INTRODUCERE

Fără teama de a greşi putem afirma că botezul este mijlocul prin care cineva primeşte
calitatea de membru în biserică, indiferent de natura religioasă a acesteia.
Deşi botezul în apă este oficiat în cadrul tuturor cultelor religioase, modul în care acesta
se realizează diferă de la cult la cult, şi drept urmare unele confesiuni acceptă botezul oficiat de
ale confesiuni, iar altele nu.
Toate confesiunile religioase acceptă la unison faptul că botezul oferă credinciosului
calitatea de membru al Bisericii. În cadrul acestui lucrări îmi propun a aborda relaţia dintre
botezul în apă şi calitatea de membru al unei Biserici, implicaţiile teologice ale botezului din
perspectivă interconfesională și argumentarea teologică a pedobaptismului.
O altă problemă de cercetare a aceastei lucrari de licență este istoricitatea confirmată
sau infirmată a botezului copiilor.
A existat practica botezului copiilor mici (prunci) in primele veacuri? Raspunsul unei astfel
de intrebari necesita un studiu istoric si o intelegere a intrebarii in contextul in care a fost pusă
și de cine a fost pusă întrebarea. Ca sa raspundem la o astfel de intrebare trebuie să ținem
cont de imaginarul de interpretare istorică a cultelor neoprotestante și de tradiția milenară a
bisericii care a rămas neîntreruptă și neschimbată.
Fiecare eveniment istoric este interpretat de diferite culte in diferite moduri, care la
rindul lor au diferite orientari sociale,culturale sau religioase. Ziarele ne relateaza evenimente
cotidiane vazute prin prisma mai multor ziaristi cu mai multe pareri si interpretari. Recunoscind
faptul ca istoria este interpretata in diferite moduri, putem sa spunem cu certitudine ca si
evenimentele istorice bisericesti sint interpretate in diferite moduri. Problema este că tradiția
din Biserica Ortodoxă nu interpretează presupuneri – ea redă apostolicitatea tainei și modul ei
de săvârșire și ne descrie și primitorul.
În cadrul acestei lucrări se va folosi adesea numele de Biserică pentru diverse organizații
religioase care în sens real nu sunt biserici ci organizații religioase.
Pentru Biserică este folosit termenul grecesc ekklesia sau adunare în unele cazuri.
Originar sensul pentru „ekklesia" era acela de „adunare organizată, ai cărei membri au fost
chemaţi, într-un anume mod, de la casele sau treburile lor, la o întrunire pentru acţiuni civice."
Sensul amintit era utilizat şi cu scopul de a reliefa ekklesia Vechiului Testament, numită şi

3
Adunarea Naţională a Israelului (Fapte 7:38). Din perspectivă ortodoxă nu este permis a
percepe Biserica în sensul unei simple „organizaţii" fiindcă biserica văzută este viaţă. În limba
greacă este folosit termenul de „koinonia" care implică o relaţie de comuniune, părtăşie, o
vieţuire în stări şi scopuri comune.
N.T. este o culegere de texte care este, în multe privinţe şi pentru multe teme, foarte
economicoasă cu dovezile şi conţine şi texte care prezentând aspecte diferite ale aceluiaşi
domeniu de analiză ne lipseşte de cele mai multe ori de demonstraţia unei anumite doctrine
sau a alteia. Unele aspecte par a fi în concurenţă cu alte aspecte şi categoric permit mai multe
interpretări, nu doar una singură. Din acest motiv, numai o analiză care să nu fie dependentă de
o interpretare obligatorie ne poate permite să ne apropiem mai mult de adevărurile conţinute
de Biblie. În acest sens Tradiția Bisericii Ortodoxe poate da mărturie vie în ceea ce privește
botezul copiilor atât prin practica neîntreruptă, cât și prin interpretarea corectă a textelor
biblice și a semnificațiilor reale pe care aceste texte le au.

4
 CAP. 1 BOTEZUL – SEMNIFICAȚIE, PRACTICĂ ȘI DOCTRINĂ,
ABORDARE INTERCONFESIONALĂ

Neoprotestanții insistă pe o explicație netradițională a pasajului din Apostolul Petru care

prezintă botezul nu ca pe un mijloc de curăţire a trupului, ci mai degrabă ca pe o mărturie a
curăţirii care a avut loc deja în viaţa celui care se botează („mărturia unui cuget curat"- lPetru
3:21). Odată ce privim botezul ca o mărturie, trebuie să ne referim implicit la o comunitate în
cadrul căreia va fi depusă mărturia.
Calitatea de membru în Biserica Ortodoxă - prin botez, omul devine membru al Bisericii
Ortodoxe (singura biserică adevărată - Ioan 3:5; Fapte 16: 14,15;16: 33) şi este pecetluit de
Duhul Sfânt în taina mirungerii. Unirea desăvârşită cu Dumnezeu se realizează prin Sfânta
Euharistie. Acest proces atât de complex nu este unul formal şi contractual, ci este o
concretizare a voinţei şi a credinţei personale, manifestată de prunc la botez prin naşii, care
devin părinţii lui spirituali. Credinţa aceasta este cea care ne „îndeamnă" către botez, către
primirea lui Dumnezeu, fiind de fapt o tensiune a harului prezent în firea umană (Ioan 6:44).
Calitatea de membru al Bisericii este dobândită prin tainele iniţierii: botez, mirungere,
euharistie, fiind dependentă de relaţia cu Hristos în Duhul Sfânt, de părtăşia cu El în toate
sfintele taine şi de creşterea treptată în Hristos. Creşterea aceasta se poate realiza prin
participarea activă la viaţa trupului eclesial. Ca membru al Bisericii Ortodoxe, omul este
introdus în viaţa izvorâtă prin unirea acestuia cu Sfânta Treime, unire care se reflectă cel mai
clar în comunitatea bisericească.
De asemnea, calitatea de membru al Bisericii Ortodoxe are ca finalitate primirea reală şi
totală a lui Dumnezeu prin Sfânta taină a euharistiei. Dacă prin botez şi mirungere Hristos se
uneşte cu omul prin harul Duhului Sfânt, în sfânta euharistie Hristos se oferă cu Trupul şi
sângele Său omului. Unirea cu Hristos prin taina Sfintei Euharistii este deplină, pentru că acum
omul nu primeşte numai harul ci şi Izvorul harului, pe Hristos Însuşi.1

La această concepție s-a ajuns ca o opoziție radicală împotriva Bisericii Catolice care
declară că botezul are ca efect ,,împreunarea omului cu Hristos şi intrarea în biserica creştină."
Prin Botez, cel care îl primeşte devine fiu adoptiv al Tatălui, intră în Biserică, unde primeşte

1
Părintele Gheorghe Metallinos, sinteză după Mărturisesc un Botez, Editura Evanghelismos, București 2011
disponibil în https://www.teologie.net/data/pdf/marturisesc-un-botez.pdf, (accesat 02.05.20018)
5
demnitatea de creştin, adică devine membru al Poporului lui Dumnezeu, membru al Trupului lui
Hristos, piatră vie a Bisericii, templu al Duhului Sfânt. Dacă omul vechi, rănit de păcat, trăia
singur, omul nou, izbăvit de păcat, formează cu fraţii săi un singur trup în comunitatea creştină.
În cadrul Bisericii Catolice, botezul este desăvârşit prin sacramentul Con¬firmării. Pruncii
care au fost botezaţi când ajung la o vârstă cuprinsă între 7-14 ani primesc o mai mare
responsabilitate religioasă. Biserica Catolică susţine că în timpul Confirmării se coboară Spiritul
Sfânt în corpul copilului. Confirmarea se realizează prin aşezarea mâinii episcopului pe capul
copiilor şi ungerea frunţii acestuia cu ulei sfinţit (crisam). Catehismul Bisericii Catolice declară
că „administrarea acestui sacrament (al Confirmării) de către episcopi marchează faptul că el
are drept efect unirea mai strânsă a celor care îl primesc cu Biserica, cu originile ei apostolice şi
cu misiunea ei de a-L mărturisi pe Cristos."2

Caliatea de membru în Bisericile Evanghelice 3- pentru ca o persoană să dobândească

calitatea de membru într-una din Bisericile Evanghelice (Biserica Penticostală, Biserica Baptistă,
Biserica Creştină după Evanghelie, Biserica Adventistă) trebuie să îndeplinească anumite
condiţii, şi anume: să se fi întors la Dumnezeu cu pocăinţă şi credinţă, făcând dovada naşterii
din nou, să-L mărturisească pe Isus Hristos în apa botezului ca Domn şi Mântuitor, conform
Sfintelor Scripturi, să accepte Statutul de funcţionare al Cultului în cadrul căruia doreşte să se
integreze şi să se înscrie ca membru în evidenţele Bisericii. 4
Dacă ne referim la cei care au dreptul de a li se oficia botezul în cadrul Bisericilor
Penticostale, Baptiste și Adventiste trebuie să specificăm că sunt acceptate pentru botez numai
persoanele care şi-au exprimat personal dorinţa de a se boteza. Ulterior trebuie să participe la
un curs de cateheză (de pregătire biblică în vederea dobândirii adevărurilor de bază ale vieţii de
credinţă). Dintre persoanele care participă la cursul de cateheză, sunt selectate pentru botez
numai acelea care fac dovada unei întoarceri autentice la Dumnezeu (baptiști și penticostali)
Apoi, după ce li se administrează botezul, aceste persoane sunt adăugate la membrilor Bisericii
lui Dumnezeu, şi implicit devin „mădulare" ale Trupului lui Isus Hristos: Biserica (Fapte 2:38-47,
Fapte 10:47-48, 1 Petru 3:21).
Recunoaşterea botezului în apă de alte confesiuni creştine. Deoarece sunt cazuri în care
anumite persoane simt nevoia de a se transfera de la o Biserică la alta, se pune întrebarea care

2
http://www.credinta-catolica.ro/cbc/sacramentul-botezului/ (accesat la data de 02.05.2018)
3
http://www.evanghelicreformat.org/trebuie-sa-fie-botezati-copiii-nou-nascuti/ (accesat la data de 02.05 2018)
4
https://www.baptisti-arad.ro/articole/botezul-cretinism-botezul-domnului-isus-botezul-credincioilor-articol-de-
ardelean-viorel, (accesat la data de 02.05.2018)
6
este modul de recunoaştere a botezului în apă oficiat în cadrul altui cult decât cel în care se
individul doreşte a se integra.
Recunoaşterea botezului în apă în cadrul Bisericilor Protestante. Menoniţii şi
Anabaptiştii, percep botezul ca o garanţie a iertării păcatelor pentru cei care se pocăiesc şi cred.
Ei botează din nou pe copii şi pe cei care s-au despărţit de comunitatea lor, când aceştia se
întorc.
Deoarece Protestanţii şi Catolicii botează în numele Sfintei Treimi, Protestanţii recunosc
botezul latin, iar Catolicii, la rândul lor, recunosc botezul oficiat de către Protestanţi. Ei aplică
vechiul principiu, şi anume că „şi botezul făcut în numele Sfintei Treimi, în afara Bisericii, este
valabil."
Recunoaşterea botezului în apă în cadrul Bisericii Ortodoxe. Biserica "veche", după cum
numeşte Andruţos Biserica Ortodoxă, îi accepta chiar şi pe cei convertiţi care nu au fost botezaţi
în Numele Sfintei Treimi, dar numai după ce îi reboteza.
Andruţos susţine corect că nici practica Bisericii Ortodoxe nu este unitară în ceea ce
priveşte neacceptarea botezului oficiat de Apuseni şi Protestanţi, pe motiv că botezul la aceştia
nu a fost realizat prin întreită scufundare. Chiar dacă, pentru a susţine acest argument se
bazează pe interpretarea canonului al VII-lea al Sinodului al II-lea ecumenic, trebuie să
specificăm că nici chiar teologii ortodocşi nu sunt toţi de aceeaşi părere privitor la acest subiect.
Desigur, canonul sinodului amintit, îi împarte în două categorii pe cei care se întorc la
Biserică şi anume: cei care trebuie botezaţi din nou, respectiv, cei cărora li se accepta botezul,
în cea de-a doua categorie fiind incluşi Arienii, iar în prima, Eunomienii (Arienii extremişti).
Părinţii din cadrul acestui sinod declară: "Pe Eunomieni, care botează cu o singură afundare, îi
primim ca pe păgâni." Andruţos susţine că interpretând acest text ad litteram, se înţelege clar
că întreita scufundare este un criteriu al botezului valabil. Pe acest motiv, botezul prin stropire
al Latinilor şi al Protestanţilor este lipsit de validitate sau, cel mult, are aceeaşi valoare ca
botezul realizat prin excepţie pentru cei bolnavi în pat.
Apusenii sunt de părere că această invalidare a botezului se făcea fie pentru că
Eunomienii, prin botezul realizat printr-o singură afundare, în moartea Domnului, aprofundau
astfel învăţătura lor antitrinitară (aşa cum afirmă Sozomen ); fie pentru că ei au transformat
formula trinitară, după mărturia lui Epifaniu.
Din canoanele sinoadelor al V-lea şi al VI-lea nu putem şti dacă afundarea poate fi socotită
criteriu al valabilităţii botezului, deoarece şi acest sinod acceptă pe unii eretici în Biserică fără a-
i boteza din nou, iar pe alţii nu îi acceptă decât în cazul în care se rebotează. Se specifică într-
7
adevăr că Nestorienii, Eutihienii şi Severienii nu au nevoie de un nou botez (Can. 55); sinodul nu
spune însă nimic despre semnificaţia afundării.
Biserica Ortodoxă Rusă, iniţial îi reboteza pe Apusenii şi Protestanţii care veneau la
Ortodoxie. Începând cu Petru Movilă, nu îi rebotează, doar îi unge cu mir, recunoscând ca
valabil botezul, ca şi celelalte taine ale lor.
În Biserica Otodoxă Greacă, până la Chiril al-V-lea (anul 1756), era recunoscut botezul
eterodocşilor Apuseni şi Protestanţi. Au existat şi alte sinoade locale, întrunite la
Constantinopol (în anul 1484) şi la Moscova (în 1667), care au decis ca Latinii să fie primiţi prin
ungerea cu sfântul mir. Dar, de la Patriarhul Chiril al V-lea până în prezent, din anumite motive,
s-a hotărât în sinod, ca Apusenii şi Protestanţii care vin la Ortodoxie să fie botezaţi din nou. În
cele mai multe cazuri, această practică este valabilă şi în zilele noastre, excepţie făcând câteva
persoane, de exemplu, fosta regină Sofia a Grecilor.
Recunoaşterea botezului în Biserica Catolică. În cadrul Bisericii Catolice, botezul realizat
de Iudei şi de păgâni este recunoscut încă din timpul lui Papa Nicolae I. Biserica Catolică acceptă
toate tainele apostaţilor, cu excepţia pocăinţei, pentru care este jurisdicţia papală. Unul dintre
motivele pentru care Biserica Catolică acceptă botezul chiar dacă a fost oficiat în afara Bisericii,
este că, botezul, fiind absolut necesar pentru mântuire, el trebuie să poată fi oficiat de oricine.
Cei botezaţi în biserici necatolice, de regulă nu sunt rebotezaţi decât dacă persistă dubiul
asupra materiei botezului sau a slujitorului care l-a conferit. In acest caz vor fi instruiţi părinţii şi
naşii, precum şi cel ce trebuie botezat dacă este adult.
Recunoaşterea botezului în bisericile evanghelice. Bisericile evanghelice recunosc
botezul care a avut la bază o convertire reală. Botezul acceptat de evanghelici este botezul
trinitar, oficiat printr-o unică scufundare. Acesta este atât simbolul îngropării şi implicit al morţii
omului vechi, cât şi al învierii acestuia la o viaţă nouă.
Recunoaşterea botezului în Bisericile Baptiste.Chiar dacă există anumite asemănări între
protestantismul reformei şi baptişti, trebuie să precizăm că baptiştii reprezintă o mişcare
distinctă şi, istoric, separată de protestanţi. Una din cauzele pentru care baptiştii au rupt
legăturile cu protestanţii a fost refuzul de a-şi însuşi învăţătura despre magistraţii bisericii. În
majoritatea cazurilor, protestanţii sunt avocaţi ai bisericilor teritoriale integrând sub disciplina
lor întreaga populaţie şi aducându-i pe noii născuţi între membrii ei, prin botezul copiilor. Spre
deosebire de practicile protestante, dar în asemănare cu convingerile anabaptiştilor şi
menoniţilor, baptiştii accentuează că în Biserică nu se poate intra decât în mod voluntar, astfel
negând valoarea botezului copiilor.
8
 Referitor la botezul realizat în cadrul Bisericilor Catolice şi Ortodoxe, e imperios necesar
să specificăm că bisericile baptiste (şi chiar evanghelice) nu acceptă botezul despre care se
crede că are putere de a spăla păcate. Trebuie să specificăm faptul că botezul pruncilor în
concepția baptiștilor, nu a fost practicat niciodată până în secolul al - II-lea spun aceștia. Ei
argumentează prin faptul că practica de a boteza copiii mici este bazată mai mult pe o
presupunere decât pe un principiu. De aceea, baptiştii (şi chiar evanghelicii) nu acceptă ca fiind
valabil botezul pruncilor, iar cei care vor să se integreze în Bisericile evanghelice trebuie să se
reboteze în condiţiile impuse strict de Scriptură, susțin ei. În cadrul bisericii baptiste se
recunoaşte botezul realizat în celelalte biserici evanghelice, respectiv penticostale, creştine
după Evanghelie, carismatice şi adventiste.
Recunoaşterea botezului în Bisericile Penticostale.În cadrul Bisericii Penticostale se
recunoaşte botezul realizat de celelalte biserici evanghelice. Calitatea de membru al bisericii
penticostale pentru o persoană care vine din altă biserică evanghelică se poate dobândi prin
transfer cu condiţia să accepte Mărturisirea de credinţă şi practica Cultului Creştin Penticostal.
La fel ca şi în cazul bisericilor baptiste, în cadrul bisericii penticostale nu se recunoaşte
botezul pruncilor şi nici cel care s-a realizat într-o altă formulă decât cea spusă de Domnul Iisus
Hristos, şi anume formula trinitară. Dacă cineva vrea să devină membru al Bisericii Penticostale
şi nu a fost botezat pe baza credinţei şi a naşterii din nou, trebuie să fie rebotezat. De
asemenea, se pretinde credinciosului care s-a botezat să ducă întotdeauna o viaţă curată şi
sfântă, trăind după învăţăturile Evangheliei (Matei 28:20, Fapte 2:42, Evrei 3:14).
Motivațiile pentru a respinge botezul pruncilor le vom extrage dintr-un pasaj a unui
teolog penticostal care reflectă întreaga teologie evanghelică în acest sens:
”… botezul oferă candidatului calitatea de membru, de mădular al Trupului lui Hristos. Ca
orice mădular, şi noul credincios trebuie să fie viu, altfel mai repede sau mai târziu va fi eliminat
din trup. Problema se complică atunci când copiii sunt incluşi în trupul bisericii fără pocăinţă şi
credinţă, în speranţa că acestea vor veni de la sine. De asemenea, unele biserici (în special
Biserica Catolică) pentru a păstra puritatea bisericii lor, pe lângă botezul copiilor mici au
introdus ceremoniile şi serviciile de Confirmare. Prin acest mijloc cei care au fost botezaţi ca
nou-născuţi sau cei care au venit mai târziu la credinţă şi care îşi exprimă dorinţa de a se supune
disciplinei şi regulilor bisericii să poată să participe activ la viaţa bisericii. Însă, în Noul
Testament nu se găseşte nicăieri ideea de confirmare. Ea nu există, la fel ca şi botezul pruncilor.
Singura ceremonie prezentată de Scriptură este cea de iniţiere în biserica lui Hristos, şi anume
botezul credincioşilor, sau botezul noului legământ. El este doar pentru cei care dovedesc că au
9
o inimă şi un duh nou (Evrei 8: 8-13 ). În această iniţiere este implicat credinciosul însuşi alături
de slujitorii bisericii şi de toţi membrei acesteia.
Dacă acceptăm botezul copiilor mici, atunci conceptul de convertire dispare, deoarece,
prin botez este primit harul divin al iertării şi al primirii în Trupul Bisericii lui Hristos. Aşa după
cum afirmă Schmemann, Biserica Ortodoxă n-a perceput niciodată înţelegerea semnificaţiei
botezului de către cel ce se botează ca pe o condiţie necesară botezului. Însă, acceptând un
astfel de botez va trebui să suportăm consecinţele pe care le are acest botez în context teologic
şi chiar eclesial. Susţinând că botezul creştin este necondiţionat şi oferă iertarea păcatelor,
primirea harului divin şi accesul liber la sfintele taine ale Bisericii indiferent de ceea ce face
creştinul, înlăturăm responsabilitatea noilor membri de a trăi frumos. Se spune că în cazul
botezului pruncilor, naşii care mărturisesc pentru copii se angajează să îi crească pe aceştia în
credinţa creştină, însă lucrul acesta de cele mai multe ori nu se realizează, iar dacă se realizează
prin acest procedeu, este înlăturată libertatea de alegere a celui care s-a botezat.
Faptul că pruncii sunt botezaţi presupune o anumită forţare şi chiar înlăturare a puterii
personale de decizie a fiecărei persoane. Fiecare persoană este liberă să aleagă în viaţă ceea ce
vrea pentru prezentul şi viitorul ei, însă odată ce eşti născut şi botezat într-o anumită religie,
dreptul de a alege ceea ce doreşti pentru tine şi viitorul tău îţi este suprimat. Lipsa de înţelegere
a pruncilor când sunt botezaţi poate fi un motiv pentru aceştia de a trăi mai departe fără
responsabilitate, deoarece ei au fost angajaţi să îndeplinească un anumit deziderat când nici
măcar nu erau conştienţi, şi bineînţeles, fără exprimarea propriei voinţe. Aşadar, ei nu vor fi
motivaţi să respecte ceea alţii au promis în locul lor despre ei. Mărturisirea impersonală în
cadrul botezului conduce de cele mai multe ori la o trăire incompatibilă cu această mărturisire.
De asemenea, doctrina botezului pruncilor ridică încă o problemă foarte greu de
soluţionat, şi anume: ce se întâmplă cu un prunc care a fost botezat (deci a intrat în Trupul lui
Hristos), însă după ce creşte nu trăieşte ca un „mădular" sănătos. Răspunsurile posibile la
această întrebare sunt: 1) El rămâne în continuare membru al Bisericii sau 2) Este eliminat din
Biserică. În primul caz, continuând să rămână membru al Bisericii, el nu va face altceva decât să
diminueze şi chiar să distrugă calitatea spirituală a acesteia. Dacă este eliminat din Biserică,
există două consecinţe posibile ale acestei excomunicări: fie nu a fost educat de către naşi în
credinţa pe care aceştia au mărturisit-o pentru el, fie botezul administrat nu a fost destul de
puternic să îl ajute să rămână fiu al lui Dumnezeu (aşa cum a fost declarat la botez). În oricare
dintre cazuri persoana în cauză este absolvită de vină pentru modul în care trăieşte, vina fiind
ori a naşilor, ori a Bisericii în cadrul căreia i s-a administrat botezul. Aşadar, persoana botezată
10
nu este motivată nici într-un fel să aibă o trăire responsabilă, demnă de Biserică (de Trupul lui
Hristos).
Botezul administrat adulţilor impune o anumită responsabilitate, deoarece aceştia,
înainte de a fi botezaţi, au mărturisit că vor ţine acest botez cu valoare de legământ până la
moarte. Nerespectarea acestei hotărâri va aduce cu sine încălcarea legământului, şi implicit
consecinţele corespunzătoare acestei încălcări. Botezul fiind condiţionat de o convertire
personală, bazat pe o mărturisire personală şi motivat de o decizie la fel de personală, va
impune o trăire personală frumoasă. În acest mod, cel care se botează va fi conştient de
responsabilitatea pe care o are în urma botezului. Pentru el botezul nu va fi perceput ca o
simplă baie a trupului, sau ca un har special care îl transformă pe loc, ci ca un mijloc de
mărturisire şi demonstrare a schimbării care a avut loc înainte de oficierea botezului şi care va
continua după botez.
Pe de altă parte, aşa cum am văzut deja, botezul adulţilor oferă celor care îl primesc
posibilitatea de a fi încorporaţi în Trupul Domnului Isus Hristos, ca mădulare vii. Ei, odată ce au
intrat în Biserică (ca mădulare), trebuie să îşi înţeleagă slujba pe care le-a încredinţat-o „Capul
Trupului", adică Hristos. Pe lângă această slujbă pe care trebuie să o deţină fiecare membru în
parte, noul botezat are acces nestânjenit la Cina Domnului (Euharistie) şi la toate celelalte acte
de cult corespunzătoare fiecărei Biserici.
Implicaţiile teologice şi eclesiale ale botezului pruncilor cele ai des întâlnite sunt: anularea
conceptului de convertire, anularea puterii de decizie a fiecărei persoane şi în final denaturarea
calităţii spirituale a bisericii locale. Spre deosebire de acestea, consecinţele botezului adulţilor
sunt: integrarea în „Trupul" lui Hristos ca nişte mădulare vii (bineînţeles dacă acestea au avut
parte în prealabil de o convertire reală), accesul liber la Cina Domnului şi la celelalte acte de cult
specifice Bisericii lui Hristos”.5
Teza de licență actuală vine să argumenteze botezul copiilor dintr-o perspectivă a
Bisericilor tradiționale (Biserica Ortodoxă, Catolică și Bisericile Protestante pedobaptiste) care
practică această taină și o aplică copiilor.

5
IMPLICAŢIILE FORMEI BOTEZULUI ÎN CONTEXTUL ECLESIAL, de NECHIFOR CALEB OTNIEL TRAIAN*, în
https://www.researchgate.net/profile/Nechifor_Caleb_Otniel_Traian2/publication ( data vizualizării 15. 05. 2018)
11
 CAP. 2 BOTEZUL COPIILOR (PEDOBAPTISMUL) ȘI
ABORDAREA BIBLICO-ANALOGICĂ

Legământul lui Dumnezeu și pruncii incluși în legământ. În toate legămintele lui

Dumnezeu cu poporul Lui, începând din cele mai vechi timpuri și în toate perioadele, copiii din
popor au fost incluşi. Acesta a fost cazul în ceea ce privește primul legământ, făcut cu Adam în
Eden: cu acest lucru suntem cu toţii de acord. Cu siguranță, sunt de acord şi toți aceia care au
păreri diferite cu privire la botezul copiilor. Încălcarea acelui legământ a avut consecinţe grave
pentru toţi urmaşii lui Adam: aceasta constituie o mărturie tristă pe care o recunoaştem cu
toţii. Legământul făcut cu Noe, după potop, a fost asemănător în privinţa urmaşilor. Limbajul
folosit acolo a fost: „Iată, Eu fac un legământ cu voi şi cu sămânţa voastră care va veni după voi”
(Geneza 9:9). Legământul cu Avraam a fost la fel de cuprinzător în privinţa copiilor. Dumnezeu
spune: „Iată legământul Meu, pe care-l fac cu tine […] Voi pune legământul Meu între Mine şi
tine şi sămânţa ta după tine, din neam în neam” (Geneza 17:4,7).
Legămintele stabilite în Sinai și Moab au cuprins în mod clar copiii, și le-au oferit atât lor
cât şi părinţilor lor, o serie de binecuvântări sau blesteme, promisiuni sau amenințări. Drept
urmare, atunci când Moise era la sfârşitul vieţii lui, s-a adresat poporului astfel: „Astăzi staţi
înaintea Domnului Dumnezeului vostru, voi toţi […] copiii voştri, nevestele voastre, […] stai ca
să intri în legământ cu Domnul Dumnezeul tău” (Deuteronom 29:10 -12). Când ajungem la Noul
Testament, vedem aceeași trăsătură a legământului în privinţa copiilor, chiar mai izbitor și mai
puternic prezentată: „făgăduinţa aceasta este pentru voi, pentru copiii voştri şi pentru toţi cei
ce sunt departe acum, în oricât de mare număr îi va chema Domnul Dumnezeul nostru.”
(Faptele Apostolilor 2:39).
Aşadar, a fost prezentă această trăsătură în toate legămintele lui Dumnezeu cu poporul
Său, din toate timpurile? Oare să admitem ideea că nu ar mai fi valabilă această trăsătură în
legământul creştin din Noul Testament, legământ care, deși fiind de aceeaşi natură cu acelea de
dinaintea lui, le întrece pe toate prin privilegiile oferite și prin măreţia făgăduinţelor sale?
Aceasta este cu neputinţă. Nu putem accepta asemenea idee.6

6
Samuel Miller, traducere și adaptare ortodoxă după, Infant baptism scriptural and reasonable : and baptism
by sprinkling or affusion, the most suitable and edifying mode: in four discourses, în
https://archive.org/details/infantbaptismscr00mill , (data vizualizării 02. 05. 2018) (n.trad. Botezul botezului
scriptic și rezonabil: și botezul prin stropire sau afumare, modul cel mai potrivit și edificator: )
12
 Familia – uniune tainică de împărtășire a aceleași credințe. Dar mai mult decât atât,
legătura strânsă și trainică dintre părinți și copii aduce un argument puternic în favoarea
statutului de membri ai Bisericii, pentru copiii celor credincioși. Glasul naturii aduce o puternică
susţinere cauzei noastre. Gândul de a-i despărţi pe părinți de descendenții lor, cu privire la
poziţia în care a dorit Dumnezeu să îi aşeze, în înţelepciunea Lui minunata – acest gând este la
fel de respingător atât pentru simţirile creştineşti, cât și pentru legile naturii care ne înconjoară.
Prietenii mei, oare s-ar putea ca atunci când tulpina este în Adunare, ramura să fie în afara ei?
Atunci când părinţii sunt în împărăția vizibilă a Mântuitorului, s-ar putea oare ca pruncii lor,
fiind os din oasele lor și carne din carnea lor, să nu aibă nici o legătură cu aceasta împărăție?
Această despărţire nu a existat în vreo societate pe care Dumnezeu a stabilit-o vreodată.
Nu o găsim nici în societatea civilă. Copiii se nasc cetățeni ai statului în care părinții lor locuiau
în acel moment. În virtutea nașterii lor, ei sunt cetățeni pe deplin, legaţi de toate îndatoririle, și
beneficiari la toate privilegiile acestei legături, şi le vor exercita când devin capabili de acest
lucru. De aceste îndatoriri, ei nu pot fi scutiţi. De aceste privilegii, ei nu pot fi lipsiţi. Aşadar,
oare ar trebui ca acest principiu atât de important să fie ignorat în Adunarea lui Dumnezeu? Cu
siguranță, acest principiu nu este mai lipsit de putere sau mai puțin clar în ceea ce priveşte
harul, decât în ceea ce priveşte natura înconjurătoare. Asemănările găsite în toate timpurile şi
modul cum lucrează Dumnezeu, sunt prea evidente ca să poată fi trecute cu vederea într-o
cercetare ca aceasta, pe care o facem aici.
Dumnezeu dispune includerea copiilor în Biserică. Vedem clar că în poporul lui
Dumnezeu din perioada Vechiului Testament care era o preînchipuire a Bisericii din Noul
Legământ, copiii au avut statutul (sau calitatea) de membri. Acest lucru este un semn hotărâtor
al voii lui Dumnezeu cu privire la această chestiune.
Nimeni n-ar putea pune la îndoială că în perioada Vechiului Testament, copiii au fost de
fapt membri ai Adunării lui Dumnezeu; și, ca atare, au fost consideraţi şi ei persoane potrivite
pentru pecetea legământului. Când Dumnezeu l-a chemat pe Avraam și a făcut legământul Lui
cu el, a cuprins urmaşii lui Avraam în acest legământ. Mai mult, a stabilit şi o rânduială prin care
această legătură a copiilor cu Adunarea vizibilă a lui Dumnezeu avea să fie confirmată în mod
public și pecetluita, iar acest lucru să se facă pe când copiii erau la o vârstă fragedă, de numai
opt zile. Dacă adulții evrei au fost membri ai Adunării lui Dumnezeu în perioada Vechiului
Testament, atunci cu siguranță şi copiii lor au fost de asemenea membri. Pentru ca ei au fost
aşezaţi în aceeași poziţie a legământului, și au avut aceeaşi pecete a legământului pe trupul lor,
aşa cum au avut-o părinții lor adulți.
13
 Mai mult, acest legământ avea în vedere binecuvântări spirituale, pe lângă cele
vremelnice, pământeşti. Tăierea împrejur este definită în mod clar, de către apostolul Pavel
inspirat de Duhul Sfânt, ca o “pecete a neprihănirii care se capătă prin credința” (Romani 4:11).
Aşadar, ea nu a fost doar o simplă promisiune cu privire la stăpânirea ţării Canaanului şi la
bunăstarea pământească de acolo, ci tăierea împrejur a confirmat și a pecetluit un legământ în
care toate familiile pământului aveau să fie binecuvântate (Geneza 12:3). Totuși, aceasta pecete
a legământului a fost în mod solemn stabilită de Dumnezeu pentru a fi aplicată (și a fost, în
adevăr, aplicată timp de aproape două mii de ani, de la Avraam până la Hristos), copiilor de
vârstă fragedă, ca semn al apartenenţei lor la familia intrată în legământ cu Dumnezeu, și ca
semn al dreptului lor la privilegiile legământului.
Aşadar, aici avem o realitate care nu poate fi ascunsă sau respinsă, ci este recunoscută de
către toți; o realitate pe care cei ce susţin botezului copiilor pot sta ferm, ca pe o stâncă
neclintită. Căci, dacă înțelepciunea infinită a lui Dumnezeu a considerat odinioară că este bine şi
potrivit ca pruncilor să li se aplice „o pecete a neprihănirii căpătate prin credința”, înainte ca
aceştia să fie capabili să exercite credință, atunci cu siguranță este la fel de potrivit şi acum.
Botezul, care este în mod asemănător o pecete a neprihănirii prin credința, poate să fie aplicat
în mod corect chiar de la o vârstă la fel de fragedă. Ceea ce sigur a existat odinioară în poporul
lui Dumnezeu, stabilit clar de Dumnezeu Însuşi, poate să continue să existe, fără să punem sub
acuzare înțelepciunea sau bunăvoința lui Dumnezeu.7
Poporul din Vechiul Testament şi Biserica din Noul Testament au o structură
asemănătoare. Aşadar, recunoaştem cu toţii că pruncii din poporul lui Dumnezeu în perioada
Vechiului Testament au fost membri ai Adunării, la fel ca părinții lor. Este sigur şi faptul că
Adunarea lui Dumnezeu este aceeași în esenţă, cum a fost în acea perioadă. Şi bineînţeles, este
drept și potrivit ca, respectând principiul lui Dumnezeu, copiii credincioşilor trebuie să fie
membri ai Adunării în vremurile noastre, tot aşa cum erau odinioară cei din Adunare în
perioada Vechiului Testament.
Neoprotestanții nu sunt de acord cu această declarație. Ei afirmă că Adunările lui
Dumnezeu în perioada Vechiului Testament și a Noului Testament nu ar însemna același lucru,
ci ar fi atât de diferite în esență, încât nu s-ar putea aplica aceleași principii pentru ambele. Ei
susțin că perioada Vechiului Testament a fost un fel de aranjament politic, având un caracter
mai degrabă național decât spiritual; și că atunci când evreii au încetat să mai fie un popor,
legământul sub care fuseseră puşi, ar fi fost cu totul dat la o parte, iar în locul lui ar fi fost

7
ibidem
14
introdus un legământ de un caracter cu totul nou şi diferit. Dar este foarte evident că acest
punct de vedere este cu totul greşit.
Legământul avraamic s-a continuat și, ca urmare, a existat aceeaşi Adunare a lui
Dumnezeu în două perioade distincte (Vechiul şi Noul Testament). Aceste lucruri se înţeleg
foarte clar din Scriptură; ele reies inevitabil din principiile biblice cu privire la Adunarea lui
Dumnezeu. Tot ce este esențial cu privire la aceeaşi Adunare în cele două perioade se regăseşte
în Biblie în mod evident. Au acelaşi Conducător divin, același legământ prețios, același plan
spiritual măreţ, același sânge ispășitor, același Duh care sfinţeşte, în care ne bucurăm; viața și
măreţia Adunării Noului Testament, pe care o cunoaştem din mărturia Scripturii, au fost de
asemenea viața și măreţia Adunării lui Dumnezeu înainte de venirea lui Mesia. Suntem siguri că
un om ajuns la maturitate este același individ care a fost atunci cât încă era un copil în braţele
mamei lui. Tot aşa putem fi siguri că Adunarea, în deplinătatea luminii și privilegiilor ei, după
venirea lui Hristos, este aceeași Adunare care, timp de mai multe secole înainte, deși cu mai
puţină lumină și mai puţine privilegii, totuşi s-a bucurat de prezența și îndrumarea
Conducătorului ei divin în pustie, după cum scrie în mod clar în Noul Testament (Faptele
Apostolilor 7:38). Adevărul este ca apostolul Pavel, insuflat de Duhul lui Dumnezeu, în epistola
către Galateni, compară în mod clar poporul legământului din perioada Vechiului Testament cu
un moștenitor care nu avea încă vârsta suficientă. „Dar, câtă vreme moştenitorul este
nevârstnic, eu spun că nu se deosebeşte cu nimic de un rob, măcar că este stăpân pe tot. Ci
este sub epitropi şi îngrijitori, până la vremea rânduită de tatăl său. Tot aşa şi noi, când eram
nevârstnici, eram sub robia învăţăturilor începătoare ale lumii. Dar, când a venit împlinirea
vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub Lege, ca să răscumpere pe
cei ce erau sub Lege, pentru ca să căpătăm înfierea” (Galateni 4:1-6).8
Aşadar, apostolul insuflat de Duhul lui Dumnezeu, în epistola către Evrei, referindu-se la
copiii lui Israel, spune: „şi nouă ni s-a adus o veste bună ca şi lor” (Evrei 4:2). Din nou, în epistola
către Corinteni, spune: „toţi au mâncat aceeaşi mâncare duhovnicească şi toţi au băut aceeaşi
băutură duhovnicească, pentru că beau dintr-o stâncă duhovnicească ce venea după ei; şi
stânca era Hristos.” (1 Corinteni 10:3). Ni se spune că „Avraam a săltat de bucurie că are să
vadă ziua Mea [ziua Domnului Hristos]: a văzut-o şi s-a bucurat.” (Ioan 8:56). Iar despre ceilalţi
patriarhi suntem încredinţaţi că ei au văzut făgăduinţele Evangheliei de departe, și le-au
acceptat. Aşadar, Adunarea lui Dumnezeu în perioada Vechiului Testament nu a fost doar o

8
Oscar Cullmann, Baptism in the New Testament, Studies in Biblical theology, SCM Press, 1950, p.12
15
Adunare constituită de Dumnezeu, ci a fost o Adunare a Vestii Bune [Evangheliei], o Adunare a
lui Hristos, o Adunare construită pe „aceeaşi temelie precum cea a apostolilor” (Efeseni 2:20).
Dar ceea ce arata în cel mai clar și evident mod ca Adunarea este aceeaşi în esenţa în cele
două perioade (Vechiul şi Noul Testament), este acest pasaj memorabil și decisiv, din capitolul
11 din epistola către Romani, în care Adunarea lui Dumnezeu ne este înfăţişata prin imaginea
unui măslin. Tot cu un măslin a comparat Domnul Adunarea Lui şi prin proorocul Ieremia. În
capitolul 11, vorbind poporului despre legământul lui Dumnezeu din acea perioadă, profetul
Ieremia spune: „Măslin verde, gras şi cu roade frumoase şi plăcute – este numele pe care ţi-l
dăduse Domnul” (Ieremia 11:16). Dar cu privire la acest măslin, din cauza păcatului oamenilor
care au părăsit pe Domnul, profetul spune: „cu vuietul unei mari trosnituri îl arde cu foc, şi
ramurile lui sunt sfărâmate”. Vă rog să comparaţi pasajul aceasta cu limbajul apostolului Pavel
în capitolul 11 din epistola către Romani: „Căci, dacă lepădarea lor a adus împăcarea lumii, ce
va fi primirea lor din nou, decât viaţa din morţi? Iar dacă cele dintâi roade sunt sfinte, şi
plămădeala este sfântă; şi dacă rădăcina este sfântă, şi ramurile sunt sfinte. Iar dacă unele din
ramuri au fost tăiate, şi dacă tu, care erai dintr-un măslin sălbatic, ai fost altoit în locul lor şi ai
fost făcut părtaş rădăcinii şi grăsimii măslinului, nu te făli față de ramuri. Dacă te făleşti, să ştii
că nu tu ţii rădăcina, ci rădăcina te ţine pe tine. Dar vei zice: „Ramurile au fost tăiate, ca să fiu
altoit eu.” Adevărat: au fost tăiate din pricina necredinţei lor, şi tu stai în picioare prin credinţă:
nu te îngâmfa, dar, ci teme-te! Căci dacă n-a cruţat Dumnezeu ramurile fireşti, nu te va cruţa
nici pe tine. Uită-te, dar, la bunătatea şi asprimea lui Dumnezeu: asprime fata de cei ce au
căzut, şi bunătate faţă de tine, dacă nu încetezi să rămâi în bunătatea aceasta; altminteri, vei fi
tăiat şi tu. Şi chiar ei, dacă nu stăruie în necredinţa, vor fi altoiţi; căci Dumnezeu poate să-i
altoiască iarăşi. Fiindcă, dacă tu, care ai fost tăiat dintr-un măslin care din fire era sălbatic, ai
fost altoit, împotriva firii tale, într-un măslin bun, cu cât mai mult vor fi altoiţi ei, care sunt
ramuri fireşti, în măslinul lor?” (Romani 11:15-24). 9
Nu putem pune la îndoială faptul că apostolul vorbește aici despre Adunarea din Vechiul
Testament, folosind imaginea unui măslin bun. Acest fapt este într-adevăr unul recunoscut de
toţi, şi de frații noștri baptiști. Apostolul insuflat de Duhul Sfânt spune aici despre acest măslin
ca unele din ramurile lui fireşti (naturale), adică dintre evrei, au fost tăiate din pricina
necredinței. Dar care a fost urmarea acestei tăieri? A fost pomul distrus? Nicidecum! Apostolul
ne învață exact contrariul. Este evident din limbajul lui că rădăcina și trunchiul au rămas în
continuare; iar Neamurile, ramurile unui măslin „sălbatic din fire”, au fost altoite în măslinul

9
Samuel Miller, Infant baptism…, trad.după., op.cit. p 21
16
bun, deci în același pom din care ramurile dintâi fuseseră tăiate. Poate fi ceva mai clar să
descrie faptul că Adunarea este una şi aceeaşi în perioada Vechiului Testament şi în Noul
Testament?
Dar aceasta nu este totul. Apostolul ne spune că evreii urmează să fie aduşi înapoi de la
răzvrătirea și rătăcirile lor, ca să intre în Adunarea creștină. Și în ce mod este descrisă această
restaurare? Altoirea lor din nou, chiar în măslinul lor! Cu alte cuvinte, măslinul în care creștinii
dintre Neamuri au fost altoiţi după venirea lui Hristos, este acelaşi măslin vechi din care
oamenii vechiului legământ cu Dumnezeu erau ramurile fireşti. Atunci când evreii vor fi aduşi la
un loc cu aceia dintre Neamuri în Adunarea creștină, apostolul spune în mod clar ei vor fi altoiţi
din nou „în măslinul lor”. Cu siguranță, dacă Adunarea lui Dumnezeu din Vechiul Testament și
cea din Noul Testament ar fi fost cu totul deosebite, trupuri separate, iar nu o singură Adunare
în aspectele ei esențiale, atunci ar fi o greşeală de exprimare să îi prezinte pe evrei, când vor fi
convertiţi la creștinism, ca şi cum vor fi altoiţi din nou în măslinul lor.10
Dumnezeu nu şi-a retras niciodată hotărârea în privinţa copiilor. Am văzut aşadar că în
perioada Vechiului Testament copiii au fost membri ai Adunării, adică membrii vechii Biserici
care era poporul, încă din pruncia lor. Am văzut, de asemenea, că Adunarea din Vechiul
Testament şi cea din Noul Testament este una şi aceeaşi în esenţa ei. Acum suntem pregătiți să
trecem la următorul pas: să tragem concluzia că, dacă pruncii au fost cândva membri ai
Adunării în perioada Vechiului Testament, iar Adunarea rămâne aceeași în esenţă, atunci fără
îndoială copiii sunt încă membri, dacă nu cumva găsim vreo poruncă a lui Dumnezeu care să-i
excludă din Adunare. Deoarece a existat o hotărâre divină directă care i-a adus în cadrul
legământului și le-a oferit un loc în Adunare, atunci în mod evident, ar trebui să existe o
hotărâre divină la fel directă, dacă am dori să anulăm vechile lor privilegii și să-i scoatem din
familia legământului. Iar dacă nu putem găsi o asemenea hotărâre directă, atunci înseamnă că
ei sunt încă membri în Adunare. Dar vă întreb: s-ar putea găsi o astfel de hotărâre pentru
anulare și excludere? Nu! Acest lucru nu a fost niciodată posibil, și nici nu va fi vreodată.
Includerea copiilor în Adunare, prin hotărâre divină, este un fapt de necontestat. Faptul
că Adunarea este una şi aceeaşi în cele două perioade, nici acest lucru nu se poate contesta în
mod cinstit. Continuitatea legământului avraamic, în care nu doar descendenții direcți din
Avraam, ci „toate familiile pământului” aveau să fie binecuvântate, şi acesta este un fapt de
necontestat (Geneza 18:18, 22:18, 26:4). Și nu vom găsi nici un indiciu în Noul Testament
pentru a retrage privilegiile importante acordate copiilor de credincioși. Dacă recunoaştem

10
Oscar Cullmann, Baptism in the New Testament,…op.cit. p. 32
17
faptul că privilegiile acestea nu au fost niciodată retrase în mod oficial, atunci desigur ele rămân
în vigoare în continuare. Creştinii care susţin botezul copiilor nu sunt nevoiţi să caute în Noul
Testament vreo poruncă specială în favoarea statutului de membri ai Adunării pentru copiii de
credincioși. Porunca a fost dată în cel mai direct şi oficial mod, cu aproape două mii de ani
înainte de perioada Noului Testament (în vremea lui Avraam). Şi pentru că nu a fost niciodată
anulată acea poruncă, atunci ea rămâne ferm în vigoare, bineînţeles.
Este trist faptul că frații noștri neoprotestanți nu vor să înţeleagă şi să recunoască
dimensiunile şi importanţa acestui adevăr cu privire la Adunare. În Vechiul Testament, copiii
mici în vârstă de numai opt zile, erau recunoscuţi ca membri ai unui popor în legământ cu
Dumnezeu, închinat lui Dumnezeu atât pentru binecuvântările spirituale, cât și pentru
binecuvântările pământeşti. Era o Adunare pecetluită cu o pecete a legământului, prin care au
fost incluşi în mod oficial şi copiii, că sămânța a celor credincioși, pentru a fi în întregime și
pentru totdeauna ai Domnului. Oare poate fi batjocorit statutul de membru în Adunare pentru
un prunc (aşa cum se întâmplă deseori astăzi), fără a batjocori pe Dumnezeu care a fost alături
de „Adunarea israeliţilor din pustiu” (Fapte 7:38), Acela ale Cărui căi sunt înțelepte și drepte?11
Botezul o continuitate desăvârșită a tăierii împrejur și o pecete exterioară a
legământului. Următorul pas este să arătăm că botezul a venit să înlocuiască tăierea împrejur,
și prin urmare că botezul este drept și corect aplicat şi pentru acelaşi categorii de persoane,
cum era tăierea împrejur. Când spunem acest lucru, ne referim nu doar la faptul că tăierea
împrejur (circumcizia) este lăsata la o parte în Adunarea din vremea Noului Testament şi că
botezul în apa a fost introdus, ci şi la faptul că botezul ocupă exact același loc, ca rânduiala de
inițiere hotărâtă de Dumnezeu în Adunare. De asemenea, are acelaşi înţeles, ca simbol moral.
Semnificația și aspectul tăierii împrejur au fost în primul rând spirituale. Tăierea împrejur
a fost pecetea unui legământ care n-a avut în vedere doar stăpânirea Canaanului și făgăduinţele
pământeşti legate de şederea poporului Israel în țara aceea. Ci avea în vedere în primul rând
binecuvântări mai mari și mai importante, acelea care sunt aduse prin Mesia, prin care „toate
familiile pământului” aveau să fie binecuvântate. Așa este și cu botezul în apă. În timp ce atestă
o legătură exterioară și pecetluieşte privilegii exterioare, botezul este aşa cum a fost tăierea
împrejur, o „pecete a neprihănirii care se capătă prin credința” (Romani 4:11), și se referă în
primul rând la foloasele lucrării şi domniei lui Mesia. Tăierea împrejur era un semn vizibil pentru
membrii din familia lui Dumnezeu, un semn vizibil al legăturii lor prin legământ cu Acesta. Aşa
este şi botezul. Tăierea împrejur a fost rânduiala aceea care a marcat sau a confirmat în mod

11
Idem, p. 33
18
public, intrarea în familia vizibilă a lui Dumnezeu. Acelaşi lucru face şi botezul. Tăierea împrejur
a fost o pecete de curățire și puritate morală. Aşa este şi botezul, pentru că face referire la
iertarea păcatelor prin sângele lui Hristos, și naşterea din nou prin Duhul Său; și ne învață că noi
suntem din fire vinovați și păcătoşi, că avem nevoie de iertarea și harul sfințitor al lui
Dumnezeu, aduse prin Răscumpărătorul cel răstignit. Cu siguranță, aceasta este cea mai
puternică temelie pentru a afirma că tăierea împrejur a fost înlocuită cu botezul. Tăierea
împrejur în carne, aşa cum suntem cu toţii de acord, a fost suspendată ca semn pentru
credincioşi. Botezul a venit în locul ei, înseamnă același lucru, pecetluieşte același legământ și
reprezintă o făgăduință pentru aceleași binecuvântări duhovniceşti.
Aşadar, cine oare s-ar putea îndoi de faptul că este potrivit să se aplice botezul în apă
chiar şi în cazul pruncilor?
Deși botezul înlocuieşte tăierea împrejur, totuşi există aspecte în care cele două diferă.
Dar diferenţele stau tocmai în acele aspecte în care perioada Noului Testament diferă de cea a
Vechiului Testament, adică prin caracterul mai extins și mai puțin ceremonial. Botezul nu se
limitează la a opta zi, ci poate fi administrat în orice moment și loc. Nu se limitează doar la
partea bărbătească (aşa cum era tăierea împrejur). Asemeni perioadei Noului Testament, când
harul este mai cuprinzător, botezul marchează un privilegiu cuprinzător, și este administrat într-
un mod care ne amintește că „nu mai este nici iudeu, nici grec, nu mai este nici rob, nici slobod,
nu mai este nici parte bărbătească, nici parte femeiască” în perioada creștină. Nu se mai face
deosebire pe aceste criterii, ci toți suntem una în Domnul Iisus Hristos.12
Botezul familiilor care aveau un sens larg de case în Noul Testament. Faptul că în
perioada apostolilor găsim în mod repetat principiul botezului casei (familiei) constituie un
argument puternic în favoarea botezului pruncilor.
Cei care au făcut cercetări şi care au cunoştinţă despre obiceiurile vechi ale evreilor,
afirmă că în perioada Vechiului Testament era obiceiul ca atunci când veneau prozeliți din alte
popoare la iudaism, toți copiii familiei lor erau indiscutabil recunoscuţi ca şi membri în Adunare,
împreună cu părinții lor. Și pe baza credinței părinților lor, toți cei de parte bărbătească, copii și
adulți, erau tăiați împrejur; iar toată familia, atât bărbați cât și femei, erau botezaţi în apă şi
astfel incluşi în comunitatea poporului aflat în legământ cu Dumnezeu [1]. Asemănător, când
cercetam istoria Noului Testament, aflăm că apostolii (care erau cu toții evrei, desigur obișnuiți
cu această practică) au adoptat în lucrarea lor același principiu de a primi și a boteza familiile
întregi pe baza credinței părinților. Pe acest principiu au acționat într-un mod clar şi izbitor.

12
Ibidem p. 38
19
Când „Domnul i-a deschis inima, ca să ia aminte la cele ce spunea Pavel”, ni se spune că Lidia „a
fost botezată, ea şi casa ei” (Faptele Apostolilor 16:14-15). Când temnicerul din Filipi a crezut,
au fost botezaţi „el și toți ai lui, îndată” (Faptele Apostolilor 16:33). De asemenea, citim şi
despre „casa lui Stefana” că a fost botezată în întregime (1 Corinteni 1:16). Deşi nu suntem
siguri că au existat copii mici în oricare dintre aceste familii, este totuşi foarte probabil să fi
existat. În orice caz, principiul botezului familiei, adică primirea tuturor membrilor tineri ai
acestor familii pe baza credinţei capului familiei, acest principiu este stabilit în mod clar și
definitiv în Scriptură. Principiul acesta constituie o temelie pe care creştinii care susţin botezul
copiilor pot sta cu încredere neclintită.
Acum daţi-mi voie să pun o întrebare retorică, cunoaşteţi vreun caz de botez al întregii
familii, care să se fi întâmplat în lucrarea vreunui pastor baptist sau de altă denominațiune
neoprotestantă? S-a întâmplat oare, în lucrarea unui pastor baptist, ca atunci când părinții unei
familii numeroase s-au convertit la creştinism, să fi fost botezați „ei și toţi ai lor îndată„? Putem
afirma cu încredere că astfel de cazuri, dacă exista, sunt foarte rare. De ce? Evident, pentru că
frații noștri baptiști nu acționează în această privinţă după principiile stabilite în Noul
Testament, principii după care au acţionat primii creștini, apostolii. 13
Privilegiile legământului n-au fost retrase niciodată cu privire la copii. Încă un lucru
foarte important: nu ne putem imagina că privilegiile și statutul copiilor ca membri ai poporului
ai Bisericii Vechi (lucruri pe care primii creștini, evrei fiind, le cunoşteau de multă vreme şi erau
obişnuiţi cu ele) s-ar fi putut retrage brusc în Noul Testament, fără să rănească inimile părinților
și fără să producă în sufletul lor sentimente de revoltă și nemulţumire împotriva “noii
orânduiri” al lui Dumnezeu. Dar nu găsim nici o referinţă de acest fel înregistrata în istoria
Noului Testament. Tăcerea Scripturii în acest aspect nu prezintă nici o dificultate pentru
principiile botezului copiilor. Vechiul principiu prin care copiii erau membri ai Adunării (principiu
foarte drag părinţilor) a continuat să existe la fel ca înainte. Fiind clar faptul că Adunarea este
una şi aceeaşi în esenţă, în cele două perioade, primii creștini nu aveau nevoie de vreo poruncă
nouă, clară şi directă pentru a include copiii în familia legământului. Fiindcă privilegiul acesta nu
a fost niciodată anulat, atunci cu siguranţă el a continuat să existe. O nouă poruncă oficială de
la Dumnezeu în favoarea acestui privilegiu ar fi fost întru totul de prisos. Mai ales fiindcă s-a
înţeles în mod clar, din aspectele perioadei harului, ca în loc de a se retrage sau micşora
privilegiile, ele au fost mai degrabă înmulțite și lărgite.

13
Samuel Miller, Infant baptism…, trad.după., op.cit. p 30
20
 Dar neoprotestanții sunt nevoiţi să presupună că primii creștini, care erau evrei și
fuseseră cândva obişnuiţi să îşi considere copiii lor iubiţi ca fiind părtaşi împreună cu ei înșiși la
privilegiile și promisiunile aduse de legământul cu Dumnezeu, aceia au ajuns brusc la
înţelegerea ca atunci când Adunarea Noului Testament a fost stabilită, privilegiile și
promisiunile legământului nu au mai fost valabile şi pentru copiii lor. Că aceşti copii aveau, de
acum înainte, să înceteze să mai fie în legătură cu Adunarea lui Dumnezeu, asemănându-se cu
acei copii din celelalte Neamuri; și toate acestea, într-o perioadă a harului care se deosebeşte în
multe aspecte de cea de dinainte, printr-o lumină mai mare și privilegii mai cuprinzătoare. Deci,
neoprotestanții sunt nevoiţi să presupună că primii creștini, în momentul stabilirii Adunării din
Noul Testament, s-au confruntat cu un anunț de acest gen, și mai mult decât atât, l-au acceptat
fără vreun simţământ de surprindere sau vreun cuvânt de nemulţumire! Mai mult, ei presupun
că această schimbare s-a făcut fără prea mare impact asupra lor, deoarece niciodată nu se
menționează aceasta în Noul Testament şi nu se face nici măcar vreo aluzie în epistole. Dar
putem oare considera această presupunere că fiind adevărată, măcar pentru o clipă? Nu se
poate. Aşadar, putem trage concluzia că tăcerea vizibilă a Noului Testament cu privire la vreo
retragere a vechilor privilegii pentru copii, sau cu privire la vreo nemulţumire a părinţilor legată
de anularea acelor privilegii, nu poate să justifice vreo concluzie nefavorabilă asupra statutului
de membri în Adunare, pentru copiii credincioşilor. Drept urmare, şi aceasta ne oferă o temelie
puternică să susţinem statutul copiilor ca membri în Biserică.14
Alte pasaje biblice în favoarea botezului pruncilor. Cu toate că Noul Testament nu
conține texte care să declare că pruncii credincioşilor sunt membri ai Bisericii în virtutea nașterii
lor, totuşi găsim multe pasaje care nu pot fi explicate în mod raţional şi sincer decât în armonie
cu această înţelegere. Următoarele pasaje sunt astfel de exemple.
Profetul Isaia, deși nu a fost un scriitor al Noului Testament, a scris în cel mai interesant
mod despre timpurile Noului Testament. A scris despre slavă din ziua de pe urmă, despre acea
zi atunci când „lupul şi mielul vor paste împreună, leul va mânca paie ca boul”, atunci când nu
va mai fi nimic care să rănească sau să distrugă, pe întregul munte sfânt al lui Dumnezeu.
Despre acea zi, profetul insuflat de Duhul Sfânt declară: „Iată, Eu fac ceruri noi și un pământ
nou, aşa că nimeni nu-şi va mai aduce aminte de lucrurile trecute şi nimănui nu-i vor mai veni în
minte… căci zilele poporului Meu vor fi ca zilele copacilor, şi aleşii Mei se vor bucura de lucrul
mâinilor lor. Nu vor munci degeaba şi nu vor avea copii ca să-i vadă pierind, căci vor alcătui o

14
Ibidem, p.34
21
sămânţă binecuvântată de Domnul, şi copiii lor vor fi împreună cu ei.” (Isaia 65:25, 11:9,
65:17,22,23).
Cuvintele Domnului Hristos cu privire la copii sunt în armonie doar cu doctrina pe care o
discutăm acum. „Atunci I-au adus nişte copilaşi, ca să-Şi pună mâinile peste ei şi să Se roage
pentru ei. Dar ucenicii îi certau. Şi Iisus le-a zis: ‘Lăsați copilaşii să vină la Mine şi nu-i opriţi, căci
Împărăţia cerurilor este a celor ca ei.’ După ce Şi-a pus mâinile peste ei, a plecat de acolo.”
(Matei 19:13-15). Cercetând limbajul folosit de mai mulți evangheliști cu privire la acest
eveniment, înţelegem în mod evident că acei copii despre care este vorba aici sunt copii mici,
pe care Mântuitorul i-ar putea „lua în brațe”. Limbajul folosit de Domnul nostru cu privire la ei
este unul minunat. „Împărăţia cerurilor este a celor ca ei”. Adică, a lor este Împărăţia cerurilor,
sau lor le aparține Împărăţia cerurilor. Este exact aceeaşi formă de exprimare, în original, pe
care Domnul nostru o folosește la începutul predicii Sale de pe munte, când El spune: „Ferice de
cei săraci în duh, căci a lor este Împărăţia cerului”; „Ferice de cei prigoniţi din pricina
neprihănirii, căci a lor este Împărăţia cerurilor” (Matei 5:3,10).15
Această formă de exprimare, desigur, se opune înţelesului pe care unii l-au atribuit
pasajului, în încercarea de a-i ocoli puterea: anume, că s-ar înţelege că Împărăţia cerurilor ar fi
formată din aceia care ar semăna în ceea ce priveşte duhul, cu acei copii mici. Dar, aceasta ar
însemna să spunem, în mod asemănător, că în Împărăţia cerurilor nu intră cei care sunt „săraci
în duh”, ci doar cei care se aseamănă cu ei; sau că nu intră cei care sunt „prigoniți pentru
neprihănire”, dar numai aceia care manifestă un comportament asemănător. Limbajul
Domnului nostru a arătat, fără îndoială, că Împărăția cerurilor era într-adevăr a lor, a acelora
despre care Domnul a vorbit, ca Împărăţia le aparținea lor; că ei sunt moștenitorii ei, tot la fel
cum sunt şi cei „săraci în duh” și cei „prigoniți pentru neprihănire”.
Dar ce trebuie să înțelegem noi prin expresia „Împărăția cerurilor”, așa cum este ea
folosită în acest pasaj? În mod evident, înțelegem Adunarea vizibilă, său Împărăţia vizibilă a lui
Hristos, ca fiind deosebită de restul lumii. Oricine cercetează fără părtinire pe cei patru
evangheliști, ar trebui găsească acest înţeles pentru expresia amintită. Iar dacă acesta este
înţelesul, atunci Mântuitorul nostru afirmă în termenii cei mai direcţi realitatea și porunca
divină pentru statutul copiilor ca membri ai Adunării. Dar dacă înţelesul expresiei „Împărăția
cerurilor” ar fi Împărăţia slavei viitoare, argumentul formulat nu devine mai slab, ci chiar şi mai
puternic. Pentru că dacă Împărăţia slavei viitoare este şi a copiilor mici ai credincioșilor, atunci
ei au dreptul şi la privilegiile Bisericii de pe pământ.

15
Ibidem p. 37
22
 Un alt pasaj din Scriptură vorbește cu tărie prin aceeaşi exprimare. Mă refer la declarația
pe care o găsim în predica apostolului Petru, în ziua de Rusalii. Atunci un mare număr de
ascultători, în acea zi solemnă, „au rămas străpunşi în inima şi au zis lui Petru şi celorlalţi
apostoli: ‘Fraților, ce să facem?’” Răspunsul slujitorului lui Hristos, insuflat de Duhul Sfânt, a
fost: „Pocăiţi-vă şi fiecare din voi să fie botezat în Numele lui Iisus Hristos, spre iertarea
păcatelor voastre; apoi veţi primi darul Sfântului Duh. Căci făgăduinţa aceasta este pentru voi,
pentru copiii voştri şi pentru toţi cei ce sunt departe acum, în oricât de mare număr îi va chema
Domnul Dumnezeul nostru.” (Fapte 2:37-38). Apostolul Petru vorbește aici în mod clar despre
făgăduinţa făcută de Dumnezeu pentru poporul legământului. Este vorba despre acea
făgăduinţă în care El se declară Dumnezeul lor și îi numeşte „familia legământului Sau”. El a
făcut acea făgăduinţă pentru cei cărora le-a vorbit, inclusiv pentru copiii lor. Şi bineînţeles, a dat
acelor copii dreptul prin legământ la privilegiile acelei familii. Deci dacă prin legământ au şi
copiii o poziţie în familie, nu avem nevoie de vreun alt argument oficial pentru a demonstra că
ei au dreptul şi la semnul exterior, pecetea acelei familii.
Voi mai aduce încă un pasaj din Scriptură, în sprijinul doctrinei botezului pruncilor. Mă
refer la acea remarcabilă și concludentă declarație a apostolului Pavel, în ceea ce privește copiii,
care se găsește în prima epistolă către Corinteni, capitolul 7. Declaraţia vine ca răspuns pentru o
întrebare de la membrii din acea adunare locală, cu privire la legea creștină în privinţa
căsătoriei: „bărbatul necredincios este sfinţit prin nevasta credincioasă, şi nevasta
necredincioasă este sfinţita prin fratele; altminteri, copiii voştri ar fi necuraţi, pe când acum
sunt sfinţi.” (1 Corinteni 7:14).16
Întrebarea importanta în legătură cu acest pasaj este următoarea: în ce sens un părinte
credincios „sfinţeşte” pe celălalt care este necredincios, astfel încât copiii lor sunt „sfinţi”? Cu
siguranță, nu poate să însemne că fiecare persoană, soț sau soție evlavioasă, care este
căsătorită cu un partener necredincios, este întotdeauna mijlocul prin care se oferă
partenerului curăţia duhovnicească, adică naşterea din nou și sfințirea inimii. Nici nu poate
însemna că fiecare copil care are doar unul dintre părinţi credincios, este în mod sigur ținta
sfințirii Evangheliei, a sfințirii lăuntrice. Niciunul care citește şi înţelege Biblia, şi care are ochi să
vadă ce se petrece zilnic în jurul lui, nu ar putea să dea astfel de înţeles pasajului amintit. Nici
nu putem trage concluzia, aşa cum unii şi-au închipuit în mod ciudat, că în cazul în care doar
unul dintre părinți este credincios, copiii sunt recunoscuţi ca legitimi. Adică, acei copii n-ar mai
fi „copii din curvie”, ci ar fi recunoscuţi ca fiind născuţi din căsătorie legală! Cuvântul „sfânt” nu

16
Informație electronică, http://forum.teologie.net/viewtopic.php?t=1253 (accesată 15. 05. 2018)
23
se aplică nicăieri în Scriptură cu asemenea înţeles. Rog pe adepții acestei interpretări să aducă
măcar un exemplu de pasaj din Scriptură cu un astfel de înţeles clar al termenului „sfânt”. Iar în
ceea ce privește presupunerea că evlavia unui partener este necesară pentru a face un
legământ de căsătorie valabil sau legitim, nimic nu poate fi mai absurd! Oare au fost toate
căsătoriile păgânilor în afara legii, în zilele lui Pavel? Contractele matrimoniale care au loc în
fiecare zi, în vremurile noastre, în cazul în care niciunul dintre parteneri nu este evlavios, sunt
toate aceste contracte nelegitime și invalide? Cu siguranță, această interpretare este o cale de
scăpare absurdă, nu poate fi folosită ca argument.
Termenii „sfânt” și „necurat”, după cum bine cunoaştem din Scriptură, nu au numai un
înţeles duhovnicesc, dar şi unul colectiv, de Adunare, în Cuvântul lui Dumnezeu. Deşi în unele
cazuri se referă la ceea ce este asemeni chipului lui Dumnezeu în aspect duhovnicesc şi lăuntric,
totuşi în alte cazuri aceşti termeni se referă destul de clar la ceea ce este „pus deoparte pentru
un scop sfânt (sau sacru)”, adică separat de ceea ce este destinat unor scopuri obişnuite. Astfel,
în perioada Vechiului Testament, despre poporul lui Dumnezeu ni se spune că erau un „popor
sfânt” și că trebuia să fie puşi deoparte dintre popoare, pentru a fi ai Domnului (Levitic 20:26).
Şi aceasta, nu pentru că erau toți, nici măcar în majoritatea lor, într-adevăr dedicaţi în inimile
lor pentru Dumnezeu, ci pentru că toți aparţineau poporului aflat în legământ. Toți au aparținut
acestui trup separat pe care Domnul l-a chemat din lume, și i-a încredinţat Adevărul Său, pentru
slava Sa. Cu aceste două înţelesuri, termenii „sfinți” și „necuraţi” sunt utilizaţi în ambele
Testamente, de foarte multe ori. Și înţelesul acestor termeni în orice alt caz particular, trebuie
să fie dedus din contextul pasajului. În pasajul de faţă, raţionamentul apostolului Pavel impune
aceste înţelesuri în mod clar.
Se pare că printre cei din Corint au existat multe cazuri de creștini uniţi prin căsătorie cu păgâni.
Cel credincios, probabil, s-a convertit la creştinism după ce se căsătorise; sau a fost atât de
neînțelept încât, după convertirea la creştinism, în mod voit, a făcut această legătură inegală și
nefericită, căsătoria cu un partener necredincios. Apostolul Pavel spune, sub călăuzirea Duhului
Sfânt, că în toate aceste cazuri, dacă cel necredincios este dispus să trăiască în continuare cu cel
credincios, ei ar trebui să continue să trăiască împreună, că legătura lor este sfințită prin
caracterul celui credincios în aşa fel încât copiii lor sunt „sfinţi”, adică incluşi în legământul cu
Dumnezeu. Ei sunt membri ai acelei Adunări cu care părintele credincios este unit în virtutea
mărturiei sale. Adică cel necredincios este în acest sens, consacrat de cel credincios, şi toţi copiii

24
lor vor fi recunoscuţi ca aparţinând familiei sfinte cu care cel credincios este în legătură. Astfel
copiii sunt consideraţi ca membri ai Adunării lui Dumnezeu, trataţi ca atare.17
„Fiind astfel explicat”, spune un scriitor înţelept, „pasajul stabilește statutul de membri ai
Adunării pentru copii, sub o anumită formă. Fiindcă pasajul deja presupune că fiind valabil
principiul prin care, atunci când ambii părinți sunt credincioși, copiii lor fac parte din Adunarea
lui Dumnezeu. Problema corintenilor adusă înaintea lui Pavel reiese din acest principiu. Dacă
apostolul ar fi spus, sau dacă ei ar fi înțeles, că niciun copil, fie din părinţi credincioşi sau
necredincioşi, nu trebuie să fie socotiţi că membri ai Adunării, problema corintenilor nu ar mai
fi existat. Căci dacă credința ambilor părinți nu ar fi putut să confere copilului privilegiul de
membru al Adunării, atunci cu siguranță nu s-ar fi putut realiza acest lucru doar prin credința
unuia singur dintre ei. Deci contrariul era deja recunoscut şi acceptat printre corinteni. Ar fi fost
neînţelept din partea corintenilor să-l deranjeze pe apostol cu întrebări care veneau însoţite de
răspunsuri proprii. Dar având în vedere presupunerea că dacă ambii părinți erau membri atunci
şi copiii lor erau, de asemenea, membri ai Adunării, atunci problema corintenilor este foarte
normală și serioasă. Un creştin din Corint ar fi putut spune: „Îi văd pe copiii vecinilor mei
creștini, trataţi ca membri ai Adunării lui Dumnezeu. Văd copiii unor necredincioși, rămaşi în
afara Adunării, împreună cu părinţii lor. Eu cred în Hristos; dar soțul meu (sau soția mea) nu
crede. Cum rămâne cu aceşti copii ai mei? Sunt primiţi în Adunare împreună cu mine? Sau sunt
respinşi împreună cu partenerul meu de căsătorie?”
Apostolul răspunde: „Să nu vi se tulbure inima, Dumnezeu îi consideră copii ai părintelui
credincios. Este suficient că ei sunt copiii tăi. Necredinţa partenerului tău nu va zădărnici
legătura lor cu legământul lui Dumnezeu. Ei sunt sfinți, pentru ca tu eşti sfânt.”
„Această decizie a clarificat problema. Și ne arată că întrebarea adusă apostolului, anume
dacă o persoană căsătorită ar trebui să continue după convertirea la creştinism în legătură
conjugală cu partenerul necredincios, a apărut din teamă că nu cumva o astfel de continuare să
excludă copiii săi din Adunarea lui Dumnezeu. Altfel este greu de înțeles de ce apostolul ar
trebui să îi descurajeze în privinţa divorţului, folosind un astfel de argument. Și este de
neînţeles cum o astfel de îndoială ar fi intrat în mintea lor, dacă ei nu i-ar fi socotit deja drept
membri ai Bisericii pe acei copii care erau născuți din ambii părinți credincioși. Acest lucru nu a
fost pus la îndoială, ci a fost privit ca un privilegiu atât de mare, încât teama de a-l pierde a
determinat părintele credincios să se întrebe dacă mai degrabă să rupă legătura de căsătorie,
prin depărtarea de soțul sau soția necredincioasă, decât să piardă privilegiul acesta aşa de

17
Oscar Cullmann, Baptism in the New Testament,…op.cit. p. 46
25
important pentru copiii săi. Astfel, originea acestei probleme, pe de o parte, și soluţia pentru
rezolvarea ei, pe de altă parte, sunt în perfectă armonie cu înţelegerea că Dumnezeu Însuşi a
stabilit ca acei copii ai celor credincioși se nasc membri ai Adunării Sale”. 18

18
Samuel Miller, Infant baptism…, trad.după., op.cit. p 40
26
 CAP. 3 BOTEZUL COPIILOR DIN PERSPECTIVA ISTORICĂ

(Tertulian; Origen; Ciprian din Cartagina; Ioan Gură de Aur; Augustin împotriva lui
Pelagius; Valdenzii, susţinători ai botezului pruncilor)
Istoria Bisericii creștine oferă un argument de o putere irezistibilă încă din perioada
apostolică, în favoarea voii lui Dumnezeu pentru botezul pruncilor.19
După o cercetare foarte amănunţită pe această temă se poate constata, că pentru mai
bine de 1500 ani de la nașterea lui Hristos, nu a existat nici măcar o comunitate de creștini în
care botezul copiilor să fie respins pe vreunul din motivele folosite astăzi de neoprotestanți.
Este de necontestat că aceia cunoscuţi în istorie sub numele de “anabaptiști”, care au apărut în
Germania în jurul anului 1522, au constituit prima comunitate de oameni din întreaga lume
creștină care să respingă botezul copiilor pe motivele adoptate în prezent de către grupul
creştinilor anti-pedobaptisti (adică aceia care resping botezul copiilor). Sunt conștient că unii
dintre cei mai înflăcăraţi susținători ai doctrinei baptiste considera că această afirmaţie ar fi fără
dovezi. Dar, după cum vom vedea în continuare, ea este adevărată. O scurtă incursiune în
istorie ne va permite să găsim dovezi clare.
Tertulian, la aproape 200 ani după nașterea lui Hristos, este primul om despre care citim
în istoria Bisericii, care să vorbească împotriva botezului pruncilor. El recunoaște existența și
răspândirea acestei practici şi recomandă în mod foarte clar ca pruncii să fie botezaţi dacă se
pare că aceştia nu vor supravieţui dincolo de vârsta copilăriei. El recomandă totuşi ca, dacă pare
probabil că ei vor trece cu bine de vârsta copilăriei, botezul să fie amânat până după perioada
tinereţii. Dar care a fost motivul pentru această recomandare a lui Tertulian? Când privim la
motiv, vedem că nu aduce niciun sprijin cauzei pentru care unii oameni îl invocă.
Tertulian şi-a însuşit ideea că botezul ar fi însoțit de iertarea tuturor păcatelor din trecut;
și credea că păcatele comise după momentul botezului ar fi deosebit de periculoase. Prin
urmare, el recomandă ca nu doar copiii mici, ci şi tinerii (bărbați și femei, chiar și tinere văduve
și văduvi) ar trebui să amâne botezul lor până la vârsta când poftele tinereţii ar fi trecut. Pe
scurt, el a recomandat ca în toate cazurile în care moartea nu ar fi fost probabil să intervină,
botezul să fie amânat până când persoanele ar fi ajuns la o anumită perioadă în viață, când nu
ar mai fi fost în pericol să fie duși în rătăcire de poftele tinereții. Și astfel, pentru mai bine de un
secol după perioada lui Tertulian, găsim în istorie ca unii dintre cei mai renumiţi convertiți la

19
http://ziarullumina.ro/botezul-copiilor-o-practica-din-primele-veacuri-ale-bisericii-126426.html (acesat[ la data
de 16.15 2018)
27
credința creștină au amânat botezul până la sfârșitul vieții. Cunoaştem despre Constantin cel
Mare, că deși mărturisind că este creștin cu mai mulți ani înainte, nu a fost botezat decât după
începutul ultimei sale boli. Același lucru este înregistrat despre o serie de alţi convertiți la
creștinism, în acea perioadă şi chiar şi după aceea. Dar desigur, astfel de recomandări și fapte
nu aduc nimic în favoarea susţinerii neoprotestanților. Privit în ansamblu, suportul lor istoric
este cu totul în favoarea doctrinei botezului pruncilor.
Următorii oameni despre care istoria spune că au pus din nou sub semnul întrebării
botezul pruncilor, au format o mică parte dintr-o comunitate din Franța, la aproape 1200 de ani
după Hristos. Ei au fost adepţii lui Petru din Bruis și reprezentau o parte neglijabilă dintre aceia
cunoscuţi în istorie sub numele de valdenzi. Acea mică grupare dintre valdenzi a susținut că nu
ar trebui să fie botezați copiii, pentru că ei nu sunt capabili de mântuire. Ei susţineau că omul
nu poate fi salvat decât dacă lucrează pentru a-şi câştiga propria mântuire, printr-un şir lung de
fapte bune, cu lepădare de sine. Și susţinând că ar fi fost incapabili copiii “să ducă până la capăt
mântuirea lor” (Filipeni 2:12), adepţii lui Petru din Bruis au afirmat că este absurd să se acorde
copiilor pecetea sacramentală a botezului în apă. Dar desigur neoprotestanții în general și
baptiști în special nu doresc să îi considere pe adepţii lui Petru din Bruis ca fiind înaintaşii lor,
nici nu doresc să adopte susţinerile nebiblice ale acelora.
Nu mai găsim în istorie vreo altă societate sau vreun grup organizat de creştini care să
respingă botezul copiilor, până în secolul al XVI-lea. Atunci au apărut anabaptiştii, după cum am
menționat mai devreme, în Germania. Şi pentru întâia oară, ei au formulat doctrina asupra
botezului pe care o adoptă astăzi frații noștri neoprotestanții în general și baptiștii în special. În
măsura în care am putut cerceta, anabaptiştii nu pot fi găsiţi nicăieri în întreaga istorie creștină,
înainte de secolul XVI.
Dar noi avem mai mult decât mărturia istoriei cu privire la acest subiect. Nu doar că nu
am auzit de nici o grupare să respingă botezul pruncilor, asemeni baptiștilor, pentru mai mult
de 1500 ani după Hristos. Dar noi avem dovezi clare și directe că până la acel moment, botezul
pruncilor era practică generalizată și necontestată în întreaga creștinătate.
Fără să amintim indicii mai timpurii, compatibile doar cu botezul pruncilor şi nu cu vreo
altă practică diferită, Origen (unul dintre Părinţii Bisericii), învăţat grec din secolul al treilea,
considerat cel mai învățat din vremea lui, vorbește foarte clar în favoarea botezului copiilor ca
practica generală a Adunării. Mai mult, el spune că această practică a fost primită de la apostoli.
Mărturia lui este următoarea: „Aşa cum practică Biserica, botezul este aplicat chiar şi la prunci;
căci dacă nu ar fi fost nimic în prunci care să aibă nevoie de iertare şi mila, harul botezului ar
28
părea nefolositor” (Homil. 8 în Lev. cap. 12). Şi din nou: „Copiii sunt botezați pentru iertarea
păcatelor. Care păcate? Sau când au păcătuit? Sau, poate exista vreun alt motiv pentru spălare
în cazul lor, dacă ceea ce am spus mai devreme, şi anume, că nimeni nu este curat de
întinăciune, chiar dacă el a trăit doar o zi pe pământ? Și pentru că întinăciunea înnăscută este
îndepărtata prin botez, prin urmare, copiii sunt botezați” (Homil. în Luca 14). Şi iarăşi:
„Adunarea a primit poruncă de la apostoli pentru a oferi botezul chiar şi pruncilor” [4]
O altă mărturisire cel puţin la fel de puternică este cea a lui Ciprian, unul dintre Părinţii
Bisericii, latin din secolul al treilea şi contemporan cu Origen.
În anul 253 după Hristos, a avut loc un conciliu (sinod) format din șaizeci și șase de
episcopi sau păstori, la Cartagina, sub conducerea lui Ciprian. Pentru acest conciliu, Fidus, un
episcop din provincie, a trimis următoarea întrebare, la care şi-a dorit să capete răspuns prin
sfatul reunit al celorlalţi: anume, dacă era necesar pentru administrarea botezului să se aștepte
până la a opta zi, precum fusese în cazul tăierii împrejur, sau dacă un copil ar putea fi botezat
mai devreme după naștere. Întrebarea, după cum putem observa, nu a fost dacă ar trebui să fie
copiii botezaţi. Lucrul acesta era de la sine înţeles. Ci pur și simplu, dacă era necesar să se
amâne până la a opta zi după naștere. Conciliul a ajuns în unanimitate la următoarea decizie, și
a transmis-o într-o scrisoare lui Fidus:
„Ciprian și restul episcopilor care au fost prezenți în conciliu, șaizeci și șase la număr, către
Fidus, fratele nostru: sănătate!”
„În ceea ce privește cazul copiilor: tu te gândeşti ca ei n-ar trebui să fie botezați la două
sau trei zile după ce s-au născut, deoarece după legea tăierii împrejur, nimeni nu ar trebui să fie
botezat și sfințit înainte de a opta zi de la naștere. Cu privire la aceasta, toți cei din conciliu am
avut o altă părere decât a ta. Nimeni nu a fost de părerea ta, ci noi toți am considerat mai
degrabă că mila și harul lui Dumnezeu să nu fie oprite pentru nici o ființă umană care se naște.
Aşadar, dragă frate, am fost de părere în conciliu, că noi nu ar trebui să împiedicam nici o
persoană de la botez și de la harul lui Dumnezeu, care este milostiv și bun cu noi toţi. Și acest
lucru, valabil pentru toți, trebuie să fie respectat cu atât mai mult la copii, chiar și la cei nou-
născuţi” (Ciprian, Epist. 66). 20
Cu siguranță, nici o mărturie nu poate fi mai decisivă decât aceasta. Lord Chancellor King,
în ceea ce priveşte Biserica din primele secole, după ce citează ceea ce am amintit mai devreme
şi încă multe altele, în continuare face următoarea afirmaţie: „Aşadar aici avem o hotărâre

20
http://www.cuvantul-ortodox.ro/recomandari/de-ce-botezam-copiii-temeiurile-din-sfanta-scriptura-si-din-
sfanta-traditie-doxologia/ (accesat la data de 16.05.2018)
29
sinodală pentru botezul pruncilor, declarată în mod oficial, aşa cum era de aşteptat. O hotărâre
care, fiind formulată de un sinod, este mult mai autentică și mai convingătoare decât cea a
unuia singur dintre Părinţii Bisericii, având în vedere că un singur om şi-ar putea formula mai
degrabă propriul lui raţionament şi propria lui părere. Dar concluzia unui sinod (și ar fi putut
spune: „concluzia unanimă a unui sinod de șaizeci și șase de membri”) demonstrează că
practica botezului pruncilor era obișnuită și folosită în întreaga Biserică.”
Renumitul Ioan Gură de Aur, unul dintre Părinţii Bisericii, grec de la sfârșitul secolului al
patrulea, având ocazia să vorbească despre tăierea împrejur și despre dezavantajele și durerea
care o însoţeau, în perioada de dinaintea venirii lui Hristos, spune: „Dar tăierea noastră
împrejur, mă refer la harul botezului, dă vindecare fără durere, ne aduce o mulţime de foloase,
și ne umple cu harul Duhului Sfânt. Şi nu are vreun timp stabilit, cum a avut tăierea împrejur. Ci
botezul poate fi administrat pentru cineva care este fie la începutul vieţii lui, fie în mijlocul ei,
sau la bătrânețe. Se poate primi această tăiere împrejur care nu este făcută de mână
omenească, şi nu există nicio dificultate în administrarea ei, ca să se arunce povara de păcate și
ca să se primească iertare pentru tot trecutul păcătos” (Homil. 40 în Geneza)21

Nu mai amintesc despre mărturia altor scriitori renumiţi din secolele III și IV în sprijinul
faptului că botezul copiilor a fost practicat pretutindeni, în vremea când au scris ei. Vă voi reține
însă atenţia cu o singură mărturie care privește istoria acestei porunci şi practici. Este cea a lui
Augustin, unul dintre cei mai evlavioşi, cei mai învățați și respectabili dintre Părinții Bisericii. El a
trăit într-o vreme la peste trei sute de ani după apostoli. Avem mărturisirea lui în legătură cu
cea a lui Pelagius, un eretic învățat care trăia în aceeaşi vreme. Augustin pledează în favoarea
doctrinei păcatului strămoşesc, împotriva lui Pelagius. El întreabă: „De ce sunt copiii botezați
pentru iertarea păcatelor, în cazul în care ei nu ar avea nici un păcat?” În același timp, îi
sugerează lui Pelagius că, pentru a nu se contrazice singur, dacă respinge existenţa păcatului
strămoşesc ar trebui să respingă şi botezul pruncilor, drept consecinţă.
Răspunsul lui Pelagius este însă izbitor și clar: „Botezul trebuie să fie administrat la prunci,
cu aceleași cuvinte sacramentale, care sunt utilizate în cazul persoanelor adulte. […] Oamenii
mă vorbesc de rău ca şi cum eu aş fi respins botezul pruncilor. […] Eu nu am auzit niciodată de
vreun om, nici chiar de cel mai nelegiuit eretic, care să fi respins botezul pruncilor. Cine oare

21
Ene Braniște pr.prof. în https://www.crestinortodox.ro/botez/explicarea-botezului-sfantul-ioan-gura-aur-
69845.html (accesta în 15. 05. 2018)
30
poate fi atât de lipsit de evlavie ca să oprească să fie botezaţi copiii, născuţi din nou în Hristos,
împiedicându-i să intre în împărăția lui Dumnezeu?”
Citim afirmaţiile lui Augustin referitoare la adepţii lui Pelagius: „Din moment ce ei
(adepţii) nu pot să se opună autorității întregii Bisericii, şi prin urmare ei susţin că pruncii
trebuie să fie botezaţi, aşadar ei trebuie să recunoască faptul că şi copiii au nevoie de beneficiile
unui Mijlocitor; ca aceşti copii să poată fi împăcaţi cu Dumnezeu, fiind aduşi înaintea Lui prin
sacramentul botezului, și prin bunătatea credincioșilor, și astfel integraţi în trupul lui Hristos”.
Din nou, vorbind despre anumiţi eretici din Cartagina, care deși nu respingeau botezul
copiilor, adoptaseră puncte de vedere greșite cu privire la înţelesul său, Augustin spune: „Dacă
ar lua seama la Scripturi, și la autoritatea întregii Adunări, și la forma sacramentului în sine, ei ar
vedea clar că botezul pruncilor este pentru iertarea păcatelor.”
Mai mult, în lucrarea sa împotriva donatiștilor, același scriitor Augustin, vorbind despre
copiii botezați ca primind mântuirea fără a fi capabili să-şi exercite personal credința, spune:
„după cum întregul trup al Bisericii susține, aşa este în cazul botezului copiilor mici. Căci cu
siguranță ei nu pot să creadă cu inima pentru a căpăta neprihănirea, sau să mărturisească cu
gura pentru a ajunge la mântuire (v. Romani 10:10), ci mai degrabă copiii prin plânsul și gălăgia
lor, în timp ce botezul se săvârşeşte, ei tulbura sfintele taine. Totuși, niciun creștin nu va spune
că ei sunt botezați în zadar.” Din nou, el afirmă: „Obiceiul Adunării de a boteza copiii trebuie să
fie luat în seamă, nu poate fi socotit zadarnic, nici nu putem crede că ar fi altceva decât
rânduiala primită de la apostoli.”
Pe scurt, cei care vor căuta să cerceteze pasaje mai lungi din scrierile lui Augustin în
legătură cu istoria botezului pruncilor, printre scrierile altor Părinți ai Bisericii, vor găsi că acest
respectabil credincios afirma în repetate rânduri că n-a întâlnit niciun creștin, fie din Adunarea
generală, fie din vreo sectă, nici cu vreun scriitor, care recunoscând autoritatea Scripturii, să fi
susţinut vreo doctrină diferită de aceea că pruncii trebuiau să fie botezați pentru iertarea
păcatelor. 22
Aşadar, avem aici doi bărbați, fără îndoială dintre cei mai învățați din lumea de atunci:
Augustin și Pelagius. Augustin cunoştea scrierile tuturor Părinților Bisericii renumiţi care trăiseră
înaintea lui, probabil mai bine decât oricare alt om din timpul său. Pelagius, de asemenea, un
om care avea multe cunoştinţe și talent, care a călătorit prin cea mai mare parte a lumii
creștine din acea vreme. Şi totuşi ambii declară, cu aproximativ trei sute de ani după perioada

22
G. F. WIGGERS, D. D, în AN HISTORICAL PRESENTATION OF AUGUSTINISM AND PELAGIANISM
https://www.gospeltruth.net/Wiggers/wiggerschap4.htm (accesat la data de 10. 05. 2018)
31
apostolilor, că nu au văzut şi nici nu au auzit de vreunul care se numește creștin, nici măcar cel
mai nelegiuit eretic, nici de vreun scriitor credincios Scripturilor, care să respingă botezul
pruncilor (v. Wall’s History, Partea 1, cap. 15-19). Oare este posibil ca până şi cel mai nehotărât
cititor, nefiind legat de lanțurile unor puternice prejudecăţi, să ezite a recunoaşte aceste
realităţi istorice? Mă refer la realitatea că, în primul rând, Augustin şi Pelagius au fost într-
adevăr convinşi că botezul pruncilor a fost practica universală a Bisericii începând din zilele
apostolilor. Iar în al doilea rând, că prin poziţia şi cunoştinţele lor, era imposibil ca Augustin şi
Pelagius să greşească cu privire la concluzia aceasta a lor.
Același Augustin, în „Epistola către Bonifaciu”, își exprimă părerea conform căreia părinții
sunt persoanele potrivite pentru a aduce copiii lor la Dumnezeu prin botez, în cazul în care
părinţii sunt creştini buni şi credincioși; dar considera potrivit să menționeze că alții pot, în
cazuri speciale, să săvârşească aceeaşi lucrare. „Vezi”, spune el, „ca mulți sunt aduşi la botez, nu
de către părinții lor, ci de alte persoane, aşa cum pruncii sclavi sunt uneori aduşi de către
stăpânii lor. Și, uneori, atunci când părinții sunt morți, pruncii sunt aduşi la botez de către cei
care pot arăta această milă faţă de ei. Și, uneori, copiii pe care părinții lor i-au tratat cu cruzime,
pot fi luaţi și aduşi la botez de către cei care nu au copii de-ai lor, nici posibilitatea de a face
copii.”
Din nou, în cartea sa împotriva donatiștilor, vorbind direct despre botezul pruncilor, el
spune: „Dacă cineva se întreabă despre autoritatea divină în această chestiune (a botezului
pruncilor), deși este ceea ce se practică în întreaga Biserică, obicei care nu a fost instituit de
către sinoade, ci a existat dintotdeauna, credem cu tărie că botezul pruncilor nu poate fi
altcumva decât hotărât de autoritatea apostolilor. Am putea face o estimare despre cât de mult
sacramentul botezului aduce folos pruncilor, privind tăierea împrejur pe care oamenii lui
Dumnezeu din vechime au primit-o. Avraam a fost socotit neprihănit înainte de a primi tăierea
împrejur, iar Corneliu a fost înzestrat cu Duhul Sfânt, înainte să fie botezat cu apa. Și totuși,
apostolul spune despre Avraam că a primit semnul tăierii împrejur, ca „o pecete a neprihănirii
care se capătă prin credința”, pentru că a crezut în inima lui, și aceasta i-a fost „socotită ca
neprihănire” (Romani 4:11). De ce oare a poruncit Dumnezeu să se taie împrejur toți copiii de
parte bărbătească în ziua a opta, când aceştia nu ar putea încă să creadă cu inima lor, în aşa fel
încât acea credinţă să le fie socotită ca neprihănire? Cu siguranţă, pentru că sacramentul este,
în sine, de mare importanță. Aşadar, în cazul lui Avraam, „neprihănirea prin credința” a fost mai
întâi, iar tăierea împrejur (pecetea neprihănirii căpătate prin credința) a venit pe urmă.
Asemănător şi în cazul lui Corneliu, sfințirea spirituală prin darul Duhului Sfânt a venit mai întâi,
32
iar mai apoi sacramentul în legătură cu naşterea din nou, botezul cu apă. Dar Isaac, care a fost
tăiat împrejur în a opta zi, mai întâi a primit această pecete a neprihănirii (tăierea împrejur), iar
mai apoi neprihănirea, fiindcă a urmat credința tatălui său. Aşa este şi în cazul botezului
pruncilor: sacramentul care priveşte naşterea din nou este primit mai întâi, și dacă ei urmează
în viaţa lor calea creștină, atunci convertirea inimii, taina pe care o cunoscuse mai înainte trupul
lor (în botez), vine pe urmă. Din câte putem vedea, sacramentul botezului nu este totuna cu
schimbarea inimii.”23
Desigur, ar fi fost totuşi posibil ca în decursul a trei secole după zilele apostolilor, să fi avut
loc o schimbare semnificativă în ceea ce privește botezul cu apă deși este îndoielnică ca această
schimbare să se fi produs în toată Biserica acelor timpuri. Și este imposibil să fi fost introdusă o
schimbare atât de serioasă și radicală (precum susţin frații noștri baptiști că s-a întâmplat), fără
ca Părinţii Bisericii pe care i-am amintit mai devreme să fi aflat despre ea. Oare Biserica ar fi
trecut de la practicarea botezului în mod exclusiv al adulţilor, la botezul copiilor în mod
universal şi constant, iar o astfel de schimbare ar fi intervenit fără să fie remarcată de către cei
mai activi şi evlavioşi oameni care au trăit în acea perioadă? Nici o persoană care gândeşte fără
părtinire nu-şi poate imagina aşa ceva. Origen, Ciprian, și Ioan Gură de Aur declară că botezul
pruncilor era practică universală și necontestată a Adunării în vremurile și locurile în care au
trăit ei. Iar Augustin și Pelagius, aceşti oameni atât de familiarizaţi cu scriitorii de dinaintea lor,
şi având atât de multe cunoștințe despre creștinism, declară că nu au auzit de vreun creștin, fie
drept credincios sau eretic, care să respingă practica botezului copiilor. În fața unor astfel de
mărturii, eu trag concluzia că este de necrezut presupunerea că botezul pruncilor s-ar fi
strecurat, ca o născocire omenească, nejustificată, undeva între timpurile apostolilor și vremea
celor menţionaţi, fără să fi ajuns vreodată la urechile acelor scriitori vreo vorbă despre o
asemenea schimbare. Cel care poate să creadă acea presupunere, acela este gata să sacrifice
toate dovezile istoriei, pe altarul unor prejudecăţi oarbe și surde.
De asemenea, observam că acei martori ai Adevărului evlavioşi și renumiţi, cunoscuţi sub
numele de valdenzi, păstrau fără îndoială doctrina şi practica botezului pruncilor. În
mărturisirile lor de credință și în alte scrieri, făcute între secolele XII și XVI, în care ei prezintă
crezurile și practicile lor, moştenite din tată în fiu, pentru câteva sute de ani înainte de Reformă,
valdenzii vorbesc despre acest lucru atât de des și de clar, încât se exclude orice îndoială.
Următoarele fragmente vor mulţumi pe orice cercetător raţional şi cinstit.

23
Samuel Miller, Infant baptism…, trad.după., op.cit. p 43
33
 Valdenzii spuneau: „Botezul este administrat într-o adunare plină de credincioși, astfel
încât cel care este introdus în adunare, să poată fi considerat un frate creștin, și toată adunarea
să se roage pentru el ca să ajungă un creștin şi în inimă, așa cum el este un creștin văzut din
afară. Deci pentru acest motiv aducem copiii noștri la botez, iar aducerea lor trebuie făcută de
către cei cărora copiii le sunt cele mai apropiate rude, cum ar fi părinții lor, sau aceia cărora
Dumnezeu le-a dat această posibilitate”.
Neînțelegând rostul exorcismelor sau a altor ritualuri baptismale și vechimea lor valdezii
critică această practică și susțin că catolicii le-au introdus la botez, într-unul din documentele
lor bisericeşti valdenzii afirma: „Lucrurile care sunt nefolositoare în botez sunt: exorcismele,
suflarea de aer peste copil, semnul crucii pe capul sau fruntea copilului, sarea pusă în gura
copilului, scuipatul în urechile și nările copilului, ungerea pieptului etc. Prin aceste lucruri mulți
se rătăcesc și cad în superstiții, în loc să meargă spre mântuire și zidire.”
Deoarece vecinii lor catolici i-au acuzat pe valdenzi că ar respinge botezul copiilor, ei s-au
aparat de această acuzaţie nedreaptă în modul următor:
„Nu este stabilit nici timpul, nici locul pentru cei care urmează să fie botezați. Ci
bunăvoinţa și zidirea adunării, a congregației, trebuie să fie cele care hotărăsc în această
chestiune.”
„Cu toate acestea, aducem copiii noștri să fie botezaţi. Acest lucru trebuie să se facă de
către aceia cărora copiii le sunt cel mai apropiate rude, cum ar fi părinții lor, sau cei pe care
Dumnezeu i-a înzestrat cu o astfel de posibilitate.”
Istoricul adăugă: „Este adevărat că timp de câteva sute de ani au suferit văzând copiii
botezați de preoții catolici. Așadar, valdenzii au amânat săvârşirea botezului cât mai mult
posibil. Aceasta pentru că ei urau ritualurile baptismale care le considerau născociri și adăugiri
la sfântul sacrament, pe care le-au privit ca lucruri care strică botezul. Păstorii lor, numiţi şi
„Barbi”, erau deseori plecaţi în călătorii în slujba Adunării. Astfel ei nu au putut administra
botezul pentru prunci și de aceea, în unele cazuri, au amânat mult timp botezul. Din cauza
acestei amânări, preoții catolici i-au acuzat că nu îşi botează copiii, acuzaţie pe care au susţinut-
o nu doar adversarii lor, ci chiar şi mulți dintre aceia care au admirat viaţa și credința valdenzilor
în celelalte aspecte.”
Valdenzii au susţinut botezul copiilor, iar aceasta este o realitate istorică sigură, stabilită
prin propria lor mărturie clară și repetată. Atunci pe ce bază afirmă frații noștri baptiști despre
aceşti valdenzi că au respins botezul copiilor? Răspunsul este simplu. O mică parte dintre
oamenii care purtau numele de valdenzi, au fost adepţii lui Petru din Bruis despre care am
34
amintit mai devreme. Chiar dacă erau de acord cu ceilalţi valdenzi în cele mai multe aspecte,
aceştia se deosebeau de ei cu privire la subiectul botezului copiilor. Ei au susţinut că pruncii nu
puteau fi capabili de mântuire. Au afirmat că nimeni nu poate avea mântuirea decât dacă a
urmat un drum riguros de fapte bune, cu lepădare de sine, pentru a o obţine. Cei care mor în
pruncie nu sunt în stare de asemenea cale, iar adepţii lui Petru de Bruis au considerat că aceşti
copii nu pot fi capabili de mântuire. Şi, aşadar, au susţinut că nu ar trebui să fie botezați copiii.
Dar aceasta nu este nicidecum doctrina fraților noștri baptiști în special și a neoprotestanților
în general. Şi bineînţeles, existenta adepţilor lui Petru de Bruis în istorie nu oferă niciun sprijin
pentru părerile baptiştilor despre botezul pruncilor. Însă realitatea este că acei adepţi ai lui
Petru de Bruis au alcătuit doar o foarte mică parte din marele grup al valdenzilor; probabil nu
mai mult decât a treizecea sau a patruzecea parte din întregul grup. Totuşi, marea majoritate a
valdenzilor, aşa cum ei declară în confesiunile lor de credință și în diverse documente publice
pe care le-au susţinut timp de mai multe generaţii, întotdeauna au practicat botezul copiilor. Iar
adepţii lui Petru de Bruis, în acest aspect, au părăsit doctrina și practica părinților lor, și s-au
îndepărtat de mărturisirea de credinţă a valdenzilor care fusese corect formulată. Dacă există
adevăr în cele mai clare înregistrări din istorie, atunci această realitate despre valdenzi este de
necontestat.24
Pe scurt, starea acestui caz poate fi ilustrată prin următoarea reprezentare. Să
presupunem că s-a auzit zvonul că baptiștii din Statele Unite ale Americii au obiceiul să ţină ziua
de sâmbătă ca „Sabat” al lor. Ar putea această afirmaţie să fie adevărata? Nicidecum! Există
într-adevăr o mică grupare dintre cei care resping botezul copiilor, în Statele Unite, denumiţi
„baptiști de ziua a şaptea” (în S.U.A. şi în alte zone, a şaptea zi din săptămână este considerată
sâmbăta, prima fiind duminică, n. tr.). Gruparea aceea priveşte sâmbăta ca Sabat al lor şi
probabil, ca număr, nu constituie nici măcar a zecea parte a întregului număr de baptişti. Dar
totuşi, afirmaţia corectă, singura afirmaţie pe care un istoric fidel ar putea s-o facă fără
greşeală, este că baptiștii din S.U.A., ca şi grup întreg, privesc „ziua Domnului” (duminica) drept
„Sabat” al lor. Prietenii mei, puteți fi siguri că această afirmație ilustrează cel mai exact
realitatea despre valdenzi în legătură cu botezul copiilor. Cel puțin douăzeci și nouă de părţi din
treizeci, din întregul număr de valdenzi, au fost fără îndoială susţinători ai botezului copiilor.
Partea rămasă, a treizecea parte, s-a îndepărtat de înţelegerea părinților lor cu privire la botezul
pruncilor, dar s-a îndepărtat pe principii cu totul diferite de cele ale fraților noștri baptişti.

24
Idem p 45
35
 Un alt aspect al valdenzilor trebuie luat și el în seamă. La scurt timp după începutul
Reformei prin Luther, valdenzii au căutat să stabilească legături cu Bisericile reformate din
Geneva și Franța. Au avut părtăşie cu ei, au primit lucrători de la ei. S-au arătat dornici să îşi
afirme respectul și dragostea pentru ei ca „frați în Domnul”. Acum este bine cunoscut faptul că
Adunările din Geneva și Franța la acea perioadă, practicau în mod obișnuit botezul pruncilor.
Chiar şi acest singur fapt ar fi suficient pentru a dovedi că valdenzii susţineau botezul copiilor.
Dacă ar fi avut doctrina despre botez a fraților noștri baptiști și ar fi pus accentul pe ea (cum fac
baptiştii), este evident că o astfel de legătură între valdenzi şi ceilalţi nu s-ar fi putut discuta.
Dacă aceste afirmații istorice sunt corecte (și chiar sunt corecte, pentru că sunt la fel bine
atestate precum orice altă realitate consemnată în istorie, atunci este demonstrat faptul că
pentru o perioadă de aproape 1500 după Hristos, practica botezului copiilor a fost universală.
Nu a existat absolut nicio excepție de la această realitate generală în întreaga Adunare creștină,
care ori prin principiu, ori prin vreo analogie, să poate permite chiar şi în cea mai mică măsură
doctrina fraţilor noştri baptişti împotriva botezului copiilor. Este deci demonstrat că, începând
din vremea apostolilor şi până la anabaptiştii din timpul lui Luther, convingerea generală a
Adunării creştine, fără a avea împotrivitori, a fost să considere copiii de credincioși drept
membri ai Bisericii, și prin urmare să-i boteze.
Dar mai mult decât atât, dacă doctrina fraților noștri baptiști ar fi corectă (adică, aşa cum
susţin ei, botezul copiilor ar fi nepotrivit, zadarnic), atunci rezultă în mod inevitabil din
afirmaţiile istorice de mai sus că rânduiala botezului ar fi fost pierdută timp de 1500 ani! Da,
pierdută cu totul, din vremea apostolică și până în secolul al XVI-lea! Pentru că, în mod evident,
n-a existat „nicio altă comunitate creştină în această perioadă lungă de cincisprezece secole, în
afară de acelea care aveau obiceiul să boteze pruncii”. Aşadar, ar însemna că Dumnezeu nu ar fi
avut Biserică în întreaga lume, pentru o perioadă atât de lungă! Putem considera adevărat acest
lucru? Cu siguranță nu. Nimeni care crede în continuitatea și trăinicia Adunării de-a lungul
timpului, n-ar putea susţine asemenea concluzie.
Dacă principiul fraților noștri baptiști ar fi corect, rânduiala botezului este pierdută cu
totul, fără posibilitate de recuperare în lipsa vreunui miracol. Deoarece dacă în toată această
lungă perioadă de timp nu ar fi existat deloc vreun botez corect în Adunare, iar dacă nimeni
altcineva în afara celor botezați în mod corect nu ar fi fost capabil să ofere altora botezul
corect, atunci consecința este simplă: nu ar exista niciun botez corect în vremea noastră, în
întreaga lume! Dar putem crede acest lucru? Oare ne putem imagina că măreţul Cap al Adunării
ar îngădui ca una din propriile Sale rânduieli prețioase să fie lepădată de tot din Adunare, timp
36
de atât de multe secole? Cu atât mai puțin, să se fi pierdut ea de tot? Cu siguranță gândul
acesta nu poate fi acceptat de niciun creștin.
Aşadar, am făcut un rezumat al dovezilor directe în favoarea botezului pruncilor. Nimic nu
pare lăsat fără argument şi demonstraţie. Caracterul neschimbător al tuturor înţelegerilor şi
legămintelor lui Dumnezeu cu fiii oamenilor; hotărârea Să în mod expres de a include copiii în
Adunare, pe baza căreia s-a acționat timp de două mii de ani în adunarea Vechiului Testament
(de la Avraam până la Hristos); tăcerea desăvârşită a Noului Testament cu privire la vreo
retragere sau anulare a acestui privilegiu al copiilor; exemplele evidente și repetate de botez
pentru familii întregi (case) în vremea apostolilor; mărturia neîndoielnică despre practica
întregii Adunări în privinţa botezului copiilor, din timpul apostolilor şi până în secolul al XVI-lea,
inclusiv a celor mai respectabili martori ai Adevărului din Evul Mediu (valdenzii); toate acestea
se aduna împreună pentru a aşeza pe cea mai neclintită temelie statutul de membri ai Adunării
pentru copiii de credincioși, şi prin urmare dreptul lor la botez. Dacă nu recunoaştem că există o
poruncă divină aici, nu ne putem aştepta să găsim vreuna pentru orice altă rânduială în
Biserică.25

25
Idem p. 47.
37
 CAP. 4 CELE MAI FRECVENTE OBIECȚII NEOPROTESTANTE
ȘI EXPLICAREA LOR

Nu găsim dovezi biblice că trebuie să botezăm pruncii - astfel botezul pruncilor nu este
valid26 Prima obiecţie este că nu avem nici o poruncă directă în Noul Testament, dată în mod
clar, în favoarea botezului pruncilor. Oponenții noștri susţin: „Nu ni se spune nicăieri, în istoria
perioadei apostolice, în termeni clari, că pruncii au fost sau ar trebui să fie botezați. Oare este
posibil să punem acest fapt pe seama presupunerii că botezul pruncilor a fost practicat în mod
general în Adunare?” Această obiecție a fost adusă de foarte multe ori, cu multă convingere și
cu impact asupra gândirii unor persoane care au puţine cunoştinţe și nu cercetează prea adânc.
Dar când se cercetează în amănunt obiecţia, eu sunt convins că aceasta va rămâne fără nicio
temelie puternică.
Pentru că, în primul rând, chiar dacă ar fi fost aşa cum presupun baptiștii și ceilalți
neoprotestanți, chiar dacă nu s-ar fi găsit vreo poruncă lămurită în Noul Testament, care să
ateste şi să rânduiască botezul copiilor, ar putea acest lucru să fie considerat în mod raţional
greu de explicat, sau chiar surprinzător, având în vedere temelia principiilor stabilite mai
înainte? Vă aduc aminte că principiile acestea sunt următoarele: Adunarea în perioada Noului
Testament este aceeași cu Adunarea din perioada Vechiului Testament; că aceea din Vechiul
Testament a reprezentat copilăria, iar aceasta din urmă maturitatea Împărăţiei vizibile a lui
Mesia; că una din trăsăturile cele mai izbitoare în Noul Testament cu privire la aceasta
Împărăţie, este o lumină mult mai mare și extinderea privilegiilor. De asemenea, pruncii celor
credincioși au fost născuţi în legământ cu Dumnezeu, și statutul lor în legământ a fost marcat și
recunoscut printr-o pecete de legământ, timp de două mii de ani înainte ca Hristos să vină, încă
de la Avraam. În cazul în care Dumnezeu a intenţionat ca acest privilegiu să continue pur și
simplu, nici o nouă hotărâre nu a fost necesară să arate această intenție, ci doar El a permis ca
privilegiul să continue fără să intervină vreo schimbare. Aceasta este poziţia pe care o susţinem
şi noi.
Acum, din această perspectivă: pornind de la ceea ce am afirmat mai devreme, este
foarte normal şi armonios punctul de vedere al Noului Testament cu privire la acest subiect.
Găsim scris foarte puțin, în mod clar sau oficial, în legătură cu statutul copiilor în legământ, la
începutul noii perioade (a Noului Testament), pur și simplu deoarece Dumnezeu n-a hotărât nici
26
Pastor Vasile Filat în https://moldovacrestina.md/botez-prunci-nu-este-valid/, (accesat la data de 10. 05 2018)
sau Ioan Burca în https://rodiagnusdei.wordpress.com/2014/11/08/ce-sau-cine-te-impiedica-sa-fii-botezat/
38
o schimbare concretă cu privire la acest lucru. Primii creștini, care fuseseră crescuți în
societatea evreiască, și fiind dintotdeauna obișnuiți să se bucure de privilegiile acestei societăţi,
s-ar fi aşteptat, desigur, ca aceste privilegii să fie continuate, mai ales dacă nu s-a spus nimic cu
privire la respingerea sau micşorarea privilegiilor. Ţinând cont că Dumnezeu nu a intenţionat
vreo altă schimbare cu privire la această chestiune decât o creștere a privilegiilor, ar fi fost de
prisos să-i anunţe pe acești credincioși evrei că statutul în legământ și avantajele legământului
pentru copiii lor dragi nu urmau să fie retrase sau reduse. Ar fi fost la fel de inutil ca şi cum să-i
anunţe că trebuia ca ei să se închine în continuare la adevăratul Dumnezeu, sau că Jertfa
ispășitoare a lui Mesia trebuia privită în continuare ca singura temelie pentru mântuire. Pe
scurt, pornind de la principiile prezentate până acum, era de aşteptat ca Noul Testament să
prezinte exact aşa lucrurile cu privire la acest aspect, adică să tacă referitor la vreo schimbare a
statutului de membri pentru copiii celor din Adunare. Ne puteam aştepta ca Noul Testament să
nu spună în vreun mod clar că privilegiul în cauză urma să fie continuat, ci să vorbească peste
tot ca şi cum acest lucru ar fi valabil, fără vreo nouă poruncă dată în mod lămurit. Mai mult,
Noul Testament a asigurat primii creștini că „făgăduinţa a fost pentru ei şi pentru copiii lor”. Şi
nu numai pentru ei, ci de asemenea, pentru „toţi cei ce sunt departe acum, în oricât de mare
număr îi va chema Domnul Dumnezeul nostru” în Biserica Sa vizibilă (Fapte 2:39). Noul
Testament afirmă că, în ceea ce privește această chestiune, poziţia în Împărăţie elimină toate
deosebirile între partea bărbătească şi femeiască în ceea ce priveşte privilegiile creștine, că în
Hristos n-avea să mai existe diferență între „bărbat și femeie”. Şi, în acord cu acest anunţ, ca
urmare practică, avea să fie introdusă în Adunare întreaga familie (casă) împreună cu părinții
convertiţi la creştinism, prin rânduiala potrivită a Noului Testament (botezul în apă),
asemănător cum în perioada Vechiului Testament se introduceau în Adunare familii prin
rânduiala corespunzătoare din acea vreme.27
Dar acum haideţi să privim pentru o clipă către presupunerea opusă, cea a fraților noștri
baptiști. Ei sunt obligaţi prin sistemul lor să considere că, după ce copiii poporului lui Dumnezeu
timp de aproape două mii de ani (din vremea lui Avraam până la venirea lui Hristos), se
bucuraseră de un statut în legământ (un privilegiu prețios și foarte drag pentru inimile
părinților), acest privilegiu ar fi fost retras brusc și fără nici o explicație. Şi că la începutul
perioadei Noului Testament, într-o perioadă caracterizată de făgăduinţe mai extinse și libertate
crescută, acest privilegiu ar fi fost retras brusc și complet. Deci copiii ar fi fost scoşi din vechea
lor poziţie din legământ. Ei nu ar mai fi fost potriviţi pentru a li se acorda pecetea legământului,

27
Samuel Miller, Infant baptism…, trad.după., op.cit. p 47
39
sau promisiunile legământului, iar toate acestea s-ar fi petrecut fără să fie dat vreun indiciu cu
privire la vreun motiv, fără ca nimeni să scrie (în niciuna din epistolele trimise bisericilor) vreun
cuvânt de justificare sau vreo scuză pentru o schimbare atât de însemnată! Mai mult, în loc de
vreo astfel de informare sau explicație, pretutindeni în perioada apostolică s-a folosit un mod
de exprimare care este în armonie cu ceea ce fusese înţeles şi acceptat până atunci. Noul
Testament transmite în continuare ideea că atât părinții cât și copiii lor se aflau în vechea lor
poziţie în legământ, în ciuda acelei schimbări dureroase pe care o fraţii baptiştii! Oare poate să
creadă cineva asemenea presupunere fără a avea prejudecăţi în această direcţie?
Dar presupunând prin absurd ca perioada Noului Testament nu ar include ca membri ai
Adunării pe copiii de credincioși, atunci înseamnă că astfel de schimbare ar fi avut loc chiar la
începutul acelei perioade. Deci evreii ucenici ai lui Hristos ar fi văzut pe copiii lor scoşi brusc din
legământul promisiunii, și fără a avea drept la pecetea corespunzătoare a acestui legământ,
care le fusese familiar dintotdeauna, care implica duioase simţăminte părinteşti. Dar nu s-a
auzit nicăieri despre vreo nemulţumire din partea ucenicilor. Noi nu găsim niciun cuvânt care să
explice vreo astfel de schimbare, sau cu scopul de a alina durerea acelor părinți care desigur s-
ar fi plâns şi ar fi fost afectaţi, dacă o asemenea schimbare ar fi avut loc.
Trebuie să menționăm că acest raţionament este clar. În loc ca baptiștii să aibă dreptul să
ne ceară noua să găsim o poruncă directă în Noul Testament, în favoarea statutului copiilor ca
membri ai Adunării, noi suntem aceia care avem dreptul să le cerem baptiştilor să găsească o
poruncă directă pentru schimbarea bruscă şi însemnată presupusă de ei. Dacă ar fi aşa cum
spun ei, că Noul Testament tace cu privire la acest subiect, atunci tocmai această tăcere ar fi
deja suficientă pentru a destrăma susţinerea lor, și astfel contrariul să fie justificat. Această
tăcere ar oferi aşadar o dovadă clară că nu a avut loc niciodată vreo astfel de schimbare,
precum pretind ei. O schimbare atât de importantă nu s-ar fi putut introduce fără vreun cuvânt
de lămurire sau vreo scuză din partea apostolilor insuflaţi de Duhul Sfânt, nici fără vreun indiciu
sau vreo împotrivire din partea celor care se bucuraseră de vechile privilegii. Pe scurt, ar
însemna că ar fi fost distrus complet vechiul aranjament al lui Dumnezeu în legătură cu această
chestiune, iar cu toate acestea, întregul subiect ar fi fost pus sub tăcere de către scriitorii
insuflaţi de Duhul Sfânt. Cu siguranță, această presupunere este una din cele mai de necrezut
lucruri! Cel ce poate să creadă aceasta, cu siguranţă are o gândire încăpăţânată şi predispusă ca
să îmbrățișeze sistemul cerut de această presupunere.
Cam atât despre presupunerea adusă de către frații noștri baptiști, că n-ar exista nici o
poruncă directă în Noul Testament pentru statutul copiilor ca membri ai Adunării, și implicit
40
pentru botezul lor. Chiar şi presupunând că Noul Testament ar fi tăcut cu privire la acest
subiect, susţinerea fraţilor noştri baptişti este fără temelie. Singurul motiv cinstit (singurul
motiv real posibil, aş spune) pentru o astfel de tăcere în contextul în care a fost aşezată Biserica
creștină, este acela că lucrurile în această privinţă au continuat la fel ca înainte. Adică vechiul
privilegiu, atât de drag inimilor părinţilor, n-avea să primească vreo altă schimbare decât o nouă
pecete, mai puțin împovărătoare, care să se aplice în mod egal atât la partea bărbătească cât şi
la cea femeiască. Astfel au fost recunoscute, extinse și continuate toate privilegiile de care s-au
bucurat înainte membrii Adunării.
Dar nu putem admite faptul că Noul Testament n-ar conține vreo poruncă directă pentru
statutul copiilor ca membri ai Adunării. Mărturia prezentată în partea întâi este cu siguranță
vrednică pentru cele mai serioase cercetări. Însuşi Hristos declară în ceea ce privește copiii, „a
lor este Împărăţia cerurilor” (Matei 19:14;. Marcu 10:14, Luca 18:16). Apostolul insuflat de
Duhul Sfânt spune „făgăduința este pentru voi și copiii voștri” (Fapte 2:39). Vedem clar în
perioada apostolică a Adunării cum familii întregi (case) au fost primite în Adunare, în repetate
rânduri, pe baza credinței mărturisite de capii familiilor (părinţii), aşa cum se întâmplase în
vechea perioada (a Vechiului Testament), pe vremea când copiii erau consideraţi în mod sigur
membri ai Adunării. Când citim astfel de lucruri în Noul Testament, cu siguranță nu putem
afirma că lipseşte mărturia satisfăcătoare pentru oricare cercetător al Scripturii, raţional şi
cinstit. 28
Nu putem deduce botezul din Biblie trebuie să avem dovezi clare astfel nu este decât o
baie de udat pruncii și nu botez29 A doua obiecție adusă deseori de către frații noștri baptiști în
special și neoprotestanți în general reiese din ceea ce unii insistă că ar fi “legea generală a
instituirii pozitive”. Ei afirmă: „În ceea ce priveşte îndatoririle noastre morale, avem libertatea
să tragem concluzii bazate pe deducție, pe asemănări, pe consecinţe. Dar în ceea ce privește
instituirile pozitive, porunca trebuie să fie directă și pozitivă. Aşadar, deoarece nu găsim nicăieri
în Noul Testament vreo îndemnare pozitivă pentru a boteza copiii, atunci legea generală care
trebuie să se aplice în toate cazurile de instituire pozitivă, interzice în mod clar botezul copiilor.
Aici nu se poate admite un raționament bazat pe deducţie”.
Sunt convins că acest argument va fi considerat fără putere, de către oricine îl va cerceta
cu luare aminte și nepărtinire. Întregul principiu al “instituirii pozitive” este nesănătos şi chiar

28
Ibidem p.48
29
Mark Fenison, Udat sau botezat?,
http://www.abaptistvoice.com/Romana/articole/udat_sau_botezat%5B1%5D.bis.htmn , (accesat la data de 09.
05 2018)
41
periculos. Raționamentul deductiv poate fi, și chiar este în multe cazuri, la fel de puternic ca
oricare altul. În plus, dacă s-ar pretinde că în tot ceea ce priveşte instituirile pozitive trebuie să
avem concluzii directe și pozitive, principiul “instituirii pozitive” ar merge mult prea departe.
Deoarece după acest principiu nesănătos, femeile nu ar trebui să ia parte la Cina
Domnului. Aceasta pentru ca noi nu avem nici o îndemnare pozitivă, și niciun exemplu clar în
Noul Testament pentru a justifica prezenta femeilor la adunările de frângerea pâinii. Totuși,
frații noștri baptiști în special și neoprotestanții în general, uitând propriul lor principiu invocat,
sunt de aceeaşi părere ca toți ceilalţi creștini care consideră Cina Domnului drept poruncă în
Adunare, să îngăduire femeilor să ia şi ele parte. Fără îndoială că această practică este corectă.
Ea se bazează pe cel mai solid raționament deductiv, care poate fi la fel de puternic ca oricare
altul, și care în acest caz nu poate fi contrazis. Dar de fiecare dată când frații noștri baptiști
apelează la acest raționament deductiv și acţionează în consecință, ei se îndepărtează de
principiul invocat de ei (cel al “instituirii pozitive”).
Noul Testament nu ne descrie nici o practică de botez a pruncilor30 A treia obiecție adusă
deseori este următoarea: “Dacă botezul copiilor ar fi predominat în Biserica primară, ne-am fi
putut aștepta să găsim în istoria Noului Testament câteva exemple ale copiilor de creștini care
să fie botezaţi în perioada prunciei lor”. Frații noștri baptiști ne reamintesc că istoria Noului
Testament cuprinde mai mult de șaizeci de ani de la stabilirea Adunării în noua perioadă. Ei
afirmă: „Aşadar, în această perioadă lungă, dacă Adunarea a avut drept principiu (și practică)
botezul copiilor, atunci foarte probabil că trebuia să se găsească mai multe cazuri înregistrate
de botez al copiilor celor care erau deja în părtăşia Adunării. Dar, în tot ceea ce s-a scris clar
(sau, ocazional, să se fi făcut vreo aluzie) în ceea ce privește bisericile din Ierusalim, Antiohia,
Corint, Efes, Roma, Galatia, Colose etc, nu găsim nici o mențiune despre astfel de botezuri de
prunci. Noi, prin urmare, tragem concluzia că nu s-a întâmplat niciun astfel de botez”.31
Când cercetăm această obiecție, vom găsi că ea are putere la fel de mică precum cea de
mai înainte. Scopul principal al istoriei din Noul Testament este să prezinte înaintarea
Evangheliei. Prin urmare, scopul scriitorilor a fost mai degrabă să ne informeze cu privire la
convertirile la creștinism din iudaism și dintre păgâni, decât să detalieze ce s-a întâmplat în
sânul adunărilor locale. Ni se spune suficient despre bisericile locale ca să putem urmări
tulburările care au avut loc în ele şi originea lor, și să facă clare diferitele îndemnuri în legătură

30
https://intercer.net/blogs/studiibiblice/alta-viata/ghidul-22-botezul-lui-isus-si-botezul-nostru.html (accesta la
data de 07.05.2018)
31
Gabriel Baicu în http://www.bisericaspiritualaunica.com/botezul%20in%20apa.html, (accesat la data de
07.05.2018)
42
cu aceste tulburări, care au rămas scrise pentru învăţătura poporului lui Dumnezeu din
vremurile următoare. Prin urmare, toate cazurile de botez care sunt înregistrate, sunt cazuri în
care botezul a fost oferit pentru convertiți din iudaism sau păgânism la creștinism. Nu avem
niciun exemplu de vreun alt tip de botez în istoria Adunării, după pogorârea Duhului Sfânt.
Aşadar, după principiile pe care şi noi le susţinem, acest lucru este exact ceea ce ar fi fost de
așteptat. În consemnarea istoriei acestor adunări locale, cine s-ar gândi să prezinte cazurile de
botez al copiilor născuţi după înfiinţarea bisericii locale, din părinţi care erau deja membri
acolo? Aceste cazuri erau atât de normale, obişnuite, la ordinea zilei, iar nicidecum vreun
eveniment remarcabil. Şi desigur, nu ne putem aștepta să fie înregistrat în scris. Aşadar nu este
de mirare faptul că nu găsim niciun caz de acest fel specificat în istoria Adunării în perioada
apostolică.
Dar aceasta nu este totul. În legătură cu acest fapt, exista o dificultate și mai mare, care
aduce mari probleme pentru convingerile baptiştilor. Din motivul menționat, nu este
suprinzător că nu găsim în Noul Testament cazuri de botez al copiilor născuţi de-a lungul
timpului printre familiile deja creștine din perioada apostolică. Totuși, pentru principiile
baptiştilor, este mult mai dificil să se explice de ce nu găsim niciun exemplu de persoană
născuta din părinți creștini care să fie botezată la vârstă adultă. După principiile baptiştilor,
copiii de creștini nu au nici o legătură cu Biserica. Deci copiii lor ar fi la fel de „străini” (Efeseni
2:12) precum copiii păgânilor, până când, prin credință și pocăință ei sunt aduşi în cadrul
legământului. Aşadar, ne-am putea aştepta ca şi convertirea împreună cu botezul lor să fie la fel
de atent consemnate, și la fel de minuțios detaliate, ca şi convertirea și botezul celor adulţi care
fuseseră “străini de legămintele făgăduinţei, fără drept de cetățenie în Israel” (Efeseni 2:12).
Totuşi, realitatea este că pe parcursul unei perioade de şaizeci de ani de la înălțarea lui Hristos
(perioada cuprinsă în istoria din Noul Testament), nu avem niciun indiciu despre botezul
vreunui adult care să fi fost născut între timp din părinți deja creștini (la momentul naşterii
sale). Acest fapt are mare putere în favoarea botezului pruncilor.32
Obiecția IV Botezul lui Iisus este un model de urmat și nu trebuie să botezăm pruncii –
Iisus s-a botezat la maturitate, la 30 de ani.uncii33. O altă obiecţie este: “Însuşi Domnul Iisus
Hristos nu a fost botezat înainte de a împlini treizeci de ani. Deci prin urmare, înţelegem că
ucenicii Săi nu ar trebui să fie botezați până la o vârsta adultă”. Împotriva acestei obiecții,
răspundem astfel:

32
ibidem
33
https://bissperanta.com/2012/01/06/botezul-domnului-isus-un-model-de-urmat/
43
 (1) Hristos a fost botezat de Ioan Botezătorul. Acum, este clar că botezul lui Ioan nu era
botezul creștin, deoarece este evident din Faptele Apostolilor (cap 19, versetele 1-5), că aceia
care fuseseră deja botezați de Ioan, au fost mai apoi botezați din nou în apă, dar „în Numele
Domnului Iisus”. În plus, este clar din întregul pasaj că botezul primit de Hristos de la Ioan a fost
un lucru diferit în esenţa lui, de botezul care este acum practicat în Adunarea creștină. Lucrarea
lui Ioan Botezătorul a fost într-o perioadă intermediară între perioada Vechiul Testament şi cea
a Noului Testament. Și, așa cum Domnul Hristos a găsit potrivit să „împlinească tot ce trebuie
împlinit” (Matei 3:15), El S-a supus rânduielii botezului care a marcat acea perioadă
intermediară. În plus, în perioada Vechiului Testament, când marele preot avea să îşi înceapă
lucrarea sa, el era în mod ceremonial spălat cu apă. Și după cum știm că era rânduiala, ajungea
să îndeplinească funcţia sa când avea „aproape treizeci de ani”, adică exact vârsta la care
Mântuitorul nostru a fost botezat, și Şi-a început astfel lucrarea Să publică. În mod asemănător,
atunci când Marele Preot al nostru (Evrei 4:14), adică Domnul Hristos, a intrat în lucrarea Sa
publică, El a considerat potrivit să se conformeze cu aceeași ceremonie, ca să împlinească
profeția și toate reprezentările tipice cu privire la Mântuitorul, înregistrate în Vechiul
Testament. Aşadar, botezul lui Hristos nu are deloc legătură cu subiectul discuţiei, și nu poate fi
folosit în favoarea sau împotriva botezului pruncilor.
(2) Dar, dacă obiecția provenită din deducţie ar fi avut vreo putere, atunci ar fi
demonstrat mai mult decât frații noștri baptiști sunt dispuși să recunoască. Anume, că nici o
persoană nu ar trebui să fie botezată sub vârsta de treizeci de ani. Deci chiar un creștin
adevărat, oricât de clare ar fi dovezile lui de credință și pocăință, chiar dacă el ar avea douăzeci,
douăzeci și cinci sau chiar douăzeci și nouă de ani, conform cu acest principiu n-ar avea voie
deloc să se gândească să fie botezat până când ar fi ajuns la împlinirea vârstei de treizeci de ani!
Aceasta este o consecință atâta de absurdă, încât simpla ei menţionare este suficientă pentru a
asigura respingerea principiului adus ca obiecție.
Mai întâi trebuie să mărturiseacă credința și după aceea să se boteze .34 A cincea
obiecție adusă în mod constant de către baptiști în special și de neoprotestanți în este aceea că
pruncii nu sunt capabili de acţiunile spirituale sau manifestările pe care Noul Testament le
impune, ca să poată primi în mod corespunzător rânduiala botezului. Limbajul Noului
Testament în mai multe locuri este următorul: „Pocăiți-vă, și fiecare să fie botezat. Crede, și
primeşte botezul. Dacă crezi din toată inima ta, se poate [să fii botezat]. Cei ce au primit
propovăduirea lui au fost botezaţi. Mulți dintre corinteni au crezut şi ei şi au fost botezaţi.”

34
http://www.faracompromis.ro/totul-despre-botezul-biblic-in-apa/ (accesat la data de 04. 05. 2018)
44
(Faptele Apostolilor 2:38; 2:41, 8:37, 18:8). Pe scurt, frații noștri baptiști afirma că aşa cum
botezul este recunoscut de toţi ca „pecete a neprihănirii care se capătă prin credință” (Romani
4:11), iar copiii sunt cu totul incapabili să manifeste credință, atunci înseamnă că nu este
potrivit ca ei să fie botezaţi.
Ca răspuns la această obiecție, prima mea observație este că toate aceste îndemnuri la
credință și pocăință ca şi condiţii pentru botez, pe care le găsim în Noul Testament, sunt
adresate persoanelor adulte. Iar când avem ocazia să propovăduim persoanelor adulte, care nu
au fost niciodată botezate, ne adresăm mereu exact în același mod în care apostolii au făcut-o.
Noi îi îndemnăm să se pocăiască și să creadă, și spunem așa cum a declarat Filip, „Dacă crezi din
toată inima ta, poți fi botezat”. Dar acest lucru nu are legătură cu ceea ce priveşte botezul
pruncilor credincioșilor, ci doar spune că atunci când adulții sunt botezați, este necesară
credinţa şi mărturisirea ei mai întâi. În acest aspect, toţi cei ce susţin botezul copiilor sunt de
acord, în mod unanim.
Totuşi baptiștii, nemulțumiți cu acest răspuns, insistă că deoarece pruncii nu sunt capabili
de credință, nici să acționeze după înţelegerea şi voia lor în acest caz, înseamnă că ei nu pot fi
consideraţi potriviţi pentru botezul în apă, care reprezintă o „pecete a neprihănirii prin
credința”. Această obiecție este adusă neîncetat cu încredere și deseori este însoțită de ironie
sau chiar este luată în râs ideea unei peceţi de legământ asupra acelora care nu pot să înţeleagă
sau să îşi dea acordul lor. Dar, prietenii mei, ar trebui să ne înspăimânte când ne gândim cât de
des și prin ce limbaj nepotrivit se exprimă unii, care totuși recunosc că pruncii de numai opt zile
au fost odinioară potriviţi pentru tăierea împrejur, prin hotărârea dată de Dumnezeu în mod
clar. Tăierea împrejur este numită în mod clar de către apostol o „pecete a neprihănirii prin
credința” (Romani 4:11), aşa cum este și botezul. Dar oare erau copiii la vârsta de opt zile
capabili să exercite credință, atunci când au fost tăiați împrejur? Erau ei mai capabili de credinţa
decât acum, când sunt botezați? Cu siguranţă, acest lucru este la fel de valabil și în cazul
botezului, precum şi în cazul tăierii împrejur. Și, indiferent dacă baptiștii înţeleg sau nu, toate
acuzațiile de „absurditate”, „erezie” sau “hulă” pe care ei le arunca asupra botezului copiilor,
sunt îndreptate şi către tăierea împrejur. Oare sunt ei dispuşi să afirme că aplicarea unei „peceţi
a neprihănirii prin credință” asupra unor prunci inconştienţi, în vârstă de numai opt zile care
bineînţeles, nu puteau exercita credință, a fost un lucru absurd și ridicol în perioada Vechiului
Testament? Oare sunt ei dispuşi ca astfel să „vorbească necuviincios împotriva lui Dumnezeu”
(Iov 1:22)? Dar sunt nevoiţi să facă acest lucru, dacă nu vor să se contrazică pe ei înşişi. Ei nu pot
scăpa de această consecinţă șocantă. Fiecare cuvânt dur și disprețuitor pe care ei îl folosesc
45
pentru botezul pruncilor, trebuie să fie aplicat şi pentru tăierea împrejur a pruncilor, dacă fraţii
noştri baptişti respecta principiile susţinute de ei. Dar Cuvântul lui Dumnezeu nu le justifică
principiile.
Puterea obiecției în acest caz se bazează pe uitarea completă a principiului de bază al
sistemului pedobaptist (care susţine botezul copiilor). În cazul botezului pruncilor, este cerută
credința, iar dacă părinții sunt sinceri în mărturisirea lor, credinţa chiar este exercitată. Dar este
cerută din partea părinților, nu din partea copiilor. Așa că, dacă părintele îşi aduce copilul lui
pentru botez având credinţă, rânduiala este îndeplinită în totalitate și cerinţele sunt îndeplinite,
aşa cum ar fi normal. Acest principiu a fost acela care a dat sens și caracter legitim în aplicarea
tăierii împrejur din perioada Vechiului Testament. Deoarece părinții erau în mod vizibil în
legătura legământului, copiii lor aveau dreptul la același privilegiu binecuvântat. Același
principiu se aplică şi în perioada Noului Testament. Acest principiu rămâne chiar dacă, din
nefericire, de multe ori părinţi fără credință adevărată îşi aduc copiii lor în această rânduială
solemnă. Acest lucru este de multe ori o realitate, din nefericire. Dar desigur, la fel s-a
întâmplat şi în ceea ce privea rânduiala corespunzătoare din perioada Vechiului Testament
(tăierea împrejur). Cu toate acestea, tăierea împrejur a pruncilor în astfel de cazuri, nu a fost
deloc zadarnică, nici socotită ca fiind fără sens din cauza lipsei de sinceritate din partea
părinţilor. Era de ajuns să fie credinţa mărturisită în mod vizibil, pentru aplicarea vizibilă a
rânduielii. Când frații noștri baptiști administrează rânduiala botezului pentru unul care
pretinde că s-a pocăit și că a crezut, dar care nu este sincer în această mărturisire, ei nu
consideră că lipsa lui de credință afectează rânduiala botezului sau înțelesul acestuia. Aplicarea
botezului poate totuşi să fie biblică şi conform rânduielii, chiar dacă acela botezat nu este sincer
și din această cauză nu primește nici un folos duhovnicesc. În toate cazurile, mărturisirea vizibilă
de credință este aceea care dă dreptul să se săvârşească sub ochii adunării rânduiala exterioară
vizibilă (botezul în apă). Lipsa de sinceritate în acea mărturisire, deşi învinovăţeşte pe cel care
nu este sincer, nu strică porunca de aplicare a rânduielii.35
Ce folos are copilul dacă este spălat în apă și mărturisește credința? Mai este adusă
obiecţia că botezul nu poate aduce copiilor nimic bun. Frații noștri baptiști spun: „Care este
folosul? Ce folos poate să aducă puţină apă unui prunc neajutorat şi inconștient?” Împotriva
acestei obiecții pot răspunde, la rândul meu, cu întrebarea: „Ce beneficii a adus tăierea

35
Pr. Liviu Petcu, https://doxologia.ro/studiul-sfintei-scripturi/are-botezul-copiilor-temei-sfanta-scriptura, (accesat
la data de 03. 05. 2018)
46
împrejur pentru un copil evreu, neajutorat și inconștient, la vârsta de opt zile?” Să luăm bine
seama că să nu nesocotim în vreun fel înţelepciunea măreaţă a lui Dumnezeu.
Dumnezeu a stabilit ca rânduiala să fie aplicată pruncilor. Și, drept urmare, atunci când
apostolul aduce în Romani 3:1-2 întrebarea, pe care o pun unii în zilele noastre, „Care este
folosul tăierii împrejur?”, răspunsul este: “mare, în orice fel” (în traducere alternativă: “oricum,
sunt mari”). Asemănător, atunci când este pusă întrebarea „Care este folosul botezului
pruncilor noștri?”, eu pot răspunde: “folosul este mare, în orice fel”. Botezul este un simbol
pentru adevăruri importante, și o pecete pentru multe binecuvântări importante din legământ.
Oare nu exista niciun folos în participarea la o rânduială care ne arată în cel mai minunat
limbaj simbolic, multe dintre doctrinele fundamentale ale Evangheliei, lucruri de mare interes
pentru noi și pentru urmașii noștri? Mă refer la doctrina despre starea noastră decăzută,
vinovată, stricată din fire, şi la modul stabilit de înţelepciunea lui Dumnezeu în dragostea Lui
pentru răscumpărarea noastră, prin sângele ispășitor al Mântuitorului, și curățirea Duhului
Sfânt. Oare nu există niciun avantaj în dedicarea solemnă a copiilor noștri către Dumnezeu,
printr-o rânduială potrivită stabilită chiar de El? Oare nu există niciun avantaj în angajamentul
nostru din cadrul legământului, să ne creştem copiii noștri „în mustrarea și învățătura
Domnului” (Efeseni 6:4)? Oare nu există niciun avantaj în atestarea publica a legăturii copiilor
noștri alături de noi înșine cu Adunarea vizibilă, astfel încât pruncii să poată fi incluşi într-un
legământ cu Dumnezeul părinților lor? Oare nu este nimic folositor sau mângâietor în a ne
însuşi acea făgăduinţă a legământului: „Voi pune legământul Meu între Mine și tine, și sămânța
ta după tine… voi fi Dumnezeul tău și al seminței tale după tine” (Geneza 17:7)? Oare este un
lucru zadarnic pentru copiii noștri să fie aduşi, prin rânduiala divină, în sânul Bisericii pentru
grija ei materna și în atenţia rugăciunilor Adunării, numită şi „mama noastră” (Galateni 4:26)?
Oare nu este de ajutor pentru părinți în educarea copiilor lor, să îşi aducă aminte din când în
când că aceştia au fost sfințiți în mod simbolic, sau puşi deoparte, cu pecetea legământului cu
Dumnezeu, și că trebuie să se supună angajamentelor solemne pe care le-au făcut?36
Este adevărat, ca aceia care resping sau neglijează botezul copiilor lor, nu numai că
greşesc împotriva Domnului Hristos prin neascultare fata de porunca Lui solemnă, dar de
asemenea ei pierd foloase importante pentru ei şi copiii lor. Unii îşi imaginează că deoarece
există controverse pe această temă, ar fi indiferent dacă pruncii lor primesc această rânduială
sau cresc nebotezați. Dar prin aceasta oare nu încearcă ei să fie mai înțelepți decât Dumnezeu?
Eu mărturisesc că nu cunosc toate avantajele care însoțesc această rânduială divină şi

36
Samuel Miller, Infant baptism…, trad.după., op.cit. p 50.
47
importantă a botezului în apă, nici toate urmările ei. Dar un lucru știu, anume că Hristos a
hotărât această rânduială ca un semn al unor adevăruri prețioase, și o pecete pentru
binecuvântări bogate pentru oamenii legământului Lui, inclusiv pentru pruncii lor. Cu siguranţă
că în multe cazuri unii părinți fără credință adevărată şi-au adus copiii, prin actul botezului, sub
grija, supravegherea și privilegiile Bisericii, şi prin aceasta au avut totuşi un rol esențial pentru
binele copiilor lor, chiar dacă părinţii înșiși au ajuns în flăcările veșnice ale iadului.
Să nu spună nimeni că o astfel de dedicare solemnă a unui copil înaintea lui Dumnezeu
încalcă dreptul copilului să gândească și să acționeze pentru el însuși, atunci când va ajunge la
vârsta la care poate să înţeleagă. Să nu spună nimeni că botezul copilului este în contradicție cu
dreptul fiecărei ființe raționale la liberă cercetare și liberă voinţă. Această obiecție se bazează
pe un raţionament care nu este creştinesc. Este în opoziţie cu educaţia în felul creştin a copiilor.
Şi, dacă este pus în aplicare, acest raţionament se ridică împotriva tuturor restricțiilor și
îndemnurilor pe care Cuvântul lui Dumnezeu le poruncește pentru părinți. Mai mult, dacă
principiul acestei obiecții ar fi corect, atunci ar însemna că este greșit să umplem gândirea
copiilor noștri cu dezgust pentru minciună, furt, beție, răutate și crimă, ca nu cumva umplerea
gândirii lor cu astfel de prejudecăți să le afecteze dreptul lor de a cerceta în mod liber.
Adevărul este ca un scop măreţ pentru care a fost instituită Biserica, este să vegheze
asupra copiilor și să-i instruiască în cunoașterea și frica de Dumnezeu, și astfel să pregătească
“o sămânță de oameni care să-L slujească”, să vestească “lucrarea Lui poporului care se va
naşte” (Psalmii 22:30, 31). Și îndrăznesc să spun că orice sistem creştin de organizare care nu
cuprinde copiii în prevederile sale pentru Adunare și în angajamentele legământului, acel
sistem este greşit în esenţa lui.
Este posibil că pruncii să nu primească vreun folos vizibil în momentul botezului lor. Deși
Dumnezeul milostiv ar avea putere, chiar și atunci, să însoţească semnul exterior cu
binecuvântarea duhovnicească pe care o reprezintă, adică „spălarea nașterii din nou și prin
înnoirea făcută de Duhul Sfânt” (Tit 3:5). Totuși, această rânduială, atunci când este aplicată de
către lucrători credincioşi, și primită de către părinții credincioşi ai copilului care este botezat,
aduce beneficii din belşug, care “oricum, sunt mari” (Romani 3:2). Când copiii sunt botezați, ei
sunt astfel recunoscuţi ca aparținând Bisericii vizibile a lui Dumnezeu. Putem spune că ei sunt în
mod solemn aşezaţi în școala lui Hristos ca elevi sau ucenici. Ei sunt puşi într-o situație prielnică
în care să poată fi instruiți pentru Dumnezeu, şi chiar părinții lor sunt obligați astfel să-i crească
şi să-i instruiască pentru Dumnezeu. Iar Adunarea este obligată să aibă grijă ca ei să fie pregătiţi
în aşa fel, încât dreptul Domnului de proprietate asupra copiilor să fie mereu recunoscut și
48
păstrat. Pe scurt, când cei care aplica botezul și părinţii pruncilor îşi respectă cu credincioşie
convingerile, copiii sunt aşezaţi într-o poziţie binecuvântată, în care toate resursele harului,
toate privilegiile legate de familia legământului cu Domnul Hristos, adică tot ceea ce se înţelege
prin “educație creștină”, le este asigurat în modul cel mai potrivit. Părinții să se gândească la
acest lucru, atunci când îşi aduc copiii lor pentru această rânduială sfântă. Și atunci când ajung
la vârsta înţelegerii, copiii să conştientizeze responsabilitatea lor solemnă şi să îşi aducă aminte
de ea.37
Mulți dintre cei botezați de prunci nu mai trăiesc o viață creștină. O altă obiecție pe care
baptiștii o aduc des este aceea că în cazul botezului copiilor, urmările rânduielii nu corespund
suficient de des cu înţelesul ei. Noi afirmam că botezul este un simbol pentru naşterea din nou,
dar experiența arată că marea majoritate a copiilor botezați în pruncie nu ajung să se bucure de
harul naşterii din nou. Baptişti spun că practica botezului copiilor strică Adunarea într-un mod
foarte grav, prin umplerea ei cu persoane necredincioase. Împotriva acestei obiecții răspundem
astfel:
Este într-adevăr trist faptul că botezul nu este urmat mai des de acel folos spiritual a cărui
emblemă este îmbisericirea reală a copilului. Dar totuși această realitate nu distruge
semnificația botezului, nici nu o face să fie zadarnică. Pentru ca rânduiala botezului le arata de
fiecare dată tuturor celor care o privesc, necesitatea naşterii din nou prin Duhul Sfânt.
Rânduiala botezului impune, și asigură într-o bună măsură pentru copiii bisericii, instruirea şi
pregătirea clară şi fidela în doctrinele Evangheliei, în special în acea doctrină a curăţirii
duhovniceşti. Rânduiala botezului este legată, într-o mulţime de cazuri, de privilegii prețioase,
precum și de beneficiul mântuirii. Aşadar cu siguranță, n-avem dreptul să tragem concluzia că
toate acestea sunt de puţin folos.38
Mulţi oameni citesc Biblia fără folos! Mulţi oameni iau parte la Liturghie fără să fie sinceri
şi fără să fie atenți la rugăciune! Dar oare este citirea Scripturilor sau rugăciunea mai puțin
necesare sau de valoare îndoielnică, din acest motiv? Într-adevăr, aceeași obiecție ar putea fi
făcută şi despre tăierea împrejur. Asemeni botezului, ea a fost un simbol al naşterii din nou, și al
curățirii duhovniceşti. Dar câți au primit semnul exterior al tăierii împrejur fără vreun folos
duhovnicesc? Aceeași obiecție ar putea fi adusă împotriva tuturor lucrurilor pe care Dumnezeu
le-a instituit. Toate acele lucruri au semnificaţii profunde și sunt pline de înţelesuri și îndemnuri
duhovniceşti, dar puterea lor de acţiune este de natură morală asupra fiecărui om, și ele pot fi

37
Idem., p. 51
38
Ibidem p. 53
49
învinse de necredință. Ele nu pot exercita o putere de natură fizică, sau să convertească și să
mântuiască prin puterea lor proprie. Aşadar ele sunt de multe ori făcute, în cazul multor
oameni, fără să le fie de folos. Dar totuşi aplicarea lor nu este deloc zadarnică pentru Domnul,
în ceea ce privește Adunarea, ci are zilnic o influență pe care n-o putem înţelege pe deplin. Fără
îndoială, mii de oameni, chiar şi dintre cei botezați la vârsta adultă, primesc botezul fără
credință, și desigur, fără folosul real al tainei. Dar alte mii de oameni îl primesc în credință și în
legătură cu acele foloase duhovniceşti prețioase pe care botezul le simbolizează. Aceasta este
realitatea cu privire la toate rânduielile lui Dumnezeu. Dar chiar dacă acestea nu sunt în toate
cazurile legate de beneficiile mântuirii, nu trebuie nicidecum să le vorbim de rău, nici nu trebuie
să încetam să le recomandăm din cauza acestui motiv.
Dar dacă botezul este taina naşterii din nou, dacă arata tuturor celor care-l cer, fie pentru
ei înșiși sau pentru copiii lor, importanța și necesitatea acelei măreţe lucrări a harului lui
Dumnezeu, dacă îi provoacă pe părinţi să-i învețe pe copiii lor (de îndată ce aceştia devin
capabil să primească îndemnuri) acest adevăr de bază, precum și toate celelalte adevăruri
fundamentale ale credinței noastre sfinte; dacă în urma botezului lor, copiii sunt recunoscuţi ca
având o legătură însemnată cu Biserica lui Dumnezeu, ca să respecte legile ei, și îi face
responsabili în fața judecăţilor ei; deci dacă toate aceste principii sunt respectate cu
credincioșie în practică, ar putea copiii noştri să fie aşezaţi în alte condiții mai favorabile pentru
folosul lor duhovnicesc? Chiar pruncii în momentul botezului nu manifestă schimbări
semnificative (fapt pe care natura rânduielii nuimplică), totuşi datorită legăturii lor cu Biserica
copiii sunt astfel recunoscuţi şi pecetluiţi, aşezaţi în cea mai potrivită școală pentru a învăța,
atât practic cât și la nivel de doctrină, lucrurile lui Dumnezeu. Oare nu sunt, prin aceste lucruri,
temperaţi, moderaţi și făcuţi membri mai buni ai societății, chiar dacă nu ajung să devină cu
adevărat evlavioşi? Și oare nu sunt mulți dintre ei aduşi înapoi din rătăcirile lor temporare, prin
trezirea influenţată de pecetea lor primită la botez și instruirea lor timpurie, ca să se gândească
serios la mântuire? Nimeni să nu spună, aşadar, că botezul copiilor rareori își face efectul pe
care îl simbolizează taina. Botezul pruncilor îşi împlineşte scopul mult mai des decât îşi
imaginează unii de obicei. Iar dacă aceia care îi aduc pe copii înaintea lui Dumnezeu în rânduiala
botezului ar fi mai credincioşi şi evlavioşi, atunci rezultatul dorit ar avea loc mai des.39
Argumentațiile istorice sunt contestabile și interpretabile. O altă obiecție adusă deseori
de către împotrivitorii botezului pruncilor este aceea că pentru botezul copiilor exista aceeaşi
dovadă istorică precum în cazul participării copiilor la Euharistie, și astfel dovada cu privire la

39
Ibidem p.53
50
copii participând la Cina Domnului în istoria timpurie a Adunării, face ca mărturia istorică pe
care o găsim în favoarea botezului să nu mai fie valabilă.
Pentru a răspunde la această obiecție, recunoaştem că practica de administrare a Cinei
Domnului la copii, și uneori chiar la prunci, a existat în diferite părți ale Bisericii creștine, dintr-o
perioadă timpurie, și este încă menținută în toate Bisericile tradiționale în afara bisericilor
neoprotestante. Încă de pe la mijlocul secolului al treilea sunt dovezi că se practica în unele
biserici din Africa, administrarea euharistiei la copii. Această tradiție este apostolică la fel ca și
botezul determinată de cuvintele Mântuitorului „dacă nu mâncați trupul Fiului omului, și dacă
nu beți sângele Lui, nu aveți viața în voi” (Ioan 6:53. Prin urmare din totdeauna se dădea o mică
parte din pâinea înmuiată în vinul euharistic copiilor și chiar persoanelor care erau pe patul de
moarte, care nu au putut să primească Euharistia în forma obișnuită la Liturghie. Este nedrept
să se afirme că botezul pruncilor nu s-ar baza pe vreo temelie mai bună decât temelia Euharistia
Domnului oferită copiilor. Punem în evidenţă următoarele diferențe, care sunt perfect
concludente. Această practică păstrată până astăzi în Biserica Ortodoxă confirmă
apostolicitatea Euharistiei oferită copiilor și apostolicitatea botezului pruncilor păstrată în
Biserica noastră.
(1) Cina Domnului oferită pruncilor nu se deduce deloc din Scriptură dar istoria o
confirmă. Dar în ceea ce privește botezul copiilor găsim în Scriptură sprijinul cel mai puternic și
definitiv. Aşadar, botezul copiilor ar rămâne totuşi pe o temelie puternică, chiar dacă ar fi fost
distruse toate dovezile istorice în afară de ceea ce este scris în Biblie.
(2) Mărturia istorică în favoarea Cinei Domnului pentru copii deși este mai slabă decât
aceea pe care o avem în favoarea botezului pruncilor totuși putem să vorbim de indicii în acest
sens că s-a practicat în vremea lui Ciprian, pe la mijlocul secolului al treilea. Pentru botezului
pruncilor, avem mărturii istorice clare că s-a practicat începând din perioada apostolică.
(3) într-adevăr Euharistia pentru copii nu se află în niciun caz pe acelaşi nivel cu botezul
pruncilor în ce priveşte universalitatea dovedită istoric generală. Doi oameni eminenți din
secolul al patrulea, printre cei mai învățați din vremea de atunci, care au avut cele mai prielnice
poziţii pentru a se familiariza cu toate aspectele Bisericii, respectiv Augustin şi Pelagius,
amândoi declara că botezul copiilor a fost o practică venită direct de la apostoli până în vremea
lor, și universal practicată în biserică. Mai mult, ei declară că nu au auzit despre creștini din
lume, fie drept-credincioşi sau eretici, care să nu îşi boteze copiii lor. Petru euharistie
administrată copiilor nu avem o poziție atât de clară, dar asta nu exclude practica timpurie și
universală. Când a apărut explicația scolastică doctrinară a transsubstanțierii și raționalizarea
51
transformării pâinii şi vinului (elementele sacre, transformate, precum spune doctrina, în
trupul real al Mântuitorului și sângele Lui) au început să fie considerate ca fiind prea
îngrozitoare în natura lor pentru a fi oferite copiilor în Biserica Catolică. În Biserica greacă
(răsăriteană, ortodoxă) care a păstrat cadrul mistic al transformării, care s-a separat de Biserica
latină (catolică) înainte ca transsubstanțierea să fi fost raționalizată scolastic, practica
împărtăşaniei oferite pentru copii continuă încă până astăzi neîntrerupt spre deosebire de
Biserica Romano-Catolică sau Bisericile protestante și neoprotestante.40

40
Ibidem p.55
52
 CONCLUZII

Respingerea pruncilor de la primirea botezului este dăunătoare. Suntem îndreptăţiţi să

revenim cu încredere reînnoită spre concluzia declarată la început, în prima parte: anume că
greşeala fraților noștri baptiști, adică respingerea botezului pruncilor şi a statutului lor de
membri ai Bisericii, este foarte gravă și dăunătoare. Aceasta nu este o simplă greșeală cu privire
la un punct discutabil, ci este o greşeală care contrazice atât de mult contextul întregii Biblii în
mod direct, și natura tuturor legămintelor lui Dumnezeu cu poporul Său, din orice perioadă,
încât greşeala aceasta trebuie să fie privită ca o ameninţare pentru interesele vitale ale Bisericii
(trupului lui Hristos). Respingerea pruncilor de la botez este un sistem în întregime nebiblic, şi
mai mult, că tendința naturală a sistemului lor este să aşeze copiii, care sunt nădejdea viitorului
Bisericii, într-o situație mai puțin favorabilă chiar decât aceea în care erau copiii din Israel. Cu
siguranţă, o situaţie mai puțin favorabilă pentru propria lor mântuire, decât situaţia în care sunt
aşezaţi de către sistemul pedobaptist. Este profund dăunătoare influența sistemului lor asupra
generației în creștere, asupra credinţei familiei și asupra creșterii Adunării.
Rostul de a ne boteza pruncii . Din ceea ce s-a menţionat, este evident că botezul copiilor
noștri are o mare însemnătate și implică obligații importante şi solemne. Dar totuşi, noi nu
considerăm că botezul ar fi o simplă ceremonie fără însemnătate pentru ortodocși botezul este
Sfântă Taină. Nu putem considera botezul ca un simplu act de a da un nume pruncului. Mulți
oameni par să-l considere ceva nesemnificativ, de mică valoare, şi îl tratează ca pe un fel de
sărbătoare bisericească sau o ceremonie. Ei nu ar admite ca botezul copiilor lor să nu fie făcut,
dar totuși în multe cazuri îl solicită fără vreun gând serios sau potrivit, fără o înţelegere bună
asupra semnificaţiei botezului sau asupra responsabilităţii implicate de botez pentru ei şi
pentru copiii lor. Un botez, asemeni unei căsătorii, este considerat de către mulți ca o ocazie
potrivită pentru felicitare și ospețe. Prea puţin se gândesc la semnificaţia lui. Acest lucru este
foarte trist.
Botezul unui copil este unul dintre cele mai solemne lucruri legate de credința noastră
sfântă. O ființă umană, care abia deschide ochii spre lumea înconjurătoare, prezentată înaintea
lui Dumnezeu, Acela care a creat-o, dedicată acelui Mântuitor și consacrată acelui Duh Sfânt,
care poate să sfinţească persoana și să o pregătească pentru Împărăția lui Dumnezeu. Aici, în
lumea aceasta, se hotărăşte destinul veşnic pentru sufletul nemuritor al fiecărui om. Dar copilul
prezentat pentru botez, dacă va ajunge la vârsta înţelegerii, va avea înaintea lui o judecată și va
avea nevoie de toată mila iertătoare, de tot harul sfințitor, și de toate mângâierile prețioase a
53
lui Hristos le poate dărui. Și chiar dacă moare în copilărie, copilul are oricum nevoie de mila
iertătoare și harul sfințitor care sunt simbolizate în această rânduială a botezului. Oricum ar fi,
botezul este foarte important. Un nou curs al vieţii este la început, şi va fi o binecuvântare sau
un blestem, iar acest lucru nu poate fi înţeles pe deplin de gândirea omenească. Și veșnica
fericire sau nefericire a tânărului nemuritor va depinde într-o anumită măsură, sub
supravegherea lui Dumnezeu, de instruirea oferită de aceia care au participat la botez, adică
părinţii săi şi întreaga adunare.
Aşadar, aceia care aduc copiii pentru botez, să se gândească bine la ceea ce înseamnă
această Taină, și la tot ceea ce implică ea, atât cu privire la părinți cât și la copii. Să-și aducă
aminte că, prin acest pas, facem o mărturisire solemnă de credință pe care atât copiii noștri
nădăjduim că și-o vor impropria dar o mărturisim. Noi ne luăm asupra noastră angajamente
solemne să-i creştem pe copii în cunoştinţă și temere de Dumnezeu. Să îi instruim de la cea mai
fragedă vârstă când devin capabili de înţelegere, în principiile și îndatoririle credinţei noastre
sfinte. Să îi considerăm și să îi tratăm ca pe membri altoiţi în familia lui Hristos, și să facem tot
ce stă în puterea noastră, prin învățătură și exemplu, prin autoritate și rugăciune, să-i
conducem pe căile adevărului, ale sfințeniei, și ale mântuirii. Oare este botezul copilului o
rânduială care să fie tratată ca simplă ceremonie, sau cu bucuria superficială specifică unei
sărbători? Botezul copiilor este acea îndatorire creștinească la care ar trebui să ne supunem cu
respect și teamă sfântă, cu pocăință, credință, dragoste și compasiune creștină arzătoare
pentru odraslele noastre iubite, cu rugăciuni umile și insistente către Dumnezeul oricărui har
pentru binecuvântare asupra lor și asupra noastră, și cu hotărârea ca în puterea harului Său să
fim statornici în angajamentele noastre.
Responsabilitatea părinţilor (nașilor) pentru copiii botezaţi în pruncie. Dacă trăiesc
părinții și au un caracter potrivit, adică au fost botezați ei înșiși, și mărturisesc că sunt creștini,
atunci ei ar trebui să îi aducă pe copiii lor pentru această rânduială. Marea majoritate a
bisericilor neoprotestante care au înţelegerea diferită față de Biserica Ortodoxă consideră
superstițioasă şi nejustificată (chiar dăunătoare) practica introducerii nașilor, ca martori în locul
părinților sau alături de ei. Se strică natura și felul unei rânduieli a Evangheliei, prin a muta
responsabilitatea care o însoţeşte de pe umerii potriviţi (părinţii) pe umerii nepotriviţi (nașii), și
prin asumarea de angajamente solemne către cei care nu le pot îndeplini cu adevărat și nici nu
au asemenea intenție, adică nașii. Orice astfel de abatere are cu siguranţă o influență
dăunătoare pentru scopul care îl are Taina Botezului.

54
 Dar, dacă părinții sunt morți sau sunt fără evlavie (Efeseni 6:4), atunci bunicii sau alte
rude apropiate care sunt dispuse să-și asume slujba de instruire a copiilor „în mustrarea și
învățătura Domnului”, să aducă astfel copiii pentru botez. Sau, în cazul în care copiii fără părinţi
sunt adoptaţi în familii de străini, care nu au legături de rudenie după trup, dar care sunt dispuși
să aibă rolul de părinți, și să-i instruiască pentru Dumnezeu; chiar și aceşti străini, şi orice
persoană cu un caracter adecvat, care este dispus să-și asume slujba de a le oferi o educație
creștină, este îndreptăţită și ar trebui să aducă astfel de copii pentru botezul creștin. Nu numai
rodul trupului lui Avraam, ci „toți cei care s-au născut în casa lui, și toți care au fost cumpărați
cu banii lui” (Geneza 17: 12-13), au fost tăiaţi împrejur, după porunca lui Dumnezeu. Cu
siguranță, orice creștin care are un copil aşezat în familia sa, membru permanent al acestei
familii, are datoria să-i ofere copilului o educație creștină, cu credincioşie. Și, deoarece botezul
copiilor implică această educaţie în viitor, copiii să fie aduşi înaintea lui Dumnezeu în acea
rânduială pe care El a stabilit-o, dacă nici o obiecție reală din partea părinților copilului nu
intervine să o împiedice.
Responsabilitatea fiecăruia dintre noi care am fost botezați în pruncie. Vedem aşadar
cât de importantă și cât de solemnă este situația acelor tineri care au fost în copilăria lor
dedicaţi lui Dumnezeu în botezul sfânt! Acesta este un aspect pe care atât cei maturi cât și cei
tineri îl neglijează deseori. Este în general recunoscut că părinții, când îşi botează copii poartă și
responsabilitatea pentru acest botez. Dar tinerii iau aminte prea rar la aceste lucruri, cum ar
trebui. Ei nu se gândesc că primirea timpurie a peceții de legământ cu Dumnezeu, ca urmare a
actului părinților lor, îi aşează într-o situație solemnă care implică o mare responsabilitate. Dar
ei nu au cum să-și imagineze în mod greşit că n-ar fi membri ai Bisericii, până când ar intra în
această relație și şi-ar asuma obligațiile legământului prin propria lor mărturie. Nu au cum să-şi
imagineze în mod greşit că este o simplă alegere, la nivelul propriilor decizii, să facă o
mărturisire de credinţă proprie. Nu au cum să-şi imagineze în mod greşit că prin amânarea
mărturisirii nu încalcă niciun angajament, sau nu atrag asupra lor nici o vină. Sau, abţinându-se
de la acea alegere, ei şi-ar păstra cumva o libertate mai mare. Tinerii sunt prea inteligenţi să-şi
imagineze că singurul pericol este acela de a face o mărturisire care nu este sinceră. Aceasta ar
fi o perspectivă total greşită şi foarte dăunătoare asupra subiectului.
Neoprotestanții consideră că copiii lor sunt deja în Biserică. Ei au fost născuţi deja
membri. Botezul lor nu îi face membri. Botezul este aprobarea publică și recunoașterea
apartenenței lor la Adunare. Ei au fost botezați deoarece erau deja membri. Ei au primit

55
pecetea legământului deoarece erau deja în legământ, în virtutea nașterii lor. Acest privilegiu
binecuvântat este dreptul lor din naștere.
Pentru copilul ortodox care fusese botezat în pruncie, iar acum se află la vârsta înţelegerii,
nu trebuie să se întrebe ca neoprotestanții astfel: „Să intru în biserică, mărturisind că sunt în
legătură cu familia lui Hristos?”, ci mai degrabă „Să rămân în Biserica Ortodoxă, ori să o
părăsesc precum aceia nerecunoscători sau ca ereticii? Cu alte cuvinte copiii ortodocși pot să
mulţumească pentru acest privilegiu de membru al Bisericii, să-l recunoscă și să-l confirme, prin
propria sa trăire și mărturisire? Sau să resping faptul că am fost botezat, să mă lepăd de
Mântuitorul în al Cărui Numele am fost aşezat ca membru în familia Sa, părăsind-o?” Aceasta
este adevărata întrebare care se cere să o hotărască! Cât de importantă este această întrebare!
Trebuie să ne gândim la un singur lucru și anume că ortodocșii au fost și sunt în sânul
bisericii încă din pruncie. Pecetea legământului cu Dumnezeu a fost pusă peste ei. Nu puteţi
scăpa de responsabilitatea acestei legături. S-ar putea să uitaţi de ea pentru o vreme. S-ar
putea să nu vă placă să vă gândiţi la ea. S-ar putea s-o disprețuiți, dar totuşi, obligația încă este
asupra voastră, ea nu poate fi lepădată. Situaţia voastră este atât de serioasă încât nu se poate
exprima în cuvinte. Ce este de făcut? Să ieşi în față și să recunoşti obligația ta printr-o
mărturisire personală nesinceră, fără dragoste adevărată pentru Mântuitorul, şi prin aceasta să
Îl insulţi cu o jertfă care nu este adusă din inimă? Sau să renunți la credinţă, prin refuzul de a-L
recunoaşte, întorcând spatele către poruncile Lui, și afundându-te într-o viață prin care să-L
dezonorezi pe El? Aceasta înseamnă, cu siguranță, indiferent dacă îți dai seama sau nu, a te
„lepăda de El înaintea oamenilor”, și a suporta vina înfricoşătoare a apostaziei (lepădării de
credinţă), a „da înapoi spre pierzare” (Matei 10:33; Evrei 10:39).
Unii vor spune: „Dacă aşa stau lucrurile, starea multora dintre tinerii noștri este foarte
jalnică. Spui că este datoria lor să mărturisească Numele lui Hristos, și să pecetluiască
mărturisirea lor de credinţă, alegând să participe la Euharistie. Dar ei nu pot face aceasta,
pentru că ei nu şi-au însuşit acele principii și cerinţe care sunt necesare pentru a face o astfel de
mărturisire în mod sincer. Ce alegere vor face? În cazul în care ei nu mărturisesc pe Hristos, ei
trăiesc în răzvrătire împotriva lui Dumnezeu. Iar dacă ei mărturisesc totuşi pe Hristos fără
sinceritate, îşi bat joc de El printr-o minciună. Ce variantă să aleagă? Să meargă la un loc cu
aceia neascultători şi păcătoşi? Sau doar să lase impresia că se feresc de aceia, fiind astfel
făţarnici?”
Biserica în general ne interzice ca noi să încurajam aceste două lucruri: fie o mărturisire
falsă, fie refuzul de a face o mărturisire. Datoria tinerilor este să nu aleagă niciuna din aceste
56
două opţiuni prezentate. Adică să nu meargă cu cei păcătoşi, și nici să ajungă făţarnici, ci mai
degrabă să primească pe Domnul Iisus Hristos cu adevărat și să umble cu El.
Chiar așa stau lucrurile. Răul se află prea adânc în fiinţa omului pentru a fi vindecat prin
leacuri omeneşti. Cu toate acestea, un leac există! Şi este eficient. Este scris chiar aici: „Vă voi
stropi cu apă curată, și veți fi curați de toate spurcăciunile voastre și de toți idolii voștri, vă voi
curăți. Vă voi da o inimă nouă, și voi pune în voi un duh nou. Şi voi lua inima de piatră din trupul
vostru, și vă voi da o inimă de carne. Voi pune Duhul Meu în voi, și vă voi face să urmați
poruncile Mele, și să păziţi şi să împliniţi legile mele” (Ezechiel 36: 25-27). Dar încearcă acest
lucru: vino cu starea ta murdară, cu „idolii” tăi, cu „inima ta de piatră” și duhul tău rău, care
cauzează acea neputinţă de a crede, vino cu acestea la Dumnezeu, la tronul harului. Repetă în
fața Lui „făgăduințele Sale nespus de mari și scumpe” (2 Petru 1:4 Aşteaptă îndurarea Lui –
merită din plin! Şi aminteşte-ţi de cuvintele Sale, „Totuşi Domnul aşteaptă să Se milostivească
de voi şi Se va scula să vă dea îndurare, căci Domnul este un Dumnezeu drept: ferice de toţi cei
ce nădăjduiesc în El!” (Isaia 30:18).
Responsabilitatea comunității bisericești pentru creșterea îmbisericită a pruncilor
botezați. În final, din principiile și considerațiile de mai sus, este evident că multe biserici
tradiționale care botează pruncii, au multe de corectat referitor la modul în care îi tratează pe
copiii lor botezați, și trebuie să facă aceste schimbări de reformă urgent și cu credincioşie. Aşa
cum am observat, un scop măreţ pentru care a fost înființată Adunarea lui Dumnezeu, este
acela de a instrui, în toate vremurile, o sămânță care să slujească lui Dumnezeu, și să fie martori
credincioși pentru adevărul și rânduiala familiei Sale, în mijlocul unei lumi stricate şi
necredincioase. Aşadar Biserica, cu autoritatea ei, este obligată să supravegheze atent educația
(mai ales cea religioasă) a membrilor ei tineri. Suntem siguri că doar în măsura în care Biserica a
fost credincioasă în această obligaţie a ei, ea a înflorit în credința curată, evlavie și pace. Iar
atunci când ea şi-a neglijat această responsabilitate, copiii ei au crescut în ignoranță, și de multe
ori în imoralitate, și au rătăcit în multe păcate şi erezii. Dacă Biserica dorește ca tinerii ei
botezaţi să ajungă un sprijin și o încurajare pentru ea, dacă dorește ca ei să participe cu
înţelegere și cu afecțiune la mărturia ei, dacă doreşte să aibă în viitor o generație care să-L
laude pe Împăratul Sionului, când părinții lor vor fi trecut în veşnicie, atunci fie că prin toate
mijloacele Adunarea să vegheze asupra educării tinerilor ei cu deosebită stăruinţă și
credincioşie. Biserica trebuie să considere că o mare parte din datoria ei este să acorde atenție
constantă, cu credincioşie, pentru instruirea morală și religioasă care se oferă generației tinere.

57
 Care este dar motivul pentru care atât de mulți tineri botezaţi, în aproape toate bisericile
tradiționale care botează copiii, cresc în ignoranță și dispreț faţă de religia părinților lor? De ce
atât de mulți dintre ei, atunci când ajung la vârsta la care pot să gândească și să acționeze
pentru ei înșiși, aleg un trai greşit, dacă nu chiar total lipsit de credincioşie, și ajung să
rătăcească, în prea multe cazuri, spre căile depravate ale imoralităţii? Nu este suficient să
spunem că aceşti copii ai noștri sunt din fire depravaţi și predispuşi spre căile greşelii și
nesăbuinţei. Fără îndoială, acest lucru este adevărat, dar nu este întregul adevăr. Suntem siguri
că o mare parte din vină este a adunărilor locale, precum şi a părinților. Prea des a fost uitat
faptul că botezul este într-adevăr o Taină a Bisericii, cât şi pentru copiii şi părinţii copiilor. Și ca
urmare, deoarece în multe cazuri botezul a fost privit greşit, cu superstiţie, acest lucru a condus
la trista neglijare a obligațiilor ce decurg din botez. Părinții sunt foarte atenţi la educația literară
și științifică a copiilor lor, dar au neglijat într-o mare măsură instruirea morală și religioasă a
copiilor. Ei şi-au trimis copiii la școli cu profesori imorali, eretici, sau necredincioși, care desigur
nu au pus accent pe instruirea morală şi religioasă a copiilor. Ci mai degrabă au avut o influență
foarte dăunătoare pentru această parte din educaţia copiilor. Și, după ce părinţii şi-au tratat
astfel copiii, (trimiţându-i sub îndrumarea unor astfel de profesori), au fost foarte surprinşi
atunci când copiii lor au căzut în imoralitate şi necredinţă! Dar ce altceva era de așteptat?
Deși cu siguranţă, primele eforturi în această importantă lucrare de educare creștină
trebuie să vină din partea părinților (într-adevăr, dacă educaţia creştină nu a început încă de
când era copilul în braţele mamei, o perioadă foarte importantă a fost deja pierdută), totuşi
adunarea are datoria să acţioneze în această direcţie. Iar datoria aceasta este rareori îndeplinită
cum trebuie. Este datoria bisericii locale, prin păstorii și bătrânii ei, să îndemne și să îndrume
părinții în această muncă grea și importantă a educării copiilor. Este datoria adunării să vegheze
pentru alegerea (sau înființarea) școlilor potrivite pentru tinerii care au fost botezaţi în pruncie.
Este datoria adunării locale să pună în mâinile lor Biblia și mărturisirile de credinţă, precum și
alte scrieri potrivite despre Adevăr. Este datoria adunării să-i adune periodic pe tineri pentru
instruire, îndemnuri, și rugăciune; să le reamintească din când în când, cu afecțiune
părintească, despre datoria lor, când ajung la vârsta înţelegerii, să-L mărturisească pe Hristos și
să recunoască legătura lor cu Adunarea Sa, prin propria lor mărturie personală. Iar în cazul în
care tinerii vor cădea în greşeală sau imoralitate, sau vor neglija credinţa, adunarea să-și
exercite față de ei, cu afecțiune părintească dar cu fermitate, autoritatea şi disciplina pe care
Domnul Hristos a hotărât-o în mod special pentru binele tuturor membrilor, mai ales al
membrilor tineri din familia intrată în legământ cu El.
58
 Comunitatea Bisericilor Protestante din Euroapa a publicat un volum cu titlul "Botezul în
viaţa Bisericii", cuprinzând documente elaborate în urma dialogului cu Bisericile Ortodoxe din
cadrul Consiliului European al Bisericilor, informează site-ul ceceurope.org. Documentul este o
dovadă că Botezul are o semnificaţie centrală în viaţa Bisericilor Ortodoxe şi Protestante din
Europa. În acest volum sunt prezentate poziţii teologice ale celor două confesiuni europene, dar
şi un istoric asupra cultului liturgic al Botezului. Volumul "Botezul în viaţa Bisericii" cuprinde
documentele mai multor conferinţe ţinute între protestanţi şi ortodocşi, cum a fost cea de la
Viena din 2008, Chania, 2002, Wittenberg, 2004, şi Istanbul, 2006. Editorii, Michael Beintker şi
părintele Viorel Ioniţă, director de studii în Consiliul Bisericilor Europene de la Geneva, explică
toate etapele acestui dialog în volum. Din partea Bisericii Ortodoxe, Mitropolitul Ghenadie de
Sassima şi părintele profesor Nicolae Moşoiu, de la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Sibiu,
au prezentat învăţătura ortodoxă despre Botez împreună cu semnificaţia ecclesiologică şi
mistică a acestei sfinte taine. Poziţia luteranilor este prezentată de profesorii Friederike Nüssel -
Universitatea din Heidelberg, şi Martin Wallraff - Universitatea din Basle.

59
 BIBLIOGRAFIE GENERALĂ

1) BIBLIA SAU SFÎNTA SCRIPTURĂ, tipărită cu binecuvântarea Prea Sfințitului

Nicodim, Episcop de Edineț și Briceni, Ediție jubiliară în cinstea a 200 ani de la întemeierea
Mitropoliei Chișinăului și Hotinului.
2) BIBLIA SAU SFÂNTA SCRIPTURĂ, Traducerea Dumitru Cornilescu, revizuită
ortografic, 2015.
3) BOTEZUL ÎN TRADIȚIA PATRISTICĂ, Arhid., Prof., Univ., Dr., Constantin Voicu,
Editura AGNOS, 2011.
4) GHEORGHE METALLINOS, PĂRINTELE, Mărturisesc un Botez, Editura
Evanghelismos, București, 2011
5) OSCAR CULLMANN, Baptism in the New Testament Studies in Biblical theology,
SCM Press, 1950, (disponibil în Internet Archive: Digital Library of Free & Borrowable Books,
Movies …)
6) SAMUEL MILLER, Infant baptism scriptural and reasonable : and baptism by
sprinkling or affusion, the most suitable and edifying mode: in four discourses, (disponibil în
Internet Archive: Digital Library of Free & Borrowable Books, Movies …)
7) JOHN ANTHONY McGUNCKIN, DICȚIONAR DE TEOLOGIE PATRISTICĂ, Editura
Doxologia, Iași, 2014.
8) P.I.DAVID, diac., INVAZIA SECTELOR, VOL. II, Editura Europolis, Constanța 1999.
9) NICOLAE ACHIMESCU, NOILE MIȘCĂRI RELIGIOASE, Editura Limes, Florești-Cluj,
2012.

60
 STUDII

1) Drd. GIBĂ D. GHEORGHE, TAINA MIRUNGERII STUDIU CANONIC ȘI

INTERCONFESIONAL, ORTODOXIA, REVISTĂ A PATRIARHIEI ROMÂNE, ANUL XXXVII, - NR. 4 –
OCTOMBRIE – DECEMBRIE, AN 1988, disponibil în:

http://bibliocanonica.com/wp-content/uploads/2016/02/Giba%CC%86-Gheorghe-Taina-
Mirungerii-Studiu-Canonic-interconfesional-Ortodoxia-4-1988-27-ian.-2016-14-33-48.pdf

2) NICHIFOR CALEB OTNIEL TRAIAN, IMPLICAŢIILE FORMEI BOTEZULUI ÎN

CONTEXTUL ECLESIAL,
în:https://www.researchgate.net/profile/Nechifor_Caleb_Otniel_Traian2/publication ((data
vizualizării 15. 05. 2018)

PUBLICAȚII ELECTRONICE

1) Despre botezul pruncilor. Polemică câștigată de ortodocși. disponibilă în:

http://forum.teologie.net/viewtopic.php?t=260&start=160 (accesat la data de
15.05.2018)
2) Despre botezul catolic. disponibil în:
http://www.credinta-catolica.ro/cbc/sacramentul-botezului/ (accesat la data de
02.05.2018)
3) Despre botezul protestanților reformați. Disponibil în:
http://www.evanghelicreformat.org/trebuie-sa-fie-botezati-copiii-nou-nascuti/ (accesat la data
de 02.05 2018)
4) Despre botezul neoprotestant (baptist). Disponibil în: https://www.baptisti-
arad.ro/articole/botezul-cretinism-botezul-domnului-isus-botezul-credincioilor-articol-de-
ardelean-viorel(accesat la data de 10. 05 2018)

5) Despre botez în primele trei veacuri: http://ziarullumina.ro/botezul-copiilor-o-

practica-din-primele-veacuri-ale-bisericii-126426.html(accesat la data de 10. 05 2018)

61
 6) Temeiuri ale botezului în Sfânta Scriptură și în Sfânta Tradiție.
http://www.cuvantul-ortodox.ro/recomandari/de-ce-botezam-copiii-temeiurile-din-sfanta-
scriptura-si-din-sfanta-traditie-doxologia(accesat la data de 10. 05 2018)

7) http://www.cuvantul-ortodox.ro/recomandari/de-ce-botezam-copiii-temeiurile-
din-sfanta-scriptura-si-din-sfanta-traditie-doxologia/(accesat la data de 10. 05 2018)

8) Ene Braniște pr.prof. în https://www.crestinortodox.ro/botez/explicarea-

botezului-sfantul-ioan-gura-aur-69845.html (accesta în 15. 05. 2018)
9) G. F. WIGGERS, D. D, în AN HISTORICAL PRESENTATION OF AUGUSTINISM AND
PELAGIANISM https://www.gospeltruth.net/Wiggers/wiggerschap4.htm (accesat la data de
10. 05. 2018)
10) Gabriel Baicu în
http://www.bisericaspiritualaunica.com/botezul%20in%20apa.html, (accesat la data de
07.05.2018)
11) Pastor Vasile Filat în https://moldovacrestina.md/botez-prunci-nu-este-valid/,
(accesat la data de 10. 05 2018)
12) https://bissperanta.com/2012/01/06/botezul-domnului-isus-un-model-de-
urmat/ (accesat la data de 10. 05 2018)

62
 CUPRINS

1. INTRODUCERE …………………………………………………………………. 3
2. CAP. 1 BOTEZUL – SEMNIFICAȚIE, PRACTICĂ ȘI DOCTRINĂ,
ABORDARE INTERCONFESIONALĂ ......................................................... 5
3. CAP. 2 BOTEZUL COPIILOR (PEDOBAPTISMUL) ȘI
ABORDAREA BIBLICO-ANALOGICĂ ....................................................... 12
4. CAP. 3 BOTEZUL COPIILOR DIN PERSCPECTIVA ISTORICĂ . 27
5. CAP. 4 CELE MAI FRECVENTE OBIECȚII NEOPROTESTANTE ȘI
EXPLICAREA LOR ................................................................................... 38
6. CONCLUZII ........................................................................... 53
7. BIBLIOGRAFIE GENERALĂ ................................................... 60
8. STUDII ȘI PUBLICAȚII ELECTRONICE..................................... 61

63