Sunteți pe pagina 1din 10

Parintele Proclu Nicau

http://www.cuvantul-ortodox.ro/recomandari/parintele-proclu-a-murit-viata-invataturile-
pustnic-neamt-video-inmormantarea-sihastria-putnei/
PARINTELE PROCLU A ADORMIT INTRU DOMNUL la varsta de 88 de ani. VIATA
si SFATURILE de mantuire ale pustnicului nemtean (VIDEO). Inmormantarea va
avea loc marti la manastirea SIHASTRIA PUTNEI

Doxologia:

Părintele Proclu Nicău s-a mutat la Domnul

Îți mulțumim, părinte preaiubit, dincolo de cuvinte, de amintiri, de emoție, de dor! Îți
mulțumim pentru tot și pentru toate!

„Eu sunt învierea şi viaţa; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi” (Ioan 11, 25)

Profunzimea înţelepciunii părintelui Proclu Nicău a fost cunoscută de către binecredincioşii


moldoveni, dar și de către toți cei doritori de sfaturi și de binecuvântare de pretutindeni. A
trăit ca simplu monah, cu o viaţă închinată întru totul ascultării de Dumnezeu, încă de
la 12 ani. A propovăduit cuvântul lui Dumnezeu către turma cea cuvântătoare, zidind Biserica
în inima credincioșilor cu multă râvnă, răbdare, tihnă și tact pastoral. Acum, la aproape 89 de
ani, s-a așezat în ceata celor drepți.

1
Părintele Proclu Nicău, pe numele de botez Gheorghe, s-a născut pe data de 13
noiembrie 1928, în satul Mitocu Bălan, județul Neamț. A fost închinoviat la Mănăstirea
Sihăstria din județul Neamț, la data de 1 noiembrie 1948. A fost trimis în 1949, împreună
cu alți viețuitori ai Sihăstriei, la Mănăstirea Slatina, pentru revigorarea vieții monahale de aici.
Părintele a ucenicit pe lângă mari stareți ai monahismului românesc: arhimandritul Cleopa Ilie
și ieroschimonahul Paisie Olaru. Experiența duhovnicească a părintelui Proclu s-a îmbogățit și
prin viața sa de retragere. După Decretul 410 din 1959, cu binecuvântarea duhovnicului
său, părintele Cleopa, părintele Proclu a ales viața de liniște. Zeci de ani, părintele a
trăit în simplitate, într-o căsuță de la marginea satului Mitocu Bălan.

Monahul Proclu a ştiut să vorbească omului, cuvântul ajungând direct în inima acestuia.
Știa să aline orice suflet aflat în suferinţă. Vorbea rar şi răguşit, iar ochii săi albaştri
lăcrimau ori de câte ori afla de necazul și suferința celui ce i se înfățișa. Părintele Proclu,
timp de mai bine de 50 de ani, s-a rugat pentru oamenii din lume, pentru monahii și
monahiile din mănăstiri, dar și-a plâns și păcatele, aducând adevărata pustie în chilia şi
în inima sa, așa cum smerit obișnuia să spună.

De cum îl vedeai pe monahul Proclu, inima îţi tresălta de bucuria cu care te primea la el
în colibă. Vorbele sale, rostite în cel mai simplu, cald şi popular grai moldovenesc, îţi
mergeau la inimă. Îţi spunea exact cuvintele pe care aveai nevoie să le auzi, ca să simţi cum
ţi se linişteşte sufletul şi ți se luminează mintea. Totul era îmbrăcat într-o cadenţă
asemănătoare patericului.

Cât a trăit singur, departe de oameni, timp de mai bine de jumătate de secol, monahul ascet
Proclu Nicău s-a întâlnit şi a aflat despre alţi zeci de pustnici. El însuşi afirma că a întâlnit, s-a
spovedit şi chiar a învăţat despre viaţa duhovnicească de la pustnici. Toată viaţa a trăit-o în
rugăciune şi în… lacrimi de credinţă. De mic i-a plăcut viaţa de pustnic şi i-a mai plăcut, zicea
el, mai ales că a învăţat de la alţi pustnici din munţi cum să „stea de vorbă cu Dumnezeu”.

Ne învăța, spunându-ne: „Când Duhul Sfânt s-a atins de inima noastră, nu ne mai putem
opri din plâns. Şi având de multe ori această stare, simţi că nu mai doreşti veacul acesta.
Iar când vei vedea că nu mai ai nicio ispită, aşteaptă-te la altele mai proaspete… Duhul
mândriei e aşezat lângă scaunul nebuniei şi al ieşirii din minţi. Mândria nu e a oamenilor
sănătoşi, ci a oamenilor bolnavi… ca mine”.

Părintele Proclu mai spunea: „Vorba nu dă rezultat. Cine iubeşte tăcerea, iubeşte veşnicia”.

Buzele părintelui Proclu au tăcut… dar din Veșnicie va continua să ne ajute prin
rugăciunile sale. Rămân în urma preacuvioșiei sale viaţa sa duhovnicească, dar și învăţătura
sa curată, pe deplin folositoare sufletului şi întotdeauna ortodoxă, aflată în cele trei cărți:
„Lupta pentru smerenie și pocăință”, „Convorbiri duhovnicești cu monahul Proclu Nicău”
și „Conștiință, spune-mi tu!”.

Vom păstra mereu în inima noastră chipul blând şi smerit al părintelui Proclu – dar şi
ferm şi dârz, în ceea ce priveşte apărarea credinţei şi a Bisericii lui Hristos. Îți
mulțumim, părinte preaiubit, dincolo de cuvinte, de amintiri, de emoție, de dor! Îți
mulțumim pentru tot și pentru toate!

Dorim din adâncul inimii să avem parte de rugăciunea părintelui Proclu, să-l simţim aproape,
să ne mângâie din Veșnicie şi să ne călăuzească pe drumul ce duce la Dumnezeu.

Slăvit să fie Dumnezeu cel în Treime lăudat, ce lucrează prin cuvioşii Săi!

Dumnezeu să-l ierte și în ceata drepților să-l așeze!

2
(Preot Nicolae Nicău)

***

Extras din “Convorbirile duhovnicesti cu monahul Proclu Nicau” (2011) ale Parintelui
Nicolae Nicău:

Începuturi

,,M-am dus în Mănăstirea Sihăstria de pe la 12 ani”

În munţii Moldovei au fost şi încă au mai rămas călugări și sihaştri de la care poţi învăţa
foarte multe de-ale sufletului. Nu toţi sunt faimoşi, pentru că virtutea smereniei îi îndepărtează
de popularitate şi slavă deşartă. Un astfel de om este şi unchiul meu după tată, retras într-o
căsuţă din Mitocu Bălan, pe un deal la poalele Munţilor Neamţului. Oamenii au aflat
despre el prin viu grai, ca pe vremea Apostolilor, sau, mai nou, de pe internet. Părintele
Proclu Nicău are peste 80 de ani şi nu saltă mult de la pământ în înălţime; are ochii albaştri
mai mereu înlăcrimaţi şi barba albă; un „moşneguţ”, îşi spune el.

A trăit şi în mănăstire, şi în pustie, şi la singurătatea chiliei din casa părintească. În zecile de


ani în care a căutat să se apropie cât mai mult de Dumnezeu a întâlnit mulţi părinţi
duhovniceşti şi pustnici, de la care a avut ce învăţa. Acum îşi petrece vremea rugându-se
pentru oameni şi plângându-şi păcatele. Deşi bolnav, este mereu căutat de oameni pentru sfat.
Ca să nu îi supere, îi primeşte în trei zile pe săptămână, pentru că nu vrea să-i supere nici pe
ei, nici pe Dumnezeu.

„Pentru că te-ai rugat din toată inima…”

— Blagosloviţi, părinte monah Proclu, şi binecuvântaţi pentru a scrie câte ceva din viaţa şi
învăţăturile preacuvioşiei voastre!

— Vai de mine, aţi venit la un moş prost de cap, fără carte, la păcătosul pământului! Viaţa
mea e un deal şi-o vale, nimic folositor… Dar la dragostea frăţiei tale voi spune câte ceva din
viaţa mea păcătoasă…

— Despre părinţii preacuvioşiei voastre, bunicii mei de pe tată, ce îmi puteţi spune?

– Tata foarte mult ne îndemna să ne rugăm. Şi eu eram mic, mă ducea în spate cât putea, mai
mergeam şi pe jos, că nu era drumuri, erau butuci, săream de pe butuci, unii, alţii, şi aşa ne

3
ducea la biserică. Şi odată, ca să spun, ne-o îndemnat să ne rugăm, că au roit albinele toate. Şi
dacă au roit, ne-a strâns pe toţi grămadă. Aşa… Şi-atuncea, ce să vezi? Ne-a pus să ne rugăm
ca să-i dea Dumnezeu de-undeva albinele, că au murit în multe părţi albinele. Şi-atuncea, ce-a
făcut? Ne-a spus că o să ne cumpere jucării, bomboane, nu ştiu ce, dar ne-o îndemnat să ne
rugăm la Măicuţa Domnului. Eu, ce-am făcut? Am pus în minte că să ţin lunea, miercurea şi
vinerea cu post; să nu ştie tata, nici mama, nici fraţii, nimeni să nu ştie. Aşa… Şi-atunci, în
ziua de pomenire a Sfântului Prooroc Ilie m-a trimes pe mine cu fraţii mai mari să aducem
cârlanii [mieii]. Din timp părinţii mi-au spus să mă duc cu fraţii mai mari, undeva sus, într-o
poieniţă. Şi-n timpul acela, după ce m-am culcat, am avut aşa, un vis. Dar eu în tot timpul
acela de restrişte m-am rugat cu toată inima ca să mi se îndeplinească dorinţa. Şi-am avut aşa,
o descoperire; ştiu că aşa s-a arătat, spunându-mi: „Uite, ţi-a îndeplinit Dumnezeu dorinţa,
deoarece te-ai rugat din toată inima”. Şi parcă m-a dus şi mi-a arătat o poieniţă mică, ce era
înconjurată de pădure, şi acolo erau doi fagi mari, iar în aceştia erau familiile de albine care
roiseră de acasă. Şi mi-a mai zis: „Pentru că te-ai rugat din toată inima, iată albinele. Să le
dai părinţilor”. Şi copacii se făceau că erau lângă drum, acolo, pe munte.

Am spus vedenia aceasta părinţilor. A venit tata şi a luat şi pe surorile mele Maria şi Eleonora,
şi pe cei doi fraţi mai mari, pe bădia Niculai, tatăl sfinţiei tale, şi fratele Ioan. Ei era mai mari
şi lucrau din greu la pădure. Apoi am mers la locul ce mi se arătase prin vis. Când s-au
revărsat zorile dimineţii, au tăiat fraţii mai mari copacii, cam de-un metru, crăpându-i în două.
Acolo, ce să vezi? Am găsit ca două coveţi de miere şi fagure de-un metru. Atâta îţi spun, mi-
a îndeplinit Dumnezeu dorinţa.

Părintele stareţ Ioanichie Moroi, care era stareţ la Mănăstirea Sihăstria, înainte de a roi
albinele a dat următorul sfat părinţilor: „Noi primim pomelnice la biserică, dar pune şi copiii
la rugăciune”. Şi Bunul Dumnezeu a rânduit să găsesc albinele şi să fie aduse înapoi acasă.
Să ştii, aşa le-am spus mai multor familii: toţi care au copii, să îi înveţe pe aceştia să se
ducă la biserică! Să-i înveţe să se roage pentru părinţi, pentru toţi cei dintru rudenie cu
ei, dar şi pentru duhovnicul familiei. Doar astfel Duhul Sfânt se lasă simţit şi va îndeplini
toată dorinţa. Dar, ca să-ţi mai spun, foarte mult ne-nvăţau părinţii, când eram copii, să
ne ţinem de biserică. Să ne rugăm! Şi ne puneau să facem metanii şi ascultare.

— De unde erau amândoi bunicii mei, părinţii preacuvioşiei voastre, Ioan şi Ana?

— Tata era din Boroaia, şi-amu nu ştiu, mama de la Hangu.

— De-a lu’ Papă din Hangu, mama sfinţiei Voastre. Şi el din Boroaia. Dar cum au ajuns aici,
în Mitocul Bălan?

– Bunica, mama lu’ tata, a avut pământ aici. Ea a fost cea care a pus „cuibarul” familiei mele
în Mitoc.

— Şi i-a dat parte de moştenire bunicului Ioan, tatăl cuvioşiei voastre!

— Da, da, o avut de la bunica din Boroaia.

-— Vreau să vă întreb despre toţi copiii care aţi fost la casa părintească.

— Fraţii, adică toţi? Am fost unsprezece copii noi de toţi!

— Da, da, toţi.

— O fost întâi Eleonora, pe urmă….

4
— Cea mai mare… Dar ea cum o murit?

— Ea o murit, a avut moarte bună! Pe atunci se făcea dezgropămintea osemintelor. Ce


oase frumoase a avut, nici nu mai spun… Deci Eleonora, apoi Maria, Ion, Niculai – tatăl
sfinţiei tale – pe urmă au mai fost trei, Petru, Carolina şi Elisabeta. Şi-apăi eu, păcătosul, pe
urmă maica Ana de la Mănăstirea Văratec, maica Filofteia şi maica Zenovia. Toţi, fără
fratele Niculai – dar şi el a stat o vreme bună ca frate în mănăstirea Sihăstria -, toţi au
dus viaţă de linişte, nu s-au căsătorit.

— Părinte Proclu, vroiam să vă întreb, ce vârstă aveaţi când v-a murit tatăl, bunicul Ioan?

— Din ce îmi aduc aminte, când a murit tata aveam cam doisprezece ani. După ce-o murit tata
n-am stat mult acasă, m-am dus ca argat, cu oile, cu cârlanii, cu vitele…

— În sat sau la mănăstire?

— Aaa, nu. La stâna satului… Cu vitele, cu oile.

— La stână aduna oile din mai multe părţi? Aveau aici o poieniţă, unde stăteau oile?

— Da, dar numai în timpul verii, atât. Iarna stăteam acasă. — Fratele Niculai şi Ioan. Fratele
Niculai a stat în Mănăstirea Sihăstria, iar Ioan la Mănăstirea Secu. Când s-a îmbolnăvit
Ioan, fratele Niculai s-a dus să-l îngrijească la Mănăstirea Secu. Şi ce să vezi? M-am dus
şi eu la Secu. Mama m-a trimis la fratele Ioan, să am grijă de el. Un părinte, care trebuia să
plece la veşnicie, i-a dat fratelui Ioan mulţime de cărţi. Şi el, fratele Ioan, dacă era om simplu,
veneau călugări şi preoţi la el şi-i spuneau aşa: „Frate Ioane, dă-mi cutare carte, că cealaltă
săptămână ţi-o dau înapoi!”. Şi-a dat astfel toate cărţile. Toţi l-au amăgit, care de care.
Alţii veneau pentru blagoslovenie, şi când plecau, ca să nu fie blagoslovenia goală, le
dădea câte o carte, c-aşa-i frumos.

— Deci era milostiv, fratele Ioan? A murit şi s-a dus la cele veşnice!

— Da! Când trebuia să-l facă călugăr, atunci l-au îngropat.

Am avut mamă înţeleaptă, bună şi cuminte

— Vreau să vă întreb: ce duhovnici au venit în casa bătrânească din Mitocul Bălan, când
eraţi copil?

— Au fost mulţi părinţi. Părintele Natanail, părintele Visarion şi părintele Ambrozie. Au mai
fost şi alţii, dar i-am uitat. Stareţ era părintele Ioanichie Moroi. Părintele Ioanichie i-a spus
mamei noastre să vină cu toţi copiii în mănăstire, să ne crească acolo. Dar pot să-ţi spun: am
avut mamă înţeleaptă, bună şi cuminte. Mama noastră i-a spus părintelui Ioanichie: „Tare
aş veni, părinte, să aibă măcar un blid de mâncare copiii şi să aibă unde locui. Dar am şi fete
şi nu se poate.” Sora Eleonora avea şaptesprezece ani, cealaltă Maria şaisprezece ani şi toţi în
şir descrescător…

— Şi când aţi plecat la mănăstire?

— Cam în jurul vârstei de doisprezece ani.

— La care mănăstire?

5
—La Mănăstirea Sihăstria! M-am dus acolo că aveam nişte pustnici pe care-i cunoşteam
şi mă mai duceam printre ei.

— Mai ştiţi numele lor?

— Nu mai reţin. A trecut foarte multă vreme. Dar, ce să vezi…? Era vremea când călugării
erau prigoniţi. Mai marii se pregăteau să-i scoată afară din mănăstiri. Erau aşa multe
ispite, vai! Şi eu m-am mărturisit prima dată la Părintele Cleopa. Şi când pleca Părintele
Cleopa undeva, aveam pe părintele Visarion sfătuitor şi duhovnic. Odată, era prin postul
Crăciunului… Nişte zile călduroase. M-am mărturisit şi trebuia să mă împărtăşesc. Mi-am
spălat rufele într-o baltă şi le-am pus pe crengi. Şi m-am dus mai încolo să fac rânduiala
canonului înainte de împărtăşire. Şi într-un timp am simţit, din ce în ce mai pregnant, un
miros divin. Pe atunci aveam darul deosebirii, puteam deosebi duhurile. Cunoşteam duhurile.
Am văzut într-un loc găinuşi, din acestea sălbatice. Şi tot scurmau ele, facându-se că se sperie.
„Măi… mare comedie!” – am zis în sinea mea. M-am dus mai încolo şi am simţit că era
bordei. De la râpa lui Coroi, un pic mai sub deal, dar tot spre culmea aceea, un lucru minunat
s-a întâmplat. Am tras de brăduţ dinspre partea de la vale. Aşa mi-a venit atunci în minte, să
trag de brăduţ. Şi când am tras de brăduţ, s-a deschis o chilie săpată în pământ. Acolo, ce să
vezi? Erau maici. Dar eu n-am ştiut. Am crezut că-i vreun duhovnic. Dar ele nu au ieşit
afară. Au deschis un pic uşa, căci era o uşuţă de lemn, groasă. Una dinte maici s-a pus în
genunchi în uşă, ca să nu intru. Şi cu Sfânta Cruce m-a întâmpinat. Am sărutat Sfânta
Cruce. Tot timpul a stat doar în genunchi. Şi i-am dat şi eu sfaturi. Aşa cum aveam
atunci, căci eram mai liniştit. Aşa… Le-am dat unele sfaturi şi le-am spus: „Aveţi grijă la
vedenii!”.

Nici un lucru nu l-am săvârşit înainte de a cere sfat şi binecuvântare

— Cine v-a fost naş de călugărie? Părintele Cleopa?

— Nu, părintele Dosoftei Moraru.

— Foarte sporit… A făcut şi el puşcărie, pe timpuri.

— Dar, ca să-ţi mai spun! Nimic din ce am făcut, nici un lucru nu l-am săvârşit înainte de
a cere sfat şi binecuvântare de la Părintele Cleopa. Am ascultat de el, unde m-a trimis,
acolo m-am dus. Nu am ieşit din cuvântul lui. Părintele Cleopa, înainte de a pleca la linişte,
m-a blagoslovit aşa: „In numele Tatălui, şi al Fiului, şi a Sfântului Duh”. A făcut semnul
Sfintei Cruci pe capul meu şi a mai spus: „Nu cumva să spui la cineva căţi-am dat
blagoslovenie pentru linişte! Să nu spui nimănui! Că ei sunt răi, orice se poate cu
securiştii…”

—După ce-aţi ieşit din mănăstire, la linişte, unde-aţi mai stat?

— Aşa, către râpa lui Coroi şi către Mihăieşti.

— Şi bordeiele erau săpate-n pământ?

— Da, dar nu erau în afară. Că trebuia să se păşească pe deasupra. Să nu fie cunoscute de


nimeni. Mai trebuia să am şi apa aproape.

— Şipote reci!

6
— Aşa… Mai de demult, un părinte m-a rugat să-l duc şi să-i arăt pe unde am stat în pustie.
Dar nu mai erau urmele de atunci, pe care le cunoşteam. Securiştii au stricat cam totul, ca să
nu se mai cunoască.

Părintele Cleopa a vrut să m-ajute atunci în acele grele momente de prigoană. El ştia că
trebuie să-i scoată pe călugări din mănăstiri.

— Cu decretul…

—Aşa, cu decretul. Toamna, când m-am dus la mărturisit, mi-a spus să vin, să fac ascultare şi
unde mă va pune, aceea să fac. Şi m-a scos Părintele Cleopa, m-a ajutat…

— Deci aţi venit din pustie înapoi la mănăstire.

— In Sihăstria. Că în Mănăstirea Sihăstria şi Părintele Cleopa era retras. Tot timpul a avut
grijă de mine. Dar oricine mă întreba de Părintele Cleopa, eu atât aveam blagoslovenie să
spun: „Trebuie să fac ascultare. Nu ştiu. Mai bine întrebaţi-l pe el, când îl găsiţi.”

— Şi după decret, v-a dat sfat să veniţi aici?

— Da. Şi am făcut un pic de căsuţă. Iar Părintele Cleopa aşa mi-a spus: „Măi frate, eu dac-aş
fi în locul sfinţiei tale, n-aş face altceva decât să-ncui poarta şi să mă pun pe rugăciune. Îi
nevoie de rugăciune!”. Şi acum îmi mai vin prin minte sfaturi de-ale lui. Cât pot trebuie să-
mi ţin gura-nchisă şi să mă rog, că nu se ştie moartea… Într-o bună zi trebuie să plec. Cel mai
bun lucru este să mă rog, decât să vorbesc fără folos… Că de vorbire mă doare capul.

Nevoinţe, ispite şi lupte

— În pustie au fost multe ispite? Puteţi spune vreuna măcar, o ispită?

— Uite cum este: acum nu mai trăiesc viaţă aspră ce am trăit-o acolo! In pustie, Părintele
Cleopa, când mă duceam la mărturisit la el, nişte posmag şi-oleacă de untdelemn avea.
Duminica şi sâmbăta, muia-n apă cu untdelemn. Aceasta era hrana! S-a necăjit [nevoit] tare…

Şi ce să vezi, când vedeam că am ispite, numai cu un pic de posmag mă hrăneam. În alte


dăţi şi Părintele Cleopa mi-o dat sfat, spunându-mi: „La-nceputul Postului Mare şi la
începutul Postului Crăciunului, trei zile de post negru.” Nu trebuia să mănânc trei zile. Dar
acolo n-aveam altceva de muncit, trebuia să fac mătănii. Şi de multe ori făceam câte-o
mie, o mie cinci sute…

— Pe zi?

— Pe zi, dar nu toate grămadă. Citeam Paraclisul, mai făceam câte-o sută. Şi când
vedeam că nu mai pot, făceam mai puţin. Şi diavolul mă ispitea, mă-ndemna să rostesc
rugăciune după el. Era tare şiret. Şi a trebuit să mă nevoiesc, să mă duc la Mărturisire. Era o
iarnă geroasă, îmi aduc aminte. Noaptea îngheţa zăpada şi dimineaţa mergeam pe deasupra ei.
M-am dus la mărturisit la Părintele Cleopa. Şi Părintelui i-am spus cum diavolul mă îndeamnă
să zic rugăciune după el. Şi mi-a zis Părintele Cleopa: „Să-i spui aşa, când vezi că vine:
«Dacă eşti de la Dumnezeu, zi cu mine-aşa: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu,
miluieşte-mă pe mine, păcătosul!»”. Şi ce s-a întâmplat… Când trebuia să zică: Doamne
Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu… , a rostit odată cu mine. Dar nu a voit să zică:
miluieşte-mă pe mine, păcătosul. A fugit. Şi până la urmă Puterea Sfântă m-a scăpat de
aceste cumplite ispite.

7
Ţin minte că Puterea Sfântă m-a ajutat să fac rugăciune şi prin somn. Şi, în timpul acela,
rugându-mă, dispăreau ispitele. Dar veneau iarăşi. Până într-o bună zi, când am putut zice
rugăciunea lui Iisus. Şi-n timpul acela fugea diavolul. Şi, până la urmă, dacă mereu am zis
Doamne Iisuse, diavolului i s-o luat masca de pe faţă ş-atuncea l-am văzut foarte
înfricoşat. Dar fără Puterea Sfântă nu poţi sta în calea lui.

Părintele Cleopa mi-a spus că trebuie să mă păzesc a nu cugeta, ce mi-o spus, ce o vrut să
spună [diavolul], deoarece puterea întunericului se poate reîntoarce. Să nu cuget ce-a vrut să
facă diavolul, aşa mă îndemna Părintele Cleopa. Dar nu oricând puteam reuşi. Cât timp
patimile trupeşti nu mai dădeau năvală, mă ispitea crunt vrăşmaşul. Şi cât timp eram
biruit, eram biruit prin cele cinci simţiri. Şi ca să nu mai fiu biruit, mă duceam la
mărturisire. Părintele Cleopa, după ce venea de la Utrenie, îmi asculta ispitele şi mă
mărturiseam. Uite, asta a fost… Dar, aveam momente când pentru a zice rugăciunea lui Iisus
cu gând curat mergeam pe cărări noaptea.

— În pustie?

— Da. Dar nu oricând. Mai schimbam. C-aşa este… Schimbul naşte râvnă.

— Noaptea deci ieşeaţi ca să rostiţi rugăciunea lui Iisus pe cărări de pustie.

— Da… Şi-atuncia eu m-am mai mărturisit la părintele Visarion, dar ţineam legătură şi cu
Părintele Cleopa, care era la linişte în pustie. Şi părintele Visarion m-ajuta şi cu posmag, şi-mi
dădea şi unele sfaturi. Era un părinte minunat şi iubea mult tare pustnicii; avea multe persoane
care îl ajutau.

După ce m-am retras aici, n-am mai stat la linişte, mi-am făcut linişte acasă. Au fost vremuri
grozave! Nevoinţa pe care o aveam acolo, acuma nu o mai am. Şi-am văzut: diavolul, foarte
mult dă năvală prin cele cinci simţuri…

— Care-i cea mai periculoasă fereastră? Care dintre simţiri e cea mai periculoasă şi
biruieşte mai tare?

— Uite ceva: mândria îi cea mai periculoasă. Dacă stau la rugăciune şi-mi spune diavolul
că sunt mai bun ca altul, atunci sunt căzut. Dar nenorocirea este că nu ştie nimeni că
sunt căzut. Numai Dumnezeu ştie că sunt căzut; şi eu. Ca să nu cad, trebuie să mă rog
aşa: „Doamne, iartă-i, Doamne! Doamne, nu-i pedepsi din cauza mea!”. Şi-atunci, Duhul
Sfânt mă ajută să pot birui acele cinci simţiri prin mărturisire. Reţin că m-am folosit de
un părinte care mi-a spus aşa: „Aş vrea să mai trăiesc ca şi călugăr, dar ca bătrân. Ca tânăr
nu mai doresc.”

Mare însemnătate are, cum spuneau toţi părinţii, să nu adormi cu gândul în împrăştiere.
Dacă mă rog pentru cineva, dar şi pentru mine, şi am adormit cu gândul, cu mintea în altă
parte, simt că am pierdut tot. Dar ca să adorm din rugăciune, depinde mult de lucrarea şi de
pomenirea de rău. Cea mai periculoasă îi pomenirea de rău.

— Atunci când ne închinăm de multe ori, mintea se risipeşte de la rugăciune, te-ndeamnă să-
ţi aduci aminte de multe sau chiar de grija zilei de mâine. Este primită rugăciunea dacă o
continuăm aşa sau trebuie s-o întrerupem?

— Uite ceva: decât nimic… Sunt mai multe trepte în rugăciune: este rugăciune spurcată
şi trebuie s-o faci aşa cum se află. Dar sunt şi rugăciuni curate. După câtă nevoinţă depui,
atâta smerenie dobândeşti! Duhul Sfânt va izgoni duhurile rele şi va deveni o rugăciune
curată. Şi sunt unii călugări, cum a fost Părintele Cleopa şi alţi părinţi, care au iubit

8
rugăciunea lui Iisus. Duhul Sfânt îi ajută să adoarmă din Doamne Iisuse. Spunea cineva că
atunci când rostea rugăciunea lui Iisus, adormind, a simţit că se ruga rugăciunea minţii, nu a
inimii, a minţii. Numai cu mintea… „Şi-am simţit Puterea Sfântă”, a spus, putere care i-a dus
mintea cu tot cu rugăciunea inimii. Aceasta este Puterea Sfântă.

— Duhul Sfânt.

—Aşa… Şi-atuncea ce s-a întâmplat? Când acesta a reuşit a spune rugăciunea lui Iisus, a
inimii cu mintea, foarte puţine duhuri mai dădeau năvală asupra lui. Şi cu timpul,
zicând mereu Doamne Iisuse, au dispărut şi duhurile şi a devenit rugăciunea fără luptă.
El zicea rugăciunea lui Iisus, ca să poată să dispară tot ce există spurcat în mintea omului. Şi
atuncea zicând, a simţit că s-au retras toate ispitele şi un dor mare de Dumnezeu l-a cuprins. A
venit la o răpire. După răpirea aceea, iară l-a adus. Şi când îl răpea, nu mai zicea rugăciunea,
numai se bucura, aşa o spus. Şi până la urmă, a trecut vreo patru zile, poate, dar ştiu şi ţin
minte de patru zile. Aşa. Când îl aducea, putea zice Doamne Iisuse şi căuta să nu judece, nici
în ce zi este, sau cum se află, ci zicea mereu Doamne Iisuse. Fără să se gândească la nimic. Şi
aşa a fost răpit. Şi l-am întrebat: „În aceste patru zile, de câte ori ai dormit? De câte ori ai
mâncat?”. Şi a văzut, cu adevărat, că aceasta e puterea Duhului Sfânt. Nu este lucrarea
omului, e a Duhului Sfânt! Că dacă Duhul Sfânt vrea să ţină pe cineva, fără să mănânce,
fără să doarmă, poate cu desăvârşire! Eu mă uit la mine, dacă nu sunt ajutat de Puterea
Sfântă, simt că obosesc, simt că trebuie să mănânc, simt că trebuie să dorm. Şi aceste
daruri sunt rare şi greu de dobândit…

„Mai prost ca mine n-a fost nimeni în mănăstire…”

— De cât timp staţi aici, în munte?

— De când cu decretul, de când s-a făcut colectivul. Cât am putut, m-am dus la
mănăstire, la ascultare, la treabă. Şi când n-am mai putut, m-am dus numai la biserică.
Acum mă dor picioarele, sunt bolnav şi stau pe loc.

— Este adevărat că aveţi darul acesta, de a sta singur, de mic copil?

— De mic m-am dus în Mănăstirea Sihăstria, de pe la 12 ani. Pe atunci l-au făcut pe


Părintele Cleopa stareţ. Am avut multă evlavie de el, căci era un părinte cu viaţă sfântă.
Am stat şi la Mănăstirea Slatina şi acolo Părintele Cleopa m-a luat ca un fel de ucenic,
dar am fost unul simplu tare, căci el avea ucenici mai mulţi, care cunoşteau şi carte. Eu
l-am avut pe Părintele Cleopa ca pe o mamă şi m-am simţit ca într un colţ de rai cât a
fost el ca stareţ. Era o dragoste mare între călugări atunci, însă când au venit comuniştii
au băgat zâzanie printre călugări şi i-au învrăjbit. Dorinţa mea dintotdeauna a fost şi
este să stau singur şi să mi plâng păcatele. Trăind printre lume pot greşi, iar pe măsură
ce am linişte pot cugeta la veşnicie.

— Cine v-a ales numele de Proclu?

— Eram la schit şi Părintele Cleopa m-a întrebat: „Vrei să-ţi pun numele de Proclu? Că
Proclu a fost monah la o mănăstire.” I-am spus aşa: „Cuvioşia voastră hotărâţi care nume, că
eu vreau doar să mă mântuiesc!”. Şi aşa m-am hotărât… Proclu.

— La ce vârstă v-aţi călugărit?

— La 24 de ani.

— Unde aţi mai fost în afară de Slatina, Sihăstria si râpa lui Coroi? Unde aţi mai vieţuit?

9
— La Rarău, am stat vreo 3 luni.

— Cu Părintele Cleopa?

— Nu, Părintele Cleopa m-a trimis să stau la linişte. Cât am stat la mănăstire nu aveam când
să mă odihnesc! Mai spălam sticle de-astea, de la lampă. Şi odată, odată era un frate…

— Frate de mănăstire?

— Da. Pe la jumătatea anului a venit. Şi acela era minunat. Era un frate care strica sticlele
acelea de lampă. Era şi tânăr. Şi eu ce-am făcut? A întrebat părintele: „Cine a stricat sticlele
acestea de lampă?”. I-am spus: „Fratele Hodăiaşu.” Şi părintele acesta m-a jignit. Adică, m-a
ajutat! Cu timpul mi-au venit acasă minţile. Şi mi-am spus că trebuie să zic că pentru
păcatele mele s-a întâmplat. Şi odată, ce să zic, un părinte mi-a dat o batjocură. Şi am
uitat de răbdare. Am păcătuit cu vorba. Aşa… După ce am răsturnat borcanele, mi-am
adus aminte că eu am păcătuit. Am uitat că de mă va batjocori cineva, trebuie să rabd.
Să nu mai contrazic, să nu spun „Dar nu sunt vinovat!”. După acea întâmplare, m-am dus
la duhovnic şi i-am spus: „Preacuvioase Părinte, uite ce s-a întâmplat: eu la viaţa mea n-am
ocărât pe nimeni! Ori, de ce s-a întâmplat aşa? Că după ce am răsturnat borcanele, mi-am
adus aminte de cuvântul pe care mi l-aţi dat de a nu ocărî pe nimeni.”

Ştii ce-a zis? „Ştii de ce ai păţit aşa? De asta ai fost ispitit: în timpul acela mintea a fost
fără de rugăciune! De asta te-a răsturnat vrăjmaşul! Dacă aveai rugăciune, nu te
răsturna…” Uite, asta ispite… Dar, ca să-ţi spun mai clar, mai prost ca mine n-a fost
nimeni în mănăstire. Cel dintâi eu am fost. Şi acum, le-am spus la mai mulţi care mă
cercetează: care vin la mine ca la sfânt să nu mai vină deloc. Dacă vii ca la păcătos, eu le
deschid porţile acelea mari ca la mitropolit, dacă vin ca la un păcătos. Dacă vin ca la
sfânt, nu au câştig!

Adică cum este: am înţeles ca să pot reuşi am nevoie de plâns, de suspinul inimii. Şi
atunci bineînţeles, din suspinul inimii simt lacrimi. Că se atinge Duhul Sfânt de inimă.

Părinţi şi creştini! Când Duhul Sfânt s-a atins de inima noastră, nu ne mai putem opri din
plâns. Şi având de multe ori această stare, simţi că nu mai doreşti veacul acesta. Tu ştii
bine că veacul acesta este foarte ispititor. Părintele Cleopa aşa mi-a spus: „Când vei vedea că
nu mai ai nicio ispită, aşteaptă-te la altele, mai proaspete”. Aşa. Şi când vin, pe care le
aştept, nu mă mai tulbur, că eu ştiam că au să vină. Ştii, când aştepţi greul, necazul, nu te mai
superi când vine, căci eşti pregătit!

— Ce le spuneţi celor care vin să vă vadă?

— Că sunt prost, puţină minte am! Că dacă aş avea, ar trebui să stau printre oameni! Să îţi
spun ceva: are cineva un animal şi îl ţine închis. Şi îl întreabă cineva de ce îl ţine pe animal
aşa. „Că are nărav. Dă din copite” – zice. Eu am nărav. De multe ori m-aş ascunde de mine.
Unde mă duc, tot de mine dau. Şi de mine nu pot să scap!

10