DESPRE IMPERATIVUL IERTARII

Iertarea are doua aspecte: un aspect psihologic si un altul moral si religios. Primul aspect este
descrierea faptului sufletesc, iertarea ca actualitate psihica, analizata fenomenologic, obiectiv, ca
orice fenomen observat stiintific. Ea este aici infatisata la indicativ si, dintr-un indicativ
impersonal nu se poate scoate un imperativ. Asa cum din legile stiintifice nu se pot deduce
nemijlocit comandamente morele, etice si religioase. Al doilea aspect se afirma cind iertarea se
incorporeaza in constiinta morala si devine o realitate personala, vie, palpabila, vibrind de
constiinta infinitei dreptati divine si stapinita de miracolul viu al iubirii. Devine gindire, este
viata. In aceasta ipostaza iertarea este efortul constant de a pune de acord viata cu gindirea,
constiinta morala cu faptele de fiecare zi si cu responsabilitatile pe care le implica si pe care ni le
asumam. Iertarea deschide ochii sufletului ca sa vada infricosatoarele raspunderi de la temelia
vietii si deschide infinita zare catre iubirea iertatoare care salasluieste pe culmea existentei.
Devine poruncitoare prin convingere si lucratoare prin nevinovatia care tinde sa descopere o
noua geneza a sufletului si a lumii.
Acest imperativ este insa prea global, ca sa nu fie si putin vag. El este totusi un postulat al
gindirii, care nu va inceta niciodata de a ne da de gindit, o treapta spre plenitudinea pe care
numai Domnul Iisus o poate ajunge. Credinciosul, homo viator, este in via, "pe cale" spre ea.
Imperativul iertarii se cumpaneste intre o forma ipotetica, in care spiritul isi porunceste lui insusi
si o forma categorica, in care porunca se impune fara conditii din afara si este adoptata launtric.
In aceasta stare de incertitudine exemplul Domnului si porunca Lui sint hotaritoare. Iubirea si
iertarea se impletesc in capodopera eliberarii, a purificarii. Domnul Iisus e prea desavirsit pentru
a fi doar un ideal exemplu impasibil al tuturor perfectiunilor. El este real si prezent cu toata
divina Lui iubire si cu toata neistovita Sa iertare in toate nazuintele spre puritate ale
credinciosilor.
La forma ipotetica, imperativul iertarii este privit ca un deziderat, ca un mijloc in vederea unui
scop: "iarta, daca vrei sa fii iertat". La forma categorica imperativul este intemeiat pe autoritatea
lui Dumnezeu: "si ne iarta noua greselile noastre, precum si noi iertam gresitilor nostri… Ca de
veti ierta oamenilor greselile lor, ierta-va si voua Tatal vostru cel ceresc. Iar de nu veti ierta
oamenilor greselile lor, nici Tatal vostru nu va va ierta greselile voastre" (Matei VI, 12, 14-15).
Intr-un cuvint: "iarta, ca sa fii iertat". Altfel spus : "iarta cum iarta Dumnezeu, fa ce face
Dumnezeu si te vei asemana Lui; te vei indumnezei".
Domnul Iisus insista asupra iertarii greselilor referindu-se atit la forma pozitiva cit si la cea
negativa, imitind iertarea la sfera relatiilor dintre oameni. Dar in convorbirea cu fariseul Simon,
El arata ca iertarea este in nemijlocita legatura cu iubirea: Domnul iarta pe femeia pacatoasa
"pentru ca a iubit mult" pe Dumnezeu. Spre uimirea celor de fata El ii iarta pacatele, incit acestia
se intreaba: "Cine este acesta care iarta si pacatele?" (Luca VlI. 49). Ei stiau ca numai Dumnezeu
poate ierta pacatele, nu stiau insa ca Mintuitorul este insusi Dumnezeu si ca sub ochii lor se
savirseste ceva mai presus de toate prescriptiile traditionale si de profetii; se descopera lumii cel
care avea sa "ridice" toate pacatele ei.
Iertarea Domnului se extinde si cuprinde toate pacatele omenesti din trecut si din viitor. Pacatul
este o povara strivitoare, atit de grea ca numai Dumnezeu o poate duce, iar Dumnezeu iarta fara
conditii. Pentru El conditiile nu exista. Caci iertarea cu conditii nu mai este iertare. Pacatosii nu
pot oferi lui Dumnezeu ceva in schimbul iertarii, ceva care sa valoreze si sa echivaleze iertarea
divina. Ei pot insa sa ierte greselile semenilor lor si sa-L roage pe Dumnezeu sa-i ierte. Iertarea
divina este astfel climatul in care omul se incifreaza in existenta.
Domnul Iisus a venit sa restaureze si sa innoiasa totul: El a invins pacatul, moartea si iadul,
impacind pe Dumnezeu si lumea (II Cor. V. 19-21). EI s-a pogorit din cer si s-a inaltat la cer
inscriind o verticala eterna care leaga cerul cu pamintul, fata de care dainuirea umana descrie o
linie asimptotica, nevoindu-se sa se apropie cit mai mult de verticala si chiar sa se identifice cu
ea. "Calea" de apropiere este iubirea si odata cu iubirea si iertarea.
Crestinismul a fost definit ca "religia iubirii". O definitie perfecta. Din punct de vedere logic este
una dintre cele mai complete definitii din istoria logicii. Dumnezeu este iubire, a creat lumea si
pe om din iubire, i-a adus mintuirea din iubire si din iubire ii poarta de grija, i-a rinduit Biserica
Sa din iubire. Biserica fara pata, fara pacate, nu insa fara pacatosi. Prezenta continua a
pacatosilor in viata Bisericii invedereaza necesitatea continua a iertarii. Catehismul observa cu
adincime ca "to-ata cunoasterea si puterea dumnezeiestii Evanghelii se cuprinde in cererea: "si ne
iarta noua greselile noastre, precum si noi, iertam gresitilor nostri". In adevar, Fiul lui Dumnezeu
a venit in lume, S-a intrupat si si-a dat singele Sau pentru iertarea faradelegilor si a pacatelor
noastre. Tot spre iertarea pacatelor a asezat si Sfintele Taine" 1. Pe temeiul acesta crestinismul a
fost tot asa de bine definit ca "religia iertarii". In context evanghelic Dumnezeul iubirii este
deopotriva si Dumnezeul iertarii. Caci multe sint pacatele noastre si "de vom zice ca pacat nu
avem, pe noi insine ne inselam" (I loan I, 8). Persoana omeneasca pastreaza inca in inima
amintirea sfinteniei pierdute, a nevinovatiei pe care acum n-o mai are, dar pe care o cauta cu
infrigurare. Din aceasta perspectiva nimic nu i se poate intimpla fapturii omenesti mai maret
decit iertarea.
Dumnezeu nu poate fi implicat in nici un fel in caderea omului in pacat, nu se poate deduce ca El
stia mai dinainte de caderea lui Adam si totusi l-a facut slab si expus caderii, Dumnezeu nu este
la originea pacatului omenesc pentru ca El este infinit bun, nu rau. El n-ar ierta.
Pacatul este un mister terifiant si constituie o mare tema, in suspensie, ca raul si substantialitatea
raului, ca problema filosofica. Raul n-a devenit un scandal pentru ratiune decit atunci cind omul
a realizat, intelectual si afectiv, puterea sa demiurgica. Vazindu-se creator a intreprins o pasionata
cercetare critica a creatiunii si a inceput sa-L judece pe Creator in lumina dorintelor sale. Daca n-
ar fi fost decit o simpla realitate a naturii, "daca nu si-ar aprecia si nu si-ar construi singur
destinul, el ar lua limitele, ranile si obstacolele vietii ca simple fapte, fara sa puna intrebari", -
cum s-a observat.
Omul insa este o faptura problematica si interogativa:el irtreaba si se intreaba. Cunoasterea lui
este o permanenta tranzitie intre viata efemera, temporara, viata in trup, si viata spirituala, viata
eterna. Constiinta lui nu se resemneaza la limitele pe care i le pune ignoranta, eroarea si
dorintele. Cu mult timp in urma si cu multa finete Sfintul Grigore de Nysa constata ca "nu e decit
un singur fel de a cunoaste: acela de a tinde neincetat dincolo de cunoscut"2, pentru ca,
precizeaza acest Sfint Parinte, "orice limita contine in esenta ei un dincolo, care este
"transcendenta ei" 3.
In teologia iertarii, cunoasterea finitudinei si a imperfectiunilor umane atrage inevitabil problema
pacatului. Pacatul este o realitate omeneasca imposibil de ocolit. Teoretic si principial teologia a
stabilit ca pacatul este marea noastra mizerie, marele rau de care suferim, sau cum subliniaza un
teolog, singurul nostru rau: caci dintre toate relele omenesti el este acela din care nu ne mai
ridicam, nici chiar in vesnicie. Lasati la masura propriilor noastre puteri, ne este cu neputinta sa
ne izbavim prin noi insine, daca n-ar fi fost pacatul omenesc, n-ar fi venit Mintuitorul.
Problema pacatului a fost pusa in toata adincimea ei numai in crestinism. Filosofiile pagine n-au
putut-o banui macar. Pentru Aristotel este ceva ca o eroare sau ca o neintelegere, ceva care nu se
aseamana cu pacatul. Stoicii vorbeau de un acord al vointei umane cu vointa lui Dumnezeu, insa
acest Dumnezeu era inteles painteist, impersonal, prezent pretutindeni si in toate, in virtute, ca si
in abateri. Daca Dumnezeu nu era o fiinta personala, abaterile nu erau judecate de nimeni, decit
de constiinta proprie. Omul se ierta pe sine insusi, daca acest lucru ar fi cu putinta. Ceea ce,
practic echivaleaza cu absenta oricarei obligatii si responsabilitati.
Numai crestinismul, religie revelata, afirma hotarit ca pacatul este o calcare a vointei lui
Dumnezeu, savirsita de Adam. Posteritatea lui Adam a fost intoxicata si este intreaga pacatoasa.
Toti sintem pacatosi toti mostenim acest gust pentru ce e rau, care ne pune in contradictie cu noi
insine (cf. Rom. VII, 14). Din vina primului om toti sintem partasi la sanctiunile greselii lui.
Din fericire pentru noi a venit in lume Domnul Iisus, si, ca un nou Adam, a reconstituit fiinta
umana si i-a deschis "calea" spre viata divina. Prin El a fost indreptata stravechea greseala si din
vechiul om, sub pacat, s-a nascut omul nou, omul mintuit, fiu al lui Dumnezeu.
Niciodata nu v-a putea fi indeajuns admirata aceasta opera de radicala transformare a unei
infringeri in biruinta, a unui aparent esec in triumf, fara a fi schimbate datele initiale. Preluind
toate elementele vechi, pacatul si moartea, toate ruinele provocate de Adam in caderea lui,
Dumnezeu a facut o noua capodopera, o noua creatiune. Numai El putea face aceasta imposibila
alchimie ontologica, sa faca din piatra seaca straluciri de astru luminos.
S-a crezut uneori ca greseala lui Adam si caderea lui au fost dezastruoase erori ale creatiunii, ca
Adam a fost o creatura esuata. Credinte si socotinte pripite si incomplete. Venirea Domnului
Iisus este tocmai desavirsirea unei opere -(a omului) -pe o alta cale, care nu anuleaza nimic din
starea cea dintii. De-a pururi minunate sunt caile Domnului, altele decit caile omului, si gindurile
lui altele si preainalte (cf. Isaia LV, 8-9). In Domnul Iisus au fost implinite toate (cf. Colos. I, 15-
20). El a luat pe umeri toate durerile noastre, pe care nu le puteam duce, "a fost strapuns pentru
pacatele noastre si zdrobit pentru faradelegile noastre. El a fost pedepsit pentru mintuirea noastra
si prin ranele Lui noi toti ne-am vindeca" (Isaia LIII, 5).
Miracolul acestei convertiri a pacatului in binecuvintare, a raului in bine, a mortii in viata,
mixaculoasa substituire a Fiului lui Dumnezeu in locul celor osinditi, este, de la un capat la altul,
opera iubirii si a iertarii lui Dumnezeu.
De aceea Domnul Iisus, in activitatea Sa, a pus un accent atit de miscator pe iubirea aproapelui si
pe iertare. Nici una din temele evanghelice nu este mai insistent reluata si tratata mai amanuntit.
Poate si din pricina ca El venea in lume "cind oamenii nu se iubeau".
Legea generala de la care porneste este "Regula de aur" pe care Domnul o formuleaza astfel: "si
precum voiti sa va faca voua oamenii, faceti-le si voi asemenea" (Luca VI, 3-1 ). Oamenii vor sa
fii bun; bunatatea este unitatea de masura si atunci "cu ce masura masurati vi se va masura"
(Matei VII, 2). Masura comuna este depasita atunci cind credinciosul iubeste pe cei in suferinta
ca pe Domnul insusi, cind vede in orice nevoias pe Domnul (Matei XXV, 34-40). Astfel sint
enumerate unele imprejurari tipice de suferinta si unde Domnul se identifica cu suferinta, si
atunci ceea ce s-a facut pentru cei in suferinta este pentru El. E vorba de a darui, care in fond se
reduce la a ierta, "Si ne iarta noua greselile noastre" (Matei Vl. 12) este o cerere echivalenta cu
expresia de la Luca in care se cere explicit iertarea datoriilor (Luca XI, 4). Intelesul acesta este
ilustrat de raspunsul pe care Domnul il da lui pentru care intreba : "Doamne, de cite ori va gresi
fata de mine fratele meu si eu ii voi ierta lui ? Oare pina de sapte ori? Ii raspunde Iisus: "Nu zic
tie pina de sapte ori, ci pina la saptezeci de ori cite sapte". Cu acest prilej Domnul rosteste
frumoasa parabola a celor doi datornici, al carei sens este sa puna in lumina imensul crezamint si
infinita iertare a Tatalui (Matei XVIlI, 21-35).
Iertarea crestina trebuie sa depaseasca pina si limitele celei mai exacte justitii prevazute de
vechea lege a talionului, necesara la vrea mea ei, dar aspra si imperfecta fata de generoziatea
divina a iubirii: "Ati auzit ca s-a zis: ochi pentru ochi si dinte pentru dinte. Eu insa va spun voua:
sa nu stati impotriva celui rau... Ati auzit ca s-a zis: sa iubesti pe aproapele tau si sa urasti pe
vrajmasul tau. Iar Eu zic voua: iubiti pe vrajmasii vostri, binecuvintati pe cei ce va blesteama,
faceti bine celor ce va urasc si rugati-va pentru cei ce va vatama si va prigonesc (Matei V, 38-
44).
Iubirea si iertarea lui Dumnezeu inspira credinciosului o atit a inalta si de eroica iubire si iertare
incit il transfigureaza si il face - pe planul si in ordinea sa umana -asemanator cu perfectiunea lui
Dumnezeu.
Domnul Iisus, pe Cruce, cu o sublima statornicie, a iertat. Exemplul Sau a fost curind urmat de
Sfintul arhidiacon Stefan care s-a savirsit rugindu-se: "Doamne, nu le tine in seamna acest
pacat !" (Fapte VII, 60) Sfintul Apostol Pavel si lunga coloana de martiri s-au jertfit iubind a cei
ce-i ucideau si rugindu-se pentru ei, iertind si binecuvintind. La inceputurile Bisericilor crestine,
in secolele primare, aflam aproape pretutindeni marturii de acest fel, de martiriu, de iubire si de
iertare. Dragostea toate le rabda, toate le iarta (cf. I Cor. XIII. 4-8).
Iertarea este iubirea in actiune. Elanul sau, cu neputinta de analizat, este un nelimitat avint de
darnicie. Iertarea este dar, este generozitate impetuoasa, infinita. Ea este o dreptate de dincolo de
lege, care nu desfiinteaza legea, ci o incoroneaza cu un spor de darnicie cu neputinta a dobindit
prin lege, in limitele naturale ale legii. Caci iertarea reflecta supranaturalul in relatiile dintre
oameni. Cel care iarta si celui caruia i se iarta sint, prin iertare, in raporturi noi; judecata este
aceeasi, insa a intervenit ceva ca o radicala intervisiune, care transforma ura in iubire, ostilitatea
in pace, instrainarea in prietenie. Cel care iarta "sterge cu buretele" trecutul: si intoarce spatele
exigentelor justitiei. Iertarea este rasturnarea pornirilor noastre razbunatoare, discordante si
distructive. Ea este creatoare, face dintr-o data oameni noi, innoindu-i. Tot ce a fost este ca si
cind n-ar mai fi, tot ce s-a facut ca si cind nu s-ar fi facut.
Iertind, Dumnezeu a creat un om nou. Omul, cind iarta, il imita pe Dumnezeu. Cind greseste sau
cind pacatuieste, slabeste, se degradeaza. Cind iarta se inalta ca un inviat din morti. Forta infinita
a iertarii, imperativul ei supranatural, este infinit mai puternica decit forta faptei savirsite sub
influenta unei porniri intunecate. Pacatul nu dureaza. E totdeauna gol si sec. Iertarea insa este
miraculoasa reparatie a stricaciunilor produse de pacat. Iertarea mobilizeaza toate fortele
supranaturale, tot ce e vesnic in om si-i deschide calea luminoasa apre eternitate.