Etapele îndreptă rii

"Pe care i-a chemat, pe aceea i-a și îndreptat, pe care i-a îndreptat pe
aceea i-a și sfințit" (Romani 8, 21) =» 3 etape ale îndreptării:

1) Chemarea;
2) Îndreptarea propriu-zisă;
3) Sfințirea.

I. Chemarea:

- se realizează prin Cuvântul lui Dumnezeu

FA 2, unde Sf. Ap. Petru ține acea cuvântare, iar unii, cei ce au fost pătrunși la
inimă, au întrebat: "Ce să facem?", iar el le-a răspuns: "Pocăiți-vă, să se boteze
fiecare dintre voi spre iertarea păcatelor"

- presupune și o lucrare lăuntrică, pt că nu toți au întrebat ce să facă, ci doar cei

pătrunși la inimă.

- Dacă cuvântul lui Dumnezeu ne mișcă, ne dăm seama că ne-am depărtat de

Dumnezeu prin păcat. Atunci trebuie să ne pocăim (părerea de rău, presupune
mai întâi o schimbare a modului de a gândi, care aduce după sine o schimbare a
modului de a trăi).

- Cel care vrea să ajungă la Botez (dpv al adulților), trb să treacă prin anumite stări
sufletești: simțirea stării de păcat, teama de pedeapsa divină, căința pt păcatele
făcute, mărturisirea păcatelor.

- În primele sec. creștine, cei ce se pregăteau pt Botez parcurgeau o perioadă de

catehizare care se continua și după Botez. Acesta era cel care arăta vizibil
schimbarea modului de a gândi și a viețui a celui ce primea Botezul.

- Botezul arăta că omul este renăscut.

II. Îndreptarea propriu-zisă:

- Are loc în Taina Sf. Botez.

Are 2 aspecte:
 Aspectul negativ: Îndreptarea propriu-zisă iartă Păcatul Strămoșesc și
celelalte păcate săvârșite până la acea dată.
 Aspectul pozitiv: Renașterea la o nouă viață spirituală (Ioan 6,4; Ap.
De la Botez).

III. Sfințirea:
- După Botez, omul trebuie să umble întru înoirea vieții, să actualizeze în viață
ceea ce s-a întâmplat sacramental în Botez.
- El trebuie să se pocăiască pentru el prin cel de-al doilea Botez (Taina
Pocăinței).
- Perioada sfințirii durează pe parcursul întregii vieți
- Omul n-are niciodată certitudinea mântuirii (Sf. Ap. Pavel: “Celui ce I se pare
că stă, să ia seama și să nu cadă” (I Co 10,2) pentru că sunt exemple de
oameni care și-au pierdut/câștigat mântuirea în ultimele clipe ale vieții
(Iuda/Tâlharul de pe Cruce).
- Omul, cu ajutorul harului, trebuie să conlucreze cu acesta, pentru a tinde
spre desăvârșire.
- Fără har este imposibil să ajungem la desăvârșire pentru că Persoana care
împărțea firea era persoană Dumnezeiască, Mântuitorul nu putea să
păcătuiască.
- Ioan Gură de Aur + Augustin: Cel mai frumos mod de a-I cinsti pe sfinți este
de a le urma viața, deoarece și ei la rândul lor au urmat modul de viețuire al
Mântuitorului Hristos.
- Sf. Ap. Pavel compară în Ep. către Filipeni compară mântuirea cu o țintă,

În acest demers omul se folosește de har, cel care face începutul mântuirii noastre
în Taina Botezului. Omul trebuie să conlucreze cu harul; pentru că mântuirea este
o lucrare teandrică. “Fraților, cu frică și cu cutremur lucrați la mântuirea
voastră”(Filipeni 2,12)
Condițiile însușirii mâ ntuirii subiective

Omul trebuie să contribuie la rândul său cu credința și cu faptele bune.

I. Credința:
- Definiția credinței în Sf. Scriptură “(Evrei 11,1): Iar credința este
încredințarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor celor nevăzute”
- Credința este acceptarea revelației facută de Dumnezeu omului “(Rm 10,17)
Credinta vine prin auzire, iar auzirea prin Cuvântul lui Dumnezeu”
- Simpla acceptare a adevărului de credință nu ne poate mântui “Că de vei
mărturisi cu gura Ta că Iisus este Domnul și vei crede în inima ta că
Dumnezeu L-a înviat pe El din morți, te vei mântui (Rm 10,9)”
- Și demonii cred, dar nu se mântuiesc.
- Credința trebuie să coboare din intelect la inimă.
- Sf. Părinți spun că cel mai lung drum este de la intelect la inimă.
“Căci socotim că prin credință se va îndrepta omul” (Rm 2, 28).
- Sf. Ap. Pavel pune accentul pe credință. Acesta înțelege credința așa cum o
definește la “(Ga 5,6): căci în Hristos nici tăierea împrejur nu poate ceva, nici
netăierea, ci credința lucrătoare prin iubire”
- Credința trebuie să aibă darul de a-l sensibiliza pe om.

II. Faptele bune:

Diferența dintre faptele legii și faptele bune:
- Faptele legii sunt cerute, impuse de o lege.
- Faptele bune este fapta făcută din dragoste față de aproapele, sau de
Dumnezeu.
“Căci prin har ați fost mântuiți, prin credință. Și aceasta nu vine de la voi, ci
este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni.(Efeseni
2:8-10)”
- Nu există o contradicție între Pavel și Iacob.
- Pavel înțelege credința ca un act moral (manifestată prin iubire, fapte
bune), în timp ce Iacob când vorbește de fapte vorbește de faptele care sunt
manifestarea credinței.
“Atunci, Împăratul va zice celor de la dreapta Lui: ‘Veniți, binecuvântații
Tatălui Meu, de moșteniți Împărăția, care v-a fost pregătită de la
întemeierea lumii. Căci am fost flămând și Mi-ați dat de mâncat; Mi-a fost
sete și Mi-ați dat de băut; am fost străin și M-ați primit; am fost gol și M-ați
îmbrăcat; am fost bolnav și ați venit să Mă vedeți; am fost în temniță și ați
venit pe la Mine…. Drept răspuns, Împăratul le va zice: ‘Adevărat vă spun că,
ori de câte ori ați făcut aceste lucruri unuia din acești foarte neînsemnați
frați ai Mei, Mie Mi le-ați făcut. (Matei 24, 34-36).
- La a doua venire nu suntem judecați după credință, ci după fapte, fapte ca
manifestare a credinței.
“Nu tot cel ce-mi zice Doamne, Doamne va intra în Împărăția Tatălui, ci cel
ce face voia Tatălui Meu (Predica de pe Munte)”

În principiu, noi spunem că avem nevoie de credință și fapte bune, dar

putem spune la fel de bine ca Sf. Ap. Pavel că ne mântuim prin credință,
dacă o înțelegem asemenea unui act moral, credința care impune iubirea;
sau putem spune tot la fel de bine cu Sf. Ap. Iacob că ne mântuim prin
fapte, dar faptele ca manifestări ale credinței.