Mantuirea subiectiva sau indreptarea

Conditiile mantuirii subiective har, credinta si fapte bune

Principalul termen folosit de Sfanta Scriptura cat si de Sfanta Traditie pentru a arata motivul
intruparii Fiului lui Dumnezeu, precum si scopul operei Sale cu privire la om este "mantuire". El
este folosit atat pentru a numi lucrarea rascumparatoare a Mantuitorului Hristos prin jertfa de pe
cruce, cat si pentru a numi starea celor care si-au insusit sau impropriat roadele jertfei de pe
cruce. In primul caz, este vorba de mantuirea obiectiva , rascumpararea sau impacarea omului
cu Dumnezeu prin jertfa Mantuitorului, iar in al doilea, de mantuirea subiectiva sau personala,
ori simplu mantuire, indreptare sau sfintirea omului, lucrare care se infaptuieste de fiecare crestin
in parte prin har, credinta si fapte bune, pentru ca omul rascumparat prin jertfa lui Hristos, sa
poata dobandi fericirea vesnica. Mantuirea subiectiva este impreuna-lucrarea lui Dumnezeu si a
omului, prin care acesta isi insuseste roadele jertfei de pe cruce a Mantuitorului, fiind eliberat din
robia pacatului si a mortii, incepand de la Botez si Mirungere o noua viata, prin care se face drept
inaintea lui Dumnezeu. Aceasta noua viata se dezvolta si se intareste prin conlucrarea crestinului
cu harul, ca rod al credintei, manifestandu-se in fapte bune, dar rasplata pe care o va primi va fi
fericirea vesnica.
Precum rezulta din indemnul Sfantului Apostol Pavel, adresat filipenilor: "... lucrati cu frica si cu
cutremur la mantuirea voastra" (Filip. 2, 12), mantuirea nu este un simplu dar de la Dumnezeu,
nici numai un act sau o lucrare a omului, ci o actiune de durata care are un inceput, se dezvolta
treptat si se realizeaza prin impreuna-lucrarea lui Dumnezeu si a omului. Desigur, ea se
infaptuieste ca urmare a harului dobandit de om prin Taina Botezului, prin straduinta si propria
lucrare a crestinului: Dumnezeu da harul Sau, iar din partea omului sunt necesare credinta si
faptele bune.
Mantuirea subiectiva este consecinta rascumpararii in Iisus Hristos, prin Care ne-a venit harul si
adevarul (Ioan 1, 17). In conceptia Bisericii noastre si spre deosebire de protestanti, mantuirea
subiectiva sau indreptarea potrivit textului de la Rom. 8, 29, este o renastere spirituala adevarata
si reala a omului, prin care el devine drept inaintea lui Dumnezeu. Ea progreseaza sau regreseaza
datorita unor conditii subiective ale crestinului, fiind dependenta de pregatirea si de ridicarea lui
din punct de vedere moral. Ea este deci susceptibila de crestere, intarire si desavarsire, dar
fiindca este legata nu numai de vointa si lucrarea omului ci si de cum va gasi Dumnezeu
rezultatul actiunilor lui, nimeni nu poate fi sigur de mantuirea sa. De aceea, omului ii este
necesara continua lucrare in acest scop, implinind toate poruncile si castigandu-si virtutea care le
incununeaza pe toate: iubirea. In orice stadiu al cresterii sale duhovnicesti s-ar afla, el trebuie sa-
si aduca aminte de cuvintele Sfantului Apostol Pavel: " Asa ca celui ce i se pare ca sta, sa ia
aminte sa nu cada (I Cor. 10, 12).
Necesitatea harului pentru mantuire rezulta din universalitatea pacatului stramosesc: " Fiindca
toti au pacatuit...indreptandu-se in dar, cu harul Lui, prin rascumpararea in Hristos Iisus" (Rom.
3, 23-24). Fara harul redobandit prin Iisus Hristos, nimeni nu poate nici sa voiasca, nici sa
lucreze pentru mantuirea sa: " Caci Dumnezeu este Cel ce lucreaza in voi si sa voiti si sa faceti
dupa a Lui bunavointa" (Filip 2, 13). Mantuirea este un dar al lui Dumnezeu, deci nu este
rezultatul vredniciei personale a omului: " Caci in dar sunteti mantuiti, prin credinta, si aceasta
nu de la voi: al lui Dumnezeu este darul. Nu din fapte, ca sa nu se laude nimeni. Pentru ca a lui
faptura suntem, ziditi in Hristos Iisus spre fapte bune, ca sa umblam intru ele" (Efes. 2, 8-10).
Din cele de mai sus rezulta ca mantuirea este o lucrare in care Dumnezeu face inceputul prin
harul sau, iar omul are nevoie de acest har si in continuare, straduindu-se incontinuu sa
colaboreze cu el.
Mantuirea inceputa prin renasterea la o viata noua cere un efort sustinut din partea crestinului
pentru realizarea cresterii sale duhovnicesti, spre a putea urca pe cele mai inalte trepte ale
desavarsirii sale morale si a lua astfel cununa chemarii lui Dumnezeu in Hristos Iisus (Filip. 3,
13-14), prin urmare ea are mai multe trepte sau faze.
Etapele indreptarii
Cea dintai treapta este chemarea si pregatirea omului pentru renastere, pentru primirea harului
divin. Omul nerenascut, fiind luminat de harul premergator de care simte nevoia si insusindu-si
prin credinta adevarurile Revelatiei, doreste sa se mantuiasca, de aceea, constient de starea in
care se afla, face o adevarata pocainta. Atat famenul etiopian, cat si Saul din Tars au simtit
nevoia sa se impace cu Dumnezeu, trezindu-se in ei credinta in Hristos. Inainte de a renaste prin
botez, harul lucreaza dinafara asupra omului, dar dupa botez harul se salasluieste in el insusi,
lucrarea lui devenind mai vie. Mentionam insa ca aceasta chemare, aceasta lucrare de pregatire
se savarseste in Biserica si nu in afara ei.
A doua treapta este renasterea omului in Hristos prin Taina botezului. Cu aceasta incepe
indreptarea propriu-zisa, care consta, pe de o parte, in curatirea de pacatul stramosesc si de
celelalte pacate savarsite pana la botez, iar pe de alta, in salasluirea harului lui Hristos in el,
inclusiv harul virtutilor teologice, ceea ce marcheaza inceputul unei noi vieti, in care omul simte
dorinta vie de a se uni cu Hristos si de a umbla "intru innoirea vietii" (Rom. 6, 4).
A treia treapta face vizibil progresul crestinului in viata cea noua in Hristos, aratandu-L pe
Hristos prezent in viata si faptele lui incat acum el poate spune: "De acum nu mai traiesc eu, ci
Hristos este Cel ce traieste intru mine" (Gal. 2, 20). Acum se arata cu adevarat cresterea
crestinului in virtute si indeosebi in iubire, ceea ce da un sensibil avant urcusului duhovnicesc
spre desavarsire, care poate fi realizat, pe de o parte, prin implinirea poruncilor, iar pe de alta,
prin urmarea de catre unii a sfaturilor evanghelice.
Conditiile insusirii mantuirii subiective
Din cele anterioare, se poate intelege ca intreaga lucrare de ridicare a vietii crestinului are nevoie
din partea lui de credinta si fapte bune.
a) Credinta. Ca act intelectual, credinta este adeziunea noastra libera la cele descoperite de
Dumnezeu sau la Revelatia divina. Dar pentru mantuire, aceasta credinta nu-i suficienta, ci este
necesara credinta lucratoare prin iubire (Gal. 5, 6). Aceasta credinta nu e numai un act de
cunoastere, ci este o manifestare integrala a sufletului omenesc. Astfel, ea include in sine si
iubirea si nadejdea, deci angajeaza intreaga fiinta a crestinului, cuprinzand in sine atat credinta in
opera mantuitoare a lui Iisus Hristos si alipirea de ea cat si credinta ca legatura personala cu
Hristos, care duce la iubirea fata de Hristos si de opera Sa mantuitoare. Ea mai cuprinde
incredintarea si nadejdea ca vom primi cele fagaduite de Dumnezeu, si, in sfarsit, manifestarea ei
nu numai in ganduri si dispozitii virtuoase, ci indeosebi in fapte bune, ca rezultate sau ca efecte
ale credintei lucratoare prin iubire.
Necesitatea credintei pentru mantuire a fost aratata de Insusi Mantuitorul Hristos apostolilor,
cand i-a trimis la propovaduire: " Mergeti in toata lumea si propovaduiti Evanghelia la toata
faptura. Cel ce va crede si se va boteza se va mantui, iar cel ce nu va crede se va osandi" (Marcu
16, 15-16). Aceeasi necesitate a credintei o arata si Sfantul Apostol Pavel cand zice: "Fara
credinta cu neputinta este a bineplacea lui Dumnezeu" (Evr. 11, 6), iar in alt loc: " De vei
marturisi cu gura ta pe Domnul Iisus si vei crede in inima ta ca Dumnezeu L-a inviat pe el din
morti, te vei mantui" (Rom. 10, 9).
Desigur, la inceputul indreptarii, in faza de pregatire, credinta este generala sau informa si consta
in acceptarea globala a Revelatiei, dar odata omul indreptat prin botez, credinta progreseaza si
devine speciala sau formata (fides caritate formata); ea nu ramane numai la primirea Revelatiei,
ca o credinta neroditoare si moarta (Iacov 2, 17, 20), ci e fecundata de elementul viu, activ si
roditor al dragostei, deci este credinta lucratoare prin iubire, (Gal. 5, 6). Aceasta credinta
inseamna o daruire si o unire treptata cu Hristos, din jertfa Caruia primim si noi puterea de a
muri pacatului si a invia la o viata noua impreuna cu Hristos, dupa cuvantul Sfantului Apostol
Pavel: " Asa si voi socotiti-va a fi morti pacatului si vii lui Dumnezeu, in Iisus Hristos Domnul
nostru (Rom. 6, 11). Prin credinta lucratoare prin iubire, spune Sfantul Pavel ne insusim starea
de dreptate a lui Iisus, ca urmare a jertfei si invierii Lui. Aceasta credinta o opune Apostolul
faptelor legii , savarsite numai din puterile omului si nu din puterea lui Hristos, fapte care nu
aduc omului indreptarea (cf. Rom. 3, 25-28). Dar precum faptele care nu izvorasc din credinta in
Iisus Hristos si din iubirea fata de El nu au valoare pentru mantuire, la fel si credinta care nu e
lucratoare prin iubire nu poate aduce mantuirea.
b) Faptele bune. Invatatura Bisericii noastre sustine ca alaturi de credinta si faptele bune sunt
necesare pentru mantuire. Sfanta Scriptura vorbeste despre necesitatea acestora pentru mantuire
in numeroase locuri. Astfel, Mantuitorul zice: " Nu tot cel ce-Mi zice: Doamne, Doamne, va intra
in imparatia cerurilor, ci cel ce face voia Tatalui Meu care este in cer" (Matei 7, 21). De
asemenea, tot El ne arata ca la obsteasca judecata, cand Fiul Omului va veni intru slava sa judece
lumea, mostenirea imparatiei cerurilor sau excluderea de la ea se vor face dupa criteriul
implinirii sau neimplinirii de catre crestini a faptelor milei trupesti (Matei 25, 34-45). La fel,
Sfantul Apostol Pavel subliniaza in numeroase ocazii ca, la dreapta judecata Dumnezeu va
rasplati fiecaruia dupa faptele sale (Rom. 2, 6; II Cor. 5, 10; I Tim. 6, 18 s.a.). Cat priveste pe
Sfantul Iacov, el spune clar: " Omul se indrepteaza prin fapte, iar nu numai prin credinta" (Iacov
2, 21), iar despre credinta care nu se manifesta in fapte, spune: " Credinta fara fapte moarta este"
(Iacov 2, 17). De asemenea, Sfintii Parinti afirma in mod unanim ca faptele bune sunt necesare
pentru mantuire. Astfel, sfantul Chiril al Ierusalimului zice: "Cinstirea de Dumnezeu consta in
doua parti: din cunoasterea exacta a dogmelor pietatii si din fapte bune. Dogmele fara de fapte
bune nu sunt placute lui Dumnezeu. El nu primeste insa nici faptele, daca nu sunt intemeiate pe
dogmele pietatii".
Daca Sfantul Apostol Pavel contesta importanta unor fapte importanta unor fapte bune in
lucrarea mantuirii, el se refera la faptele savarsite de om in afara legaturii cu Hristos, pe baza
unor legi normative (legea mozaica, legile civile), pe cand faptele savarsite ca urmare a legaturii
omului cu Hristos prin credinta si iubire, fapte care izvorasc din puterea lui Hristos si care
sporesc unirea credinciosului cu Hristos si asemanarea cu El, le considera absolut necesare
pentru mantuire.
Este insa greu sa facem o separare intre credinta si faptele bune in procesul mantuirii, aratand
unde sfarseste credinta si unde incep faptele, deoarece intre ele exista o legatura organica. Caci
daca credinta este aceea care indrepteaza si mantuieste, fiind vie si lucratoare prin iubire, ea
insasi este in acelasi timp si fapta buna, cuprinzand si imbratisand in sine si faptele externe in
mod necesar; la fel se poate spune si despre faptele bune ca ele aduc cu sine mantuirea, daca
izvorasc din credinta in Hristos. Cu toate acestea, chiar daca faptele bune, izvorate din aceasta
credinta sunt meritorii in ele insele, noi nu suntem indreptatiti sa ne laudam cu ele, sau pe baza
lor sa pretindem dobandirea propriei noastre mantuiri. Aceasta rezulta lamurit din cuvintele
Mantuitorului si din cele spuse de Sfantul Apostol Pavel. Astfel, Mantuitorul ne spune: " Asa si
voi, cand veti face toate cele ce vi s-au poruncit, sa ziceti: slugi netrebnice ce suntem, caci ce am
fost datori sa facem am facut" (Luca 17, 10), iar Sfantul Apostol Pavel spune despre sine: " Cu
harul lui Dumnezeu sunt ceea ce sunt, si harul Lui care a fost intru mine n-a fost in zadar, caci
m-am ostenit mai mult decat ei toti, dar nu eu, ci harul lui Dumnezeu care este in mine" (I Cor.
15, 10), iar in alt loc zice: "Caci ce ai pe care sa nu-l fi primit? Iar daca l-ai primit, de ce te lauzi
ca si cum nu l-ai primit?" (I Cor. 4, 7). De aceea, nu trebuie sa uitam niciodata ca mantuirea este
darul lui Dumnezeu, iar credinta lucratoare prin iubire, din care izvorasc faptele bune este
singurul mijloc prin care ne putem dobandi mantuirea. Iar cat priveste faptul ca nimeni nu poate
fi sigur de propria sa mantuire, aceasta nesiguranta exercita o influenta pozitiva asupra
credinciosilor, constituind un indemn permanent la savarsirea faptelor bune.