Mantuirea subiectiva sau îndreptarea

Conditiile mantuirii subiective har, credinta si fapte bune

Principalul termen folosit de Sfanta Scriptura cat si de Sfanta Traditie pentru a arata motivul
intruparii Fiului lui Dumnezeu, precum si scopul operei Sale cu privire la om este "mantuire". El
este folosit atat pentru a numi lucrarea rascumparatoare a Mantuitorului Hristos prin jertfa de pe
cruce, cat si pentru a numi starea celor care si-au insusit sau impropriat roadele jertfei de pe cruce.
In primul caz, este vorba de mantuirea obiectiva , rascumpararea sau impacarea omului cu
Dumnezeu prin jertfa Mantuitorului, iar in al doilea, de mantuirea subiectiva sau personala, ori
simplu mantuire, indreptare sau sfintirea omului, lucrare care se infaptuieste de fiecare crestin in
parte prin har, credinta si fapte bune, pentru ca omul rascumparat prin jertfa lui Hristos, sa poata
dobandi fericirea vesnica. Mantuirea subiectiva este impreuna-lucrarea lui Dumnezeu si a omului,
prin care acesta isi insuseste roadele jertfei de pe cruce a Mantuitorului, fiind eliberat din robia
pacatului si a mortii, incepand de la Botez si Mirungere o noua viata, prin care se face drept
inaintea lui Dumnezeu. Aceasta noua viata se dezvolta si se intareste prin conlucrarea crestinului
cu harul, ca rod al credintei, manifestandu-se in fapte bune, dar rasplata pe care o va primi va fi
fericirea vesnica.

Precum rezulta din indemnul Sfantului Apostol Pavel, adresat filipenilor: "... lucrati cu frica si cu
cutremur la mantuirea voastra" (Filip. 2, 12), mantuirea nu este un simplu dar de la Dumnezeu,
nici numai un act sau o lucrare a omului, ci o actiune de durata care are un inceput, se dezvolta
treptat si se realizeaza prin impreuna-lucrarea lui Dumnezeu si a omului. Desigur, ea se
infaptuieste ca urmare a harului dobandit de om prin Taina Botezului, prin straduinta si propria
lucrare a crestinului: Dumnezeu da harul Sau, iar din partea omului sunt necesare credinta si
faptele bune.

Mantuirea subiectiva este consecinta rascumpararii in Iisus Hristos, prin Care ne-a venit harul si
adevarul (Ioan 1, 17). In conceptia Bisericii noastre si spre deosebire de protestanti, mantuirea
subiectiva sau indreptarea potrivit textului de la Rom. 8, 29, este o renastere spirituala adevarata si
reala a omului, prin care el devine drept inaintea lui Dumnezeu. Ea progreseaza sau regreseaza
datorita unor conditii subiective ale crestinului, fiind dependenta de pregatirea si de ridicarea lui
din punct de vedere moral. Ea este deci susceptibila de crestere, intarire si desavarsire, dar fiindca
este legata nu numai de vointa si lucrarea omului ci si de cum va gasi Dumnezeu rezultatul
actiunilor lui, nimeni nu poate fi sigur de mantuirea sa. De aceea, omului ii este necesara continua
lucrare in acest scop, implinind toate poruncile si castigandu-si virtutea care le incununeaza pe
toate: iubirea. In orice stadiu al cresterii sale duhovnicesti s-ar afla, el trebuie sa-si aduca aminte
de cuvintele Sfantului Apostol Pavel: " Asa ca celui ce i se pare ca sta, sa ia aminte sa nu cada (I
Cor. 10, 12).

Necesitatea harului pentru mantuire rezulta din universalitatea pacatului stramosesc: " Fiindca toti
au pacatuit...indreptandu-se in dar, cu harul Lui, prin rascumpararea in Hristos Iisus" (Rom. 3,
23-24). Fara harul redobandit prin Iisus Hristos, nimeni nu poate nici sa voiasca, nici sa lucreze
pentru mantuirea sa: " Caci Dumnezeu este Cel ce lucreaza in voi si sa voiti si sa faceti dupa a Lui
bunavointa" (Filip 2, 13). Mantuirea este un dar al lui Dumnezeu, deci nu este rezultatul vredniciei
personale a omului: " Caci in dar sunteti mantuiti, prin credinta, si aceasta nu de la voi: al lui
Dumnezeu este darul. Nu din fapte, ca sa nu se laude nimeni. Pentru ca a lui faptura suntem, ziditi
in Hristos Iisus spre fapte bune, ca sa umblam intru ele" (Efes. 2, 8-10).

Din cele de mai sus rezulta ca mantuirea este o lucrare in care Dumnezeu face inceputul prin harul
sau, iar omul are nevoie de acest har si in continuare, straduindu-se incontinuu sa colaboreze cu el.

Mantuirea inceputa prin renasterea la o viata noua cere un efort sustinut din partea crestinului
pentru realizarea cresterii sale duhovnicesti, spre a putea urca pe cele mai inalte trepte ale
desavarsirii sale morale si a lua astfel cununa chemarii lui Dumnezeu in Hristos Iisus (Filip. 3, 13-
14), prin urmare ea are mai multe trepte sau faze.
Etapele indreptarii

Cea dintai treapta este chemarea si pregatirea omului pentru renastere, pentru primirea harului
divin. Întrucât omul nu se poate ridica numai prin puterile proprii de la nivelul vieţii naturale la
acela al vieţii în Hristos, el este chemat la aceasta de Dumnezeu prin lucrarea harului divin. Omul
nerenascut, fiind luminat de harul premergator de care simte nevoia si insusindu-si prin credinta
adevarurile Revelatiei, doreste sa se mantuiasca. Saul din Tars a simtit nevoia sa se impace cu
Dumnezeu, trezindu-se in el credinta in Hristos. Inainte de a renaste prin botez, harul lucreaza
dinafara asupra omului, dar dupa botez harul se salasluieste in el insusi, lucrarea lui devenind mai
vie. Dimpotrivă satana lucrează până la botez în lăuntrul sufletului, iar din acel moment lucrează
din afara lui.

A doua treapta este renasterea omului in Hristos prin Taina botezului. Cu aceasta incepe
indreptarea propriu-zisa, care consta, pe de o parte, in curatirea de pacatul stramosesc si de
celelalte pacate savarsite pana la botez, iar pe de alta, in salasluirea harului lui Hristos in el, ceea
ce marcheaza inceputul unei noi vieti, in care omul simte dorinta vie de a se uni cu Hristos si de a
umbla "intru innoirea vietii" (Rom. 6, 4). Analizând procesul naşterii distingem în el 2 aspecte
iertarea şi sfinţirea, ce se petrec simultan datorită harului. Renaşterea poate fi întărită sau pierdută,
şi nu rămâne strict interioară ci se manifestă sub acţiunea harului şi în conlucrarea cu el, prin fapte
bune. Cel renăscut se poate ridica dacă a căzut numai prin Taina Spovedaniei şi Taina Sfintei
Împărtăşanii.

A treia treapta face vizibil progresul crestinului in viata cea noua in Hristos, aratandu-L pe Hristos
prezent in viata si faptele lui incat acum el poate spune: "De acum nu mai traiesc eu, ci Hristos
este Cel ce traieste intru mine" (Gal. 2, 20). Acum se arata cu adevarat cresterea crestinului in
virtute si indeosebi in iubire, ceea ce da un sensibil avant urcusului duhovnicesc spre desavarsire,
care poate fi realizat, pe de o parte, prin implinirea poruncilor, iar pe de alta, prin urmarea de catre
unii a sfaturilor evanghelice. Sfântul Atanasie cel mare spune că „Dumnezeu s-a făcut om ca omul
să se poată îndumnezei.
Conditiile insusirii mantuirii subiective

a) Credinta. Ca act intelectual, credinta este adeziunea noastra libera la cele descoperite de
Dumnezeu sau la Revelatia divina. Dar pentru mantuire, aceasta credinta nu-i suficienta, ci este
necesara credinta lucratoare prin iubire (Gal. 5, 6). Aceasta credinta nu e numai un act de
cunoastere, ci este o manifestare integrala a sufletului omenesc. Ea include in sine si iubirea si
nadejdea. Manifestarea ei trebuie să fie, nu numai in ganduri si dispozitii virtuoase, ci indeosebi in
fapte bune, ca rezultate sau ca efecte ale credintei lucratoare prin iubire.

Necesitatea credintei pentru mantuire a fost aratata de Insusi Mantuitorul Hristos

apostolilor, cand i-a trimis la propovaduire: " Mergeti in toata lumea si propovaduiti Evanghelia
la toata faptura. Cel ce va crede si se va boteza se va mantui, iar cel ce nu va crede se va osandi"
(Marcu 16, 15-16). Sfantul Apostol Pavel zice: "Fara credinta cu neputinta este a bineplacea lui
Dumnezeu" (Evr. 11, 6), " De vei marturisi cu gura ta pe Domnul Iisus si vei crede in inima ta ca
Dumnezeu L-a inviat pe el din morti, te vei mantui" (Rom. 10, 9).

Desigur, la inceputul indreptarii, in faza de pregatire, credinta este generala sau informa
si consta in acceptarea globala a Revelatiei, dar odata omul indreptat prin botez, credinta
progreseaza si devine speciala sau formata (fides caritate formata, lucratoare prin iubire, (Gal. 5,
6). Aceasta credinta inseamna o daruire si o unire treptata cu Hristos, din jertfa Caruia primim si
noi puterea de a muri pacatului si a invia la o viata noua impreuna cu Hristos, dupa cuvantul
Sfantului Apostol Pavel: " Asa si voi socotiţi-vă a fi morţi păcatului si vii lui Dumnezeu, in Iisus
Hristos Domnul nostru (Rom. 6, 11). Dar precum faptele care nu izvorăsc din credinţa in Iisus
Hristos si din iubirea fata de El nu au valoare pentru mântuire, la fel si credinţa care nu e
lucrătoare prin iubire nu poate aduce mântuirea. Semnul credinţei este însuşi faptul că omul devine
liber să facă voia lui Dumnezeu.

b) Faptele bune. Mantuitorul zice: " Nu tot cel ce-Mi zice: Doamne, Doamne, va intra in
imparatia cerurilor, ci cel ce face voia Tatalui Meu care este in cer" (Matei 7, 21). De asemenea,
la obsteasca judecata se vor face dupa criteriul implinirii sau neimplinirii de catre crestini a
faptelor milei trupesti (Matei 25, 34-45). Sfantul Iacov, spune: " Omul se indrepteaza prin fapte,
iar nu numai prin credinta" (Iacov 2, 21), " Credinta fara fapte moarta este" (Iacov 2, 17). De
asemenea, Sfintii Parinti afirma in mod unanim ca faptele bune sunt necesare pentru mantuire.
Sfantul Apostol Pavel contesta importanta unor fapte bune savarsite in afara legaturii cu Hristos,
pe baza unor legi normative (legea mozaica, legile civile), pe cand faptele savarsite ca urmare a
legaturii omului cu Hristos prin credinta si iubire, fapte care izvorasc din puterea lui Hristos si care
sporesc unirea credinciosului cu Hristos si asemanarea cu El, le considera absolut necesare pentru
mantuire. Iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele constituie fiinţa faptelor bune. Toate
faptele bune se concentrează în iubire.

Relaţia dintre credinţă şi fapte bune

Este insa greu sa facem o separare intre credinta si faptele bune in procesul mantuirii,
aratand unde sfarseste credinta si unde incep faptele, deoarece intre ele exista o legatura organica.
Caci daca credinta este aceea care indrepteaza si mantuieste, fiind vie si lucratoare prin iubire, ea
insasi este in acelasi timp si fapta buna, la fel se poate spune si despre faptele bune ca ele aduc cu
sine mantuirea, daca izvorasc din credinta in Hristos. Cu harul lui Dumnezeu sunt ceea ce sunt, si
harul Lui care a fost intru mine n-a fost in zadar, caci m-am ostenit mai mult decat ei toti, dar nu
eu, ci harul lui Dumnezeu care este in mine" (I Cor. 15, 10), "Caci ce ai pe care sa nu-l fi primit?
Iar daca l-ai primit, de ce te lauzi ca si cum nu l-ai primit?" (I Cor. 4, 7). Cat priveste faptul ca
nimeni nu poate fi sigur de propria sa mantuire, aceasta nesiguranta exercita o influenta pozitiva
asupra credincioşilor, constituind un indemn permanent la savarsirea faptelor bune. În fapte
comuniunea cu Hristos se manifestă ca o dezvoltare a comuniunii începătoare prin credinţă.
(Stăniloae) Credinţa se arată în iubire iar iubirea în fapta concretă. (Remete)