Duhovnicul si Taina Spovedaniei in Biserica Ortodoxa, Emil Cioara, Ed. Univ.

din
Oradea, Taza de doctorat in Teologie, alcatuita sub indrumarea Inalt Prea Sfintitului
Parinte Prof. Univ. Dr. Laurentiu (Liviu) Streza, 2007

Preotul Duhovnic in Biserica Ortodoxa

1 Persoana Duhovnicului

Exista doua feluri de duhovnici, cei dintai sunt toti preotii, carora li s-a citit de catre
episcop o hirotesie speciala, care le da dreptul sa asculte marturisiri sa lege si sa
dezlege.

Duhovnicul trebuie sa fie pe masura fiecarui penitent. Aici in acest scaun de

duhovnicie, preotul are putere cat Dumnezeu, (Mt. 18,18). Convorbirea cu un duhovnic
este intotdeauna sacaramentala. Fiecare parinte duhovnic, este imaginea vie a lui
Hristos, iar ucenicul este dator sa-l asculte si sa-l respecte. In scaunul dohovnicesc el
este model, nu legislator. Canoanele pe care se intemeiaza sunt orientative, el le poate
atenua, apicandu-le la cazuri concrete, diferite unele de altele. Cu unii le aplica in litera,
cu altii in spirit, pentru unii sunt neinduplecate, pentru altii mai balnde. Duhovnicul are
peterea sa aprecieze. De duhovnic nu se poate lipsii nimeni. Calist si Ignatie Xanthopol
povatuiesc pe cel ce voieste sa se linistesca, ca mai intai sa-si caute un povatuitor, si Ava
Dorotei vorbeste depre importanta povatuitorului pe calea mantuirii, “cei ce n-au
carmuiri cad ca frunzele, iar manuirea este intru mult sfat”(Pilde 11,14). Si tot Ava
Dorotei spune despre duhovnic, “de esti povatuitor al fratilor ingrijeste-te de ei cu
asprimea inimii si dragoste induratoare.” Sfantul Nicodim Aghioratul adresandu-se
duhovnicilor zice: “pe cat este de mare vrednicia duhovnicilor pe atat de mult au nevoie
si de mare truda ca sa fie implnita de ei cu folos si cu roada”.

2 Paternitatea spiritulala in traditia Ortodoxa

Parintii bisericii cunoscand slabiciunea firii omenesti arata importanta si nevoia de a

avea un parinte, un povatuitor in acest proces de desavarsire. “se va hotara cineva sa
pornesca pe drumul ce I se deschide in fata daca nu l-a cunoscut din cercetare, fara un
povatuitor neinselator? Nu va pornii cineva pe talazurile marii fara de un carmaci
priceput?”. In constitutiile Apostolice se vorbeste despre cinstirea de catre mirean a
parintilor duhovnicesti ca fiind cei care i-au nascut din apa si din duh si care ne-au
socotit fiind vrednici de Sf. Trup si Sange a Mantuitorului. Despre Sf. Antonie cel Mare
se spune ca asa era de iubit de toti incat toti il rugau sa le fie parinte.

Desi taina spovedaniei este cu siguranta un bun prilej pentru indrumare duhovnicesca,
totusi lucratea batranului nu se indentifica cu cea a duhovnicului. Batranul nu indruma
numai prin sfaturile din timpul spovedaniei, ci si in multe alte din imprejurari. In timp
ce duhovnicul trebuie sa fie intodeauna preot, batranul poate sa fie si un simplu monah,
care nu este preot si poate sa fie si o monahie, un laic sau o laica, fiindca in traditia
ortodoxa exista parinti duhovnicesti si maice duhovnicesti.

In paralel cu sucdesiunea apostolica a episcopilor, exista succesiunea sfintilor si a

barbatilor duhovinicesti, cele doua succesiuni sunt esentiale pentru adevarata
functionare a Trupului lui Hristos si numai prin actiunea lor conjugala se realizeaza
plenar viata Bisericii pe pamant.

Esista asadar, in viata si istoria Bisericii o linie dubla de continuitate si dezvoltare a

paternitatii spirituale: una care confera numele de parintesi oficial de organ al Sfantului
Duh unor persoane hirotonite in virtutea lor de Savarsitori ai Sfintelor Taine; si alta un
fel de succesiune duhovnicesca detinuta de persoane nehirotonite si transmisa in mod
viu, personal transmisa de la parinte la fiu, prin mijlocirea vii a Bisericii.

3 Calitatile necesare parintelui duhovnicesc

a. Calitati sacerdotate si morale

s-a pus de nenumarare ori daca duhovnicul trebuie sa fie preot? Sau poate sa fie si un
simplu monah?! S-au confundat cele doua feluri de marturisire: spovedania pacatelor in
vederea primirii dezlegaarii pacatelor si dastinuirea gandurilor in cederea primirii unei
povatuirii sau indrumari duhovnicesti. Marii traitori cum a fost Sfantul Antonie cel
Mare si altii asemenea lui, n-au fost cinsacrati ca fiind preoti, dar au avut in jurul lor o
adevarata scoala de indrumare duhovnicesca. Unii dintre batranii vestiti au ajuns chiar
sa fie sfatuitori chiar ai episcopilor. Deasemenea exista aici iar doua linii in cea ce
priveste viata si istoria Bisericii: una care confera numele de parinte si oficiul de
instrument, organ al Sfantului Duh unor persoane hirotonite in virtutea calitatiilor de
savarsitori ai Sfaintelor Taine, si alta un fel de succesiune duhovnicesca, detinuta de
persoane nehirotonite si transmisa in mod viu de la parinte la fiu (ucenic), prin
mijlocirea traditiei vii a Bisericii. Trebuie sa observam ca insasi preotia sacramentala nu
este suficienta pentru ca cineva sa devina parinte duhovnicesc in sens de duhovnic. Prin
hirotesie, duhovnicul primeste duhul priceperii, ca sa-si chiverniseasca cu vrednicie
indeltnicirea sa si sa mantuiasca cu intelepciune sufletele pacatosilor, asa cum prin
punerea mainilor lui Moise, a primit Isus Navi duhul chibzuintei. Arhiereul care acorda
duhovnicia consta ca respectivul preot este plin de tot harul.

Din lipsa experientei duhovnicesti a tinerilor, indreptateste practica de a acorda

duhovnicia numai preotilor mai invarsta. Conditia esentiala si indispensabila pentru a
devenii parinte duhovnic al altuia este a ne face duhovnicesti pe noi insine. Parinte
duhovnic al altora poate fi doar acela care a ajuns el insusi duhovnicesc(sfinteia vietii).
Deasemenea toate acestea le sustin cu varf si indesat Sf. Grigorie de Nazianz, Sf. Ioan
Gura de Aur, Sf. Grigorie Dialogul, Sf. Simeon Noul Teolog. “daca orb pe orb va
calauzii vor cadea in groapa”(Mt. 15,14). Insusirele morale la care face referire Ap. Pavel
se pot impartii in doua categorii: a. prima se refera la tinuta preotului, referinduse la
castitatea cnjugala,iubitor de bine, cuvincios, bland, pasnic b. acesta se refera la un grup
de virtuti: intelepciune, cumpatare, tarie, caritate sau altruism. Dintre virtutiile
dohovnicului cea mai mare este “Dragostea”(1Cor. 13,13).

Paginile Paterilcului sunt graitoare in acest sens, unul dintre acesti parinti inbunatatiti, a
si cutezat sa spuna: “Eu nu ma mai tem de Dumnezeu, ci il iubiesc pe El, ca dragostea
scoate afara frica”, “parintele duhovnicesc isi manifesta dragostea in multe chipuri: prin
rabdare, prin blandete, si severitatea binevoitoare”. Dragostea fata de pacatos se
manifesta prin blandetea din timpul marturisirii. “de va cadea omul intr-o gresala, voi
cei duhovnicesti indreptati-l pe unul ca acesta cu duhul blandetii”. Dragostea
duhovnicesca merge pana acolo incat iti sumi pacatele pe care nu le-ai facut. Staretul
Zosima al lui Dostoevski constata: “Ti se intampla uneori sa stai in cumpana, nedumerit
in fata pacatului intrebandu-te: cum sa il iau, cu asprime sau cu smerita dragoste? Alege
intotdeauna dragostea cea smerita. Si daca te-ai hotarat asa, oadta pentru totdeauna,
nu-ti va fi greu sa cuceresti intreaga lume. Dragostea impletita cu smerenie, este o
putere infricosata, mai vajnica decat oricare alta de pe fata pamantului caci nu are
asemanare”

b. Calitati intelectuale

Pe langa o viata de sfintenie preotul duhovnic trebuie sa posede o temenica pregatire

teologica si profana prin care sa aiba un larg orizont de cunoastere. Preotul trebuie sa fie
informat. Fiecaruia dintre credinciosii sai trebuie sa-I vorbesca pe limba lui. Sa fie cult
cu cei culti, sa fie simplu cu cei simpli, dar simplitatea lui, spre deosebire de a
credinciosului simplu, sa izvorasca dintr-o mare cultura, sa fie o inaltime care se
adapteaza, nu pur si simplu pentru o simplitate-simpla. Cu acesta nu l-ar putea ajuta pe
cel simplu caruia ii este de ajuns si nefolositoare propria lui simplitate. Desemenea
preotul duhovnic trebuie sa fie si un bun cunoscator al Bibliei, si al invataturilor de
credinta si a normelor bisericesti privitoare la viata crestina, cunostinte pe care trebuie
sa le improspateze permanent. Desemenea duhovnicul trebuie sa fie cunoscator al
misticii crestine, si sa aiba o judecata dreapta acesta numindu-se discernamant.

Un pastor sufletesc fara dreapta socoteala, care dupa Sf. Antonie cel Mare reprezinta
calea imparatesca, maica si pazitoarea tuturor virtutilor- poate face mult rau, daca nu
intervine la timp un duhovnic iscusit. Cunostintele duhovnicului in domeniul
psihanalizei si psihoterapiei, il vor ajuta sa descopere interfetele acestora cu
Spovedania, dar si superioritatea celei din urma fata de cea dintai. Pe langa toate aceste
de capatai este viata in Hristos, care duce la experienta. Duhovnicul trebuie sa fie
purtator de duh dupa cum spune Sf. Vasile cel Mare.

3 Tactul Pastoral

In privita tactului pastora Sf. Ioan Gura de Aur recomda: “deci pentru ca preotul
trebuie sa aiba legaturi cu oameni atat de feluriti asa de falurita trebuie sa fie si
purtarea lui fata de ei… sa stie sa fie ingaduitor cu folos, cand imprejurarile o cer, sa fie
bun dar si aspru. Nu trebuie sa se poarte la fel cu toti credinciosii. Caci nici doctotii nu
se folosesc doar de un singur tratament pentru vindecarea bolnavilor… asa se face ca
preotul trebuie sa se poarte fata de credinciosii sai cu multa ingaduinta si cu mare luare
aminte”. Putem conchide ca tactul pastoral este sinteza virtutiilor, sentimentelor si
insusirilor necesare pastorului de suflete in activitatea sa.

4 Rasponsabilitatile parintelui duhovnicesc

Acesta punere in lucrare a calitatilor are o singura finalitate: sporirea

duhovnicesca a ucenicilor. Parintelui duhovnic i se cere mult discernamant, pentru ca
numai asa va putea lua atitudini dupa situatia sufletesca a ucenicului, alterand
blandetea cu asprimea, indulgenta cu exigenta si flexibilitatea cu inflexibilitatea.

a. Acceptarea responsabilitatii de duhovnic

Prima manifestare a iubirii si a dreptatii omului duhovnicesc este de nu se sustrage

acestei responsabilitati. Parintii din vechime nu se grabeau sa dea sfaturi nici atunci
cand cunosteau multe lucruri, ci asteptau sa li se puna intrebari la care raspundeau sau
nu, dupa cum le spunea cunostinta. Din adanca smerenie parintii desertului de multe
ori ziceau sau taceau adesea zicand Iarta-Ma ”Au venit altii la Avva Sisoie sa auda
vreun cuvant de la dansul. Si nimic nu le-a grait lor, ci tot timpul zicea Iertati-ma!”, “imi
plece mai mult sa primesc lectii dcat sa dau”. Umulinta izvorata din adanca smerenie ii
determina sa nu se grabeasca sa primesca preotia si implicit sarcina de duhovnic.
Pentru ca un duhovnic cazut face cat altii mii de credinciosi cazuti. “Tu cel care inveti
pe altul, pe tine insusi nu te inveti? Tu cel care porpovaduiesti: sa nu furi si furi! Tu cel
care zici: sa nu savarsesti adulter, savarsesti adulter?... caci numele lui Dumnezeu din
pricina voastra este hulit intre neamuri, precum este scris ”(Rom. 2,21-24)

b. Datoria de a se ruga pentru fii sai duhovnicesti

Duhovnicul trebuie sa fie un om virtuos. Virtutiile nu sunt rezultatul exclusiv al

efortului propriu, ci ele sunt si o lucrare a Sfantului Duh. Pentru desavarsirea vietii
crestine nu sunt suficiente numai virtutiile (practicile ascetice) ci sunt necesare
harismele care vin de la Dumnezeu. Viata duhovnicesca, indiferenta de perspectiva
abordarii , pretinde multa rugaciune pentru cel ce vrea sa progreseze in ea. Parintele
duhovnicesc trebuie el sa fie cel care se roaga pentru fii sai duhovnicesti. Inainte de a fi
martirizat Sfantul Policarp al Smirnei, s-a rugat timp de doua ore”pomenind pe toti pe
cei care s-au intalnit vreodata cu el mici, mari, straluciti si smeriti si intreaga Biserica
Universala din lume…”. Parintii desertului ii purtau in rugaciune pe fii lor
duhovnicesti. Din moment ce si-au asumat grija acestora, erau constienti ca trebuie sa se
framante pentru mantuirea lor ca pentru propria lor mantuire. Puterea rugaciunilor
facute de catre Parintii imbunatatiti, pentru ucenici lor este uimitoare; vointa slaba a
unui ucenic poate sa faca ineficienta orice rugaciune a duhovnicului. Nici eu spune
Avva Antonie, nu te miluiesc, nici Dumnezeu, daca tu insuti nu te vei sili si nu te vei
ruga lui Dumnezeu. Rolul parintelui de mijlocitor si rugator pentru fiii sai sufletesti nu
se inchie cu moartea acestuia.

c. Datoria de a-I iubii pe fiii sai duhovnicesti

O harisma a preotului este capacitatea de a-I iubii pe ceilalti si de a-si face ale sale
suferintele lor. Iubirea duhovnicului are o semnificatie specifica dimensiunii paterne ca
si cum acestia ar fi legati intre ei cu o iubire reciproca. In patericul Egiptean este o
poveste, Ioan Tebeul ucenic a lui Avva Ammoi, a petrecut 12 ani slujind parintelui sau
bolnav. In tot acest timp batranul nu i-a multumit si nici nu la mangaiat cu un cuvant
bun macar odata. Dar cand a fost pe moarte a spus despre el celorlalti batrani care-l
inconjurau: acesta inger este, nu om.

d. Datoria de a purta sarcinile ucenicilor sai

Un mijloc foarte eficient de a purta sarcinile ucenicilor este rugaciunea facuta pentru ei.
O sarcina pe langa acesta este aceea de a-I asculta pe cei care isi descarca sufletul cu
multa rabdare, de a raspunde cu blandete la intrebari care se repeta mereu. Duhovnicul
trebuie sa-l ajute pe ucenic si din punct de vedere material, nu numai spiritual. Parintele
duhovnicesc nu este obligat sa-si asume intreg trecutul pacatos al ucenicului sau, incat
acesta sa fie scutit de orice canon.

5 Duhovnicul – Psihoterapeutul Ortodox

Tot mai auzim in vremurile noastre despre problemele psihologice ale omului. Omul
contemporan impovarat si descumpanit de necazurile si grijile cotidiene este in cautare
de odihna si echilibru. Ce cauta el este vindecarea sufletului sau deoarece simte ca acolo
este adevarta lui rana. Depresile psihice care afecteaza un numar impresionant de
oameni din toate tarile si toate domenile a facut ca psihoterapia sa aiba roade in aceste
timpuri ale noastre. Tot mai multi oameni apeleaza la un psihoterapeut decat la un
preot, pentru alinarea si vindecarea sufletelor. In acest context crestinismul recurge din
ce in ce mai mult la psihoterapie sau altfel spus acesta se transforma intr-o Ortodoxie
psihoterapeutica. Scopul Ortodoxiei este aducerea pe calea lui Dumnezeu pe om
ducandu-l la indumnezeire, pentru care trebuie mai intai sa fim vindecati de bolile
sufletesti de care suferim. Locul in care se face vindecarea este Biserica. Ea reprezinta
spitalul duhovnicesc care-I tamaduieste pe cei bolnavi de pacate.

a. Bolile sufletesti slabesc puterile spirituale ale omului. Un suflet muscat de

sarpele pacatului vine la duhovnic nu numai pentru a primi sfanta iertare, ci si pentru
indrumare pe care il asteapta de la preot. Hristos dupa cum spune Sfantul Grigorie
teologul este intai de toate medic al omului. Lucrarea lui este terapeutica. Acesta este
continuata de catre preoti, dar mai ales de catre episcopi. Ei devin colaboratori ai lui
Dumnezeu la mantuirea oamenilor. Sfantul Grigorie de Nazianz zice: “Noi toti cati
stam in fruntea credinciosilor suntem slujitori si lucratori ai acestei vindecari. Viata
liturgica si ascetica a bisericii are ca scop vindecarea omului. Acesta vindecare nu este
altceva decat intoarecerea omului la Dumnezeu si la comuniunea impreuna cu El”.
Acesta lucrare trebuie sa exercite omul prin libertate, adica sa ii pastoresca cu propriu
lor consimtamant, preotul nu trebuie sa ii pastoresca prin silnicie, ci sa-I aduca la el prin
convingere. O fapta facuta fara voie, pe langa faptul ca este o silnicie. Nu-I de laudat si
nici trainica nu este… de aceea Legiuitorul si legea noastra ne porunceste ne porunceste
sa pastorim turma cu voie buna nu cu silnicie (1 Pt. 5,2). Stradania multor
psihoterapeuti si pedagogi de a indruma omul la vindecare silindu-I constiinta lui, se
afla departe de cale ortodoxa, echilibrata unde se resprecta libertatea lui. Sfanta
Liturghie si credinta omului il pot vindeca pe acesta de bolile sufletesti, indreptandu-l
spre comuniunea cu Dumnezeu. Preotia devenind o stiinta terapeutica, prin
dimensiunea terapeutica a preotiei care cu alte cuvinte este lucrearea preotului.

b. Rolul terapeutic al parintelui duhovnicesc

In ceea ce priveste calitatea sa de duhovnic preotul este asemenea unui terapeut,

deoarece Taina Spovedaniei nu este o simpla absolutiune formala de tip occidental
ceruta de faptul ca Dumnezeu se infurie pe om siii pretinde ispasire pentru pacatele
savarsite este infinit mai mult decat atat, ea fiind o parte a psihoterapiei duhovnicesti.
Sfantul Ioan Scararul cand vom iesii din Egipt si vom voi sa fugim de Faraon, vom avea
neaparata nevointa de un oarecare Moise mijlocitor catre Dumnezeu, care fiind pentru
noi asezat in mijloc intre fapta si contemplatie sa intinda mainile catre Dumnezeu astfel
ca cei ce umbla sub calauzirea Lui sa treaca marea pacatelor si sa alunge pe Amalec al
patimilor. In continuare Sf. Ioan Scararul ii atentioneaza pe cei ce se incred in proprile
puteri, si isi inchipuie ca nu au nevoie de indrumator “s-au amagit cei care s-au increzut
intransii, inchipuindu-si ca nu au nevoie de indrumator”. Asadar preotul, acest Moise
duhovnicesc este si medic in acelasi timp, deoarece asa cum stim toti suntem bolnavi si
toti avem trebuinta de medic si de terapie duhovnicesca. Rostul duhovnicului nu se
margineste numai la cel de invatator si de sfatuitor, traditia in unanimitate il socoteste
cu adevarat doctor, care poate tamaduii de boli pe cel care se lasa in grija sa, facndu-l
deplin sanatos. Sfantul Simeon Noul Teolog reuseste sa biruiasca patimile si sa se
descatuseze din robia lor desciind acesta vinedecare sufletesca prin parintele sau
duhovnicesc