DUMNEZEU SFINŢITORUL

I. Persoana şi lucrarea Duhului Sfânt.

Dumnezeu Cel Unul în fiinţă este întreit în persoane: Tatăl, Fiul şi

Sfântul Duh. Cele trei persoane sunt egale şi consubstanţiale, deosebindu-se
numai prin însuşirile lor personale.
Dumnezeirea Duhului Sfânt a fost negată în sec. IV de către
pnevmatomahi care au fost condamnaţi la Sinodul II ecumenic. Acest sinod a
formulat învăţătura de credinţă despre Sfântul Duh astfel: „Şi întru Duhul
Sfânt, Domnul de viaţă făcătorul, care din Tatăl purcede. Cel care împreună
cu Tatăl şi Fiul este închinat şi mărit, care a grăit prin prooroci." (art 8 al
Simbolului de credinţă)
După reformă, unitarienii au contestat divinitatea Sfântului Duh (la
fel au făcut şi raţionaliştii), afirmând că Ei nu este o persoană treimică, ci o
putere a lui Dumnezeu care sfinţeşte pe om.
Împotriva acestor învăţături greşite. Biserica a mărturisit întotdeauna
dumnezeirea Sfântului Duh, care îşi ia fiinţa din veşnicie din Tatăl, prin
purcedere, tot aşa cum Fiul se naşte din Tatăl, din veşnicie.
În rugăciunea „împărate Ceresc" se cuprinde o adevărată teologie
despre persoana şi lucrarea Duhului Sfânt în Biserică şi în lume.
Este numit „împărat ceresc", tot aşa cum şi Mântuitorul este numit
„împăratul Cerurilor" pe temeiul însuşirilor lor comune cu celelalte două
persoane ale Sfintei Treimi.
Mai este numit „Mângâietorul", deoarece, după înălţarea Mântuitorului
la cer, El va rămâne cu apostolii întotdeauna (Ioan XIV, 16).
De asemenea, mai este numit „Duhul Adevărului" deoarece El va
mărturisi despre dumnezeirea Fiului, călăuzind Biserica.

1
 Atotprezenţa Duhului Sfânt este arătată prin cuvintele „care
pretutindeni eşti", precizându-se apoi o altă însuşire personală: „... şi toate le
plineşti", ceea ce înseamnă că Duhul Sfânt este trimis în lume pentru a
împlini lucrarea de mântuirea a neamului omenesc, El fiind Sfinţitorul
oamenilor şi al lumii. Mai este denumit „Vistierul bunătăţilor", deoarece
prin El oamenii primesc de la „Părintele luminilor", „toată darea cea bună
şi tot darul desăvârşit, fiind în acelaşi timp şi dătător de viaţă", pentru că
prin El „viază întreaga făptură", aşa cum spune psalmistul (Ps. CIII, 31).
Duhul Sfânt s-a coborât în chip de limbi de foc peste Sfinţii Apostoli
în ziua Cincizecimii, întemeind astfel în chip văzut Biserica întemeiată în chip
nevăzut de Mântuitorul pe cruce. Ei rămâne în permanenţă prezent şi activ în
Biserică.
Fiind „Duhul lui Hristos",, prin Mântuitorul este prezent în Biserică
până la sfârşitul veacurilor. Această prezentă continuă a lui Hristos în
Biserică, prin Duhul Sfânt, a făcut pe unii teologi să vorbească despre o
„Cincizecime continuă” în Biserică. Duhul Sfânt îşi realizează lucrarea să
simţitoare prin harul divin.

II. Relaţia dintre Hristos şi Duhul Sfânt în iconomia mântuirii

Prin întrupare, moartea pe cruce, învierea şi înălţarea la cer,

Mântuitorul a realizat în Trupul Său îndumnezeit întreaga iconomie a
mântuirii noastre obiective. Aceasta devine bun al nostru, deci subiectiv, nu
prin însuşirea unui har detaşat de Hristos, ci numai prin sălăşluirea Lui în
noi, cu trupul Său înviat si înălţat, prin Duhul Sfânt.
Coborârea Sfântului Duh la Cincizecime este actul de trecere de la
lucrarea mântuitoare a lui Hristos în trupul Său, la extinderea acestei lucrări
mântuitoare sau a trapului său îndumnezeit în Apostoli şi în toţii cei care
au crezut, prin harul Duhului Sfânt, care produce Biserica în chip văzut.
Dacă întruparea, moartea, învierea şi înălţarea sunt cele patru acte
fundamentale prin care Hristos a realizat mântuirea obiectivă, coborârea
2
Sfântului Duh reprezintă actul al cincilea si ultimul prin care se finalizează
si se continuă în lume opera de mântuire începută la întrupare, în sens
subiectiv de dala aceasta.
Din această cauză, între lucrarea Fiului şi Duhului Sfânt în iconomia
mântuirii există o foarte strânsă legătură.
Astfel, în Vechiul Testament, Duhul Sfânt este Cel care pregăteşte
venirea în „trup" a Fiului iui Dumnezeu, ia parte la întruparea Fiului care S-a
născut „de ia Duhul Sfânt şi din Fecioara Măria", coboară peste umanitatea
lui Iisus la botezul său în Iordan si conlucrează apoi cu El în toate actele
Sale mântuitoare.
La fel, Fiul lui Dumnezeu întrupat pregăteşte coborârea Duhului
Sfânt, pentru ca la Cincizecime să-L trimită în lume spre a continua şi
actualiza, până la sfârşitul veacurilor lucrarea mântuitoare a lui Hristos în
noi. Aşa încât, după Cincizecime, relaţia oamenilor cu Hristos cel înviat şi
înălţat nu se poate efectua decât în şi prin „Duhul Fiului" (Gal. IV, 6).
Legătura strânsă între înălţarea Mântuitorului la cer şi coborârea
Sfântului Duh care-L sălăşluieşte pe Hristos în noi este foarte exact înfăţişată
in Evanghelia după Ioan, c. XIV şi XVI.
Aici se pune, între altele: „Puţin şi nu Mă veţi mai vedea şi iarăşi
puţin şi Mă veţi. vedea, pentru că Eu Mă duc la Tatăl... Vă e de folos să Mă
duc Eu. Căci dacă nu Mă voi duce, Mângâietorul nu va veni la voi... Iar când
va veni Acela, Duhul Adevărului, vă va călăuzi la tot adevărul, căci nu va
vorbi de la Sine, ci câte va auzi va vorbi şi cele viitoare vă va vesti..." (Ioan,
XVI, 7, 13, 16-22).
Conform Sfinţilor Părinţi, trimiterea Fiului în lume de către Duhul
Sfânt (Is. LXI, I; Luca IV, 18), ca şi trimiterea Duhului Sfânt de către Fiul la
Cincizecime sunt lucrări în afară comune persoanelor- Sfintei Treimi şi s-a
Scut aşa spre a arăta că Tatăl şi Duhul Sfânt nu sunt străini de lucrarea
mântuitoare a Fiului. De asemena, se spune că Duhul este trimis în lume de
Tatăl si Fiul, pentru a arăta că nu sunt detaşaţi de lucrarea sfinţitoare a
3
Duhului Sfânt. Datorită perihorezei, nici o lucrare a unei persoane nu se
săvârşeşte fără participarea celorlalte.
După înălţarea Mântuitorului la cer. Duhul Sfânt nu-L înlocuieşte pe
Hristos, nu ia locul lucrării Lui în lume. Dimpotrivă, Duhul Sfânt, ca „Duh al
Fiului" (Gal. IV, 6), îl sălăşluieşte pe Hristos în noi, îl modelează în noi,
făcându-ne conformi chipului lui Hristos.
Relaţia strânsă între iconomia Duhului şi iconomia Fiului de vede mai
chiar şi din faptul că dacă Duhul Sfânt este cel care ne împărtăşeşte harul
sfinţitor, acesta este harul câştigat de Hristos sau „Harul Domnului nostru
Iisus Hristos" (II Cor. XIII, 13), căci „din plinătatea Lui noi toţi am luat har
peste har. Pentru că legea prin Moise s-a dat, iar harul şi adevărul au venit
prin Iisus Hristos" (Ioan I, 16-17).
De asemena, Mântuitorul este „Adevărul", iar Duhul Sfânt este
„Duhul Adevărului" (Ioan XVI, 13).
Nu se poale disocia deci lucrarea Fiului de lucrarea Duhului sau
invers. Ambele săvârşesc lucrarea de mântuire în mod solidar, revelând pe
Tatăl şi una pe alta, într-o reciprocitate desăvârşită.
Prin Mântuitorul Hristos am redobândit accesul ia Tatăl si am recâştigat
dragostea lui Dumnezeu faţă de noi. Duhul Sfânt împărtăşindu-ne dragostea
Iui Dumnezeu şi harul lui Hristos ne menţine în comuniune cu Tatăl, prin
sălăşluirea lui Hristos m noi, cu trupul Lui înviat, plin de Duhul Sfânt. Sfântul
Simion Noul Teolog spune mai clar: „Fiul este uşa spre Tatăl, iar Duhul Sfânt
este cheia care ne deschide uşa şi dacă uşa nu se deschide nu intră nimeni în
casa Tatălui."
III. Harul, harismele şi darurile Sfântului Duh
A. Harul divin si însuşirile lui

Harul divin este energia, puterea sau lucrarea dumnezeiască necreată,

care izvorăşte din fiinţa divină a celor trei ipostasuri, fiind nedespărţită de
aceasta şi care se revarsă prin Duhul Sfânt asupra oamenilor, în scopul

4
mântuirii si sfinţirii lor.
Ca energie divină, harul se manifestă, este prezent şi lucrează în
Biserică, el fiind constitutiv Bisericii. Aceasta este modalitatea şi forma
obişnuită si statornică de prezenţă şi lucrare a harului, fără a fi însă limitată la
aceasta formă, în sensul că în afară de Biserică, harul n-ar putea lucra.
a) Harul este absolut necesar pentru mântuire, deoarece omul nu se
poate mântui prin propriile sale puteri.
Mântuitorul arata necesitatea harului pentru începutul mântuirii atunci
când spune: „Fără Mine nu puteţi face nimic" (Ioan XV, 5) sau: „Nimeni nu
poate veni la Mine. dacă nu-l va trage pe El Tatăl" (Ioan, VI, 44).
Deoarece harul este primul factor care pune în mişcare voinţa omului în
procesul mântuirii, el se mai numeşte şi har premergător: „Dacă nu se va naşte
cineva din apă şi din Duh, nu va intra în împărăţia cerurilor" (Ioan III, 5).
Dar harul este necesar au numai pentru începutul mântuirii, ci şi pe
întreg parcursul vieţii.
Mântuitorul spune: „Rămâneţi întru Mine şi Eu întru voi. Precum
mlădiţa nu poate aduce rod de la sine, de nu va fi în viţă, aşa şi voi, dacă nu
veţi fi întru Mine" (Ioan XV, 4).
Sfântul Irineu: „Precum un măslin sălbatic, dacă nu se altoieşte, n-
aduce nici un folos, prin starea sa de sălbăticie..., aşa rămâne şi omul care nu
primeşte altoirea prin credinţă."
Sfântul Macarie: „Precum pestele nu poate vieţui fără apă sau precu
nimeni nu poate merge tară picioare, vedea iară ochi..., tot aşa tară
conlucrarea puterii dumnezeieşti, nu este cu putinţă a fi creştin desăvârşit."
Necesitatea harului pentru mântuire a fost tăgăduită din vechime de
către pelagieni şi semipelagieni, iar în timpurile mai noi de către raţionalişti şi
socinieni.
b) Gratuitatea harului Harul se acordă oamenilor în mod gratuit şi
nu ca o răsplată pentru fapte sau merite anterioare, ci numai din bunătatea şi
dragostea lui Dumnezeu faţă de oameni.
5
 Sfânta Scriptură spune că Dumnezeu „voieşte ca toţi oamenii să se
mântuiască şi să ajungă la cunoştinţa adevărului" (I Tim. II, 4).
c) Universalitatea harului. Harul se dă tuturor oamenilor, pentru a
se putea mântui, dar nu forţează libertatea omului. Dacă nu toţi oamenii se
mântuiesc, acest lucru nu se întâmplă datorită unei privări de har din partea
lui Dumnezeu, ci datorită neprimirii sau necolaborării omului cu harul.
Sfânta Scriptură spune ca Mântuitorul „s-a dat pe Sine preţ de
răscumpărare pentru toţi" (I Tim. II, 6); sau: „mulţi sunt chemaţi, dar puţini
sunt cei aleşi" (Matei XX, 16).
Sfântul Ioan Gură de Aur: „Dumnezeu nu constrânge pe nimeni, dar
dacă Dumnezeu voieşte şi noi nu voim, mântuirea noastră este cu neputinţă.
Aceasta nu din cauză că voinţa Sa ar fi neputincioasă, ci pentru că mi voieşte
să facă silă nimănui."

B. Harismele

Harul divin este unul după natura sa, dar se deosebeşte după efectele
si lucrările sale asupra celor ce-1 primesc, datorită măsurii în care şi l-au
însuşit si potrivit cu însuşirile si aptitudinile celor care î-au primit.
„Darurile sunt felurite, dar Duhul este acelaşi... Şi lucrările sunt
felurite, dar e acelaşi Dumnezeu care lucrează toate în toţi... Căci unuia i se
dă cuvânt de înţelepciune şi altuia cuvântul cunoştinţei, după acelaşi Duh...”
Dar aceste daruri nu sunt numai lucrări ale Sfântului Duh, ci şi efectul
acestor lucrări în firea oamenilor. Din această cauză, Apostolul Pavel le
numeşte uneori daruri, iar alteori lucrări ale Duhului. La baza tuturor
darurilor este harul Sfintelor Taine.
Diversitatea darurilor este expresia bogăţiei nesfârşite a harului, care
deşi unul după natura sa, se arată felurit în lucrările şi efectele sale, asupra
celor care colaborează cu el.
Ca ipostas treimic, Duhul unifică pe cei care posedă daruri diferite,
deoarece El este Duhul comuniunii (I Cor.XII, 13) şi al unităţii (Efes.IV, 3).
6
 Sfântul Vasile cel Mare: „Duhul ţine legate între ele mădularele prin
darurile care se intercondiţionează. Toate mădularele înzestrate cu daruri
diferite completează prin aceasta trupul lui Hristos şi, în unitatea Duhului,
transmit unii altora bunătăţile acestor daruri, care ie sunt necesare tuturor,
făcându-i pe toţi să se bucure de toate darurile." Darul are astfel şi o
dimensiune orizontală, în sensul că este dat spre folosinţă tuturor, având
menirea să-i unească pe oameni, deoarece cel ce dăruieşte darurile este
Duhul comuniunii.
Adeseori se vorbeşte nu numai de darurile Sfântului Duh, ci si despre
harisme. După unii harismele sunt lot daruri ale Sfântului Duh, care au luat
însă proporţii remarcabile.
Alţii consideră însă că harismele sunt daruri extraordinare ale
Sfântului Duh. cu un caracter special, cum ar fi de exemplu harisma
proorociei, a facerii de minuni etc.

C. Cele şapte daruri ale Sfântului Duh

Cu toate că teologia ortodoxă nu face distincţie specială între aceste

daruri sau „duhuri" şi celelalte daruri ale Sfântului Duh, lotuşi ele sunt
considerate ca semn al unei „plenitudini harismatice”, deoarece proorocul
Isaia vorbeşte despre ele că se vor coborî asupra mlădiţei, care va răsări din
rădăcina lui Iesei (Mântuitorul) (Isaia XI, 2-3).
Aceste daruri speciale sunt: al înţelepciunii, al înţelegerii, al sfatului,
ai puterii, al cunoştinţei, al bunei credinţe şi al temerii de Dumnezeu.
Teologia ortodoxă afirmă că aceste daruri le primeşte creştinul prin
taina mirungerii, deoarece cu această ocazie el primeşte „pecetea darului
Sfântului Duh", spre deosebire de romano-catolici care susţin că aceste
daruri se primesc prin taina botezului.
Duhul Sfânt nu ni se împărtăşeşte ca persoană, ci prin lucrarea Lui
harică.
Sfântul Vasile cel Mare: „El este total prezent în fiecare şi peste tot.
7
împărtăşindu-se, El nu suferă împărţire... Ca o rază de soare care produce
bucurie tuturor.... tot astfel Duhul se află în fiecare din aceia care-L primesc,
ca si când nu s-ar împărtăşi decât aceluia singur, şi cu toate acestea. El
revarsă peste toţi harul întreg, de care se bucură toţi şi se împărtăşesc după
măsură şi capacităţile lor, căci pentru posibilităţile Duhului nu este măsură."

IV. Raportul dintre har si libertatea omului din punct de vedere

ortodox, catolic şi protestării.

În teologia ortodoxă nu există o separaţie între Dumnezeu şi

creatură, între natură şi har. Fiind făcut după chipul lui Dumnezeu, omul era
în mod natural deiform.
Harul face parte din natura noastră, chiar prin actul creaţiei, iară ca el
să fie al nostru. Elementul spiritual era imprimai în natura umană chiar de
la creare, între natural şi supranatural existând o adevărată compenetrare
sau osmoză, deşi ele nu se confundau.
Pierderea harul a însemnat o denaturare a omului. Revenirea harului
înseamnă o restaurare a naturii, a libertăţii prin care omul îşi poate relua
eforturile în. vederea desăvârşirii, prin unirea tot mai strânsă eu Dumnezeu.
Departe de a stingheri libertatea, harul o restabileşte, pentru ca omul
să poată lucra pentru realizarea unirii cu Dumnezeu.
Deci, harul şi activitatea omului nu se exclud. Din această cauză
Sfântul Maxim Mărturisitorul a spus: „Omul are două aripi: harul şi
libertatea."
„Este imposibil ca inima să se curăţească... fără chemarea în
rugăciune a numelui lui Iisus. Încordarea noastră este necesară..., dar
singură este imposibilă. Experienţa încordării noastre se uneşte cu
experienţa neputinţei noastre şi deci, cu necesitatea chemării lui Iisus.
Astfel, în rugăciune se întâlneşte harul dumnezeiesc eu încordarea noastră.
În rugăciune se rezolvă contradicţia aparentă dintre har şi libertate...”
8
 Actele omului renăscut nu suni nici predeterminate de Dumnezeu,
deci prin excelenţă ale Lui, nici ale unei libertăţi ce se decide singură să
folosească harul.
Sfântul Ioan Damaschinul spune: ..Dumnezeu prevede, dar nu
predetermină."
Sfântul Chiril al Alexandriei, „Sfântul Duh este substanţial prezent
în adâncul fiinţei noastre, local sălăşluirii Sale primordiale si al înserării
tuturor darurilor următoare" (răspuns la ambele alternative).
Pentru a scoate în evidenţă legătura intrinsecă între natură şi har,
Sfinţii Părinţi au folosit imaginea ochiului şi a luminii: ochiul nu poate
vedea până ce lumina nu se află în el. Harul invadează întreg sufletul cu o
condiţie: să nu se închidă ca o casă Iară uşi şi Iară ferestre. Deschiderea
spre harul dumnezeiesc este starea naturală a naturii.
Altă comparaţie: aşa cum aerul, deşi nu este component al naturii
noastre fizice, intră totuşi în mod necesar în componenţa ci funcţională,
lot aşa si harul, în loc să împiedice natura noastră spirituală de la viaţa ei
normală, c tocmai cel care dă putere acestei vieţi.
Pentru a putea explica lucrarea Sfântului Duh în om, părinţii
folosesc diferite metafore şi analogii, cum ar fi: suflare, aromă, dulceaţă,
flacără, căldură etc. Prin ele se accentuează nesepararea între lucrarea
harului si natură.

9
 BIBLIOGRAFIE

1. Prof. N. Chiţescu, Pr. Prof. Isidor Todoran, Pr. Prof. I.

Petreuţă, Teologia dogmatică şi simbolică, vol. I, Edit.
Renaşterea, Cluj-Napoca, 2004.
2. SF. Ioan Damaschin, Dogmatica, Edit. I.B.M. al B.O.R., trad. de
Pr. Prof. Dumitru Fecioru, Bucureşti, 2005.
3. Pr. Prof. Dr. Isidor Todoran, Arhid. Prof. Dr. Ioan Zăgrean,
Dogmatica Ortodoxă, Edit. Renaşterea, Cluj-Napoca, 2000.
4. Pr. Lect. George Remete, Dogmatica, Edit. Episcopiei Ortodoxe,
Alba-Iulia, 1997.
5. Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă,
vol. I, Bucureşti, 1978.
6. Idem, Sf. Duh şi sobornicitatea Bisericii, în rev. Ortodoxia, nr.1,
1967.
7. Vladimir Lossky, Intoducere în teologia ortodoxă, Edit.
Enciclopedică, Bucureşti, 1993.
8. SF. Dionisie Areopagitul, Despre numele divine, trad. Cicerone
Iordăchescu, Edit. Institut European, Iaşi, 1993.
9. N. Chiţescu, Natura Sfântului Har, în rev. B.O.R., NR.10-12,
1943.

10
11