Intelesurile mantuirii

Termenul principal folosit de Sfanta Scriptura si de Traditia Bisericii pentru

scopul si rezultatul operei lui Hristos cu privire la om
este acela de "mantuire".Cuvantul acesta este folosit de vreo doua sute de ori in Noul
Testament. In Crezul niceo-constantinopolitan, Biserica marturiseste ca Fiul lui
Dumnezeu S-a intrupat, S-a rastignit, a inviat, S-a suit la ceruri si sade de-a dreapta
Tatalui" pentru noi oamenii si pentru a noastra mantuire". Ca implinitor al acestei opere
Iisus Hristos poarta apelativul de "Mantuitorul", apelativul cel mai frecvent alaturi de cel
de "Domnul". Chiar numele "Iisus" inseamna "Mantuitorul".
Intelesurile cuprinse in termenul mantuire sunt redate in Noul Testament printr-o
multime de alti termeni, care indica in acelasi timp fazele mantuirii, pana la faza ei
finala: invierea si viata de veci. Iata unii din acesti termeni:moartea cu Hristos pentru
pacat si arvuna invierii si a vietii vesnice cu El, "nimicirea trupului pacatului" si"
eliberarea din robia lui","viata"adevarata in Hristos pentru Dumnezeu, viata intru "
sfintenie", locuirea lui Hristos si a Duhului vietii in cel mantuit, starea de fii ai lui
Dumnezeu; perspectiva maririi intru Hristos, imprimarea chipului lui Hristos in cei
mantuti, asemanarea cu Fiul lui Dumnezeu, imbracarea in Hristos, umblarea intru
innoirea vietii, trairea in Duhul, calitatea de madulre ale lui Hristos, facand parte din
trupul lui.
Starea de mantuire este obtinuta de om prin har si o dezvolta prin fapte si prin
daruri in Biserica.
Intre numerosii termeni care exprima starea de mantuire exista o deplina
solidaritate, sau o complementaritate. Intelesul fiecaruia implica intelesurile exprimate
prin ceilalti.
In crestinismul occidental s-a scos in relief dintre toti termenii prin care se
caracterizeaza mantuirea, acela de dreptate. Dar in Rasarit,intelesul dreptatii e vazut in
solidaritate cu ceilalti termeni.
Crestinismul apusean a conceput starea de dreptate ca o relatie de pace exterioara
a omului cu Dumnezeu, in care Dumnezeu l-a scutit pe acesta de mania Lui, datorita
satisfacerii de catre Hristos a onoarei Lui jignite prin neascultarea omului. Starea de
dreptate a omului in Hristos a devenit astfel in scolastica o stare "justificata" a omului,
achitat de pedepsa din partea lui Dumnezeu si acceptat intr-o relatie de pace cu El, in
urma actului juridic de satisfactie implinit de Hristos prin moartea Lui de bunavoie pentru
jignirea adusa de om onoarei lui Dumnezeu. Protestantismul a dus pana la ultimile
consecinte aceasta conceptie. Daca in catolicism omul primit, in urma justificarii, in
relatie cu Dumnezeu se bucura pe baza acestei relatii de darul gratiei create, care il ajuta
sa duca o viata lipsita de pacat, pentru protestantism justificarea nu are nici o consecinta
in viata omului. El se stie doar justificat, adica iertat pentru ispasirea suportata de Hristos
in locul lui, ramanand in fiinta sa mai departe cum a fost, adica un pacatos, cu totul
netransformat.
In vointa de a imprima mantuirii acest inteles redus si exterior, spiritul juridic al
crestinismului apusean a retinut din bogatia de termeni prin care Sfintii Apostoli Pavel,
Ioan, Petru descriu starea cea noua a omului in Hristos, singurul termen al dreptatii,
folosit in cateva randuri de Sfantul Apostol Pavel, si pe aceasta a inteles-o intr-un sens
principal (catolicismul), sau exclusiv (protestantismul) juridic. Mantuirea omului redusa
la aceasta semnificatie juridica, a putut sa o obtina omul de la Dumnezeu de unul singur.
De aceea s-a socotit ca nu mai e nevoie de Biserica-trup al lui Hristos (protestantismul);
sau Biserica a fost coborata la rolul unei institutii distribuitoare a gratiei create, prin care
se atribuie indivizilor calitatea de justificati pentru satisfacerea adusa de Hristos, al Carui
merit in forma de gratie creata s-a incredintat spre distribuire, Bisericii.
Invatatura despre "justificare" a devenit astfel capitolul principal al doctrinei
dogmatice apusene despre insusirea subiectiva a mantuirii.
In catolicism, gratia creata aflata intr-un depozit, la dispozitia Bisericii,- dar
nelegata intim de fiinta ei, ca trup tainic al Lui Hristos, plina de trupul lui Hristos si de
Duhul Sfant ce iradiaza din El in cuprinsul ei si in jurul ei, a putut fi tratata si ea ca o
realitate de sine statatoare.
Spritul juridic la gandirii crestine apusene a nesocotit faptul ca Sfantul Apostol
Pavel a exprimat invatatura despre mantuire in Hristos ca o atribuire a dreptatii lui
Hristos , omului, numai in polemica cu iudaizantii care- mentinind tradidia iudaica a
fariseilor - socoteau ca ei se mantuiesc prin dreptatea care si-o castiga ei insisi prin
faptele lor. Inca Hristos opusese dreptatea pe care o socoteau fariseii ca si-o castiga ei
insisi, "dreptatii lui Dumnezeu".
Urmand acestui exemplu, sfantul Pavel opune "indreptarii de lege" a iudaizantilor,
"dreptatea de la Dumnezeu".
Intrucat iudaizantii faceau propaganda printre crestini pentru intelegerea mantuirii
ca o "dreptate" obtinuta de omul insusi prin implinirea faptelor poruncite de legea veche,
se pune problema: "Prin ce se obtine mantuirea: prin organizarea vietii in jurul unei legi
si prin pazirea poruncilor ei, sau prin inaltarea omului la un nou mod de existenta, pe
care Apostolul il numeste faptura noua, viata in Hristos, infierea, mostenirea imparatiei
cerurilor,...impreuna rastignire, impreuna inviere cu Hristos, imbracarea in Hristos"?
Acest mod nou de viata,singurul mantuitor, il numeste Sfantul apostol Pavel " dreptatea
de la Dumnezeu". Acesta vine in om odata cu credinta in Hristos si se dezvolta din ea,mai
bine zis vine din Hristos cel personal, ca izvor de iubire si putere infinita, nu e o calitate
pe care si-o castiga omul, in izolare trufasa, prin faptele lui. Dupa Sfantul Apostol Pavel:
" credinta in Hristos face pe om drept, tocmai intrucat este o noua viata in Hristos, Care
singur il face viu. Caci numai o persoana da altei persoane o anumita viata; iar Persoana
lui Hristos, ca persoana suprema si cu o viata infinita, e singura care comunica omului o
viata netrecatoare. Caci prin credinta,ca relatie a omului cu Hristos ca persoana, Hristos
insusi Se salasuieste in om si El este cel ce il mantuieste, intrucat il face pe om dupa
chipul Lui, capabil sa duca o viata dupa Duh, nu dupa trup, adica o viata in orizontul de
viata infinita a Duhului.
Sfantul Apostol Pavel da deci "dreptatii de la Dumnezeu" un sens bogat, plenar,
un sens de viata noua, care isi are izvorul in Hristos, Cel ce Se afla in noi si ne da aceasta
viata prin Duhul Lui, cerand insa si efortul nostru. Aceasta se vede chiar din cercetarea
contextului in care foloseste de cele mai multe ori termenul de "dreptate". Dam cateva
exemple in acest sens:"Iar daca Hristos este in voi, trupul e mort pentru pacate, dar duhul
traieste petru dreptate. Iar daca Duhul Celui ce a sculat pe Hristos din morti locuieste in
voi, Cel ce a inviat pe Hristos din morti va face vii si trupurile voastre moarte, prin Duhul
Lui, Care locuieste intru voi".
Trupul nostru e mort in ce priveste pornirile spre pacat, dar tocmai prin aceasta e viu
pentru simtirile curate, prin puterea Duhului lui Hristos cel mort si inviat, Care locuieste
in noi. Pe acesta Duhul lui Hristos il misca prin duhul sau propriu cere e inviat inca de
acum in Hristos pentru a asimila dreaptatea ce o are in Hristos.
Daca cel ce isi normeaza viata printr-o lege duce o existenta individualista,
raportata la o norma impersonala a carei implinire depinde de el insusi, cel ce are pe
Hristos in el Il are pe Acesta ca norma vie si ca izvor de putere, si de aceea poate trai o
viata de comuniune cu Hristos, din puterea lui Hristos.
Cel ce primeste starea de dreptate prin Hristos are puterea sa nu mai savarseasca
pacatul, cum nu avea cel ce isi cauta dreptatea prin faptele legii, deci cu puterile lui. Daca
ar savarsi pacatul in mod necesar si cel ce a primit starea de dreptate prin salasuirea lui
Hristos in el, ar insemna ca Hristos salasluit in el este si El pacatos: "Iar daca, cautand sa
fim facuti drepti in Hristos, ne-am afla si noi pacatosi, oare Hristos e slujitorul pacatului?
Sa nu fie. Caci daca zidesc iarasi cele ce am daramat (viata in pacat) ma adeveresc pe
mine insumi pacatos. Dar eu prin lege am murit legii, ca sa traiesc lui Dumnezeu. M-am
rastignit cu Hristos si nu mai traiasc eu, ci Hristos traieste in mine". Hristos este in mine
izvorul vietii celei noi, fara de pacat, pentru ca El insusi este fara de pacat si plin de viata
dumnezeiasca.
Din faptele mele nu puteam dobandi dreaptatea, pentru ca n-aveam decat puterea
mea. De aceea am murit din pricina calcarii legii, fiind supus puterii osanditoare a legii.
Acum traiesc, pentru ca Hristos insusi traieste in mine si din puterea Lui pot implini si
legea.
In rezumat :Hristos S-a facut dreptatea noastra. Dar nu o dreptate exterioara, ci
una interioara, caci suntem intru El. El ne da puterea sa fim drepti, dupa asemanarea Lui.
Acest sens biblic al dreptatii a fost infatisat in mod temeinic de Nicolae Cabasila.
Dupa el dreptatea lui Dumnezeu, care se impartaseste firii noastre in Hristos, e
plenitudinea bunatatii si armoniei vietii dumnezeiesti, adica un mod de viata asemenea
celei dumnezeiesti. Omul creat dupa chipul lui Dumnezeu reflecta in sine frumusetea si
armonia acestei dreptati. Oarecare ramasite din ea au ramas si dupa caderea in pacat a
omului. In Hristos ea se daruieste plenar mai intai firii Sale omenesti, apoi din ea si celor
ce cred in El, restabilindu-se dasavarsit mai intai in firea asumata de El, apoi si in cei ce
cred " legile lui Dumnezeu". Inainte de Hristos legea n-a putut fi implinita desavarsit,
pentru ca oamenii nu vietuiau duhovniceste. "Legea era neputincioasa din pricina
trupului". Cand insa in Hristos "legea Duhului" a devenit deplin lucratoare", s-a pazit
deplin si legea. De fapt, Hristos " a plinit toata dreptatea". Dar "dreptatea"aceasta a lui
Dumnezeu, care e si ultimul inteles al legii, este una in esenta cu iubirea Lui.