Universitatea de Vest din Timișoara

Facultatea de Litere, Istorie și Teologie

Specializare: Religie, Cultură și Societate

(Teologie Pastorală)

Master anul I

POLITICA RELIGIOASĂ A LUI IULIAN APOSTATUL

FAȚĂ DE CREȘTINI

Coordonator: Prof. Dr. Remus Feraru

Masterand: Ciupercă Alexandru-Daniel

Timișoara
2020
 Viața lui Iulian Apostatul
Născut sub numele de Flavius Claudius Julianus în anul 331 sau 332 d.Hr. din
părinții Julius Constantinus și cea de-a doua sa soție, Basilina, Iulian era nepotul
lui Constantin cel Mare (Constantin I) pe linia tatălui său, care la rândul său, era frate vitreg
cu Constantin I.
Iulian a fost crescut în palatul imperial fiind astfel martorul intrigilor ce aveau loc aici;
aceste intrigi au dus în cele din urmă la uciderea mai multor membri ai familiei sale de către
unchiul său, Constantin al II-lea, inclusiv cea a fratelui său vitreg, Constantinus Gallus.
În anul 335, Iulian a fost numit Caesar al Imperiului de Apus. În anii următori a condus
apărarea Imperiului Roman împotriva triburilor germanice de-a lungul râului Rin. Printre
victoriile sale se numără recucerirea Coloniei Agrippina (Cologne) și asigurarea securității
frontierei de pe Rin pentru următorii 50 de ani. Odată cu moartea lui Constanțiu al II-lea pe 3
noiembrie 361, Iulian a devenit împărat, fiind recunoscut prin testamentul lui Constanțiu ca
succesorul său de drept.
Iulian, care devenise sceptic în privința creștinismului datorită intrigilor și crimelor ce
au avut loc sub Constantinus, a restabilit persecutarea creștinilor în momentul urcării sale pe
tronul imperial. Una dintre persecuții a luat forma edictului de toleranță din anul 362 prin care
s-a pus capăt persecutării neîntrerupte a păgânilor și distrugerea templelor acestora. Prin
acțiunile sale a încercat să submineze eforturile creștinilor de a se opune restabilirii
păgânismului în Imperiu. Edictul său privitor la școli, interzicea profesorilor creștini de-a
folosi surse păgâne ce constituiau în fapt fundamentul educației romane. Astfel, a încercat să
înstrăineze studenții creștini de societatea romană privându-i de cunoștințele necesare pentru
reușita în lume. Prin rechemarea episcopilor exilați, Iulian a încurajat disensiunea printre
creștini care deja se luptau împotriva ereziei lui Arie.
Se pare ca Iulian nu a practicat păgânismul civic al imperiului de dinainte de
Constantin, deși a încurajat restaurarea templelor păgâne, ci mai degrabă s-a asociat cu o
abordare magică a filozofiilor clasice numită teurgie sau neoplatonism.
În orice caz, practicile lui nu erau creștine. Se credea Alexandru cel Mare în alt corp
prin transmigrarea sufletelor după învățăturile lui Platon și Pitagora. A scris o serie de lucrări
controversate, printre care unele dintre ele au supraviețuit, inclusiv tratate filozofice, imne și
desigur satire sau critici despre creștinism și despre Constantin cel Mare. Eforturile lui de a
readuce păgânismul erau oricum sortite eșecului încă de la început, deoarece marea majoritate
a Imperiului Roman de atunci era mai degrabă indiferentă la acest lucru.

2
 În 362, Iulian a început o campanie în răsărit, împotriva perșilor. Acolo, pe 26
iunie 363, Iulian a fost rănit mortal în timpul bătăliei din Ctesiphon (Persia), o bătălie
victorioasă, dar neconcludentă. Nu purta armura, ori din încrederea în victorie, ori datorită
grabei, ori din neaducere aminte. Odată cu moartea sa, ultima împotrivire oficială contra
creștinismului s-a sfârșit, iar în februarie 380 Teodosie I (Teodosie cel Mare) a publicat
edictul care prin care toți supușii săi trebuie să mărturisească religia creștină.

Politica religioasă a lui Iulian față de creștini

Până la vârsta de 20 de ani, Iulian a fost creştin într-o măsură mai mare sau mai
mică, fiind citeţ în biserică şi ducând o viaţă sub povăţuirea unor oameni – fie clerici, fie
laici, care s-au străduit să-i insufle dragostea pentru Hristos.

Ajungând Caesar şi mai apoi împărat, acesta s-a schimbat, dându-şi pe faţă
adevărata fire, cea ascunsă de spionii lui Constantius şi nu s-a mai temut să apară în faţa
oamenilor ca un admirator şi practicant al păgânismului.

„La începutul domniei, Iulian nu i-a persecutat pe creştini, tratându-i cu

indiferenţă. În virtutea principiului că fiecare individ este liber să creadă şi să se închine
cum îi dictează inima sa, Iulian a poruncit deschiderea templelor şi aducerea de jertfe în
onoarea zeilor[…] Astfel, templele şi-au deschis din nou porţile, sacrificiile şi jertfele
păgâne au fost din nou permise.”1

Apoi a poruncit ca episcopii ortodocşi exilaţi de Constantius să fie readuşi la

scaunele lor şi să le fie redate bisericile care le fuseseră luate, pentru a sluji din nou. Acest
lucru nu l-a făcut pentru a ajuta Biserica lui Hristos, cum am putea crede la prima vedere,
ci pentru a o slăbi din interior, pentru a-i face pe creştini să se certe între ei. Chemându-i
înapoi pe episcopii exilaţi, el nu a luat nici o măsură împotriva celor arieni, reizbugnind
certurile care mai înainte fuseseră stinse prin exilarea episcopilor ortodocşi.

Iulian a dat şi legi, care anulau privilegiile anterioare acordate creştinismului de

către împăraţii credincioşi precum Constantin cel Mare şi fiii săi (chiar dacă unii au fost
susţinători ai arianismului): „Multe alte măsuri rele s-au cutezat în acea vreme de către cei
nelegiuiţi contra celor drept-credincioşi, peste tot şi pe mare şi pe uscat, căci după această

1
Pr. Prof. dr. Ioan RĂMUREANU, Istoria Bisericească Universală, vol. 1(1-1054), perioada II (325-787), Editura
Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1987, p.261

3
întâmplare, urâtorul de Dumnezeu (Iulian) pe faţă a dat legi în contra dreptei credinţe.
Astfel mai întâi a oprit ca copiii Galileenilor, fiindcă aşa numea el pe cei care urmau pe
Mântuitorul nostru, să se împărtăşească din operele poetice, retorice şi filosofice. Căci
spunea el, potrivit proverbului „noi suntem bătuţi (loviţi) cu propriile noastre pene,
deoarece, întrarmându-se cu scrierile noastre, aceştia (creştinii) duc război împotriva
noastră” După aceea a mai dat o altă lege prin care poruncea ca Galileenii (creştinii) să fie
scoşi din armată”2

„Restaurând religia greco-romană, semnele şi insignele creştine din armată şi de pe

monedele imperiului au dispărut. Toţi soldaţii creştini din garda imperială au fost demişi.
În unele provincii din răsărit au căzut şi martiri. La Durostorum (Silistra), în Schythia
Minor, a fost ars pe rug la 18 iulie 362, Sfântul Emilian, soldat în armata romană, din
ordinul prefectului Capitolin”3

Împăratul a încurajat păgânismul, redeschizând templele, reformând modul de

organizare al credinţei păgâne după modelul creştin şi al filosofiei neoplatonice, iar în
ceea ce priveşte religia creştină s-a ferit să înceapă o persecuţie generală deoarece ştia de
faptul că aceasta s-a întărit mai mult în timpul unor astfel de persecuţii şi nu şi-a dorit să-i
transforme pe creştini în martiri, în modele pentru ceilalţi. Ştia că pentru a-i convinge pe
aceştia să treacă la păgânism trebuia să o facă prin vorbă, prin discuţii sau tentaţii
materiale, sau să îi păcălească să se închine zeilor sub diferite forme ascunse, iar nu cu
forţa: „Procedând astfel, i-a rechemat pe aceea care fuseseră alungaţi de Constantius
pentru religia lor şi le-a redat bunurile confiscate, ordonând poporului să nu jignească pe
nici un creştin şi să nu-l blameze dacă nu vrea să aducă jertfe; mai degrabă veneau de
bună voie la altare să se izbăvească de demoni şi îi pregătea să fie purificaţi. Clericilor le-
a retras însă toate privilegiile şi onorurile obişnuite şi a desfiinţat legile statornicite pentru
ei, dându-i pe seama senatului.[…] Căci împăratul Constantin, statornicind prolemele
bisericilor, a prevăzut pentru fiecare oraş ca clerul să capete toate binefacerile necesare, şi
a întărit prin lege acest lucru, care este respectat şi acum după moartea lui Iulian” 4

2
TEODORET episcopul Cirului, Istoria Bisericească, III, 8, colecţia Părinţi şi Scriitori Bisericeşti, vol. 44,
Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1995 p.138 Acelaşi subiect vezi
si: CASIODOR, Istoria Bisericească Tripartită, cartea VI, Cap. XVII, în colecţia PSB, Ed. Institutului Biblic şi de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1998, p. 23
3
Pr. Prof, dr. Ioan RĂMUREANU, op. cit., p. 261
4
CASIODOR, op. cit. p.227 şi TEODORET, op. cit. p.135-136

4
 În legătură cu reformarea cultului păgân, mărturiile contemporane creştine spun:
„s-a străduit să împodobească pretutindeni templele păgâne cu construcţiile şi rânduiala
religiei creştine, cu reşedinţe şi procesiuni, dar cu învăţături şi îndemnuri păgâne” 5 Clerul
păgân l-a reformat după organizarea creştină, făcând episcopi şi preoţi. În calitatea sa de
Pontifex Maximus împăratul era conducătorul mai marii preoţimi păgâne din întreg
imperiul roman. Reformele sale nu au dat însă scontatul succes, iar acest lucru se
datorează faptului că entuziasmul religios al păgânilor se stinsese, templele lor rămânând
goale, iar slujitorii erau prea vicioşi ca să mai poată impune cuvenitul respect.

Tot pentru a ajuta pe credinţa politeistă, împăratul decide izgonirea din anumite
cetăţi a episcopilor creştini care îşi făceau datoria predicând evanghelia şi care adeseori
converteau la creştinism mulţi păgâni, doritori de o viaţa mai curată şi mai desăvârşită.
Astfel au fost exilaţi Athanasie al Alexandriei – care fusese exilat şi în timpul lui
Constatius şi apoi revenise prin decretul lui Iulian şi episcopul Tit de Bostra împotriva
căruia Iulian s-a străduit să aţâţe poporul. Unii creştini au primit martiriul în această
perioadă, precum sfântul mucenic Artemie „care pe vremea lui Constantius a fost
comandantul Egiptului, pentru că în vremea aceea a distrus multe statui ale idolilor, nu
numai că l-a lipsit de orice posibilităţi, dar l-a pedepsit şi cu tăierea capului. Acestea si
alte asemănătoare le-a îndurat acela plin de blândeţe şi străin de orice mânie, aşa cum îl
numeau necredincioşii”6 Tot în acest fel au pătimit şi sfinţii Iuvenţiu şi Maximin, care au
fost ostaşi în armata lui Iulian şi au protestat contra faptului că acesta „a mânjit cu jertfe
spurcate fântânile din cetate (Antiohia) şi pe cele de la Dafne, ca astfel oricine va folosi
izvorul de apă să se împărtăşească din necurăţia păgânească. Apoi a umplut de murdărie şi
alimentele care erau expuse în agora (piaţă), căci erau stropite şi pâinile şi carnea şi
fructele şi toate câte erau pentru hrană.[…] Însă doi dintre cei care se distingeau în oaste,
(căci purtau scuturi şi erau din garda imperială) au deplâns cu şi mai multă vehemenţă la
un ospăţ murdăria celor întâmplate” 7. Datorită libertăţii dată păgânilor şi protecţiei
acordate lor de către împărat a pătimit şi mai sus numitul soldat Emilian din Durostorum
la 16 iulie 362 şi preotul Vasile din Ancira. Trebuie remarcat faptul că Iulian a încercat pe
cât posibil să nu facă mulţi martiri, ştiind de forţa creştinismului, ci a procedat cu perfidie,
batjocorindu-i pe creştini, ocărându-i, nedându-le dreptate atunci când erau persecutaţi de
5
CASIODOR, op. cit. p.245
6
CASIODOR, op. cit. p. 253
7
TEODORET, op. cit. p. 143-144

5
păgâni. Cei care au primit martiriul, l-au primit în cele mai multe cazuri din mâna unor
funcţionari care doreau să-i extermine pe creştini. Un alt caz, care poate confirma cele
spuse mai înainte este cel al unui conducător peste o mie de lănceri, viitorul împărat
Flavius Valentinianus (364-375) care de faţă cu împăratul a fost stropit de un preot păgân
cu apă pentru purificare, drept pentru care „l-a lovit cu pumnul pe slujitorul templului” 8
spunând că mai mult l-a murdărit decât l-a curăţat. Pentru fapta sa Iulian a poruncit să fie
pus sub pază şi destinat sihăstriei, însă de viaţa sa nu s-a atins.

Un alt eveniment important al domniei împăratului, a fost încercarea de a

reconstrui templul iudeilor din Ierusalim. Vrând să contrabalanseze puterea creştinilor, a
încercat să ajute celelalte religii. Astfel a chemat la sine conducătorii iudeilor şi i-a pus să
strângă bani pentru lucrări şi a încredinţat refacerea templului unui arhitect al său, punând
lucrători ca să realizeze acest ţel. Numai ca ceea ce ei construiau ziua, seara se dărâma,
apoi un cutremur a stricat totul iar în ultimă instanţă au fost obligaţi să renunţe din cauza
faptului că din adâncul pământului au izbugnit flăcări care au ucis pe mulţi din cei ce
lucrau, iar „în aceeaşi noapte şi încă în cea următoare s-a văzut pe cer chipul luminos al
crucii mântuitoare şi chiar veşmintele iudeilor se umpluseră de cruci, dar nu erau
luminoase, ci făcute din culoare neagră. Văzând acestea potrivnicii lui Dumnezeu s-au
temut de pedepsele dumnezeieşti, au plecat şi s-au întors la ale lor, mărturisind pe
Dumnezeu, Cel răstignit pe lemn, de către strămoşii lor. Împăratul Iulian a aflat acestea,
căci a fost înştiinţat de toţi, dar i s-a împietrit inima aproape ca şi lui Faraon” 9

În timpul celor câteva luni pe care împăratul le petrecuse la Athena pentru a studia
filosofia, a avut colegi pe doua personaje care au marcat istoria creştinismului prin viaţa şi
operele lor, anume: Sfântul Vasile cel Mare şi Sfântul Grigorie de Nazianz sau Teologul.
Aceşti doi bărbaţi de seamă au făcut tot ce le-a stat în putinţă pentru a înclina inima
necredinciosului împărat către milă faţă de creştini, dar nu au fost luaţi în seama. „Căci a
făcut chiar împăratului o carte, deloc obscură, împotriva filosofilor păgâni, pe care a
intitulat-o „Pentru adevăr”. În această carte, fără să vorbească de mărturiile sfinţilor, a
dovedit că şi aceia s-au înşelat, el însă cunoaşte adevărul despre Dumnezeu. Luând
cunoştinţă despre aceasta împăratul a scris episcopilor cunoscuţi: Am citit şi am
dezaprobat. I-au răspuns episcopii: Şi dacă ai citit, tot nu ai înţeles; căci dacă ai fi înţeles,
8
CASIODOR, op. cit. p. 253 şi TEODORET, op. cit. p. 144
9
TEODORET, op. cit. p. 148. Aceeaşi ideea şi la CASIODOR op. cit. p.258

6
n-ai fi dezaprobat. Unii spun că scrisoarea a fost a lui Vasile, întâistătătorul Bisericii din
Capadocia, ceea ce nu e de necrezut”10 Asemenea Sfântului Vasile, Grigorie de Nazianz
două epistole împotriva lui Iulian (epistolele 4 şi 5) în care tonul este destul de dur şi se
remarcă revolta sfântului episcop împotriva faptelor fostului său coleg.

Bibliografie:

1. TEODORET episcopul Cirului, Istoria Bisericească, Colecţia Părinţi şi Scriitori

Bisericeşti, vol. 44, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, Bucureşti, 1995;
2. CASIODOR, Istoria Bisericească Tripartită, Colecţia Părinţi şi Scriitori
Bisericeşti, vol. 75, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, Bucureşti. 1998;
3. Pr. Prof. dr. Ioan RĂMUREANU, Istoria Bisericească Universală, vol. I (1-
1054), Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
Bucureşti, 1987;
4. Site-ul: www.wikipedia.org

10
CASIODOR op. cit. p. 255