Sf.

Euharistie

Euharistia este Taina prin care, sub forma pâinii și a vinului, creștinul se împărtășește cu
însuși trupul și sângele Domnului, prezente în mod real, prin prefacerea elementelor, la
jertfa euharistică de la Sf. Liturghie.

Lb. Greacă: „euharistia” = „mulțumire” – Mântuitorul înainte de a o institui la Cina cea de

Taină, a mulțumit lui Dumnezeu, prin rugăciune, a binecuvântat pâinea, a frânt-o și a dat-o
Sfinților Apostoli.

Alte denumiri: Cina Domnului, Ospățul Domnului, Frângerea pâinii, Paharul binecuvântării,
Paharul Mântuirii.

Este cea mai importantă Taină deoarece:

1) Deși simțurile nu observă schimbarea, pâinea și vinul se prefac în mod real în trupul și
sângele Mântuitorului. În privința misterului, această Taină stă alături de Sf. Treime și
Întrupare.
2) Prin celelalte Taine se împărtășește harul divin. Prin Euharistie ni se împărtășește
însuși izvorul harului, Hristos, cu care credinciosul se unește tainic.
3) Sf. Euharistie nu este numai o taină, ci și jertfa nesângeroasă adusă lui Dumnezeu,
jertfa trupului și a sângelui lui Hristos.

A fost instituită la Cina Cea de Taină: „Luați mâncați, acesta este trupul Meu... beți dintru
acesta toți, acesta este sângele Meu, al legii celei noi...” (Matei 26, 27).

Materia Sf. Euharistii este pâinea dospită și vinul curat, în care se pune puțină apă, pentru că
la Cină Mântuitorul n-a serbat Paștele iudaic, ci un paște deosebit.

R.C. folosesc azimă (ostia) – pâine nedospită, deoarece socotesc că Mântuitorul a serbat
Paștele Iudaic.

Amestecarea vinului cu puțină apă, amintește scurgerea sângelui și a apei din coasta
Mântuitorului.

Euharistia se săvârșește exclusiv în cadrul Sf. Liturghii, a cărei parte esențială o constituie
Epicleza. Cuvintele de instituire fac parte din anamneză și pun în evidență dimensiunea
istorică și orizontală a tainei, iar epicleza dimensiunea sa verticală.

R.C. susțin că sfințirea elementelor nu se face prin epicleză, ci prin cuvintele de instituire,
ignorându-se faptul că Mântuitorul a sfințit elementele și apoi le-a dat ucenicilor, ca și ei să
facă aceasta spre pomenirea Sa. Această inovație a apărut în Apus în veacul VI, dar s-a
generalizat abia în veacul XI, contribuind la Marea Schisma din 1054.
Eroarea lor se poate observa din Evangheliile sinoptice unde se vorbește despre instituirea
Tainelor și numesc pâinea întrebuințată de Mântuitorul „artos” = pâine dospită, și nu
„azimon” = azimă.

Ev. Ioan spune că după ce Iudeii L-au adus pe Iisus de la Caiafa în divan la Pilat, ei n-au intrat
în divan (pretoriu), ca să nu se spurce, ci să poată mânca Paștile (Ioan 18,28), indiciu sigur că
iudeii încă nu își prăznuiseră Paștile.

Tot Ev. Ioan relatează că după ce Domnul a murit răstignit pe Cruce, iudeii s-au grăbit să dea
jos de pe cruce trupul lui Iisus și al celor 2 tâlhari, pentru ca acestea să nu rămână pe cruce,
căci era mare Ziua Sâmbetei aceleia (Ioan 19,31), fiind ziua Paștilor.

Așadar, Joi seara la Cina cea de Taină, Mântuitorul a serbat Paștile cu ucenicii săi la care a
servit pâine dospită. Vineri, iudeii au luat toate măsurile ca trupurile lor să nu rămână
răstignite în ziua de Sâmbătă când ei își serbau Paștile și când începeau zilele azimilor (când
nu mâncau pâine dospită). => La Cina cea de Taină, Mântuitorul și ucenicii Săi au folosit
pâine dospită, nu azimă.

Altă dovadă despre momentul prefacerii este existența rugăciunii epiclezei în toate
Liturghiile răsăritene și în cele de Apus. Această rugăciune e descrisă și în Didahia celor 12
Apostoli, unul din cele mai vechi monumente ale literaturii patristice.

R.C. nu împărtășesc pe credincioși decât cu trupul Domnului (azima). Spun ei: acolo unde
este trupul, acolo este și sângele. (Teoria concomitenței). Lipsirea credincioșilor de
împărtășirea cu sângele Domnului este contrară practicii apostolice, dată de Mântuitorul:
„Paharul binecuvântării.... nu este oare împărtășirea cu sângele lui Hristos?” (1 Co 10, 16).

Înv. Ortodoxă: Sfânta Euharistie are un întreit caracter:

1. De Taină.
2. De Jertfă.
3. De ospăț comemorativ sau anamnetic.

Ca Taină, Euharistia este împărtășirea cu însuși trupul și sângele Mântuitorului, prezente în

mod real sub forma pâinii și a vinului, după prefacere elementelor euharistice la Sf. Liturghie
prin Epicleză. (cuvinte de instituire al căror sens e literal, nu simbolic).

Ca jertfă, este actualizarea pe Sf. Altare a jertfei de pe Cruce a Mântuitorului, având toate
elementele caracteristice: altar, jertfitor, victimă, aducere și primire. Din cuvintele „se
frânge”; „se varsă”; „se dă” => caracterul de jertfă reală, dar săvârșită sub formă
nesângeroasă, după profeția lui Maleahi. (Mal 1, 11).

Momentul aducerii jertfei este cel al epiclezei.

Ca ospăț comemorativ sau anamnetic pentru că este o aducere aminte a operei mântuitoare
a lui Hristos, după porunca dată Apostolilor: „Aceasta să o faceți întru pomenirea Mea” (Lc
22,19), completată de Sf. Ap. Pavel: „Căci de câte ori veți mânca pâinea aceasta și veți bea
paharul acesta, moartea Domnului vestiți, până când va veni” (1 Co 11, 26).