CULTUL MAICII DOMNULUI ÎN BISERICA

ORTODOXĂ

Fiecare popor, fiecare epocă îşi au personalităţile lor, cărora posteritatea

le-a acordat o cinste deosebită, datorită marilor servicii pe care acestea le-au
adus omenirii. Istoria culturii relatează faptele multor genii, în faţa cărora noi ne
înclinăm şi astăzi cu mult respect.
Istoria Bisericii însă, ne înfăţişează pe cei în care a lucrat puterea darului
dumnezeiesc pentru pilda omenirii şi pentru mântuirea noastră.
Cinstirea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu face parte integrantă din
cultul Bisericii, căci ea s-a învrednicit mai mult decât toţi de darul Sfântului
Duh. Ivindu-se în istorie problema cinstirii sfinţilor în comparaţie cu cinstirea
lui Dumnezeu, Sinodul al VII-lea Ecumenic a fixat termenii de adorare (latrie)
pentru Dumnezeu, cinstire (dulie) pentru sfinţi şi preacinstire (iperdulie) pentru
Maica Domnului. Astfel nu mai poate exista confuzie, pentru că adorarea i se
cuvine numai Creatorului, Dătătorului de viaţă, pe când cinstirea o atribuim
oamenilor cu viaţă sfântă, care au devenit prieteni şi casnici ai lui Dumnezeu şi
care au căpătat îndrăzneală la rugăciune către El, putând să ne ajute să
dobândim cele de folos spre mântuirea noastră prin mijlocirea lor. Aşa se
păstrează legătura tainică între Biserica biruitoare şi cea luptătoare.
Cea care a primit din partea credincioşilor un cult deosebit este Preacurata
Fecioară Maria.

1
 Temeiuri scripturistice pentru Preacinstirea Maicii Domnului aflăm atât
în Vechiul Testament, în proorociile cu privire la dânsa, cât şi în Noul
Testament, în Evanghelia Sfântului Apostol Luca care ne descrie Buna Vestire
în capitolul 1, 26 - 38 şi în cântarea Mariei: "Ca iată de acum mă vor ferici toate
neamurile, că mi-a făcut mie mărire Cel puternic" (Luca 1, 48- 49).
Temeiuri ale cultului Sfintei Fecioare în Sfânta Tradiţie sunt extrem de
numeroase, precum multe sunt şi dovezile patristice, din care amintim doar
spusele Sfântului Ioan Damaschin: "Să cinstim pe Născătoarea de Dumnezeu'',
noi ne închinăm asupra căruia se sălăşluieşte Duhul Sfânt: Maicii Domnului şi
tuturor sfinţilor". De aici aflăm şi motivul pentru care cinstim pe Fecioara şi pe
ceilalţi drepţi: nu ne închinăm naturii umane, ci Sfântului Duh care a binevoit să
se sălăşluiască întru ei şi cum bine ştim pe Mireasa Sfântului Duh o vesteşte
însuşi arhanghelul Gavriil că: “Duhul Sfânt se va pogorî peste tine şi puterea
Celui Preaînalt te va umbri, iar Sfântul care se va naşte din tine, Fiul lui
Dumnezeu se va chema" (Luca 1, 35).
"Ortodoxia este prin excelenţă religia lui Hristos, dar adorând pe Hristos,
cinsteşte într-o imagine supracerească pe Fecioara, ca pe adevărata lui mamă".1
Prin cultul Maicii Domnului omul se apropie de Dumnezeu. Ei i se aduc
rugăciuni în Biserică şi în afară de Biserică. După rugăciunile şi cântările
adresate Sfintei Treimi, îndată, cele mai frumoase şi mai duioase sunt acelea
adresate Maicii Domnului. De la copii până la bătrâni, săraci şi bogaţi, mireni şi
preoţi, o cinstesc şi i se închină, mulţumind şi cerându-i să se roage Fiului ei.
Faptul că rugămintea Maicii nu rămâne fără răspuns înaintea Fiului îl
cunoaştem încă din timpul vieţii Fecioarei, când Mântuitorul a săvârşit prima Sa
minune pentru mijlocirea Născătoarei de Dumnezeu, prefăcând apa în vin la
nunta din Cana Galileii.
Dar cultul Maicii Domnului nu a avut întotdeauna aceeaşiamploare. În
istorie, el s-a amplificat treptat, odată cu sporirea credinţei creştine. Până la
1
Monahia Semfora Gafton, Maica Domnului în Biserica Ortodoxă, Editura Sophia, Bucureşti, 1998, p. 89

2
Sinodul IV Ecumenic nu se poate vorbi decât despre un “cult embrionar” al
Mariei şi aceasta pentru că ne bazăm mai mult pe scrieri apocrife, cu formule
simple de manifestare.
Începutul acestui cult este centralizat în reprezentarea iconografică a
persoanei venerate. "O tradiţie bisericească confirmată în scris încă din secolul
IV de către Teodor Citeţul istoriseşte că însuşi Sfântul Evanghelist Luca.
"doctorul cel iubit" al Sfântului Apostol Pavel fusese pictor şi că pictase peste
600 de icoane ale Sfintei Fecioare Maria şi ale Mântuitorului Hristos.2
Viaţa religioasă publică a creştinilor primelor veacuri se desfăşura în
catacombe, în locuri ascunse, pentru a fi feriţi de prigonitori şi de aceea acolo
întâlnim primele mărturii ale cultului creştin. Ulterior, s-au găsit pe pereţi scene
reprezentând Buna Vestire, Închinarea magilor, Maica cu Pruncul.
După Sinodul III de la Efes se observă o dezvoltare a iconografiei
mariale, ceea ce dovedeşte venerarea Născătoarei de Dumnezeu. De asemenea,
se ridică mai multe locaşuri de cult în cinstea ei, opere monumentale ale
împăraţilor şi împărăteselor creştine, precum şi a patriarhilor acelor timpuri.
Încep să apară şi sărbătorile in cinstea Fecioarei.
Cultului marial se adaugă acum şi imnologia bisericeasca şi operele
Sfinţilor Părinţi. Cântările ţesute într-o frumoasă formă literară amintesc cele
mai de seamă evenimente din viaţa Maicii Domnului, presărate cu învăţături
dogmatice. Aceste imnuri şi-au găsit consacrarea liturgică spre sfârşitul
secolului IV şi începutul secolului V. S-au distins între marii imnografi ai
Maicii Domnului Roman Melodul (secolul V - VI), Andrei Criteanul, Sfântul
Ioan Damaschin, Gherman patriarhul Constantinopolului, mai târziu Cosma
Melodul, căruia i se atribuie cântarea "Ceea ce eşti mai cinstită decât
heruvimii", Sfântul Chiril al Alexandriei, care a introdus in cult imnul
"Născătoare de Dumnezeu, Fecioară bucură-te".

2
C. Parvu, Temeiuri ortodoxe aIe cultului Maicii Domnului, in Studii Teologice, nr. 3 -4, 1954, p. 203;

3
 Tot în această epocă iau naştere noi forme de manifestare ale cultului
Maicii Domnului. Este vorba de Acatistele şi Paraclisele compuse în cinstea ei,
care devin slujbe de sine stătătoare şi care se citesc şi se cântă în Biserică şi de
către credincioşii evlavioşi la pravila personală.
Mai era venerată Fecioara şi prin omiliile şi predicile ţinute la sărbătorile
ei. Dar în anul 726, prin edictul lui Leon Isaurul a fost întreruptă cinstirea
icoanelor. În timpul împărătesei Teodora, în anul 843, aversiunea către Sfintele
Icoane a dispărut definitiv, după ce mulţi dintre Sfinţii Părinţi le-au apărat în
scrierile lor.
După Sinodul VII Ecumenic, care stabileşte cinstirea Maicii Domnului la
treapta de iperdulie, pietatea creştinilor a sporit şi mai mult. Apar mai multe
Biserici care îi poartă hramul şi se înmulţesc sărbătorile în care este preacinstită
Născătoarea de Dumnezeu.
În prezent, întregul an bisericesc este împodobit de sărbătorile la care o
pomenim pe Împărăteasa cerului şi a pământului: Buna Vestire (25 martie),
Naşterea Maicii Domnului (8 septembrie), Adormirea (15 august), Aşezarea
veşmântului în raclă {2 iulie), Aşezarea brâului Maicii Domnului în raclă (31
august), Intrarea Maicii Domnului în Biserică (21 noiembrie), Acoperământul
Maicii Domnului (1 octombrie), Zămislirea Fecioarei de către Sfânta Ana (9
decembrie), Soborul Maicii Domnului (26 decembrie) şi Izvorul Tămăduirii (în
Vinerea din Săptămâna Luminată). Mulţimea praznicelor fac dovada unei
prezenţe continue a Născătoarei de Dumnezeu în viaţa cultică a Bisericii.
Sinodul din Constantinopol, din anul 1166, sub patriarhul Luca
Crisoverghi, a hotărât pentru toată creştinătatea ortodoxă să fie ţinut postul în
cinstea Adormirii Fecioarei Maria de la 1 la 15 august, aceasta reprezentând
încă o formă de exprimare a evlaviei creştinilor.3

3
Sf. Ioan de Kronştadt, Liturghia: cerul pe pământ, trad. Boris Buzila, Editura Deisis

4
 "Biserica împleteşte o măreaţă cunună cultică şi o aşează cu evlavie şi
devoţiune pe cea mai curată şi mai frumoasă frunte din lume, pe fruntea Maicii
Domnului, care este Maica Bisericii, trupul tainic a lui Hristos (Efeseni 1, 22)''.4
Atotprezenţa Sfintei Fecioare în cult este dovedită şi de faptul că nu
există nici o slujbă bisericească la care să nu fie pomenită. La Utrenie,
Vecernie, Miezonoptică, Ceasuri, peste tot numele Născătoarei de Dumnezeu
bucură inima prin pomenirea lui la fiecare ectenie. La toate Sfintele Taine şi
ierurgii cerem ajutorul şi rugăciunile ei, iar formula liturgică care premerge şi
anunţă Axionul şi care conţine apelativele cultice: "Preasfânta", "Curata",
"Preabinecuvântata", "de Dumnezeu Născătoarea" şi "Pururea Fecioara Maria",
cuprinde sumar tot ce se poate spune mai complet şi mai exact pe plan dogmatic
şi moral despre Maica Domnului, despre rostul şi aportul ei în iconomia
întrupării Fiului lui Dumnezeu şi în mântuirea neamului omenesc.5
Chiar şi la Sfânta Liturghie, la Proscomidie, Preacurata Maică este
prezentă şi nedespărţită de Fiul ei: "Aici, aşezată de-a dreapta Agneţului, sub
forma unei părticele triunghiulare, scoasă dintr-o prescură, stă Împărăteasa
cerului şi a pământului, Preasfânta Fecioară Maria - «Stătut-a Împărăteasa de-a
dreapta Ta» (Psalm 44, 10)".6
În bisericile noastre, chipul cel sfânt al Născătoarei de Dumnezeu ne
veghează de pretutindeni: de pe bolta minunată ce împodobeşte cerul bisericii,
de pe catapeteasmă, de pe iconostas şi de pe pereţii zugrăviţi cu scene din viaţa
ei. Extrem de multe sunt icoanele ce poartă chipul Maicii Domnului. Evlavia
creştinilor la ele nu a rămas însă fără răsplată, căci multe sunt, prin harul
Fecioarei, icoane făcătoare de minuni şi izvorâtoare de mir, tămăduind
credincioşii sufleteşte şi trupeşte.

4
Irineu Pop, Maica Domnului în viaţa Bisericii şi în evlavia credincioşilor ortodocşi, in "Ortodoxia", nr. 3,
1984, p. 408
5
Ibidem , p. 408
6
Sf. Ioan de Kronştadt, op. cit., p. 145

5
 Numeroasele biserici şi mănăstiri, oraşe şi sate, care şi-au ales-o
ocrotitoare, precum şi frecvenţa numelui de Maria dat copiilor la botez,
reprezintă o altă latură de manifestare a cultului Maicii Domnului.
"Alta scăpare către Făcătorul şi Stăpânul nu avem, fără numai pe tine,
Curată, Dumnezeiască Mireasă; să nu ne lepezi pe noi de la folosinţa ta cea
caldă, nici să ne ruşinezi pe noi, cei ce alergăm cu dragoste sub acoperământul
tău; Maica Dumnezeului nostru, grăbeşte şi ne dă nouă ajutorul tău şi de mânia
aceasta de acum mântuieşte-ne pe noi!".7
Bogăţia cultului mariologic reflectată în multiple şi variate forme de
exprimare face ca atotprezenţa Născătoarei de Dumnezeu în Biserică să fie mai
radioasă căci "în solidaritatea pan-umană în Hristos, ea aduce mai multă iubire
decât toate făpturile conştiente".8

7
Sm 3, Vc m, St, gl 2;
8
Pr. Prof. Dr. D. Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 3, Editura I. B.M.B.O.R~; Bucureşti , 1997, p.
19

6
 ÎN LOC DE CONCLUZIE

"Cine nu te va ferici Preasfântă Fecioară? Sau cine nu va lăuda preacurată

naşterea ta? Că Cel ce a strălucit fără de ani din Tatăl, Fiul Unul Născut, Acelaşi din
tine cea Curată a ieşit, negrăit întrupându-Se; din fire Dumnezeu fiind, şi cu firea om
făcându-Se pentru noi; nu în două feţe fiind despărţit, ci în două firi, fără de
amestecare fiind cunoscut. Pe Acela roagă-L, Curată, cu totul fericită, să miluiască
sufletele noastre. "

(Dogmatica glasului 6)