PĂTIMIRILE ȘI REALITATEA MORȚII DOMNULUI

ÎN CELE 4 EVANGHELII

CUPRINS
INTRODUCERE.............................................................................................................................4
CAPITOLUL I.................................................................................................................................6
Pătimirile și moartea Mântuitorului.............................................................................................6
Evenimente premergătoare Sfintelor Pătimiri.............................................................................6
Cina cea de Taină........................................................................................................................6
Prinderea și arestarea lui Iisus.....................................................................................................7
Iisus în fața Sinedriului................................................................................................................8
Mântuitorul înaintea lui Pilat.......................................................................................................8
Răstignirea, moartea și înmormântarea Mântuitorului................................................................9
CAPITOLUL AL II-LEA................................................................................................................10
Certitudinea Învierii – Învierea Domnului relatată de Sfinții Evangheliști...............................10
Noua relație dintre Iisus înviat și lume......................................................................................12
CAPITOLUL AL III-LEA..............................................................................................................16
Învierea lui Hristos – începutul și garanția învierii noastre.......................................................16
CONCLUZII..................................................................................................................................20
BIBLIOGRAFIE............................................................................................................................21

2
 INTRODUCERE
Slava Învierii Domnului, care umple Sfânta Biserică de bucuria triumfului asupra morţii
constituie comoara, idealul şi izvorul vieţii spirituale creştine. Căci credinţa în înviere reprezintă
nu numai unul din adevărurile fundamentale ale creştinismului care pune în evidenţă valoarea
deplină a vieţii şi a omului, ci şi calea spre viaţa veşnică, convingerea că nu moartea are ultimul
cuvânt, ci viaţa şi fericirea, conştiinţa prezenţei Mântuitorului, încrederea şi biruinţa binelui şi
credincioşia faţă de menirea veşnică a sufletului.
Pentru Sfântul Maxim Mărturisitorul, spre exemplu, întreaga zidire tinde spre înviere,
învierea fiind semnul suprem al tuturor desăvârşirilor. În gândirea lui, faptul învierii constituie
nu numai o evidenţă care poate forma obiectul unei cercetări în sine, ci şi o transformare totală, o
transfigurare a lumii.1
Fără lumina învierii - şi Naşterea şi Botezul şi Crucificarea însăşi, deşi esenţiale operei
răscumpărătoare, ar rămâne simple episoade izolate, particulare şi locale, lipsite de tainica
semnificaţie pe care le-o încredinţase fiecăreia dintre ele, în opera de răscumpărare, Pronia
divină.2
După Sfinţii Părinţi, întreaga zidire tinde spre înviere, aceasta fiind semnul suprem al
tuturor desăvârşirilor. „Siguranţa învierii lui Hristos avea să transforme conştiinţa,avea să facă
din Apostolii îngroziţi nişte entuziaşti până la moarte, propovăduitori ai Evangheliei şi din
prigonitori - cum este cazul lui Saul – martiri.”3 Teologul raţionalist, D. Strauss, spunea la
vremea sa, referitor la această problemă: „Dacă am fi reuşit să respingem baza istorică a tuturor
minunilor evanghelice şi am fi nevoiţi să o recunoaştem doar pe a acestui eveniment, nimic n-am
fi făcut încă pentru ştiinţă, întrucât învierea lui Hristos constituie centrul centrului, inima
adevărată a creştinismului contemporan.4
Învierea lui Hristos este evenimentul unic şi universal care dă sens la tot ceea ce o
precede şi la tot ceea ce o urmează, care investeşte cu valoare viaţa omului (Apoc. 1,17-18),
devenind faptul central al credinţei şi existenţei creştine: „Dacă Hristos n-a înviat, zadarnică
este atunci propovăduirea noastră, zadarnică şi credinţa voastră” (I Cor. 15,14).
Pentru a trăi (pentru veşnicie) trebuie mai întâi „să murim‖ (pentru o vreme). Această
„moarte‖ trebuie înţeleasă în perspectiva creştină a nădejdii: e vorba nu de a muri pentru a muri,
1
Pr. Drd. Stelian Tofană, Învierea Mântuitorului Hristos– chezăşia învierii noastre, în „Ortodoxia‖, Nr. 3
iulie-septembrie, 1986, p. 121;
2
Prof. Ioan Gh. Savin, Iconomia şi roadele învierii Domnului, în „Studii Teologice‖, Nr. 5—6/ 1962, p. 267;
3
Sfântul Ioan Hrisostom, Omilii la Evenghelia după Matei, în colecţia P.S.B. vol. 23,traducere de Pr. Prof. Dr.
Dumitru Fecioru, E.I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 1994, pp. 991-992;
4
Adrian Gh Paul., „Semnificaţia morţii şi a învierii noastre în Hristos”, Editura Mega Argonaut, Cluj-
Napoca, 2005, p. 117;

3
ci de a muri pentru a trăi. Nădejdea dă acestei morţi o notă eminamente pozitivă, Lumina
nădejdii, a încrederii neclintite în Dumnezeu. Numai aşa Moartea lui Hristos apare ca un drum
spre înviere. Moartea este o săltare în mai multă viaţă, în viaţa plină de sfinţenia Duhului.
Aceasta pentru că moartea Domnului este şi un act prin care omenescul se umple de Duhul într-
un grad sporit. De aceea este şi un act de sfinţenie, dar tocmai de aceea este şi cale spre înviere.
Eficienta Sfântului Duh concretizează cauzalitatea învierii. „Dar dacă Duhul Celui ce a înviat
pe Iisus din morţi locuieşte în voi, Cel ce a înviat pe Iisus din morţi va face vii şi trupurile
voastre cele muritoare prin Duhul Său care locuieşte în voi‖ (Rom. 8,11). Duhul Sfânt, precum
vedem, reprezintă puterea lui Dumnezeu, putere care locuieşte în noi, care ne-a fost conferită
nouă, precum ea s-a unit cu Hristos în învierea Sa şi care din cauza identificării noastre cu
Hristos Cel înviat ni se comunică deja şi nouă ca o forţă care se va întinde până la învierea finală
a trupurilor noastre.5

5
Ibidem, pp. 128-129;
4
 CAPITOLUL I
Pătimirile și moartea Mântuitorului
Pătimirile şi Moartea Domnului nostru Iisus Hristos constituie actul prin care Fiul lui
Dumnezeu cel întrupat răscumpără pe credincioşi din osânda păcatului, împăcându-i cu
Dumnezeu şi deschizându-le calea spre mântuire. Din această cauză, descrierea lor ocupă un loc
considerabil în cele patru Evanghelii şi în cateheza apostolică, precum şi în cultul şi predica
ortodoxă.6

Evenimente premergătoare Sfintelor Pătimiri

După ce Mântuitorul termină cuvântarea eshatologică, anunţă pentru ultima oară
Pătimirile şi Moartea Sa (Mt. 26, 1-2), precizând că ele vor avea loc la Pastile iudeilor. În acest
răstimp, sinedriştii hotărăsc prinderea şi omorârea Domnului Hristos.
În zilele următoare intrării Sale solemne în Ierusalim, Mântuitorul, împreună cu ucenicii
Săi, se ducea şi stătea în timpul nopţii în Betania. Acolo, cu două zile înainte de Paşti, în casa
unui oarecare Simon Leprosul, pe când sta la masă, Domnul Hristos este uns cu mir de nard de
mult preţ de o femeie (Mt. 26, 6-13), în semn de preţuire. Gestul stârneşte oarecare nemulţumire
între ucenici, motivându-se că mirul se putea vinde, şi cu banii luaţi pe el puteau să ajute pe
săraci. Domnul Hristos răspunde că pe săraci îi au pururea cu ei, dar pe El nu. Ungerea aceasta
Domnul o interpretează ca o prevestire a înmormântării Sale.7
Miercuri, 12 Nisan, 5 aprilie, Iuda intră în legătură, pe ascuns, cu sinedriştii şi-L vinde pe
Domnul pe treizeci de arginţi. Era preţul derizoriu de răscumpărare a unui sclav pe care l-ar fi
ucis boul cuiva (Exod 21, 32). A doua zi, joi, doi ucenici pleacă la Ierusalim spre a găti cina pe
care trebuia s-o ia Mântuitorul cu ucenicii Săi de Paşti. Li se dă o indicaţie, pe ascuns, fără a şti
Iuda, spre a găsi casa respectivă.8

Cina cea de Taină

Înaintea Cinei celei de Taină, pe care Evanghelistul Ioan nu o mai aminteşte, fiind
istorisită în amănunţit de sinoptici. Deci, Domnul Hristos, înainte de cină, dezbrăcându-Se de
haină şi încingându-Se cu un ştergar, spală de praf picioarele ucenicilor Săi şi le şterge cu
ştergarul cu care era încins . Lucrul pe care îl făceau sclavii sau înşişi cei care voiau să mănânce.

6
Diac. Prof. Petre Vintilescu, Patimile Mântuitorului după Sfintele Evanghelii, în revista „Studii Teologice‖,
Nr. 1-2/1952, p. 76;
7
Pr. prof. Ioan Constantinescu, Studiul Noului Testament, manual pentru seminariile teologice, E.I.B.M. al
B.O.R.,Bucureşti,2002, p. 74;
8
Ibidem, p. 75
5
Mântuitorul îl săvârşeşte ca un semn de smerenie, ca un semn de preţuire şi dragoste pentru
Apostoli, dar mai ales de pildă pentru ei. Astfel, joi seara spre vineri (13 spre 14 Nisan), adică
«înainte de praznicul Paştilor» (Ioan 13,1), Mântuitorul, împreună cu ucenicii Săi, mănâncă la
Ierusalim ultima Sa Cină, ştiind că înainte de Pastile iudeilor va fi răstignit. Deci, ei nu consumă
azime, ci pâine dospită, căci nu sărbătoresc Pastile iudaic, care era a doua zi, ci iau o masă, la
care Mântuitorul instituie Cina cea de Taină (Sf. Euharistie).
La această Cină, Domnul Hristos descoperă vinderea Sa de către unul dintre ei, precizând
că este cel care „a întins cu Mine mâna în blid” era Apostolul Iuda. La sfârşitul Cinei,
Mântuitorul ia o pâine, o binecuvintează şi frângând-o o împarte Apostolilor Săi, spunând că
aceasta este însuşi Trupul Său. De asemenea, ia şi un pahar cu vin şi mulţumind Tatălui, îl dă
ucenicilor Săi, spunând că acest vin este însuşi Sângele Său, care se varsă pentru mulţi spre
iertarea păcatelor. în forma aceasta şi în acel moment Domnul Hristos instituie Sfânta Taină a
Euharistiei, prin care prefăcând, în mod supranatural, pâinea şi vinul în însăşi Trupul şi Sângele
Său, le oferă spre hrană şi băutură ucenicilor, atunci şi mai apoi tuturor creştinilor. Ea este o
taină - căci pâinea şi vinul se prefac în Trupul şi Sângele Domnului - şi totodată o jertfă şi o
comemorare istorică.9
După cină, Domnul Hristos pleacă împreună cu ucenicii Săi spre Muntele Măslinilor, în
grădina Ghetsimani, care se afla la poalele lui. Şi îi previne că în acea noapte toţi îl vor părăsi.
Petru II asigură că el nu-L va părăsi. Mântuitorul îi prevesteşte că înainte de a cânta cocoşul de
trei ori se va lepăda de El.

Prinderea și arestarea lui Iisus

În grădină, luând pe Apostolii Petru, Iacov şi Ioan, se depărtează de ceilalţi la o distanţă
oarecare de loc, apoi, lăsându-i şi pe aceştia, Se retrage singur mai la o parte. Acolo, într-o
rugăciune fierbinte - ştiind chinurile patimilor pe care trebuia să le suporte - cere, ca om de la
Tatăl, să îndepărteze de la El acest pahar al suferinţei. De trei ori se înapoiază la ucenici, care
adormiseră şi-i trezeşte. în sfârşit, revin împreună la ceilalţi ucenici şi peste câteva momente este
înconjurat de ostaşi romani şi de slugile Sinedriului, călăuziţi de Iuda. Acesta îl sărută spre a-L
face cunoscut şi celorlalţi.
Unul dintre ucenicii Mântuitorului (Sf. Evanghelist Ioan precizează că este vorba de
Simon-Petru, Ioan 18, 10) încearcă să-1 apere, lovind pe sluga arhiereului şi tăindu-i urechea.
Domnul Hristos îl opreşte, spunând că ar fi putut să-L roage pe Părintele ceresc să-I trimită
legiuni de îngeri spre a-L apăra. Dar acestea s-au întâmplat spre a se împlini Scripturile.
Întorcându-Se spre mulţimi, le reproşează că nu era nevoie să vină spre a-L prinde cu săbii şi
9
Diac. Prof. Petre Vintilescu, Patimile Mântuitorului după Sfintele Evanghelii, în revista „Studii Teologice‖,
Nr. 1-2/1952, p. 79-90;
6
toiege, ca pe un tâlhar, căci era în fiecare zi în templu cu ei. Apoi, Domnul Hristos este arestat şi
dus la Caiafa, arhiereul în funcţiune. Ucenicii îl părăsesc. Petru Il urma de departe şi intră chiar
în curtea arhiereului.10

Iisus în fața Sinedriului

Domnul Hristos este judecat de Sinedriu (Mt. 26, 57-68) fiind acuzat că S-a făcut pe sine
Fiul lui Dumnezeu, fapt care se pedepsea cu moartea. Ei caută să-şi întemeieze acuzaţia pe
martori. Cu multă greutate găsesc doi martori care afirmă că Mântuitorul a spus „pot să dărâm
templul lui Dumnezeu şi în trei zile să-1 clădesc”. În adevăr, Domnul Hristos spusese acestea,
dar s-a referit la Moartea şi învierea Sa. Din cauză că Mântuitorul nu mai răspundea nimic şi
martorii nu se potriveau în mărturii, nu erau concludenţi, arhiereul apelează la conştiinţa
acuzatului invitându-L să jure dacă, în adevăr, este Fiul lui Dumnezeu. Domnul răspunde
afirmativ. Arhiereul îşi sfâşie veşmântul ca semn de indignare pentru că Mântuitorul S-a făcut pe
Sine Dumnezeu şi cu aprobarea plenului sinedriul îl condamnă la moarte. După aceasta Domnul
Hristos este umilit, fiind scuipat şi lovit cu palme şi pumni.11
În acest răstimp, Petru (Mt. 26, 69-75) care se afla în curtea arhiereului este întrebat dacă
nu cumva face parte dintre ucenicii lui Iisus. El neagă şi se leapădă de trei ori de Domnul
Hristos. Auzind îndată cocoşul cântând, Petru îşi aminteşte de prevestirea Mântuitorului, şi
ieşind afară, a plâns cu amar.

Mântuitorul înaintea lui Pilat

Dimineaţa, Sinedriul se mai adună încă o dată, - căci aşa cerea legea - hotărăsc
condamnarea la moarte a Mântuitorului şi-L predau procuratorului Ponţiu Pilat spre a confirma
sentinţa forului lor de judecată şi a-L executa.
Iuda, asistând la proces (Mt. 27, 3-10) şi văzând nevinovăţia Mântuitorului, se căieşte de
fapta sa şi se prezintă sinedriştilor, restituindu-le banii şi mărturisind că a vândut sânge
nevinovat. Aceştia nu iau în serios mărturia lui. Banii restituiţi nu-i primesc în visteria templului,
cu ei cumpără o ţarină a unui olar, unde fac un cimitir pentru străini. După acest fapt, Iuda,
căzând în disperare, se spânzură.12
Adus în faţa lui Pilat, Domnul Hristos este acuzat de sinedrişti că răzvrăteşte poporul şi
Se face pe Sine împărat. Procesul capătă acum un aspect politic. Pilat îl cercetează cu atenţie,
întrebându-L dacă este rege şi, văzând că nu este vinovat, încearcă să-L elibereze. El propune
eliberarea Mântuitorului motivat de datina lor, prin care la Paşti se slobozea un vinovat închis.

10
Ibidem, p. 103-104;
11
Pr. prof. Ioan Constantinescu, op. cit., p. 76;
12
Ibidem, 77;
7
Soţia lui Pilat, prozelită, intervine la soţul ei pentru Mântuitorul. Dar, din cauza ameninţării
evreilor, Pilat cedează şi hotărăşte să fie răstignii, spălându-se pe mâini în semn de desolidarizare
de crima care sc pregătea, afirmând că e nevinovat de Sângele Lui.13

Răstignirea, moartea și înmormântarea Mântuitorului

După condamnare, Mântuitorul este bătut (Mt. 27, 27-31) cu biciul, îmbrăcat într-o
hlamidă roşie, batjocorit şi dus să fie răstignit pe dealul Golgotei, în afara zidurilor Ierusalimului.
Iudeii îl duc să fie răstignit, silind pe Domnul Hristos să-Şi ducă singur crucea. Este răstignit
între doi tâlhari, iar la împărţirea hainelor răstigniţilor, după obicei, asupra cămăşii Mântuitorului
- care era necusută-se trage la sorţi. Lângă crucea Mântuitorului se aflau femeile mironosiţe, cu
care ocazie Domnul Hristos încredinţează pe mama Sa ucenicului Său iubit, Ioan, spre îngrijire,
singurul prezent la răstignire (Ioan 19, 20-27). Strigând că-I este sete, I s-a dat în vârful unei
trestii, un burete muiat cu oţet şi după ce a luat oţelul a spus: săvârşitu-s-a, apoi Şi-a dat duhul
(Ioan 19, 30).14
Răstigniţii, după legea iudaică, nu trebuiau să rămână peste noapte pe cruce. Ei urmau să
fie înmormântaţi într-o groapă comună. La intervenţia lui Iosif din Arimateea – ucenic ascuns al
Mântuitorului - Pilat permite ca Domnul să fie înmormântat (Mt.27, 57-61) singur, într-un
mormânt nou, săpat în piatră, nu departe de locul răstignirii. înainte de înmormântare, Domnul
Hristos este spălat de Iosif, uns cu miresme, înfăşurat în giulgiu, conform obiceiului şi aşezat în
mormânt, fără sicriu. Pe mormânt ei năvălesc o lespede de piatră.
A doua zi, arhiereii şi fariseii intervin la Pilat să li se dea strajă pentru a păzi mormântul,
motivând că s-ar putea ca ucenicii să-I fure corpul şi să spună că a înviat. Dorinţa le este
satisfăcută, groapa este pecetluită şi sunt aşezaţi străjeri.
Biserica ne învaţă că Domnul, pe când zăcea cu trupul în Mormânt s-a coborât la iad cu
sufletul, ca să binevestească şi acolo împlinirea profeţiile mesianice şi începutul prăbuşirii puterii
diavolului şi a morţii. Sfintele şi mântuitoarele Patimi ale Domnului nostru Iisus Hristos se
încheie cu învierea Sa din morţi, dogma fundamentală a credinţei creştine şi temeiul nădejdii
noastre în învierea morţilor (I Cor. 15, 1-34).15

13
Emanuel Copăceanu, Fiul lui Dumnezeu, Editura All, Bucureşti 1994, p.229-232;
14
Ibidem, p. 107-110;
15
Ibidem, p. 112-114;
8
 CAPITOLUL AL II-LEA
Certitudinea Învierii – Învierea Domnului relatată de Sfinții Evangheliști

Datorită chinurilor cumplite prin care a trecut Mântuitorul Iisus Hristos în timpul
patimilor, la numai trei ore de la răstignire, a murit. Şi pentru că „era ziua pregătirii şi începea
ziua Sabatului”, Iosif, om bun şi evlavios, s-a dus la Pilat şi a cerul trupul lui Iisus. L-a dat jos de
pe cruce, L-a înfăşurat în giulgiu cu miresme şi L-a pus într-un mormânt nou săpat în piatră în
care nu mai fusese pus nimeni. „Femeile care veniseră cu Iisus din Galileea, au însoţit pe Iosif,
au văzut mormântul şi felul cum a fost pus trupul lui Iisus în El, apoi s-au întors şi au pregătit
miresme şi miruri, iar în ziua Sabatului s-au odihnit, după lege”.(Luca 23, 50—56; Ioan 19, 40).
A doua zi, preoţii mai de seamă şi fariseii s-au dus la Pilat şi i-au zis : „Doamne, ne-am
adus aminte că înşelătorul acela, pe când era încă în viaţă, a zis: „După trei zile voi învia”. Drept
urmare, au pecetluit piatra şi-au pus strajă la mormânt‖ (Matei 27, 62—66). Evangheliştii
sinoptici încep descrierea evenimentului învierii lui Hristos prin relatarea despre ducerea
femeilor purtătoare de mir la mormântul lui Iisus (Matei 28, 1; Marcu 16, 1—2; Luca 24, 1, 10).
Sfântul evanghelist Ioan face şi el acelaşi lucru, dar amintind numai de Maria Magdalena din
numărul celorlalte femei (Ioan 20,1).16
Împrejurările învierii însăşi sunt redate de Sfântul Evanghelist Matei în cuvinte scurte,
dar expresive: Iar sâmbătă noaptea, „iată că s-a farul cutremur mare de pământ, căci un înger al
Domnului s-a pogorât din cer, a venit şi a prăvălit piatra de la uşa mormântului şi a şezut pe ea..,
Şi de frica lui s-au cutremurat străjerii şi s-au făcut ca morţi‖ (Matei 28, 2—4). Revenindu-şi, au
venit în cetate şi-au dat de ştire preoţilor celor mai de seamă despre toate cele întâmplate. Aceştia
s-au adunat împreună cu bătrânii, au ţinut sfat, au dat ostaşilor bani mulţi şi le-au zis: „Spuneţi
aşa: ucenicii Lui au venit noaptea, pe când noi dormeam, şi l-au furat‖ (Matei 28, 13).17
Evanghelistul Matei nu descrie aici evenimentul însuşi al învierii lui Hristos, ci relatează
numai împrejurările în care el s-a desfăşurat. Nici ceilalţi evanghelişti nu relatează despre
momentul învierii însăşi. Realitatea acestui fapt devine evidentă numai în urma aflării
mormântului deşert şi a arătărilor lui Iisus.
Iisus Hristos se arată mai întâi Mariei Magdalena. ―Iar când începea să se lumineze
înspre ziua dintâi a săptămânii‖ (Matei 28, 1; Marcu 16, 2; Luca 24, 1; Ioan 20, 1), Maria

16
Pr. Drd. Stelian Tofană, Învierea Mântuitorului Hristos– chezăşia învierii noastre., p. 122;
Idem, Introducere în Studiul Noului Testament, vol. II, Editura Presa Universitară Clujeană,
17

Cluj Napoca 2002, pp. 260-261;

9
Magdalena s-a dus la mormânt şi-a văzut piatra răsturnată de pe mormânt. A alergat la Simon
Petru şi la celălalt ucenic pe care-1 iubea Iisus şi le-a zis : „Au luat pe Domnul din mormânt şi
nu ştiu unde l-au pus” (Ioan 20, 1-2). Aceştia, venind şi încredinţându-se, că Iisus a înviat, s-au
întors acasă.
Maria, revenind la mormânt, stătea afară şi plângea. ―Pe când „plângea, s-a aplecat să
se uite în mormânt. Şi a văzut doi îngeri în haine strălucitoare, şezând în locul unde fusese
trupul lui Iisus. Femeie, i-au zis ei, pentru ce plângi ? Pe cine cauţi ? Ea le-a răspuns : Pentru
că au luat pe Domnul meu şi nu ştiu unde l-au pus. După ce-a rostit aceste vorbe, s-a întors şi a
văzut pe Iisus stând acolo in picioare; dar ea necunoscându-1 şi crezând că este grădinarul îi
răspunde: Doamne de l-ai luat tu pe El, spune-mi unde l-ai pus şi eu îl voi lua”. Văzând că nu-
1recunoaşte, Mântuitorul îi spune, cu acea voce, probabil binecunoscută ei din timpul vieţii :
Marie, Iar ea, recunoscându-L, i-a zis : „Ravvuni!”, adică „învăţătorule”(Ioan 21, 16) şi mai
mult decât atât, „Stăpâne”.18
La scurt timp după această arătare, Mântuitorul Hristos înviat se arată femeilor
mironosiţe (Matei 28, 5—10; Marcu 16, 3—8; Luca 24, 1—10). Totuşi nu se poate stabili precis
când s-a întâmplat această arătare.
Evangheliştii Marcu şi Luca amintesc chiar cu numele o parte dintre ele: era cealaltă
Marie, adică sora Maicii Domnului, mama lui Iacob cel mic, Salomeea, mama fiilor lui Zevedei,
Ioana, soţia lui Cleopa, administratorul lui Irod Antipa (Luca 8, 3) şi altele împreună cu ele
(Marcu 16, 1; Ioan 24, 10). Ajunse la mormânt au văzut înlăuntrul lui un înger care stătea de-a
dreapta locului unde fusese trupul Domnului şi care le dă de ştire de evenimentul cel mai mare al
învierii Domnului19, dându-le şi porunca de a vesti pe ucenici şi pe Petru că Iisus va merge în
Galileea şi acolo li se va arăta precum le-a spus (Marcu 1, 6-7).20
Tot în aceeaşi zi, adică a învierii, probabil în după-amiaza zilei (Luca 24, 29) se arată la
doi dintre ucenici — Luca şi Cleopa, spre un sat numit Emaus (Luca 24, 13—35; Marcu 16, 12
—13). Acestora Mântuitorul Hristos li se arată dovedindu-le cu cuvinte din Legea lui Moise şi
din cărţile profeţilor că „Mesia trebuia să pătimească toate acestea pentru a intra în slava Sa”.
Dar Domnul e recunoscut de ei abia „când a binecuvântat şi a frânt pâinea‖, după care „s-a făcut
nevăzut de la ei”. A patra arătare are loc faţă de Petru. Despre această arătare avem numai două
indicaţii scurte la Evanghelistul Luca (24, 34) şi la Sf. Pavel, în Epistola I Corinteni (15, 5, 7).

18
Asist. Univ. Dr. Constantin Preda, Învierea Domnului după Evanghelia Sfântului Ioan, în „Mitropolia
Olteniei”,Nr. 5-8/2002, pp. 45-46;
19
Sfântul Grigorie Palama, Despre înviere şi mironosiţe, traducere de asist Ciprian Streza, în „Revista
Teologică”,Nr.2/1999, pp. 105-108;
20
Pr. Prof. Univ.Stelian Tofană, Introducere în Studiul Noului Testament, vol. II, pp 399-401;
10
Apostolii i-au întâmpinat cu vestea că „s-a sculat Domnul cu adevărat şi s-a arătat lui Simon”
(Luca 24, 34).21
Dar tot în aceeaşi zi, întâia a săptămânii, fiind seară, Hristos se arată Apostolilor,fără
Toma (Luca 24, 36—43 Ioan 20, 19—23, Marcu 16, 14).Cu toate că Mântuitorul le vorbise de
toate câte se întâmplaseră şi chiar de învierea Sa, „plini de frică şi de spaimă, ei credeau că văd
un duh‖(Luca 24, 37). Mai întâi Mântuitorul le impute necredinţa lor şi împietrirea inimii, „căci
n-au crezut pe cei ce-L văzuseră înviat‖ (Marcu 16, 14). Ca să-i încredinţeze apoi deplin de
realitatea învierii Sale, Iisus arată ucenicilor mâinile şi picioarele Sale (Luca 24, 39), precum şi
coasta Sa (Ioan 20, 20), apoi, pentru a spulbera ultima lor îndoială stă cu el la masă şi mănâncă
dintr-o bucată de peşte fript şi un fagure cu miere (Luca 24, 42 ; Fapte 10, 41).
După opt zile Iisus se arată din nou Apostolilor, însă de data aceasta prezent fiind şi
Toma. Mântuitorul se arată ucenicilor îndeosebi pentru el. Domnul îi invită să-şi îndeplinească
dorinţa de a se convinge în mod palpabil de realitatea Trupului Său înviat (Ioan 20, 27). În plin
extaz, Toma exclamă: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!”. Nu îl numeşte „Învăţătorul” precum îl
numeau ucenicii, ci „Domnul” şi „Dumnezeu” exprimându-și deplin credinţa în dumnezeirea
Lui. De acum pentru el, învierea era certă evidenţă.22
Mântuitorul se mai arată apoi ucenicilor în Galileea. Prima dintre aceste arătări în acel
ţinut are loc la Marea Tiberiadei, şi e relatată numai de Evanghelistul Ioan (21, 1—14) .
Pe ţărmurile acestei mări erau situate mai multe sate şi oraşe populate de pescari, aici
erau şi Betsaida, de unde proveneau Apostolii Petru, Andrei şi Filip, şi Capernaum. Aici îşi reiau
Apostolii vechea ocupaţie de pescari. într-unul din momentele activităţii lor, Mântuitorul apare la
ei, însoţindu-şi prezenţa de faptul minunat al unei pescuiri abundente. Erau de faţă doar şapte
dintre ucenici (cap. 21, 2). Descrierea acestei arătări evanghelistul Ioan o completează cu
observaţia că „acum a treia oară S-a arătat Iisus ucenicilor Săi, după ce a înviat din morţi(21, 14).
Iisus se mai arată apoi ucenicilor şi pe un munte. Această arătare e relatată numai de
evanghelistul Matei. Ultima arătare a lui Iisus înviat a avut loc pe muntele Eleonului.
Evenimentul e relatat de evanghelistul Marcu (16, 15—20) şi de Luca (24, 14—53; Fapte 1, 4-
12)
precedând înălţarea Mântuitorului la cer.23

Noua relație dintre Iisus înviat și lume

Episodul în care Iisus le apare ucenicilor săi în seara Învierii se aseamănă foarte mult cu
cel anterior, care are ca temă dezvăluirea lui Iisus ca fiind Domnul. Ambele apariţii sunt marcate
21
Idem, Învierea Mântuitorului Hristos– chezăşia învierii noastre, p. 124,
22
Asist. Univ. Dr. Constantin Preda, op. cit., pp. 62-64;
23
Pr. Drd. Stelian Tofană, Învierea Mântuitorului Hristos– chezăşia învierii noastre., p. 127;
11
de menţiunea: „L-am văzut pe Domnul.” Prin aceeaşi experienţă a Mariei „L-am văzut pe
Domnul” (20, 18), de care le-a povestit şi ea Discipolilor, vor trece şi ei în cadrul aceleiaşi zile,
însă seara: „Atunci discipolii se bucurară că îl văzură pe Domnul!”(20, 20).

De aceea dezvăluirea lui Iisus ca fiind Domnul subliniază dimensiunea teologică a acestui
capitol. Punctul culminant al acestei apariţii dinaintea Discipolilor este evidenţiat de comuniunea
Duhului Sfânt şi de acordarea puterii totale de a ierta păcate. Dat fiind că temele comuniunii
Duhului Sfânt prin suflu, precum şi cea a iertării păcatelor nu mai apar nicăieri în Evanghelie,
nici sub formă de teme aparte şi nici ca aluzii, cele două evenimente amintite mai sus, care ar
constitui punctul culminant al capitolului 20, sunt de fapt articulări neobişnuite din teologia celei
de-a patra Evanghelii, înţeleasă ca un întreg. Aceste două motive ilustrează o altă particularitate
a teologiei lui Ioan.
Pentru dimensiunea sacramentală şi cea ecleziastică a vieţii Bisericii, îndeosebi pentru
cea ortodoxă, apariţia lui Iisus dinaintea Discipolilor Săi, ascunsă pe undeva de teama iudeilor,
are un înţeles special. În prima zi de la Înviere, seara, Iisus apare dinaintea discipolilor săi într-un
mod care depăşeşte cauzalitatea iminentă a condiţiei umane şi capacitatea raţiunii de a se referi la
fenomenul obişnuit al existenţei unei persoane. Această apariţie specială a lui Iisus se află
descrisă numai de Evanghelistul Ioan.
„Şi fiind seară, în ziua aceea, întâia a săptămânii (duminica), şi uşile fiind încuiate, unde
erau adunaţi ucenicii de frica iudeilor, a venit Iisus şi a stat în mijloc şi le-a zis: Pace vouă! Şi
zicând acestea, le-a arătat mâinile şi coasta Sa. Deci s-au bucurat ucenicii, văzând pe Domnul. Şi
Iisus le-a zis iarăşi: Pace vouă! Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi. Şi
zicând acestea, a suflat asupra lor şi le-a zis: Luaţi Duh Sfânt; Cărora veţi ierta păcatele, le vor fi
iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute.” (In 20:19-23).
Acest episod începe cu o menţionare a timpului: „În seara acelei zile, în prima zi a
săptămânii”. Această menţionare a timpului ar putea fi un conector de ordin editorial, care să
lege apariţia de Ierusalim şi de Ziua de Paşti. Ceea ce într-adevăr sigur este faptul că Ioan nu a
precizat acel moment în mod întâmplător.
Evenimentele din seara primei zile de Înviere, aşa cum sunt ele descrise de Ioan,
marchează, printre altele, două dintre aspectele esenţiale ale urmărilor evenimentului petrecut de
Paşti:
1. Realitatea faptului că Iisus a pătruns înăuntru cu trupul său prin uşile
încuiate, fapt care implică o condiţie nouă a trupului său natural de după Înviere, eveniment care
depăşeşte capacitatea de înţelegere a minţii omeneşti;
2. Schimbarea condiţiei discipolilor de la ―a fi chemaţi la cea pascală de a
12
fi trimişi, prin primirea puterii Sfântului Duh graţie faptului absolut vizibil că Iisus l-a suflat
înspre ei
În ce priveşte primul aspect, cel al faptului că Iisus a pătruns cu trupul prin uşile
încuiate, unii exegeţi s-au întrebat dacă observaţia evanghelistului, ―uşile încuiate, este ori de a
îndrepta atenţia înspre faptul că ele ar fi putut foarte bine constitui un obstacol pentru cei care ar
fi putut veni, trimişi de autorităţile iudaice să îi aresteze pe discipoli, ori nu este altceva decât o
chestiune legată de o simplă indicare a faptului că discipolii erau în acest fel protejaţi de
contactul cu lumea. În ciuda acestui motiv explicit menţionat de evanghelist cum că uşile erau
încuiate ― de teama iudeilor ―, unii cercetători ai Sfintei Scripturi văd un alt motiv care ar sta
în spatele acestei descrieri. Ei consideră că în momentul în care a descris această scenă, Ioan a
avut intenţia să îi facă pe creştini să reflecteze în primul rând la noile trăsături ale corpului înviat
al lui Iisus, care într-adevăr I-au permis să pătrundă înăuntru prin uşile încuiate. O asemenea
interpretare se bucură de mai mult sprijin dacă îi dăm o forţă adversativă construcţiei participiale
anterioare: „ Chiar dacă uşile erau încuiate, Iisus tot a venit.” Acesta este înţelesul din 20:26,
unde nu se precizează „ de teama iudeilor ”.
În fond, evanghelistul a dorit să accentueze noua calitate a trupului înviat al lui Iisus, care
a primit alte valenţe prin Înviere, devenind unul spiritualizat şi pătruns de energiile Duhului
Sfânt. Cât priveşte cel de-al doilea aspect al misterului pascal, putem observa că trimiterea
discipolilor în misiunea post-pascală este strâns legată de darul şi de puterea Duhului Sfânt. Din
acel moment, în care au primit Duhul Sfânt, condiţia şi misiunea lor s-au schimbat cu totul.
În ce priveşte menţionarea gestului lui Iisus de a le arăta Discipolilor Mâinile Sale şi
coasta Sa, credem că evanghelistul doar a dorit să le ofere cititorilor săi dovada clară a Învierii
lui Iisus. Iisus stătea cu adevărat în picioare cu trupul în faţa discipolilor Săi. Aceştia puteau
beneficia chiar de experienţa palpabilă a acestui adevăr. Se pare că mărturia Mariei Magdalena a
fost contestată, căci Marcu şi Luca afirmă explicit acest lucru: „Însă când auziră că este viu şi că
fu văzut de ea, nu vrură să creadă.” (Mc. 16: 11; Lc.24: 11). Iisus era conştient că Învierea avea
să fie un eveniment nu uşor de crezut nici de discipolii Săi şi nici de posteritate. Coasta Sa şi
mâinile Sale, care încă aveau pe ele urmele Răstignirii, au ca scop spulberarea dubiilor
discipolilor cu privire la realitatea trupului Său înviat, cu toate că acesta nu mai era de natură
materială în înţelesul pământesc.
După Înviere, trupul lui Hristos îşi păstrează corporalitatea, însă acum vorbim de
una spiritualizată. Dacă Discipolii nu şi-ar fi dat seama că Domnul ridicat din morţi are corp, pe
care l-a folosit pentru a-L avea înainte de moartea Sa pământească, ei nu ar mai fi predicat
niciodată Învierea lui Hristos şi în mod cert nu ar fi nici murit pentru aceasta. Sfântul Pavel

13
spune limpede că procesul de „spiritualizare” a părţii materiale a corpului nostru va avea loc în
momentul învierii universale (II Cor. 16: 3, 18).
În opinia părintelui Dumitru Stăniloae, procesul de spiritualizare este rezultatul uneia
dintre cele mai intense şi profund dinamice acţiuni ale Duhului, care se află în corpul lui Iisus,
înzestrându-l cu o transparenţă care îl face să iradieze lumină şi glorie. Numai datorită acestui
proces complet de spiritualizare Duhul Sfânt, care vine de la Tatăl, va fi văzut strălucind din
corpul lui Hristos şi va fi trimis în lume prin umanitatea zeificată a Fiului. Şi numai în lumina
acestui adevăr putem să înţelegem corect gestul lui Hristos, Care a suflat înspre Apostoli şi a
spus: „Luaţi Duhul cel Sfânt!”.
Se pare că aceste observaţii l-au condus pe părintele Dumitru Stăniloae la concluzia că
actul Învierii a fost ―unicul eveniment care dovedeşte nu numai faptul că realizarea istoriei este
o cooperare dintre elementul uman şi unele puteri superioare care sunt peste înţelegerea omului
şi dincolo de puterile sale limitate, ci şi că istoria, în întreaga sa generalitate, este menită să fie
ridicată pe un plan mai înalt, la un tărâm complet lipsit de corupţie şi care nu cunoaşte moarte, în
planul de perfectă spiritualitate, departe de dominaţia structurilor de guvernare obişnuite şi
dincolo de acestea, însă binecuvântat cu libertate pentru spiritul omenesc, prin intermediul căruia
Duhul cel Sfânt trimite spiritualitate şi face transparent un corp material.
De aceea în cadrul actului de împărtăşire cu trupul lui Hristos ridicat din moarte suntem
direcţionaţi înspre calea învierii şi nemuririi, înspre incoruptibilitate şi transparenţă, înspre o
existenţă diferită, în cele din urmă, către o transfigurare supremă şi o deplină înţelegere a
viitorului noii noastre existenţe şi al noii creaţii, precum şi înspre cele care s-au născut o dată cu
Învierea lui Iisus şi în adevărul acesteia. Lumina Învierii lui Iisus va reprezenta aşadar raţiunea
prin care există toate pe lume. De aici se poate spune că trupul înviat al lui Iisus devine emblema
noii creaţii, născută în Ziua Învierii. Această idee este minunat ilustrată în versurile unui imn
cântat în Bisericile Ortodoxe la slujba liturgică din Ajunul Paştelui. Iată citatul care vine să
întărească acest adevăr: „Acum întreaga lume este plină de lumină, cerul şi pământul, precum şi
toate de dedesubt.” Luminarea cerului înseamnă că îngerii au înţeles mai adânc chemarea lui
Dumnezeu către omenire prin întruparea Fiului Său şi prin toate situaţiile de mântuire: suferinţa
Sa pe Cruce, moartea Sa şi, mai presus de toate, Învierea Sa; s-a aruncat lumină asupra
pământului întreg, care a început să participe la procesul de spiritualizare a materialităţii sale;
lumină s-a aruncat şi asupra iadului pentru cei care îl populează, pentru ca aceştia să ştie mereu
că există un rai pe care l-au respins prin faptele lor greşite. De aceea lumina care a invadat întreg
Universul graţie Învierii lui Hristos reprezintă, de fapt, noua dimensiune a înţelegerii noastre
dincolo de statutul său efectiv”.

14
15
 CAPITOLUL AL III-LEA
Învierea lui Hristos – începutul și garanția învierii noastre

Învierea este un eveniment de o valoare universală şi, prin aceasta lumea, ca şi omul, este
transformată de slava cerească, dobândind arvuni nemuririi. Fiindcă pentru Hristos sau pentru
taina lui Hristos au primii toate veacurile şi cele aflătoare înlăuntrul veacurilor începutul
existenţei şi sfârşitul în Hristos.
Până la învierea Domnului, moartea era o a doua natură a omului: prima era viaţa, iar cea
de-a doua era moartea. Omul se obişnuise cu moartea ca şi cu ceva natural, căci prin păcat el a
devenit muritor şi mărginit. Dar prin învierea Dumnezeului Om Iisus Hristos, natura omenească
a fost condusă în mod definitiv pe calea nemuririi şi a devenit chiar înfricoşătoare pentru moarte,
căci prin învierea Domnului omul devine înfricoşător pentru moarte. Nemurirea a devenit pentru
om ca o a doua lui natură, iar moartea este antinaturală, pentru că omul prin învie-rea Domnului
este veşnic.24
Tocmai în aceasta constă puterea, forţa şi atotputernicia învierii lui Hristos. Şi de aceea,
fără învierea lui Hristos nu ar fi existat Creştinism. Căci spune Sfântul Apostol Pavel: „Dacă
Hristos nu ar fi înviat, zadarnică este credinţa noastră”(I Cor. 15,14). Datorită învierii lui
Hristos, datorită biruinţei asupra morţii au fost, sunt şi vor fi întotdeauna creştini, învierea fiind
chezăşia că demersul ispăşirii păcatelor noastre a izbutit în adevăr. Adevărul învierii lui Hristos
este un adevăr integral, un adevăr deplin, al credinţei şi raţiunii.25 Dacă Hristos n-ar fi înviat
atunci lumea s-ar fi dovedit lipsită de sens ca împărăţie a răului, a iluziei şi a morţii.26
Iisus Hristos, fiind viaţa şi principiul vieţii spirituale, prin opera de răscumpărare şi prin
înviere a devenit principiul activ de viaţă supranaturală pentru credincioşi. „Eu sunt viţa,voi
mlădiţele... Rămâneți în Mine şi Eu în voi... Cel care rămâne în Mine şi Eu rămân în el, aduce
roadă multă, căci fără de Mine nu puteţi face nimic” (Ioan 15, 4—5).
Prin naşterea Sa trupească şi prin jertfa Sa adusă Tatălui, din iubire pentru noi, „Logosul
înomenit are din primul moment al întrupării Sale puterea şi însărcinarea să fie reprezentantul
model şi autorul întregii omeniri restaurate”, „recapitulându-ne ca om pe noi toţi în chip

24
Adrian Gh Paul, op. cit., p. 132;
25
Ibidem, p. 132-133;
26
Pr. Prof. Dr. Isidor Todoran, Arhid. Prof. Dr. Ioan Zăgrean, Dogmatica Ortodoxă, Manual pentru Seminariile
Teologice, ediţia a VI-a, Editura Renaşterea, Cluj-Napoca, 2005, p. 231;
16
virtual”. Sf. Irineu spune: „Hristos s-a făcut ceea ce suntem noi, pentru ca noi să devenim ceea
ce este El”.27
Temeiul acestei lumi viitoare înfiinţată de Iisus Hristos în persoana Sa prin Înviere stă în
legătură cu lumea aceasta şi o influenţează permanent, pregătind-o pentru transformarea ei
întreagă după chipul Lui. Mântuirea fiecăruia dintre noi depinde de însuşirea prin credinţă a
roadelor ce vin de pe urma iconomiei Fiului lui Dumnezeu întrupat. Părintele Dumitru Stăniloae
zice că: „umanitatea asumată de Fiul lui Dumnezeu devine prin înviere focarul din care
iradiază în formă accesibilă nouă infinitatea vieţii depline”.28
Moartea şi învierea lui Hristos constituie „izvorul vieţii noastre veşnice‖ (Rom. 6,8).
Biruinţa vieţii asupra morţii este oferită în dar de Mântuitorul Hristos tuturor celor ce cred în El
(I Cor. 15,17). Învierea Sa este certitudinea învierii noastre ( I Cor. 15,20; I Tes. 4,14), deoarece
a fost câştigată de El în numele nostru, al tuturor, pentru ca toţi cei ce credem şi trăim în El să ne
bucurăm de darul învierii şi al vieţii, „căci ne-a dat biruinţa‖ (I Cor. 15,57). Asociindu-ne la
învierea şi viaţa Sa, Mântuitorul distruge germenii morţii şi ne conferă privilegiul unei vieţi fără
sfârşit, viaţa harului şi a măririi. Căci Hristos a murit şi a înviat ca să „stăpânească peste vii şi
morţi‖ (Rom. 14,9). Taina învierii lui Hristos devine taină a fiecărui creştin pentru că Hristos a
gustat moartea pentru toţi (Evrei 2,9). Şi împlinite odinioară aceste acte rămân într-o eternă
actualitate şi sunt accesibile tuturor celor ce caută mântuirea.29
Învierea Domnului este începutul şi izvorul vieţii celei noi şi veşnice, înviind El, şi noi
vom învia, întrucât El este pârgă sau „începătură‖ a învierii noastre ( I Cor. 15,20). Învie-rea Lui
s-a făcut „începutul vieții celei desăvârşite şi nesupuse morţii”.
Certitudinea că, înviind Domnul, şi noi vom învia, a schimbat total planul pe care se
situau vechile religii, prefăcând simpla adoraţie a lui Dumnezeu, în cea de părtăşie cu El, în
împărăţia Sa, pentru care şi noi vom învia. Cum va fi această înviere a noastră, ne-a adeverit-o
Domnul însuşi, prin învierea Sa, cu „trupul proslăvit‖, în care, „ne vom îmbrăca şi noi‖, cei
arvuniţi împărăţiei Sale veşnice, prin graţia învierii Sale.
„Astfel, Hristos e începătura neamului, cauzatorul, izvorul vieţii veşnice a omenirii, în
acelaşi fel cum e în raport cu viaţa naturală vremelnică, strămoşul Adam. Ceea ce a fost
odinioară actul creaţi omului, adică principiul şi cauza existenţei omeneşti îndeobşte, act a
devenit învierea lui Hristos, adică principiul şi cauza „vieţii veşnice în cer, în alte condiţii de
existenţă”.30
27
Pr. Drd. Stelian Tofană, Învierea Mântuitorului Hristos– chezăşia învierii noastre., p. 131;
28
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. II, E.I.B.M. al B.O.R., Bucureşti 1978,
p.338
29
Pr. Constantin Galeriu, Jertfă şi Răscumpărare, în „Glasul Bisericii‖, Nr. 1-2/1973, p. 194;
30
Pr. Drd. Stelian Tofană, Învierea Mântuitorului Hristos– chezăşia învierii noastre.,pp. 133-134;
17
 În mai multe rânduri Mântuitorul nostru Iisus Hristos se identifică pe Sine cu sursa vieţii
şi a învierii, ca singurul în măsură să ne treacă din moarte la o altă viaţă, prin înviere.
Viaţa de care vorbeşte Iisus e una spirituală în care intrăm numai prin învierea noastră din
morţi şi de care ne vom împărtăşi numai prin credinţa în Iisus Hristos.
Posibilităţii şi realităţii învierii noastre, datorită învierii lui Hristos Sf. Pavel îi aduce şi
argumente în scrierile sale: aseamănă învierea noastră cu a bobului de grâu, care moare,
putrezeşte mai înainte şi apoi dă rod : „Tu ce semeni nu dă viaţă, dacă nu va fi murit” (I Cor. 15,
30). Tot Corintenilor Sf. Pavel le scrie: „De ce suntem noi în primejdie în tot ceasul ? ...Dacă m-
am luptat, ca om, cu fiarele în Efes, care îmi ești folosul, dacă morţii nu înfiază ?” (I Cor. 15,30,
32). Iar cu un verset înainte le scrie tot lor : ―Fiindcă ce vor face cei care se botează pentru
morţi ? Dacă morţii nu înfiază nicidecum, pentru ce se mai botează pentru ei ?” (I Cor. 15, 29).
La aceste argumente Sf. Pavel mai adaugă încă cinci: argumentul peceţii pe care ne-o
imprimă Sfântul Duh în vederea păstrării noastre integrale pentru ziua răscumpărării(Efes. 4, 30),
argumentul arvunei pe care ne-o dă Sfântul Duh, când pune în noi suspinul după învierea şi viaţa
cea nestricăcioasă a trupului (II Cor. 5, 2—5 ; Rom. 8, 23 ; Efes. 1, 13—14); argumentul înfierii
noastre prin harul Sfântului Duh, acela care mărturisește împreună cu duhul nostru că suntem fii
ai lui Dumnezeu şi împreună moştenitori ai morţii, învierii şi preamăririi lui Iisus Hristos (Rom.
8, 14—19); argumentul prefacerii noastre în templu al Sf. Duh, acela care sălăşluieşte în noi,
prin Sf. Taine şi nu ne va lăsa în stricăciune (I Cor. 6, 19 ; Efes. 2, 22).31
O pregustare a stării de înviere o simţim încă în viaţa aceasta terestră. Drumul spre
învierea cea de apoi îl parcurgem cu Hristos Cel înviat încă de aici de pe pământ. într-un fel se
poate spune că încă de aici, de pe pământ, noi suntem făcuţi „părtaşi învierii cu Hristos prin
întipărirea reală şi treptată în omul nostru cel dinlăuntru a stării dinamice de înviere, prin faptul
că Hristos cel înviat e unit şi se uneşte cu noi prin Sfânta Euharistie care ne dă puterea să primim
moartea reală şi viaţa de după înviere. Dacă prin Taina Botezului şi cea a Mirungerii, ne-a făcut
proprie numai lucrarea Lui în Duhul Sfânt care ne dă puterea să murim omului vechi şi să ieşim
la o viaţă nouă în mod nedeplin, deşi Hristos s-a sălășluit în noi cu moartea şi cu învierea Lui, în
Sfânta Euharistie se uneşte cu noi prin însuşi Trupul şi Sângele Lui, din care iradiază această
putere. În Euharistie noi mâncăm Trupul Lui şi bem Sângele Lui, mort şi pnevmatizat. Prin
aceasta, ele dau calitatea lor şi trupului şi sângelui nostru, care poartă astfel în ele împreună cu
Hristos moartea tainică în Dumnezeu şi pregustarea învierii ce se lucrează în ele.32

31
Ibidem, pp. 134-135;
32
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. II, E.I.B.M. al B.O.R., Bucureşti 1978

18
 Prin acestea, puterea morţii tainice a trupului lui Hristos şi a Învierii şi incoruptibilităţii
Lui se adâncesc prin trupul şi sângele nostru ca nişte puteri care vor putea să reconstituie trupul
nostru înviat şi incoruptibil la învierea cea de obşte.
Prin Învierea Domnului Iisus Hristos, învierea a devenit o „lege‖ pentru toţi, aşa cum
murind Adam, moartea a devenit o lege pentru toţi. „Dacă Hristos ar fi fost numai un om, ideal
de sfânt, Fiu al lui Dumnezeu după har, nu după fiinţă, învierea Lui ar fi avut un caracter
individual, de minune, care, asemenea luării lui Ilie la cer, ar fi mărturisit doar despre
milostivirea exclusivă a lui Dumnezeu faţă de El, dar în nici un fel nu ar fi influenţat destinul
întregii omeniri.
Sfântul Chiril al Alexandriei spune în acest sens: „Raţiunea învierii trece asupra tuturor
pentru învierea Mântuitorului, care ridică cu Sine toată firea omului, dar nu va folosi cu nimic
pe cei iubitori de păcat. Căci ei vor f i duşi la iad, primind învierea numai pentru a fi
pedepsiţi”.33
Învierea morţilor se va întâmpla la a doua venire a Domnului şi la sfârșitul lumii şi ea va
fi universală. Atunci vor învia, atât drepţii, cât şi păcătoşii (Ioan 5, 28—29; Fapte 24, 15).

33
Pr. Drd. Stelian Tofană, Învierea Mântuitorului Hristos– chezăşia învierii noastre, p. 138;
19
 CONCLUZII
Învierea lui Hristos este evenimentul unic şi real, care dă sens la tot ceea ce o precede şi
la tot ceea ce o urmează, care investeşte cu semnificaţie şi valoare viaţa omului. Învierea
Domnului este faptul central al credinţei şi al existenţei creştine. „Căci dacă Hristos n-a înviat,
zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică şi credinţa voastră”,(I Cor.
15,14).Învierea lui Hristos este plinătatea de viaţă şi de lumină adusă omului şi lumii, întrucât
este o viaţă de participare neîmpuţinată la viaţa lui Dumnezeu. în Hristos Cel înviat are loc acea
pancomuniune universală, când diviziunile apărute în creaţie prin separarea elementelor care
erau destinate să menţină creaţia ca un tot unitar şi să n-o lase să se împartă, au fost depăşite în
Hristos şi puterea unificatoare realizată în El exercită o forţă de unificare în toată creaţia.
Învierea lui Hristos e „începătura‖ vieţii celei noi şi veşnice (I Cor. 15, 20) şi garanţia
învierii noastre, atât a celor drepţi cât şi a celor păcătoşi, numai că nu toţi ne vom împărtăşi la fel
de roadele învierii Sale pentru că „dacă toţi mor în Adam, tot aşa, toţi vor învia în Hristos;
fiecare la rândul cetei lui. Hristos este cel dintâi rod, pe El îl vor urma la venirea Lui, cei ce
sunt ai Săi” (I Cor. 15, 22—23), şi acest lucru devenind posibilitate pentru noi,datorită
recapitulării noastre reale în firea sa umană pe care a îmbrăcat-o la întrupare, căci numai în El
fiinţa noastră s-a predat în mod deplin lui Dumnezeu în stare de jertfă şi a trecut la o nouă
existenţă prin înviere.
Învierea Domnului are o importanţă fundamentală atât pentru fiinţarea creştinismului, cât
şi pentru mântuire. Pentru fiinţarea religiei creştine, pentru că adevereşte încă o dată
dumnezeirea întemeietorului ei, iar pentru mântuire, pentru că a adus biruinţa vieţii asupra
morţii, biruinţa luminii asupra întunericului.

20
 BIBLIOGRAFIE

1. BIBLIA sau SFÂNTA SCRIPTURĂ, tipărită sub îndrumarea şi purtarea de

grijă a preafericitului Părinte Teoctist – Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, cu
aprobarea Sfântului Sinod, E.I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 1988;
2. HRISOSTOM, Sfântul Ioan,Omilii la Evanghelia după Matei,în colecţia P.S.B. vol.
23,traducere de Pr. Prof. Dr. Dumitru Fecioru, E.I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 1994;
3. COPĂCEANU, Emanuel, Fiul lui Dumnezeu, Editura Al, Bucureşti 1994;
4. LOSSKY, Vladimir,Introducere în Teologia Ortodoxă,trad. de Lidia şi Remus
Rus,Bucureşti, 1993;
5. PAUL, Adrian Gh.,„Semnificaţia morţii şi a învierii noastre în Hristos‖,Editura
MegaArgonaut, Cluj-Napoca, 2005;
6. STĂNILOAE Dumitru, Pr. Prof. Dr.,Teologia Dogmatică Ortodoxă vol . 2,ediţia a III-a,
E.I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 2003;
7. STĂNILOAE, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. II, E.I.B.M.
al B.O.R., Bucureşti, 1978;
8. TOFANĂ, Stelian, Pr. Drd.,Introducere în Studiul Noului Testament, vol. II, Editura
Presa Universitară Clujeană, Cluj Napoca 2002;
7. Constantinescu, pr. prof. I, Pe drumul spre maus cu Luca şi Cleopa,în G.B.
XXIX(1965), nr. 3-4;
8. Copăcianu, pr. Emanuel, Despre vârsta necunoscută din viaţa lui Iisus Hristos(cu ref.la
Luca 2), în M.B. XIV (1964), nr. 9-10;

21