-au scuzat”. Stăpânul i-a spus servitorului: “Să ieşi în drum şi pe
oricine ai să găseşti să-i aduci la masă. Cumpărătorii şi negustorii nu vor intra în sălaşul
Tatălui Meu”.
Evanghelia după Toma, 64

Ca urmare pilda nunţii fiului de împărat este o „reelaborare” 66 mateană ca să potrivească

scopului autorului şi mai ales pentru a părea o anunţare profetică a căderii Ierusalimului în anul
70 AD.
O atare abordare critică poate părea interesantă, însă este o găselniță ipotetică ce trădează
neîncredere în textul biblic care introduce pilda astfel „Isus a luat cuvântul şi le-a vorbit în pilde
şi le-a zis:” 22: 1.

65
Vezi, Evanghelia după Toma, tradusă şi comentată de Vasile Andru, Orfeu, Bucureşti, 2000, p. 62-63.
66
Benedict Viviano, „Matei” în Introducere şi comentariu la Sfânta Scriptură, p. 283-284.

53
 O teorie mai verosimilă care să explice asemănările şi deosebirile este posibilitatea reală
ca Însuşi Domnul să fi formulat şi reformulat pildele respective în diferite ocazii în funcţie de
auditoriul pe care l-a avut, folosind acelaşi material de bază.
Aceasta este o înţelegere pertinentă, realistă, fiind o modalitate de abordare a discursului
familiară multor vorbitori moderni, explicând cel mai bine variantele textuale şi diferenţele de
limbaj.
Prin aceasta nu excludem orice contribuţie personală a scriitorilor NT, însă credem că
orice analiză de acest fel trebuie realizată cu maximă prudenţă.
Evenimentele pildei şi personajele ţintă care la fel ca în pilda viticultorilor acţionează
neobişnuit, chiar iraţional, ilustrează o realitate dureroasă şi o soartă tragică referitor la Israel.
Imaginile pildei evocă atitudinea iresponsabilă şi încăpăţânarea poporului Israel, cei
poftiţi, care refuză oferta şi chemarea insistentă şi repetată din partea Lui Dumnezeu de a fi parte
la ospăţul nunţii i.e. de a fi în comuniune.
Au dispreţuit invitaţia, „fără să le pese” v. 5, preferând separarea, distanţa şi urmărirea
independentă a propriilor interese.
S-au simţit deranjaţi de trimişii Împăratului (profeţii care-i chemau la ascultare) şi i-au
primit cu indiferenţă sau ostilitate.
Versetul 7 consemnează judecata care le-a fost administrată (textul poate fi o anticipare
profetică a cuceririi Ierusalimului în anul 70 AD).
Pasajul care urmează constituie o anunţare a misiunii creştine mondiale 8-10.
Prin aceasta este reafirmată din nou tema formării noului popor al Lui Dumnezeu –
Biserica.
Ceea ce frapează este că invitaţia de data aceasta se adresează tuturor, de pretutindeni,
buni şi răi, deoarece iudeii ca naţiune aleasă pentru Domnul s-au dovedit nevrednici de chemarea
care le-a fost adresată.
Prezenţa celui fără haină de nuntă la masa ospăţului sugerează că în dimensiunea
prezentă imaginea grupului celor care acceptă invitaţia este una eterogenă: printre cei pregătiţi se
află şi nepregătiţi.
Este pertinent ca în această imagine să putem încadra Biserica în mijlocul căreia oamenii
sunt încă amestecaţi, separarea definitivă sau alegerea celor chemaţi fiind rezervată momentului
judecăţii viitoare, la confruntarea directă cu Împăratul, Dumnezeu.

54
 Pilda celor 10 fecioare, Matei 25: 1-13

Pilda este amplasată în secţiunea eschatologică a Evangheliei.

În textele precedente pildei, Hristos accentuează ideea că Fiul omului nu-şi anunţă timpul
sosirii Lui, de aceea este formulată chemarea la o pregătire constantă pentru venirea care va avea
loc la o dată pe care nimeni nu o poate prezice: 24: 36, 42, 44, 45-51.
Ideea este reformulată ca şi o concluzie la pilda noastră.
Pilda foloseşte o imagine familiară ascultătorilor primari, un moment specific al unei
nunţi evreieşti 67.
Punctele de referinţă sunt următoarele: fecioarele înţelepte şi neînţelepte care aşteaptă
mirele; zăbovirea mirelui şi aţipirea fecioarelor; criza generată de sosirea bruscă a mirelui care a
surprins unele fecioare nepregătite; deznodământul trist care a presupus separarea celor pregătite
de cele nepregătite; recomandarea finală.
Observând împreună aceste aspecte în contextul detaliilor care le însoţesc, devine clar că
pilda se doreşte o avertizare prin care ascultătorii sunt sensibilizaţi şi responsabilizaţi să
procedeze înţelept în vederea pregătirii, astfel încât să nu fie surprinşi nepregătiţi.
Evenimentul pildei trimite desigur la evenimentul revenirii Lui Hristos.
Deşi toate fecioarele se aşteptau să participe la sărbătoare, lipsa de pregătire le-a
descalificat pe unele dintre ele.
Cele pregătite au fost separate de cele nepregătite.
Această separare a mai fost anunţată în textul precedent, 24: 40-41, 45-51.
Ştiind că ziua aceea va veni într-un moment neaşteptat este înţelept din partea
ascultătorilor să se pregătească corespunzător pentru a nu fi surprinşi nepregătiţi.
Când Mirele va sosi, va fi prea târziu pentru cei surprinşi nepregătiţi să mai schimbe ceva,
sau să se mai pregătească.
Interpretarea detaliilor pildei rămâne o problemă disputată.
Plecând însă de la elementele majore ale pildei pot fi făcute analogii pertinente, foarte
probabil intenţionate în formularea iniţială.

67
Pentru o perspectivă asupra obiceiurilor legate de căsătorie, vezi J. S. Wright & J. A. Thompson, “Căsătorie” în
Dicţionarul Biblic, p. 207-210.

55
 Astfel, în spatele mirelui se află Însuşi Mesia, Fiul omului, nunta din pildă fiind o
imagine metaforică pentru a descrie revenirea Lui Hristos.
Potrivit VT, Dumnezeu a fost adesea numit mirele, iar Israel mireasa Lui, Is. 54: 4-5; 62:
5; Ier. 2:2; Osea 1-3 68.
Faptul că acum Hristos foloseşte aceeaşi imagine pentru Sine ar putea sugera asumarea
unor atribute divine, vezi şi Mat. 9: 15; Ioan 3: 29.
Fecioarele reprezintă oamenii care aşteaptă şi speră să participe la nunta Mirelui.
Separarea care are loc în final indică spre două categorii de oameni: cei care se pregătesc
şi sunt gata să-L întâmpine pe Mire şi cei care nu se pregătesc şi nu sunt gata să-L întâmpine.
69
A alegoriza însă detaliile pildei, [untdelemnul , candelele, numărul fecioarelor,
identitatea lor (evreii din vremea Necazului cel Mare sau Biserica.
Oricum învăţătura şi aplicaţiile pot fi extrase corespunzător pentru fiecare grup 70), miezul
nopţii, aţipirea, cei ce vând untdelemn, acţiunea de a cumpăra, odaia de nuntă], este dincolo de
intenţia iniţială a Domnului Isus şi capacitatea de înţelegere sau spiritualizare a ascultătorilor
primari, deşi fiecare detaliu se pretează la aşa ceva, iar paralele ilustrative pot fi într-adevăr
făcute.
Bineînţeles, întrebarea „cum să ne pregătim?” ar trebui să primească un răspuns în
lumina întregii învăţături a NT.
La fel ar trebui investigat ce înseamnă a fi înţelept şi neînţelept în ceea ce-i priveşte pe
cei care aşteaptă Mirele.
Anumite detalii ale pildei sunt valoroase pentru a da culoare interpretării:
- Zăbovirea mirelui – venirea iminentă implică totuşi o întârziere (asta nu este o scuză
pentru a nu te pregăti).

68
Richard T. France, Matei, introducere şi comentariu, (ed.) Leon Morris, Scriptum, Oradea, 2008, p. 423.
69
William McDonald consideră că untdelemnul Îl reprezintă pe Duhul Sfânt, Comentar al Noului Testament, p. 116,
în timp ce Gerhard Maier consideră că este vorba despre viaţa nouă din Dumnezeu, Evanghelia după Matei, Lumina
lumii, Korntal, 2000, p. 853.
70
Louis A. Barbieri, Jr., consideră că fecioarele reprezintă pe Israel care aşteaptă întoarcerea Lui Mesia, Mirele Care
se întoarce din cer ca Rege împreună cu mireasa Lui – Biserica. Evreii din Necaz vor fi unii dintre oaspeţii invitaţi la
nuntă, „Matei” în Comentariu al Noului Testament, John Walvoord & Roy B. Zuck (eds.), p. 77; în interpretarea lui
Gerhard Maier fecioarele îi reprezintă pe ucenici, Evanghelia după Matei, p. 852-853. Crisostom în schimb preferă
să alegorizeze: candelele reprezintă darul fecioriei, al curăţirii şi sfinţeniei; untdelemnul reprezintă iubirea de oameni,
milostenia, ajutorul dat celor nevoiaşi; au aţipit sugerează moartea unora până la venirea Domnului; cei ce vând
untdelemn sunt săracii, Omilii la Matei, p. 886-888.

56
 - Aţipirea tuturor – până la venirea Mirelui viaţa continuă normal; venirea Lui are loc într-
un moment neaşteptat.
- Refuzul fecioarelor înţelepte de a da din untdelemnul lor celor neînţelepte – o imagine a
adevărului că nimeni nu se poate sprijini pe starea de pregătire a altuia.
- Uşa care s-a încuiat – există un prea târziu.
Avertismentul final din v. 13 rezumă mesajul care s-a dorit transmis de Christos fiind un
apel pentru o pregătire constantă.

Pilda talanţilor, Matei 25: 14-30

Deoarece Hristos foloseşte pilda pentru a ilustra o anumită realitate a Împărăţiei,

înseamnă că personajele şi evenimentele ei reprezintă aspecte care pot fi înţelese şi interpretate.
Este evident în acest caz că mesajul pildei se focalizează asupra perioadei premergătoare
revenirii Lui Hristos, accentuând valoarea şi importanţa credincioşiei în slujire în aşteptarea
revenirii Sale.
El este Stăpânul Care după înviere a plecat la Dumnezeu, Tatăl, de unde se va întoarce
odată.
Avuţia încredinţată robilor Săi reprezintă resursele încredinţate, prin a căror punere în
valoare Împărăţia se extinde şi devine cunoscută în lume: Evanghelia, darurile spirituale,
talentele înnăscute, resurse materiale, etc.
Încredinţarea resurselor fiecăruia s-a făcut în baza principiului corespondenţei dintre
volum şi capacităţile personale.
Ca urmare şi rodul adus variază cantitativ.
Enunţarea acestui detaliu sugerează că aşteptările Stăpânului sunt echitabile, iar
credincioşia joacă un rol important în evaluarea slujirii fiecăruia, indiferent dacă i s-a încredinţat
mult sau puţin.
Semnificaţia mesajului denotă că slujirea cu resursele încredinţate are un scop precis:
câştigul Stăpânului, i.e. extinderea creştinismului, a valorilor Împărăţiei.
Comportamentul robilor ilustrează categorii de creştini.

57
 Primii doi şi-au asumat imediat responsabilitatea slujirii folosind resursele încredinţate
pentru a spori bogăţia stăpânului.
Al treilea în schimb, decide să nu valorifice resursele încredinţate, nu este preocupat de
sporirea avuţiei Stăpânului şi păstrează ascuns ceea ce i s-a încredinţat.
Un creştin ascuns, necunoscut, care păstrează pentru sine adevărul sau un creştin atât de
discret încât nimeni dintre cei aflaţi în jurul său nu este provocat de creştinismul lui, poate uşor
să se apropie periculos de mult de situaţia robului leneş.
Se pot face speculaţii diverse asupra comportamentului acestui rob: lipsa respectului,
nemulţumirea, îndoiala asupra întoarcerii Stăpânului, lipsa credincioşiei etc.
Nu ne putem baza nici pe justificarea pe care şi-a construit-o pentru că nu se poate afirma
dacă într-adevăr raţionamentul respectiv l-a determinat să acţioneze aşa sau dacă a fost o scuză
inventată.
Ştim doar că a încercat să se dezvinovăţească, aruncând oarecum responsabilitatea asupra
Stăpânului.
Expresia „după multă vreme, stăpânul … s-a întors şi le-a cerut socoteala” 25: 19,
confirmă următoarele:
(a) între plecarea şi întoarcerea Lui Hristos există o perioadă lungă de timp, vremea
Bisericii, timpul în care credincioşii sunt chemaţi să folosească înţelept resursele încredinţate
aducând rodul aşteptat Dumnezeu;
(b) la finalul vremii respective, Hristos se va întoarce;
(c) la întoarcerea Sa, va cere socoteală credincioşilor de lucrarea realizată.
Evaluarea lucrării fiecăruia este urmată de recunoaşterea meritelor personale, răsplătiri,
recompense şi participare la bucuria Lui Hristos, 25: 21, 23, fie de judecată, respingere şi
condamnare, 25: 26-30.
Dacă primii doi au demonstrat credincioşie, respect şi preocupare pentru interesele
Stăpânului, al treilea s-a dovedit a fi necredincios, nededicat, lipsit de integritatea robilor
autentici şi devotaţi.
Nu i-a păsat de Stăpânul şi cu siguranţă a avut îndoieli sau necredinţă în privinţa revenirii
Sale şi a dării de socoteală.
Din scuza formulată, dacă într-adevăr asta era percepția lui asupra stăpânlui, rezultă că
avea chiar o cunoaştere distorsionată asupra personalităţii stăpânului.

58
 Adevărul despre Stăpân era răsturnat, nu omul este vinovat iar dacă a eşuat, de toate
acestea este responsabil Stăpânul, portretizat ca fiind capricios, imprevizibil şi incorect.
Este tendinţa umană veche de când lumea, de a da vina pe Dumnezeu pentru a justifica
eroarea, neputinţa şi eşecul omenesc, vezi Adam, „femeia pe care mi-ai dat-o …” Gen. 3: 12.
Cunoaşterea distorsionată despre Dumnezeu alături de îndoială şi necredinţă îi conduc pe
oameni la neascultare, la o trăire iresponsabilă şi independentă faţă de Dumnezeu.
Adevărata cunoaştere însoţită de credinţă conduc la ascultare, în timp ce ascultarea
reprezintă un context în care cunoaşterea este aprofundată, iar credinţa consolidată.
Deşi evaluarea şi răsplătirea robului leneş reprezintă o judecată şi o condamnare la
„întunericul de afară”, pilda nu învaţă că mântuirea este prin fapte.
Într-adevăr verdictul final s-a dat în baza evaluării comportamentului şi a credincioşiei
privind slujirea, însă fundamentul acestora a fost de fapt necredinţa.
Atitudinea iresponsabilă a fost cauzată de necredinţă, în timp ce primii robi au demonstrat
credincioşie tocmai pentru că au fost motivaţi de credinţă.
Credincioşia în slujire ilustrează credinţa şi atitudinea faţă de Dumnezeu.

Pilda Samariteanului milostiv, Luca 10: 25-37

Ocazia: un învăţător al Legii adresează Lui Hristos întrebarea, „ce trebuie să fac ca să
moştenesc viaţa veşnică?” Isus răspunde prin două întrebări prin care îndreaptă atenţia spre VT.
Învăţătorul Legii răspunde corect citând din Deut. 6: 5 şi Lev. 19: 18, iar Domnul încuviinţează
răspunsul şi-i recomandă să procedeze exact aşa cum cere Legea, şi va avea viaţa. Învăţătorul
Legii a înţeles implicaţia spuselor Lui Isus, ştiind că nimeni nu poate împlini perfect Legea şi a
cătat să se protejeze punând o nouă întrebare, „cine este aproapele meu?”. Domnul i-a oferit un
răspuns surprinzător, nu în maniera în care se obişnuia atunci să se discute problematica
aproapelui în cercurile iudeilor.
Punctele de referinţă ale pildei sunt: omul tâlhărit şi rănit, preotul, levitul, samariteanul.
Preotul şi levitul dovedesc insensibilitate faţă de necazul şi pericolul celui jefuit, posibil şi din
considerente religioase sau etnice. Un samaritean (persoană dispreţuită de iudei), se dovedeşte
milos şi preocupat să-l salveze pe cel aflat în nevoie. Acesta a depăşit orice bariere, interes
personal, apartenenţă etnică, expunerea la anumite pericole, şi a răspuns nevoii în care se afla

59
persoana aflată în pericol. Explicaţia de final „Du-te fă la fel!” sugerează că aproapele este
oricine se află în nevoie şi poate primi ajutorul nostru. Desigur, faptul că unul dispreţuit de iudei
a demonstrat mai multă milă decât reprezentanţii iudeilor a fost şocant. Învăţătorul s-ar fi putut
identifica cu levitul, dar nici într-un caz cu samariteanul. În acest mod indirect, Hristos a scos la
suprafaţă prejudecăţile şi atitudinea faţă de samariteni, adevăr care-i descoperea pe iudei drept
persoane care împlineau Legea incomplet, fie într-un mod eronat, aflându-se astfel în pericol.
Faptul că Isus aprobă împlinirea Legii în privinţa iubirii aproapelui, nu susţine ideea mântuirii
prin fapte, dimpotrivă accentuează adevărul că nimeni nu poate îndeplini perfect standardele,
lăsând întrebarea învăţătorului Legii deschisă în continuare.

Pilda bogatului căruia i-a rodit ţarina, Luca 12: 16-20

Auditoriul primar erau mulţimile de oameni strânse ca să-L asculte pe Domnul, 12: 1.
Pilda vine ca un răspuns la solicitarea unui om adresată Lui Hristos pentru a-i face dreptate în
împărţirea moştenirii. Ea ilustrează avertismentul împotriva lăcomiei de bani şi a învăţăturii care
justifică acest avertisment: „viaţa cuiva nu stă în belşugul avuţiilor lui” v. 15. Într-un fel pilda
oferă învăţătură ambilor fraţi aflaţi în conflict. Personajul pildei este un om pentru care trăirea
vieţii şi perspectiva asupra ei, se rezumă la cele materiale fiind ignorant şi neinteresat de
perspectiva Lui Dumnezeu asupra vieţii. Pilda surprinde prin ironia sorţii acestuia, însă o soartă
controlată de Dumnezeu, şi prin felul în care Dumnezeu îl apelează pe omul respectiv: nebunule!
Tema pildei este nebunia de a trăi pentru avuţii ignorând caracterul trecător al vieţii pământene şi
iminenţa morţii. Viaţa înseamnă mult mai mult decât trăim acum. Ignoranţa şi iresponsabilitatea
vizavi de viaţa eternă reflectate în abordarea vieţii acesteia printr-un spirit materialist, pot fi
calificate cu adevărat o nebunie, cf. cu concluzia şi morala pildei din v. 21.

Pilda smochinului neroditor Luca 13: 6-9

Ocazia: vestea adusă despre galileenii măcelăriţi de gărzile lui Pilat. Hristos foloseşte
situaţia nu pentru a explica de ce au murit acei oameni (concepţia populară considera că cei
cărora li se întâmplă lucruri rele, accidente, sunt mai păcătoşi decât ceilalţi), ci pentru a-i avertiza
pe toţi în privinţa refuzului de a se pocăi. Domnul rosteşte pilda după rostirea avertismentului din

60
v. 2-5. Imaginea era una familiară, fiind vorba despre un smochin care ar fi avut 6 ani. Punctele
de referinţă sunt proprietarul care sădeşte smochinul, creşterea fără rodire, discuţia despre tăiere,
mijlocirea vierului, îndurarea temporară. Dincolo de posibilele analogii, lecţia pe care trebuiau să
o înveţe ascultătorii este următoarea: fiecare om trebuie să aducă rod pentru Stăpânul; cei care nu
produc nimic în folosul stăpânului sunt avertizaţi; chiar dacă este un timp de îndurare,
continuarea vieţuirii fără rodul aşteptat este urmată de tăiere. Astfel, Dumnezeu are răbdare
îndelungă, dar îndurarea Lui este numai în vederea rodirii corespunzător unei vieţi de pocăinţă.

Pilda tatălui și a celor doi fii: fiului risipitor și egoist, Luca 15: 11-32

Deşi este una dintre cele mai frumoase pilde din NT, doar Luca o redactează în
Evanghelia sa. Luca plasează pilda în contextul acuzaţiilor pe care i le aduceau fariseii şi
cărturarii vizavi de atenţia pe care Hristos le-o acorda celor păcătoşi cu care nu s-ar fi căzut să
stea la masă. Atât pila cu oaia rătăcită cât şi cea cu banul pierdut care precedă pilda fiului
risipitor, accentuează bucuria „înaintea îngerilor Lui Dumnezeu pentru un singur păcătos care
se pocăieşte”, 15: 10 şi 7.
Personajele şi punctele de referinţă în acelaşi timp sunt:
- tatăl
- fiul mai tânăr
- fiul cel mare
Fiul cel tânăr îşi risipeşte averea primită de la tată ducând o viaţă păcătoasă departe de
tatăl său şi de fratele rămas acasă. În mod clar, fiul cel tânăr din pilda reprezintă pe cei păcătoşi
care-şi risipesc viaţa şi resursele care de fapt le-au fost date ca un har, în destrăbălare, departe de
Dumnezeu. Hristos era acuzat că primea alături de El la masă astfel de oameni.
Fiul cel mare, a rămas însă alături de tată şi nu trăia o viaţă atât de depravată.
Fiul rebel este confruntat cu dificultăţi majore, îşi vine în fire, se întoarce acasă şi îşi
recunoaşte rătăcirea, falimentul şi păcatul înaintea tatălui.
Tatăl în tot acest timp l-a aşteptat şi în momentul întoarcerii cu pocăinţă l-a primit cu
bucurie multă, iertare, acceptare şi l-a cinstit ca pe un fiu moştenitor.
Fiul mai mare, cel „bun”, nu înţelege bucuria tatălui, chiar o condamnă refuzând să
participe la ea. În inima fiului cel mare nu exista loc pentru har, iubire, iertare, acceptare, bucurie

61
pentru întoarcere cu pocăinţă, ci doar o dreaptă judecată şi toate acestea ca unul care se considera
bun şi neprihănit.
Pilda este o povestire deosebit de emoţionantă menită să ilustreze atitudinea de
superioritate și de condamnare față de cei păcătoși din partea fariseilor şi cărturarilor,
provocându-i la schimbare.
Aspectele surprinzătoare ale pildei sunt: întoarcerea emoţionantă a fiului risipitor; reacţia
şi sentimentele tatălui care-şi recapătă fiul; reacţia tulburătoare a fiului cel mare în contrast total
cu reacţia tatălui său pe care afirmă că-l slujeşte fiindu-i devotat.
Desigur, pilda provoacă ascultătorii să facă analogiile corespunzătoare: tatăl Îl reprezintă
pe Dumnezeu şi cu siguranţă în timpul povestirii, cei păcătoşi sau identificat pe ei înşişi cu fiul
rebel, în timp ce fariseii s-au putut identifica cu fiul cel mare. Încheierea pildei nu ne spune care
a fost soarta finală a fiului mai mare, cei care s-au identificat cu el urmând să decidă în
continuare pentru ei dacă vor dori să se schimbe.
Lecţia importantă era că cel păcătos se poate întoarce cu pocăinţă la Dumnezeu care-l
aşteaptă pentru a-l primi cu iertare, bucurie şi toată cinstea corespunzătoare unui fiu. Harul Lui
Dumnezeu nu este condiţionat de merite. Cei „neprihăniţi” care au rămas lângă tatăl ar trebui să
manifeste aceeaşi atitudine, participând la bucuria revenirii împreună cu tatăl şi cel pocăit. O
atitudine ostilă, gata de judecată este cu totul contrară tatălui situându-l pe cel „neprihănit” pe o
poziţie adversă Tatălui. Aplicând în acest mod imaginile pildei nu alegorizăm pilda. Ea este o
povestioară realistă, folosită pentru a ilustra realitatea contextului în care se afla Cristos şi care a
generat criticile din partea fariseilor şi a cărturarilor. Scopul ei a fost acela de a-i determina pe
ascultători să gândească, să-şi schimbe perspectiva şi în consecinţă atitudinea. Altfel spus,
fariseii să se bucure că cei păcătoşi stau la masă cu Cristos având şansa de a fi influenţaţi de
Persoana şi învăţătura Lui.

Pilda administratorului nedreptăţii, Luca 16: 1- 12

Hristos a spus pilda pentru ucenicii Săi, v. 1, însă nu cunoaştem contextul în care a fost
rostită de Domnul. Pilda se întâlneşte doar la Luca. Prin această pildă Hristos nu laudă
nedreptatea şi înşelătoria la care a recurs ispravnicul, ci accentuează adevărul că şi un înşelător

62
urmăreşte să-şi asigure viitorul, iar această preocupare denotă înţelepciune. Cel care a lăudat pe
ispravnicul nedrept a fost stăpânul său nu Dumnezeu sau Hristos.
Tema generală a pildei vizează administrarea înţeleaptă a bunurilor materiale, respectiv a
resurselor umane trecătoare de care dispunem în lumea aceasta. Pasajul cel mai dificil de
interpretat este 16: 9-11 care urmează pildei şi reprezintă un raţionament formulat de Hristos
pentru învăţătura ucenicilor.
Punctele de referinţă ale pildei propriu-zise sunt: proprietarul averii, administratorul,
preocuparea administratorului pentru viitorul său când a aflat vestea eliberării din slujire.
Administratorul este un fiul al veacului acestuia prin contrast cu fiii luminii, v. 8. În
consecinţă nu ne mirăm că lucrează nedrept recurgând la înşelătorie pentru a-şi atinge propriul
scop. Spunând această pildă Hristos nu a apreciat nedreptatea, ci înţelepciunea, respectiv simţul
prevederii de care a dat dovadă administratorul folosind bogăţiile nedrepte (în text, produsele
materiale care făceau obiectul avuţiei stăpânului: untdelemn, grâu) pentru a-şi asigura viitorul
vieții pământene, nu moştenirea în eternitate. Chiar stăpânul (probabil tot un fiu al acestui veac)
a lăudat înţelepciunea şi spiritul prevăzător al demersului administratorului nedreptăţii.
Interpretarea pildei nu trebuie să speculeze recurgerea la delapidare, evaziune, înşelătorie pentru
a folosi banii sau lucrurile altuia într-un mod nedrept. Conform v. 8 cei necredincioşi dau dovadă
de mai multă înţelepciune, prevedere şi implicare, pentru a-şi asigura un viitor pământesc,
efemer, decât o fac cei credincioşi pentru a-şi aduna comori în cer, pentru a investi în propria
lor eternitate. Interesul pentru asigurarea viitorului pământesc este atât de puternic, încât recurg
dacă pot chiar la mijloace păcătoase, ilegale, nedrepte, riscante. Acestă realitate care-i
portretizează pe fiii veacului, ar trebui să dea de gândit fiilor luminii care sunt conştienţi că pot
investi acum într-un viitor etern, şi totuşi nu manifestă o preocupare atât de „disperată” precum
fiii veacului acestuia. Hristos a folosit un exemplu negativ pentru a surprinde într-un mod
deosebit şi pentru a accentua puternic valoarea administrării bogăţiilor cu înţelepciune şi
prevedere, motivaţi în folosirea lor pentru a strânge comori în cer.
Pilda propriu-zisă se încheie cu v. 8. Însă pasajul 16: 9-11 trebuie interpretat în
continuarea ei deoarece Hristos leagă raţionamentul Său de pilda respectivă. În pildă,
administratorul nedreptăţii, o` oivkono,moj th/j avdiki,aj, (un administrator al cărui demers a fost
nedrept; un administrator din sfera nedreptăţii; aparţinând mediului şi categoriei în care
funcţionează valorile şi principiile nedreptăţii) a acţionat nedrept motivat de un scop bun, a

63
manifestat înţelepciune pentru că s-a gândit cum să-și asigure viitorul (să-și facă prieteni care să-
i fie îndatorați și recunoscători atunci când el însuși va fi la nevoie), însă a procedat incorect și
ilegal recurgând la o strategie nedreaptă.
Cum ar trebui corelat mesajul pildei cu pasajul următor şi expresia, bogăţia nedreptăţii, o`
mamwna/j th/j avdiki,aj (bogăția care a făcut obiectul demersului său nedrept; bogăţia din sfera în
care se manifestă nedreptatea, bogăţia trecătoare a veacului acestuia). Hristos recomandă
ucenicilor să-şi facă prieteni cu ajutorul acestor bogăţii – acelaşi scop bun la fel ca
administratorul nedreptăţii. Despre ce prieteni este vorba? Din v. 9 rezultă că scopul prietenilor
este acela de beneficia de relaţia cu ei în eternitate (lit. să vă primească în locuinţele veşnice).
Prietenii care pot fi făcuţi, poiei/n, ar putea fi cel mai probabil oamenii 71 din jurul nostru pe care-i
putem face beneficiari ai bogăţiilor de care dispunem în veacul prezent şi aflate în administrarea
noastră, persoane care în eternitate vor manifesta recunoştinţă faţă de credincioşii care le-au făcut
parte din aceste bogăţii în viaţa pământească. O astfel de perspectivă ar putea implica faptul că
relațiile personale cu ceilalți oameni mântuiți în eternitate vor purta amprenta binecuvântărilor de
care le-am făcut parte în existența pământeană. Concret, toți creștinii pe care i-am făcut părtași
bunurilor noastre pământești, în eternitate vor interacționa cu noi la un nivel mult mai profund
decât ceilalți. Vor fi gazdele, musafirii sau camarazii noștrii în contextul trăirii în Împărăția lui
Dumnezeu.
Pilda nu învaţă să înşelăm pentru a oferi altora, ci să procedăm înţelept în relaţia cu
oamenii (în mod specific cei aflați pe calea mântuirii; ei sunt cei cu care vom fi în veșnicie)
folosind bunurile de care dispunem sau la care putem apela. De aceea, conchidem că în acest
pasaj bogăţia nedreptăţii desemnează în general resursele umane sau posesiunile omeneşti
trecătoare ale lumii acesteia. Ucenicii ar trebui să-şi facă prieteni printr-o dreaptă utilizare a
resurselor lumii acesteia i. e., banii şi posesiunile materiale, resurse pentru care oamenii s-au
simţit mereu provocaţi şi ispitiţi să înfăptuiască nedreptatea, de aceea sunt probabil numite
bogăția nedreptății.
Credincioşia/necredincioşia în ceea ce este insignifiant evlacu,j, (administrarea
posesiunilor) influenţează credincioşia/necredincioşia în ceea ce este mare, polu,j, respectiv
adevăratele (reale, autentice) bogăţii, care nu pot fi decât cele spirituale, eterne.

71
O altă posibilitate ar pute fi cea sugerată de Gerhard Maier care consideră că prietenii sunt Dumnezeu şi îngerii,
Comentariu Biblic, Evanghelia după Luca, Lumina lumii, Korntal, 1999, p. 677.

64
 Ceea ce reliefează Hristos este adevărul că administrarea banilor, a bunurilor materiale şi
în general a tuturor resurselor umane trecătoare are rezonanţă în eternitate. Dacă aceste bunuri
sunt folosite înţelept, binecuvântând cu ele semenii, atunci ele vor contribui la amplificarea a
complexităţii relaţiilor în eternitate (primire în locuinţele veşnice, cf. cu Ioan 14: 2), între
creştinii care vor avea parte de moştenirea lui Dumnezeu în eternitate. Administrarea bunurilor
materiale cu înţelepciune şi credincioşie faţă de Dumnezeu înseamnă investiţie în existenţa de
care credincioşii vor avea parte în eternitate. În mod specific, averile nu trebuie păstrate,
depozitate astfel încât resurse mari, importante, să stea nefolosite, ci averile trebuie investite
pentru a beneficia în eternitate de această investiţie. Cea mai bună investiţie este potrivit opiniei
lui Hristos, în oameni!! În eternitate averile nu ne vor însoţii, doar oamenii, frații în Hristos, îi
vom avea cu noi. Vom fi împreună cu acei creștini cărora le-am făcut parte din posesiunile
noastre, în care am investit în această viață bunurile noastre trecătoare, contribuind la bunăstarea
și edificarea lor, fiind binecuvântarea lui Dumnezeu pentru ei. Aşadar, posesiunile trecătoare pot
determina complexitatea relaţiilor eterne cu aceia cu care vom moştenii Împărăţia cerurilor.
Hristos afirmă că aceasta este o investiţie înţeleaptă!

Pilda cu bogatul şi Lazăr, Luca 16: 19-31

Foarte probabil Cristos a spus pilda aceasta ca reacţie la atitudinea fariseilor descrisă în
Lc. 16: 14 „fariseii care erau iubitori de bani … îşi băteau joc de El”. Conform v. 14,
„fariseii … ascultau şi ei toate lucrurile acestea” reacţia fariseilor a fost declanşată de învăţătura
Lui Cristos din versetele precedente, 16: 9-13, rostite sub forma unor recomandări la finalul
Pildei ispravnicului nedrept. În aceste versete Hristos accentuează trei învăţături importante: (a)
folosirea banilor şi a bunurilor materiale pentru binecuvântarea oamenilor; (b) încredinţarea
adevăratelor bogăţii depinde de credincioşia în administrarea „bogăţiilor nedrepte”; (c) nimeni
nu poate sluji la doi stăpâni. Şi pilda cu bogatul şi Lazăr este folosită pentru a ilustra aceeaşi
temă mai generală ca în pilda precedentă, administrarea înţeleaptă a bunurilor materiale.
Punctele de referinţă ale pildei sunt personajele ei, bogatul şi Lazăr; sfârşitul vieţii
pământene a celor doi; destinul celor doi văzut în existenţa de după moartea fizică; Cuvântul
Scripturilor este suficient pentru credinţa autentică, miracolele nefiind nici mai eficiente, nici mai
convingătoare în sensul acesta.

65
 Pilda portretizează succint două personaje: condiţia lor socială şi stilul de viaţă. Nu se
spune nimic despre credinţa lor în Dumnezeu. Destinul şi existenţa fiecăruia după moartea fizică,
confirmă adevărul că Lazăr a avut credinţa autentică în Dumnezeu în timp ce bogatul nu a avut-o.
Ceea ce evidenţiază pilda este că după moartea fizică, existenţa celor doi a continuat ei
fiind conştienţi de locul în care se află, iar că acest lucru are legătură cu viaţa pământească fiind
o consecinţă a acesteia. Aşadar, în concepţia Lui Hristos există un loc de chin şi un loc
binecuvântat, „sânul lui Avraam”, în care oamenii ajung imediat după moarte. De asemenea,
potrivit pildei, după întâlnirea cu unul din cele două destine, nu mai există nici o posibilitate ca
ele să fie schimbate, v. 26.
Finalul pildei sugerează că Scripturile sunt suficiente pentru a ajunge la credinţa
mântuitoare. Cine respinge Scripturile Sfinte nu poate fi condus spre o credinţă autentică chiar
fiind confruntat cu cineva care a înviat din morţi, v. 27-31.
Se pune întrebarea, dacă personajele pildei ca şi întreaga povestioară sunt fictive sau
există posibilitatea să fi fost reale. Nu putem şti, însă posibilitatea ca întreaga povestire să fie
reală rămâne verosimilă. Indiferent care este adevărul în sensul acesta, Hristos a dorit să
transmită următoarele: viaţa trăită aici are consecinţe eterne; bogăţia deşi poate fi un semn al
bunăvoinţei şi al binecuvântării divine, nu este un semn al neprihănirii cuiva; sărăcia nu
reprezintă neapărat un semn al blestemului sau al păcatului cuiva; după moartea fizică existenţa
umană continuă; fiecare îşi întâlneşte destinul în care a investit în timpul vieţii; destinul nu mai
poate fi schimbat după moarte; Scripturile sunt suficiente pentru a ajunge la credinţa mântuitoare.
În lumina acestei pilde, teorii precum „somnul sufletului” care afirmă că sufletele sunt
inconştiente în intervalul dintre moarte şi înviere sau concepţia că iadul este ficţiune, sunt
infirmate (vezi şi perspectiva lui Pavel, 2Cor. 5: 1-10; Filip. 1: 21-26).

Pilda copiilor mofturoşi, Matei 11: 16-19Luca 7: 31-35

Pilda este inserată în text la finalul discursului despre Ioan pe care l-a rostit Hristos, 7:
24-30.
Oamenii „din neamul acesta” v. 31 ilustraţi prin copiii din pildă, sunt fariseii şi
învăţătorii Legii care nu l-au crezut nici pe Ioan respingând botezul său, v. 30, nici pe Fiul
omului v. 34.

66
 Mesajul este destul de dur şi explică realitatea următoare: conducătorii iudei
demonstrează un comportament infantil, imatur, motiv pentru care au fost asemănaţi cu nişte
copii care se joacă în piaţă.
Probabil, dialogul dintre cele două grupuri de copii era un joc cunoscut practicat printre
copii.
Obiecţia din spusele jocului era următoarea: indiferent care a fost provocarea (atmosfera
de nuntă sau de înmormântare) răspunsul nu a fost cel corespunzător.
Aşa după cum în jocul copiilor nimic nu a funcţionat pentru că încercarea s-a lovit de
încăpăţânarea imaturităţii şi iresponsabilităţii, la fel se întâmplă în jocul vieţii reale a oamenilor
mari.
În loc să demonstreze maturitate şi capacitate de a deosebi Înţelepciunea divină prezentă
în mesajul şi lucrarea lui Ioan, fie în mesajul, lucrarea şi Persoana Lui Hristos, conducătorii iudei
dovedeau încăpăţânare comportându-se ca nişte copii mofturoşi care doresc să se procedeze
întotdeauna aşa cum le convine lor.
Dacă Ioan a adoptat o viaţă ascetică, l-au condamnat considerându-l condus de drac.
Dacă Fiul Omului a adoptat comportamentul obişnuit al omului de rând, dacă s-a apropiat
de păcătoşi pentru a le aduce Cuvântul salvării, l-au etichetat drept un mâncăcios şi un beţiv
prieten cu cei mai desconsideraţi oameni din societatea lui Israel.
Nici una dintre modalităţile în care le-a fost adus adevărul şi înţelepciunea divină nu era
pe placul lor, nu le satisfăcea aşteptările şi capriciile.
În ciuda răspunsului imatur al conducătorilor iudei, erau însă destui, dintre cei simpli şi
păcătoşi care au ales să răspundă pozitiv mesajului lui Ioan şi al lui Hristos fiind convinşi de
dreptatea învăţăturii lor şi recunoscând în ea Înţelepciunea divină, v. 35.

67