Sunteți pe pagina 1din 7

Duhovnicul si Taina Spovedaniei in Biserica Ortodoxa, Emil Cioara, Ed. Univ.

din Oradea, Taza de doctorat in Teologie, alcatuita sub indrumarea Inalt Prea
Sfintitului Parinte Prof. Univ. Dr. Laurentiu (Liviu) Streza, 2007

Preotul Duhovnic in Biserica Ortodoxa

1 Persoana Duhovnicului

Exista doua feluri de duhovnici, cei dintai sunt toti preotii, carora li s-a citit
de catre episcop o hirotesie speciala, care le da dreptul sa asculte marturisiri
sa lege si sa dezlege.

Duhovnicul trebuie sa fie pe masura fiecarui penitent. Aici in acest scaun de


duhovnicie, preotul are putere cat Dumnezeu, (Mt. 18,18). Convorbirea cu un
duhovnic este intotdeauna sacaramentala. Fiecare parinte duhovnic, este
imaginea vie a lui Hristos, iar ucenicul este dator sa-l asculte si sa-l respecte.
In scaunul dohovnicesc el este model, nu legislator. Canoanele pe care se
intemeiaza sunt orientative, el le poate atenua, apicandu-le la cazuri
concrete, diferite unele de altele. Cu unii le aplica in litera, cu altii in spirit,
pentru unii sunt neinduplecate, pentru altii mai balnde. Duhovnicul are
peterea sa aprecieze. De duhovnic nu se poate lipsii nimeni. Calist si Ignatie
Xanthopol povatuiesc pe cel ce voieste sa se linistesca, ca mai intai sa-si
caute un povatuitor, si Ava Dorotei vorbeste depre importanta povatuitorului
pe calea mantuirii, “cei ce n-au carmuiri cad ca frunzele, iar manuirea este
intru mult sfat”(Pilde 11,14). Si tot Ava Dorotei spune despre duhovnic, “de
esti povatuitor al fratilor ingrijeste-te de ei cu asprimea inimii si dragoste
induratoare.” Sfantul Nicodim Aghioratul adresandu-se duhovnicilor zice: “pe
cat este de mare vrednicia duhovnicilor pe atat de mult au nevoie si de mare
truda ca sa fie implnita de ei cu folos si cu roada”.

2 Paternitatea spiritulala in traditia Ortodoxa

Parintii bisericii cunoscand slabiciunea firii omenesti arata importanta si


nevoia de a avea un parinte, un povatuitor in acest proces de desavarsire.
“se va hotara cineva sa pornesca pe drumul ce I se deschide in fata daca nu
l-a cunoscut din cercetare, fara un povatuitor neinselator? Nu va pornii
cineva pe talazurile marii fara de un carmaci priceput?”. In constitutiile
Apostolice se vorbeste despre cinstirea de catre mirean a parintilor
duhovnicesti ca fiind cei care i-au nascut din apa si din duh si care ne-au
socotit fiind vrednici de Sf. Trup si Sange a Mantuitorului. Despre Sf. Antonie
cel Mare se spune ca asa era de iubit de toti incat toti il rugau sa le fie
parinte.
Desi taina spovedaniei este cu siguranta un bun prilej pentru indrumare
duhovnicesca, totusi lucratea batranului nu se indentifica cu cea a
duhovnicului. Batranul nu indruma numai prin sfaturile din timpul
spovedaniei, ci si in multe alte din imprejurari. In timp ce duhovnicul trebuie
sa fie intodeauna preot, batranul poate sa fie si un simplu monah, care nu
este preot si poate sa fie si o monahie, un laic sau o laica, fiindca in traditia
ortodoxa exista parinti duhovnicesti si maice duhovnicesti.

In paralel cu sucdesiunea apostolica a episcopilor, exista succesiunea


sfintilor si a barbatilor duhovinicesti, cele doua succesiuni sunt esentiale
pentru adevarata functionare a Trupului lui Hristos si numai prin actiunea lor
conjugala se realizeaza plenar viata Bisericii pe pamant.

Esista asadar, in viata si istoria Bisericii o linie dubla de continuitate si


dezvoltare a paternitatii spirituale: una care confera numele de parintesi
oficial de organ al Sfantului Duh unor persoane hirotonite in virtutea lor de
Savarsitori ai Sfintelor Taine; si alta un fel de succesiune duhovnicesca
detinuta de persoane nehirotonite si transmisa in mod viu, personal
transmisa de la parinte la fiu, prin mijlocirea vii a Bisericii.

3 Calitatile necesare parintelui duhovnicesc

a. Calitati sacerdotate si morale

s-a pus de nenumarare ori daca duhovnicul trebuie sa fie preot? Sau poate
sa fie si un simplu monah?! S-au confundat cele doua feluri de marturisire:
spovedania pacatelor in vederea primirii dezlegaarii pacatelor si dastinuirea
gandurilor in cederea primirii unei povatuirii sau indrumari duhovnicesti.
Marii traitori cum a fost Sfantul Antonie cel Mare si altii asemenea lui, n-au
fost cinsacrati ca fiind preoti, dar au avut in jurul lor o adevarata scoala de
indrumare duhovnicesca. Unii dintre batranii vestiti au ajuns chiar sa fie
sfatuitori chiar ai episcopilor. Deasemenea exista aici iar doua linii in cea ce
priveste viata si istoria Bisericii: una care confera numele de parinte si oficiul
de instrument, organ al Sfantului Duh unor persoane hirotonite in virtutea
calitatiilor de savarsitori ai Sfaintelor Taine, si alta un fel de succesiune
duhovnicesca, detinuta de persoane nehirotonite si transmisa in mod viu de
la parinte la fiu (ucenic), prin mijlocirea traditiei vii a Bisericii. Trebuie sa
observam ca insasi preotia sacramentala nu este suficienta pentru ca cineva
sa devina parinte duhovnicesc in sens de duhovnic. Prin hirotesie, duhovnicul
primeste duhul priceperii, ca sa-si chiverniseasca cu vrednicie indeltnicirea
sa si sa mantuiasca cu intelepciune sufletele pacatosilor, asa cum prin
punerea mainilor lui Moise, a primit Isus Navi duhul chibzuintei. Arhiereul
care acorda duhovnicia consta ca respectivul preot este plin de tot harul.

Din lipsa experientei duhovnicesti a tinerilor, indreptateste practica de a


acorda duhovnicia numai preotilor mai invarsta. Conditia esentiala si
indispensabila pentru a devenii parinte duhovnic al altuia este a ne face
duhovnicesti pe noi insine. Parinte duhovnic al altora poate fi doar acela care
a ajuns el insusi duhovnicesc(sfinteia vietii). Deasemenea toate acestea le
sustin cu varf si indesat Sf. Grigorie de Nazianz, Sf. Ioan Gura de Aur, Sf.
Grigorie Dialogul, Sf. Simeon Noul Teolog. “daca orb pe orb va calauzii vor
cadea in groapa”(Mt. 15,14). Insusirele morale la care face referire Ap. Pavel
se pot impartii in doua categorii: a. prima se refera la tinuta preotului,
referinduse la castitatea cnjugala,iubitor de bine, cuvincios, bland, pasnic b.
acesta se refera la un grup de virtuti: intelepciune, cumpatare, tarie, caritate
sau altruism. Dintre virtutiile dohovnicului cea mai mare este
“Dragostea”(1Cor. 13,13).

Paginile Paterilcului sunt graitoare in acest sens, unul dintre acesti parinti
inbunatatiti, a si cutezat sa spuna: “Eu nu ma mai tem de Dumnezeu, ci il
iubiesc pe El, ca dragostea scoate afara frica”, “parintele duhovnicesc isi
manifesta dragostea in multe chipuri: prin rabdare, prin blandete, si
severitatea binevoitoare”. Dragostea fata de pacatos se manifesta prin
blandetea din timpul marturisirii. “de va cadea omul intr-o gresala, voi cei
duhovnicesti indreptati-l pe unul ca acesta cu duhul blandetii”. Dragostea
duhovnicesca merge pana acolo incat iti sumi pacatele pe care nu le-ai facut.
Staretul Zosima al lui Dostoevski constata: “Ti se intampla uneori sa stai in
cumpana, nedumerit in fata pacatului intrebandu-te: cum sa il iau, cu
asprime sau cu smerita dragoste? Alege intotdeauna dragostea cea smerita.
Si daca te-ai hotarat asa, oadta pentru totdeauna, nu-ti va fi greu sa
cuceresti intreaga lume. Dragostea impletita cu smerenie, este o putere
infricosata, mai vajnica decat oricare alta de pe fata pamantului caci nu are
asemanare”

b. Calitati intelectuale

Pe langa o viata de sfintenie preotul duhovnic trebuie sa posede o temenica


pregatire teologica si profana prin care sa aiba un larg orizont de cunoastere.
Preotul trebuie sa fie informat. Fiecaruia dintre credinciosii sai trebuie sa-I
vorbesca pe limba lui. Sa fie cult cu cei culti, sa fie simplu cu cei simpli, dar
simplitatea lui, spre deosebire de a credinciosului simplu, sa izvorasca dintr-o
mare cultura, sa fie o inaltime care se adapteaza, nu pur si simplu pentru o
simplitate-simpla. Cu acesta nu l-ar putea ajuta pe cel simplu caruia ii este
de ajuns si nefolositoare propria lui simplitate. Desemenea preotul duhovnic
trebuie sa fie si un bun cunoscator al Bibliei, si al invataturilor de credinta si
a normelor bisericesti privitoare la viata crestina, cunostinte pe care trebuie
sa le improspateze permanent. Desemenea duhovnicul trebuie sa fie
cunoscator al misticii crestine, si sa aiba o judecata dreapta acesta numindu-
se discernamant.

Un pastor sufletesc fara dreapta socoteala, care dupa Sf. Antonie cel Mare
reprezinta calea imparatesca, maica si pazitoarea tuturor virtutilor- poate
face mult rau, daca nu intervine la timp un duhovnic iscusit. Cunostintele
duhovnicului in domeniul psihanalizei si psihoterapiei, il vor ajuta sa
descopere interfetele acestora cu Spovedania, dar si superioritatea celei din
urma fata de cea dintai. Pe langa toate aceste de capatai este viata in
Hristos, care duce la experienta. Duhovnicul trebuie sa fie purtator de duh
dupa cum spune Sf. Vasile cel Mare.

3 Tactul Pastoral

In privita tactului pastora Sf. Ioan Gura de Aur recomda: “deci pentru
ca preotul trebuie sa aiba legaturi cu oameni atat de feluriti asa de falurita
trebuie sa fie si purtarea lui fata de ei… sa stie sa fie ingaduitor cu folos,
cand imprejurarile o cer, sa fie bun dar si aspru. Nu trebuie sa se poarte la fel
cu toti credinciosii. Caci nici doctotii nu se folosesc doar de un singur
tratament pentru vindecarea bolnavilor… asa se face ca preotul trebuie sa se
poarte fata de credinciosii sai cu multa ingaduinta si cu mare luare aminte”.
Putem conchide ca tactul pastoral este sinteza virtutiilor, sentimentelor si
insusirilor necesare pastorului de suflete in activitatea sa.

4 Rasponsabilitatile parintelui duhovnicesc

Acesta punere in lucrare a calitatilor are o singura finalitate: sporirea


duhovnicesca a ucenicilor. Parintelui duhovnic i se cere mult discernamant,
pentru ca numai asa va putea lua atitudini dupa situatia sufletesca a
ucenicului, alterand blandetea cu asprimea, indulgenta cu exigenta si
flexibilitatea cu inflexibilitatea.

a. Acceptarea responsabilitatii de duhovnic

Prima manifestare a iubirii si a dreptatii omului duhovnicesc este de nu se


sustrage acestei responsabilitati. Parintii din vechime nu se grabeau sa dea
sfaturi nici atunci cand cunosteau multe lucruri, ci asteptau sa li se puna
intrebari la care raspundeau sau nu, dupa cum le spunea cunostinta. Din
adanca smerenie parintii desertului de multe ori ziceau sau taceau adesea
zicand Iarta-Ma ”Au venit altii la Avva Sisoie sa auda vreun cuvant de la
dansul. Si nimic nu le-a grait lor, ci tot timpul zicea Iertati-ma!”, “imi plece
mai mult sa primesc lectii dcat sa dau”. Umulinta izvorata din adanca
smerenie ii determina sa nu se grabeasca sa primesca preotia si implicit
sarcina de duhovnic. Pentru ca un duhovnic cazut face cat altii mii de
credinciosi cazuti. “Tu cel care inveti pe altul, pe tine insusi nu te inveti? Tu
cel care porpovaduiesti: sa nu furi si furi! Tu cel care zici: sa nu savarsesti
adulter, savarsesti adulter?... caci numele lui Dumnezeu din pricina voastra
este hulit intre neamuri, precum este scris ”(Rom. 2,21-24)

b. Datoria de a se ruga pentru fii sai duhovnicesti

Duhovnicul trebuie sa fie un om virtuos. Virtutiile nu sunt rezultatul exclusiv


al efortului propriu, ci ele sunt si o lucrare a Sfantului Duh. Pentru
desavarsirea vietii crestine nu sunt suficiente numai virtutiile (practicile
ascetice) ci sunt necesare harismele care vin de la Dumnezeu. Viata
duhovnicesca, indiferenta de perspectiva abordarii , pretinde multa
rugaciune pentru cel ce vrea sa progreseze in ea. Parintele duhovnicesc
trebuie el sa fie cel care se roaga pentru fii sai duhovnicesti. Inainte de a fi
martirizat Sfantul Policarp al Smirnei, s-a rugat timp de doua ore”pomenind
pe toti pe cei care s-au intalnit vreodata cu el mici, mari, straluciti si smeriti
si intreaga Biserica Universala din lume…”. Parintii desertului ii purtau in
rugaciune pe fii lor duhovnicesti. Din moment ce si-au asumat grija acestora,
erau constienti ca trebuie sa se framante pentru mantuirea lor ca pentru
propria lor mantuire. Puterea rugaciunilor facute de catre Parintii
imbunatatiti, pentru ucenici lor este uimitoare; vointa slaba a unui ucenic
poate sa faca ineficienta orice rugaciune a duhovnicului. Nici eu spune Avva
Antonie, nu te miluiesc, nici Dumnezeu, daca tu insuti nu te vei sili si nu te
vei ruga lui Dumnezeu. Rolul parintelui de mijlocitor si rugator pentru fiii sai
sufletesti nu se inchie cu moartea acestuia.

c. Datoria de a-I iubii pe fiii sai duhovnicesti

O harisma a preotului este capacitatea de a-I iubii pe ceilalti si de a-si face


ale sale suferintele lor. Iubirea duhovnicului are o semnificatie specifica
dimensiunii paterne ca si cum acestia ar fi legati intre ei cu o iubire
reciproca. In patericul Egiptean este o poveste, Ioan Tebeul ucenic a lui Avva
Ammoi, a petrecut 12 ani slujind parintelui sau bolnav. In tot acest timp
batranul nu i-a multumit si nici nu la mangaiat cu un cuvant bun macar
odata. Dar cand a fost pe moarte a spus despre el celorlalti batrani care-l
inconjurau: acesta inger este, nu om.

d. Datoria de a purta sarcinile ucenicilor sai

Un mijloc foarte eficient de a purta sarcinile ucenicilor este rugaciunea


facuta pentru ei. O sarcina pe langa acesta este aceea de a-I asculta pe cei
care isi descarca sufletul cu multa rabdare, de a raspunde cu blandete la
intrebari care se repeta mereu. Duhovnicul trebuie sa-l ajute pe ucenic si din
punct de vedere material, nu numai spiritual. Parintele duhovnicesc nu este
obligat sa-si asume intreg trecutul pacatos al ucenicului sau, incat acesta sa
fie scutit de orice canon.

5 Duhovnicul – Psihoterapeutul Ortodox

Tot mai auzim in vremurile noastre despre problemele psihologice ale


omului. Omul contemporan impovarat si descumpanit de necazurile si grijile
cotidiene este in cautare de odihna si echilibru. Ce cauta el este vindecarea
sufletului sau deoarece simte ca acolo este adevarta lui rana. Depresile
psihice care afecteaza un numar impresionant de oameni din toate tarile si
toate domenile a facut ca psihoterapia sa aiba roade in aceste timpuri ale
noastre. Tot mai multi oameni apeleaza la un psihoterapeut decat la un
preot, pentru alinarea si vindecarea sufletelor. In acest context crestinismul
recurge din ce in ce mai mult la psihoterapie sau altfel spus acesta se
transforma intr-o Ortodoxie psihoterapeutica. Scopul Ortodoxiei este
aducerea pe calea lui Dumnezeu pe om ducandu-l la indumnezeire, pentru
care trebuie mai intai sa fim vindecati de bolile sufletesti de care suferim.
Locul in care se face vindecarea este Biserica. Ea reprezinta spitalul
duhovnicesc care-I tamaduieste pe cei bolnavi de pacate.

a. Bolile sufletesti slabesc puterile spirituale ale omului. Un suflet


muscat de sarpele pacatului vine la duhovnic nu numai pentru a primi sfanta
iertare, ci si pentru indrumare pe care il asteapta de la preot. Hristos dupa
cum spune Sfantul Grigorie teologul este intai de toate medic al omului.
Lucrarea lui este terapeutica. Acesta este continuata de catre preoti, dar mai
ales de catre episcopi. Ei devin colaboratori ai lui Dumnezeu la mantuirea
oamenilor. Sfantul Grigorie de Nazianz zice: “Noi toti cati stam in fruntea
credinciosilor suntem slujitori si lucratori ai acestei vindecari. Viata liturgica
si ascetica a bisericii are ca scop vindecarea omului. Acesta vindecare nu
este altceva decat intoarecerea omului la Dumnezeu si la comuniunea
impreuna cu El”. Acesta lucrare trebuie sa exercite omul prin libertate, adica
sa ii pastoresca cu propriu lor consimtamant, preotul nu trebuie sa ii
pastoresca prin silnicie, ci sa-I aduca la el prin convingere. O fapta facuta
fara voie, pe langa faptul ca este o silnicie. Nu-I de laudat si nici trainica nu
este… de aceea Legiuitorul si legea noastra ne porunceste ne porunceste sa
pastorim turma cu voie buna nu cu silnicie (1 Pt. 5,2). Stradania multor
psihoterapeuti si pedagogi de a indruma omul la vindecare silindu-I
constiinta lui, se afla departe de cale ortodoxa, echilibrata unde se resprecta
libertatea lui. Sfanta Liturghie si credinta omului il pot vindeca pe acesta de
bolile sufletesti, indreptandu-l spre comuniunea cu Dumnezeu. Preotia
devenind o stiinta terapeutica, prin dimensiunea terapeutica a preotiei care
cu alte cuvinte este lucrearea preotului.

b. Rolul terapeutic al parintelui duhovnicesc

In ceea ce priveste calitatea sa de duhovnic preotul este asemenea unui


terapeut, deoarece Taina Spovedaniei nu este o simpla absolutiune formala
de tip occidental ceruta de faptul ca Dumnezeu se infurie pe om siii pretinde
ispasire pentru pacatele savarsite este infinit mai mult decat atat, ea fiind o
parte a psihoterapiei duhovnicesti. Sfantul Ioan Scararul cand vom iesii din
Egipt si vom voi sa fugim de Faraon, vom avea neaparata nevointa de un
oarecare Moise mijlocitor catre Dumnezeu, care fiind pentru noi asezat in
mijloc intre fapta si contemplatie sa intinda mainile catre Dumnezeu astfel ca
cei ce umbla sub calauzirea Lui sa treaca marea pacatelor si sa alunge pe
Amalec al patimilor. In continuare Sf. Ioan Scararul ii atentioneaza pe cei ce
se incred in proprile puteri, si isi inchipuie ca nu au nevoie de indrumator “s-
au amagit cei care s-au increzut intransii, inchipuindu-si ca nu au nevoie de
indrumator”. Asadar preotul, acest Moise duhovnicesc este si medic in
acelasi timp, deoarece asa cum stim toti suntem bolnavi si toti avem
trebuinta de medic si de terapie duhovnicesca. Rostul duhovnicului nu se
margineste numai la cel de invatator si de sfatuitor, traditia in unanimitate il
socoteste cu adevarat doctor, care poate tamaduii de boli pe cel care se lasa
in grija sa, facndu-l deplin sanatos. Sfantul Simeon Noul Teolog reuseste sa
biruiasca patimile si sa se descatuseze din robia lor desciind acesta
vinedecare sufletesca prin parintele sau duhovnicesc