Sunteți pe pagina 1din 12

INVIEREA DOMNULUI NOSTRU IISUS HRISTOS

Introducere

Slava Învierii Domnului, care umple Sfânta Biserică de bucuria triumfului asupra morţii constituie comoara, idealul şi izvorul vieţii spirituale creştine. Căci credinţa în înviere reprezintă nu numai unul din adevărurile fundamentale ale creştinismului care pune în evidenţă valoarea deplină a vieţii şi a omului, ci şi calea spre viaţa veşnică, convingerea că nu moartea are ultimul cuvînt, ci viaţa şi fericirea, conştiinţa prezenţei Mântuitorului, încrederea şi biruinţa binelui şi credincioşia faţă de menirea veşnică a sufletului. Pentru Sfântul Maxim Mărturisitorul, spre exemplu, întreaga zidire tinde spre înviere, învierea fiind semnul suprem al tuturor desăvârşirilor. În gîndirea lui, faptul învierii constituie nu numai o evidenţă care poate forma obiectul unei cercetări în sine, ci şi o transformare totală, o transfigurare a lumii. 1 Fără lumina învierii - şi Naşterea şi Botezul şi Crucificarea însăşi, deşi esenţiale operei răscumpărătoare, ar rămâne simple episoade izolate, particulare şi locale, lipsite de tainica semnificaţie pe care le-o încredinţase fiecăreia dintre ele, în opera de răscumpărare, Pronia divină. 2 După Sfinţii Părinţi, întreaga zidire tinde spre înviere, aceasta fiind semnul suprem al tuturor desăvârşirilor. „Siguranţa învierii lui Hristos avea să transforme conştiinţa, avea să facă din Apostolii îngroziţi nişte entuziaşti până la moarte, propovăduitori ai Evangheliei şi din prigonitori - cum este cazul lui Saul - martiri. 3 Teologul raţionalist, D. Strauss, spunea la vremea sa, referitor la această problemă : „Dacă am fi reuşit să respingem baza istorică a tuturor minunilor evanghelice şi am fi nevoiţi să o recunoaştem doar pe a acestui eveniment, nimic n-am

1 Pr. drd. Stelian Tofană, Învierea Mântuitorului Hristos – chezăşia învierii noastre, în „Ortodoxia‖, Nr. 3 iulie- septembrie, 1986, p. 121.

2 Prof. Ioan Gh. Savin, Iconomia şi roadele învierii Domnului, în „Studii Teologice‖, Nr. 5-6/ 1962, p. 267. 3 Sfântul Ioan Hrisostom, Omilii la Evenghelia după Matei, în colecţia „P.S.B.‖ vol. 23, traducere de Pr. Prof. Dr. Dumitru Fecioru, Bucureşti, E.I.B.M. al B.O.R., 1994, pp. 991-992;

1

fi făcut încă pentru ştiinţă, întrucît învierea lui Hristos constituie centrul centrului, inima

adevărată a creştinismului contemporan. 4 Învierea lui Hristos este evenimentul unic şi universal care dă sens la tot ceea ce o precede

şi la tot ceea ce o urmează, care investeşte cu valoare viaţa omului (Apocalipsă 1,17-18),

devenind faptul central al credinţei şi existenţei creştine: „Dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este

atunci propovăduirea noastră, zadarnică şi credinţa voastră” (I Corinteni 15,14). Pentru a trăi (pentru veşnicie) trebuie mai întâi „să murim” (pentru o vreme). Această

„moarte‖ trebuie înţeleasă în perspectiva creştină a nădejdii: e vorba nu de a muri pentru a muri,

ci de a muri pentru a trăi. Nădejdea dă acestei morţi o notă eminamente pozitivă, Lumina

nădejdii, a încrederii neclintite în Dumnezeu. Numai aşa Moartea lui Hristos apare ca un drum spre înviere. Moartea este o săltare în mai multă viaţă, în viaţa plină de sfinţenia Duhului. Aceasta pentru că moartea Domnului este şi un act prin care omenescul se umple de Duhul într-

un grad sporit. De aceea este şi un act de sfinţenie, dar tocmai de aceea este şi cale spre înviere.

Eficienta Sfântului Duh concretizează cauzalitatea învi-erii. „Dar dacă Duhul Celui ce a înviat pe Iisus din morţi locuieşte în voi, Cel ce a înviat pe Iisus din morţi va face vii şi trupurile voastre cele muritoare prin Duhul Său care locuieşte în voi” (Romani 8,11). Duhul Sfânt, precum vedem, reprezintă puterea lui Dumnezeu, putere care locuieşte în noi, care ne-a fost conferită

nouă, precum ea s-a unit cu Hristos în învierea Sa şi care din cauza identificării noastre cu Hristos Cel înviat ni se comunică deja şi nouă ca o forţă care se va întinde până la învierea finală a trupurilor noastre. 5

4 Adrian Gh Paul, „Semnificaţia morţii şi a învierii noastre în Hristos”, Cluj-Napoca, Editura Mega Argonaut, 2005, p. 117.

5 Ibidem , pp. 128-129;

2

Învierea în Sfintele Evanghelii

Datorită chinurilor cumplite prin care a trecut Mântuitorul Iisus Hristos în timpul patimilor, la numai trei ore de la răstignire, a murit. Şi pentru că „era ziua pregătirii şi începea

ziua Sabatului‖, Iosif, om bun şi evlavios

de pe cruce, L-a înfăşurat în giulgiu cu miresme şi L-a pus într-un mormânt nou săpat în piatră în

care nu mai fusese pus nimeni‖. „Femeile care veniseră cu Iisus din Galileea, au însoţit pe Iosif, au văzut mormântul şi felul cum a fost pus trupul lui Iisus în El, apoi s-au întors şi au pregătit miresme şi miruri,iar în ziua Sabatului s-au odihnit, după lege‖.(Luca 23, 50-56; Ioan 19, 40).

preoţii mai de seamă şi fariseii s-au dus la Pilat şi i-au zis : „Doamne, ne-am

adus aminte că înşelătorul acela, pe când era încă în viaţă, a zis: „După trei zile voi învia‖. Drept urmare, au pecetluit piatra şi-au pus strajă la mormânt(Matei 27, 62-66). Evangheliştii sinoptici

încep descrierea evenimentului învierii lui Hristos prin relatarea despre ducerea femeilor purtătoare de mir la mormântul lui Iisus (Matei 28, 1; Marcu 16, 1-2; Luca 24, 1, 10). Sfântul evanghelist Ioan face şi el acelaşi lucru, dar amintind numai de Maria Magdalena din numărul celorlalte femei (Ioan 20, 1). 6

Împrejurările învierii însăşi sunt redate de Sfântul Evanghelist Matei în cuvinte scurte, dar expresive: Iar sîmbătă noaptea, „iată că s-a farul cutremur mare de pământ, căci un înger al Domnului s-a pogorât din cer, a venit şi a prăvălit piatra de la uşa mormântului şi a şezut pe

, şi, au venit în cetate şi-au dat de ştire preoţilor celor mai de seamă despre toate cele întâmplate. Aceştia s-au adunat împreună cu bătrânii, au ţinut sfat, au dat ostaşilor bani mulţi şi le-au zis:

Spuneţi aşa: ucenicii Lui au venit noaptea, pe când noi dormeam, şi l-au furat” (Matei 28, 13). 7

Evanghelistul Matei nu descrie aici evenimentul însuşi al învierii lui Hristos, ci relatează numai împrejurările în care el s-a desfăşurat. Nici ceilalţi evanghelişti nu relatează despre momentul învierii însăşi. Realitatea acestui fapt devine evidentă numai în urma aflării mormântului deşert şi a arătărilor lui Iisus. Iisus Hristos se arată mai întâi Mariei Magdalena. Iar când începea să se lumineze înspre ziua dintîi a săptămînii” (Matei 28, 1; Marcu 16, 2; Luca 24, 1; Ioan 20, 1), Maria

Şi de frica lui s-au cutremurat străjerii şi s-au făcut ca morţi” (Matei 28, 2-4). Revenindu-

ea

s-a dus la Pilat şi a cerul trupul lui Iisus. L-a dat jos

A doua zi

6 Pr. drd. Stelian Tofană, Învierea Mântuitorului Hristos – chezăşia învierii noastre., p. 122;

7 Idem , Introducere în Studiul Noului Testament, vol. II, Cluj Napoca, Editura Presa Universitară Clujeană, 2002, pp.

260-261.

3

Magdalena s-a dus la mormânt şi-a văzut piatra răsturnată de pe mormânt. A alergat la Simon Petru şi la celălalt ucenic pe care-1 iubea Iisus şi le-a zis : „Au luat pe Domnul din mormânt şi nu ştiu unde l-au pus‖ (Ioan 20, 1-2). Aceştia, venind şi încredinţându-se, că Iisus a înviat, s-au întors acasă. Maria, revenind la mormânt, stătea afară şi plângea. Pe când plângea, s-a aplecat să se uite în mormânt. Şi a văzut doi îngeri în haine strălucitoare, şezând în locul unde fusese trupul lui Iisus. Femeie, i-au zis ei, pentru ce plîngi? Pe cine cauţi ? Ea le-a răspuns : Pentru că au luat pe Domnul meu şi nu ştiu unde l-au pus. După ce-a rostit aceste vorbe, s-a întors şi a văzut pe Iisus stând acolo in picioare ; dar ea necunoscându-1 şi crezând că este grădinarul îi răspunde:

Doamne de l-ai luat tu pe El, spune-mi unde l-ai pus şi eu îl voi lua‖. Văzând că nu-1 recunoaşte, Mântuitorul îi spune, cu acea voce, probabil binecunoscută ei din timpul vieţii : Marie, Iar ea, recunoscându-L, i-a zis : Ravvuni!”, adică „învăţătorule” (Ioan 21, 16) şi mai mult decât atât, „Stăpîne‖. 8 La scurt timp după această arătare, Mântuitorul Hristos înviat se arată femeilor mironosiţe (Matei 28, 5-10; Marcu 16, 3-8; Luca 24, 1-10). Totuşi nu se poate stabili precis când s-a întîmplat această arătare. Evangheliştii Marcu şi Luca amintesc chiar cu numele o parte dintre ele: era cealaltă Marie, adică sora Maicii Domnului, mama lui Iacob cel mic, Salomeea, mama fiilor lui Zevedei, Ioana, soţia lui Cleopa, administratorul lui Irod Antipa (Luca 8, 3) şi altele împreună cu ele (Marcu 16, 1 ; Ioan 24, 10). Ajunse la mormânt au văzut înlăuntrul lui un înger care stătea de-a dreapta locului unde fusese trupul Domnului şi care le dă de ştire de evenimentul cel mai mare al învierii Domnului 9 , dându-le şi porunca de a vesti pe ucenici şi pe Petru că Iisus va merge în Galileea şi acolo li se va arăta precum le-a spus (Marcu 1, 67). 10 Tot în aceeaşi zi, adică a învierii, probabil în după-amiaza zilei (Luca 24, 29) se arată la doi dintre ucenici - Luca şi Cleopa, spre un sat numit Emaus (Luca 24, 1335; Marcu 16, 1213). Acestora Mântuitorul Hristos li se arată dovedindu-le cu cuvinte din Legea lui Moise şi din cărţile profeţilor că „Mesia trebuia să pătimească toate acestoa pentru a intra în slava Sa‖. Dar

8 Asist. univ. dr. Constantin Preda, Învierea Domnului după Evanghelia Sfântului Ioan, în „Mitropolia Olteniei‖, Nr. 5-8/2002, pp. 45-46.

9 Sfântul Grigorie Palama, Despre înviere şi mironosiţe, traducere de asist Ciprian Streza, în „Revista Teologică‖, Nr.2/1999, pp. 105-108- 10 Pr. prof. univ. Stelian Tofană, Introducere în Studiul Noului Testament, vol. II, p. 399-401.

4

Domnul e recunoscut de ei abia „când a binecuvîntat şi a frânt pâinea‖, după care „s-a făcut nevăzut de la ei‖. A patra arătare are loc faţă de Petru. Despre această arătare avem numai două indicaţii scurte la Evanghelistul Luca (24, 34) şi la Sf. Pavel, în Epistola I Corinteni (15, 5, 7). Apostolii i- au întâmpinat cu vestea că „s-a sculat Domnul cu adevărat şi s-a arătat lui Simon‖(Luca 24, 34). 11 Dar tot în aceeaşi zi, întâia a săptămînii, fiind seară, Hristos se arată Apostolilor, fără Toma (Luca 24, 36-43 Ioan 20, 19-23, Marcu 16, 14). Cu toate că Mântuitorul le vorbise de toate cîte se întâmplaseră şi chiar de învierea Sa, „plini de frică şi de spaimă, ei credeau că văd un duh‖(Luca 24, 37). Mai întâi Mântuitorul le impute necredinţa lor şi împietrirea inimii, „căci n- au crezut pe cei ce-L văzuseră înviat‖ (Marcu 16, 14). Ca să-i încredinţeze apoi deplin de realitatea învierii Sale, Iisus arată ucenicilor mâinile şi picioarele Sale (Luca 24, 39), precum şi coasta Sa (Ioan 20, 20), apoi, pentru a spulbera ultima lor îndoială stă cu el la masă şi mănâncă dintr-o bucată de peşte fript şi un fagure cu miere (Luca 24, 42 ; Fapte 10, 41). După opt zile Iisus se arată din nou Apostolilor, însă de data aceasta prezent fiind şi Toma. Mântuitorul se arată ucenicilor îndeosebi pentru el. Domnul îi invită să-şi îndeplinească dorinţa de a se convinge în mod palpabil de realitatea Trupului Său înviat (Ioan 20, 27). În plină extază, Toma exclamă: Domnul meu şi Dumnezeul meu!”. Nu îl numeşte „Învăţătorul‖ precum îl numeau ucenicii, ci „Domnul‖ şi „Dumnezeu‖ exprimîndu-şi deplin credinţa în dumnezeirea Lui. De acum pentru el, învierea era certă evidenţă. 12 Mântuitorul se mai arată apoi ucenicilor în Galileea. Prima dintre aceste arătări în acel ţinut are loc la Marea Tiberiadei, şi e relatată numai de Evanghelistul Ioan (21, 1-14) . Pe ţărmurile acestei mări erau situate mai multe sate şi oraşe populate de pescari, aici erau şi Betsaida, de unde proveneau Apostolii Petru, Andrei şi Filip, şi Capernaum. Aici îşi reiau Apostolii vechea ocupaţie de pescari. într-unul din momentele activităţii lor, Mântuitorul apare la ei, însoţindu-şi prezenţa de faptul minunat al unei pescuiri abundente. Erau de faţă doar şapte dintre ucenici (cap. 21, 2). Descrierea acestei arătări evanghelistul Ioan o completează cu observaţia că „acum a treia oară S-a arătat Iisus ucenicilor Săi, după ce a înviat din morţi(21, 14). Iisus se mai arată apoi ucenicilor şi pe un munte. Această arătare e relatată numai de evanghelistul Matei. Ultima arătare a lui Iisus înviat a avut loc pe muntele Eleonului.

11 Idem , Învierea Mântuitorului Hristos – chezăşia învierii noastre, p. 124,

12 Asist. univ. dr. Constantin Preda, op. cit., pp. 62-64.

5

Evenimentul e relatat de evanghelistul Marcu (16, 15-20) şi de Luca (24, 14-53; Fapte 1, 4-12) precedând înălţarea Mântuitorului la cer. 13

Învierea în Epistolele Sfântului Apostol Pavel

Iisus Hristos a murit şi a înviat ca să „stăpînească peste vii şi peste morţi‖(Rom. 14, 9; 8) nă a ajunge şi afirma aceste adevăruri, Apostolul Pavel a trecut printr-o adevărată dramă a vieţii. Textul Sfintei Scripturi îl descrie astfel: „Saul însă pustia Biserica, pătrunzînd prin case şi târând bărbaţi şi femei, îi arunca în temniţă” (Faptele Apostolilor 8, 3). Iar mai tîrziu avea să scrie : „Iar dacă. nădăjduim în Hristos numai în viaţa aceasta, suntem mai de plîns decât toţi oamenii(I Corinteni 15, 19), sau : „Mie a vieţui este Hristos, iar a muri cîştig”(Filipeni 1, 21). Arătarea de pe drumul Damascului este de o importanţă excepţională: Realitatea învierii lui Iisus şi caracterul obiectiv al arătări Lui e certificată nu numai de Apostolii şi ucenicii Lui, ci şi Saul, cel care înaite era un înfocat duşman al Lui şi al operei Lui. 14 De aceea, arătarea Mântuitorului înviat Sfântului Apostol Pavel e de o valoare indiscutabilă în problema învierii lui Iisus Hristos. Sf. Apostol Pavel caută să dea şi dovezi în folosul învierii lui Iisus Hristos, în special faţă de unii corinteni care nu credeau în învierea morţilor (I Corinteni 15, 12). El citează două argumente: Scriptura şi arătările lui Iisus. Dintre arătările lui Iisus înviat, cea mai importantă din punct de vedere documentar- bisericesc este arătarea Mântuitorului la peste 500 de fraţi. Apostolul adaugă şi informaţia că la anul 56, când a scris epistola, „cei mai mulţi‖ dintre ei erau încă în viaţă (I Corinteni 15, 6). Ei putea fi consultaţi oricând pentru a confirma învierea Domnului 15 . „După aceea s-a arătat lui Iacob , apoi Apostolilor‖( I Cor. 15, 8) Luminat şi întors cu putere neaşteptată şi irezistibilă, într-un moment când nu era dispus de fel să cedeze unei sugestii sau iluzii, Sf. Pavel s-a convins de realitatea învierii lui Iisus prin ―putere şi auzire‖, şi a vestit cu fidelitate tot ceea ce a văzut şi i s-a descoperit (I Corinteni 9, 1 , 15, 8). Învierea lui Hristos, pentru Sf. Pavel, e definitivă. El a revenit la viaţă şi nu va mai muri, deoarece „moartea nu mai are stăpînire asupra lui” (Romani 6, 10; I Corinteni 15, 54). De

13 Pr. drd. Stelian Tofană, Învierea Mântuitorului Hristos – chezăşia învierii noastre., p. 127.

14 Prof. M. Teodor Popescu, Moartea şi Învierea Mântuitorului în credinţa vechilor creştini, în „Ortodoxia‖, nr. 2/1955, pp. 167-168.

15 Pr. drd. Stelian Tofană, Învierea Mântuitorului Hristos – chezăşia învierii noastre., p. 128.

6

aceea, Apostolul îl numeşte Cel pururea viu(Evrei 12, 2), care e de-a dreapta lui Dumnezeu (Romani8, 34; Coloseni 3, 1; Corinteni 12, 2), în cetatea cea cerească. Viziunea lui Hristos înviat îi conferă, de-acum înainte, lui Pavel, titlul juridic al apostolatului său. El a fost ales ca martor al învierii prin excelenţă. 16 Învierea lui Hrislos L-a exaltat, L-a aşezat întru mărire de a dreapta lui Dumnezeu, reîmbrăcat întru mărire, şi toate acestea în vederea parusiei, căreia învierea îi este logic ordonată 3 . „Astfel, învierea rămâne „pivotul‖ întregii învăţături evanghelice‖. 17

Importanța Învierii Domnului

Învierea este un eveniment de o valoare universală şi, prin aceasta lumea, ca şi omul, este transformată de slava cerească, dobândind arvuni nemuririi. Fiindcă pentru Hristos sau pentru taina lui Hristos au primii toate veacurile şi cele aflătoare înlăuntrul veacurilor începutul existenţei şi sfârşitul în Hristos. Până la învierea Domnului, moartea era o a doua natură a omului: prima era viaţa, iar cea de-a doua era moartea. Omul se obişnuise cu moartea ca şi cu ceva natural, căci prin păcat el a devenit muritor şi mărginit. Dar prin învierea Dumnezeului Om Iisus Hristos, natura omenească a fost condusă în mod definitiv pe calea nemuririi şi a devenit chiar înfricoşătoare pentru moarte, căci prin învierea Domnului omul devine înfricoşător pentru moarte. Nemurirea a devenit pentru om ca o a doua lui natură, iar moartea este antinaturală, pentru că omul prin învierea Domnului este veşnic 18 . Tocmai în aceasta constă puterea, forţa şi atotputernicia învierii lui Hristos. Şi de aceea, fără învierea lui Hristos nu ar fi existat Creştinism. Căci spune Sfântul Apostol Pavel: „Dacă Hristos nu ar fi înviat, zadarnică este credinţa noastră” (I Corinteni 15,14). Datorită învierii lui Hristos, datorită biruinţei asupra morţii au fost, sunt şi vor fi întotdeauna creştini, învierea fiind chezăşia că demersul ispăşirii păcatelor noastre a izbutit în adevăr. Adevărul învierii lui Hristos este un adevăr integral, un adevăr deplin, al credinţei şi raţiunii. 19 Dacă Hristos n-ar fi înviat atunci lumea s-ar fi dovedit lipsită de sens ca împărăţie a răului, a iluziei şi a morţii. 20

16 Ibidem , p. 129.

17 Ibidem , p. 130.

18 Adrian Gh Paul, op. cit., p. 132.

19 Ibidem , p. 132-133;

20 Pr. prof. dr. Isidor Todoran, Arhid. prof. dr. Ioan Zăgrean, Dogmatica Ortodoxă, Manual pentru Seminariile Teologice, ediţia a VI-a, Editura Renaşterea, Cluj-Napoca, 2005, p. 231.

7

Iisus Hristos, fiind viaţa şi principiul vieţii spirituale, prin opera de răscumpărare şi prin

înviere a devenit principiul activ de viaţă supranaturală pentru credincioşi. „Eu sînt viţa, voi

Cel care rămîne în Mine şi Eu rămîn în el, aduce

roadă multă, căci fără de Mine nu puteţi face nimic” (Ioan 15, 4-5). Prin naşterea Sa trupească şi prin jertfa Sa adusă Tatălui, din iubire pentru noi, „Logosul înomenit are din primul moment al întrupării Sale puterea şi însărcinarea să fie reprezentantul model şi autorul întregii omeniri restaurate‖ „recapitulîndu-ne ca om pe noi toţi în chip virtual. Sf. Irineu spune: Hristos s-a făcut ceea ce suntem noi, pentru ca noi să devenim ceea ce este El. 21

Temeiul acestei lumi viitoare înfiinţată de Iisus Hristos în persoana Sa prin Înviere stă în legătură cu lumea aceasta şi o influenţează permanent, pregătind-o pentru transformarea ei întreagă după chipul Lui . Mântuirea fiecăruia dintre noi depinde de însuşirea prin credinţă a roadelor ce vin de pe urma iconomiei Fiului lui Dumnezeu întrupat. Părintele Dumitru Stăniloae zice că: „umanitatea asumată de Fiul lui Dumnezeu devine prin înviere focarul din care iradiază în formă accesibilă nouă infinitatea vieţii depline”. 22

Moartea şi învierea lui Hristos constituie „izvorul vieţii noastre veşnice” (Romani 6,8). Biruinţa vieţii asupra morţii este oferită în dar de Mântuitorul Hristos tuturor celor ce cred în El (I Cor. 15,17). Învierea Sa este certitudinea învierii noastre ( I Cor. 15,20; I Tes. 4,14), deoarece a fost câştigată de El în numele nostru, al tuturor, pentru ca toţi cei ce credem şi trăim în El să ne bucurăm de darul învierii şi al vieţii, „căci ne-a dat biruinţa” (I Cor. 15,57). Asociindu-ne la învierea şi viaţa Sa, Mântuitorul distruge germenii morţii şi ne conferă privilegiul unei vieţi fără sfârşit, viaţa harului şi a măririi. Căci Hristos a murit şi a înviat ca să „stăpânească peste vii şi morţi” (Romani 14,9). Taina învierii lui Hristos devine taină a fiecărui creştin pentru că Hristos a gustat moartea pentru toţi (Evrei 2,9). Şi împlinite odinioară aceste acte rămân într-o eternă actualitate şi sunt accesibile tuturor celor ce caută mântuirea. 23 Învierea Domnului este începutul şi izvorul vieţii celei noi şi veşnice, înviind El, şi noi vom învia, întrucât El este pârgă sau „începătură‖ a învierii noastre ( I Corinteni 15,20). Învierea Lui s-a făcut „începutul vietii celei desăvârşite şi nesupuse morţii”.

mlădiţele

Rămîneţi în Mine şi Eu în voi

21 Pr. drd. Stelian Tofană, Învierea Mântuitorului Hristos – chezăşia învierii noastre., p. 131.

22 Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. II, Bucureşti, E.I.B.M. al B.O.R., 1978, p.

338.

23 Pr. Constantin Galeriu, Jertfă şi Răscumpărare, în „Glasul Bisericii‖, Nr. 1-2/1973, p. 194.

8

Certitudinea că, înviind Domnul, şi noi vom învia, a schimbat total planul pe care se situau vechile religii, prefăcînd simpla adoraţie a lui Dumnezeu, în cea de părtăşie cu El, în împărăţia Sa, pentru care şi noi vom învia. Cum va fi această înviere a noastră, ne-a adeverit-o Domnul însuşi, prin învierea Sa, cu „trupul proslăvit‖, în care, „ne vom îmbrăca şi noi‖, cei arvuniţi împărăţiei Sale veşnice, prin graţia învierii Sale. „Astfel, Hristos e începătura neamului, cauzatorul, izvorul vieţii veşnice a omenirii, în acelaşi fel cum e în raport cu viaţa naturală vremelnică, strămoşul Adam. Ceea ce a fost odinioară actul creaţi omului, adică principiul şi cauza existenţei omeneşti îndeobşte, act a devenit învierea lui Hristos, adică principiul şi cauza „vieţii veşnice în cer, în alte condiţii de existenţă‖. 24

În mai multe rînduri Mântuitorul nostru Iisus Hristos se identifică pe Sine cu sursa vieţii şi a învierii, ca singurul în măsură să ne treacă din moarte la o altă viaţă, prin înviere.Viaţa de care vorbeşti Iisus e una spirituală în care intrăm numai prin învierea noastră din morţi şi de care ne vom împărtăşi numai prin credinţa în Iisus Hristos. Posibilităţii şi realităţii învierii noastre, datorită învierii lui Hristos Sf. Pavel îi aduce şi argumente în scrierile sale: aseamănă înviera noastră cu a bobului de grâu, care moare, putrezeşte mai înainte şi apoi dă rod : „Tu ce semeni nu dă viaţă, dacă nu va fi murit” (I Cor. 15, 30). Tot

Corintenilor Sf. Pavel le scrie: De ce sîntem noi în primejdie în tot ceasul ?

ca om, cu fiarele în Efes, care îmi esti folosul, dacă morţii nu înviază ?” (I Cor. 15, 30, 32). Iar cu un verset înainte le scrie tot lor : “Fiindcă ce vor face cei care se botează pentru morţi ? Dacă morţii nu înviază nicidecum, pentru ce se mai botează pentru ei ?(I Cor. 15, 29). La aceste argumente Sf. Pavel mai adaugă încă cinci: argumentul peceţii pe care ne-o imprimă Sfântul Duh în vederea păstrării noastre integrale pentru ziua răscumpărării(Efeseni 4, 30), argumentul arvunei pe care ne-o dă Sfântul Duh, nd pune în noi suspinul după învierea şi viaţa cea nestricăcioasă a trupului (II Corinteni 5, 2-5 ; Romani 8, 23; Efeseni 1, 13-14); argumentul înfierii noastre prin harul Sfântului Duh, acela care măturiseşte împreună cu duhul nostru că sîntem fii ai lui Dumnezeu şi împreună moştenitori ai morţii, învierii şi preamăririi lui Iisus Hristos (Romani 8, 14-19); argumentul prefacerii noastre în templu al Sfântului Duh, acela care sălăşluieşte în noi, prin Sf. Taine şi nu ne va lăsa în stricăciune (I Corinteni 6, 19; Efeseni 2, 22). 25

Dacă m-am luptat,

24 Pr. Drd. Stelian Tofană, Învierea Mântuitorului Hristos – chezăşia învierii noastre.,pp. 133-134.

25 Ibidem , pp. 134-135;

9

O pregustare a stării de înviere o simţim încă în viaţa aceasta terestră. Drumul spre învierea cea de apoi îl parcurgem cu Hristos Cel înviat încă de aici de pe pămînt. într-un fel se poate spune că încă de aici, de pe pămînt, noi suntem făcuţi „părtaşi învierii cu Hristos prin întipărirea reală şi treptată în omul nostru cel dinlăuntru a stării dinamice de înviere, prin faptul că Hristos cel înviat e unit şi se uneşte cu noi prin Sfânta Euharistie care ne dă puterea să primim moartea reală şi viaţa de după înviere. Dacă prin Taina Botezului şi cea a Mirungerii, ne-a făcut proprie numai lucrarea Lui în Duhul Sfânt care ne dă puterea să murim omului vechi şi să ieşim la o viaţă nouă în mod nedeplin, deşi Hristos s-a sălăşlulit în noi cu moartea şi cu învierea Lui, în Sfânta Euharistie se uneşte cu noi prin însuşi Trupul şi Sîngele Lui, din care iradiază această putere. În Euharistie noi mâncăm Trupul Lui şi bem Sîngele Lui, mort şi pnevmatizat. Prin aceasta, ele dau calitatea lor şi trupului şi sângelul nostru, care poartă astfel în ele împreună cu Hristos moartea tainică în Dumnezeu şi pregustarea învierii ce se lucrează în ele. 26 Prin acestea, puterea morţii tainice a trupului lui Hristos şi a Învierii şi incoruptibilităţii Lui se adîncesc prin trupul şi sângele nostru ca nişte puteri care vor putea să reconstituie trupul nostru înviat şi incoruptibil la învierea cea de obşte. Prin Învierea Domnului Iisus Hristos, învierea a devenit o „lege‖ pentru toţi, aşa cum murind Adam, moartea a devenit o lege pentru toţi. „Dacă Hristos ar fi fost numai un om, ideal de sfânt, Fiu al lui Dumnezeu după har, nu după fiinţă, învierea Lui ar fi avut un caracter individual, de minune, care, asemenea luării lui Ilie la cer, ar fi mărturisit doar despre milostivirea exclusivă- a lui Dumnezeu faţă de El, dar în nici un fel nu ar fi influenţat destinul întregii omeniri. Sfântul Chiril al Alexandriei spune în acest sens: „Raţiunea învierii trece asupra tuturor pentru învierea Mântuitorului, care ridică cu Sine toată firea omului, dar nu va folosi cu nimic pe cei iubitori de păcat. Căci ei vor f i duşi la iad, primind învierea numai pentru a fi pedepsiţi” 27 Învierea morţilor se va întîmpla la a doua venire a Domnului şi la sfîrşitul lumii şi ea va fi universală. Atunci vor învia, atât drepţii, cât şi păcătoşii (Ioan 5, 2829; Faptele Apostolilor 24,

15).

26 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, p. 339. 27 Pr. Drd. Stelian Tofană, Învierea Mântuitorului Hristos – chezăşia învierii noastre, p. 138.

10

Concluzii

Învierea lui Hristos este evenimentul unic şi real, care dă sens la tot ceea ce o precede şi la tot ceea ce o urmează, care investeşte cu semnificaţie şi valoare viaţa omului. Învierea Domnului este faptul central al credinţei şi al existenţei creştine. „Căci dacă Hristos n-a înviat, zadar- nicăeste atunci propovăduirea noastră, zadarnică şi credinţa voastră”,(I Cor. 15, 14).Învierea lui Hristos este plinătatea de viaţă şi de lumină adusă omului şi lumii, întrucât este o viaţă de participare neîmpuţinată la viaţa lui Dumnezeu. în Hristos Cel înviat are loc acea pancomuniune universală, când diviziunile apărute în creaţie prin separarea elementelor care erau destinate să menţină creaţia ca un tot unitar şi să n-o lase să se împartă, au fost depăşite în Hristos şi puterea unificatoare realizată în El exercită o forţă de unificare în toată creaţia. Învierea lui Hristos e „începătura‖ vieţii celei noi şi veşnice (I Cor. 15, 20) şi garanţia învierii noastre, atât a celor drepţi cât şi a celor păcătoşi, numai că nu toţi ne vom împărtăşi la fel de roadele învierii Sale pentru că „dacă toţi mor în Adam, tot aşa, toţi vor învia în Hristos; fiecare la rândul cetei lui. Hristos este cel dintâi rod, pe El îl vor urma la venirea Lui, cei ce sunt ai Săi” (I Corinteni 15, 22-23), şi acest lucru devenind posibilitate pentru noi, datorită recapitulării noastre reale în firea sa umană pe care a îmbrăcat-o la întrupare, căci numai în El fiinţa noastră s-a predat în mod deplin lui Dumnezeu în stare de jertfă şi a trecut la o nouă existenţă prin înviere. Învierea Domnului are o importanţă fundamentală atât pentru fiinţarea creştinismului, cât şi pentru mântuire. Pentru fiinţarea religiei creştine, pentru că adevereşte încă o dată dumnezeirea întemeietorului ei, iar pentru mântuire, pentru că a adus biruinţa vieţii asupra morţii, biruinţa luminii asupra întunericului.

11

Bibliografie

1. BIBLIA sau SFÂNTA SCRIPTURĂ, tipărită sub îndrumarea şi purtarea de grijă a Prea Fericitului Părinte Justinian – Patriarhul Biserici Ortodoxe române, cu aprobarea Sfântului Sinod, Editura Societatea Biblică, Bucureşti, 1968.

2. GALERIU, Pr. Constantin, Jertfă şi Răscumpărare, în „Glasul Bisericii‖, Nr. 1-2/1973.

3. PAUL, ADRIAN Gh., Semnificaţia morţii şi a învierii noastre în Hristos, Cluj-Napoca, Editura Mega Argonaut, 2005;

4. POPESCU, Prof. M. Teodor, Moartea şi Învierea Mântuitorului în credinţa vechilor creştini, în „ Ortodoxia‖, nr. 2/1955.

5. PREDA, Asist. univ. dr. Constantin, Învierea Domnului după Evanghelia Sfântului Ioan, în „Mitropolia Olteniei‖, Nr. 5-8/2002;

6. SAVIN, Prof. Gh. Ioan, Iconomia şi roadele învierii Domnului, în „Studii Teologice‖, Nr. 5— 6/ 1962.

7. SFÂNTUL GRIGORIE PALAMA, , Despre înviere şi mironosiţe, traducere de asist. Ciprian Streza, în „Revista Teologică‖, Nr.2/1999.

8. SFÂNTUL IOAN HRISOSTOM, , Omilii la Evanghelia după Matei, în colecţia P.S.B. vol. 23, traducere de Pr. Prof. Dr. Dumitru Fecioru, Bucureşti, E.I.B.M. al B.O.R., 1994;

9. STĂNILOAE, Pr. prof. dr. Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. II, Bucureşti, E.I.B.M. al B.O.R., 1978.

10. TODORAN, Pr. prof. dr. Isidor, ZĂGREAN, Arhid. prof. dr. Ioan, Dogmatica Ortodoxă, Manual pentru Seminariile Teologice, ediţia a VI-a, Editura Renaşterea, Cluj-Napoca, 2005.

11. TOFANĂ, Pr. Drd. Stelian, Învierea Mântuitorului Hristos – chezăşia învierii noastre, în „Ortodoxia‖, Nr. 3/1986.

12. IDEM, Introducere în Studiul Noului Testament, vol. II, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj Napoca 2002;

12