PĂCATUL

Faptele omeneşti, aşa cum am văzut, îşi au moralitatea lor. Dacă sunt conforme cu voia
lui Dumnezeu sunt virtuţi, iar omul care le înfăptuieşte este un om virtuos. Dacă sunt
potrivnice voii lui Dumnezeu, dacă nu sunt conforme cu legea morală creştină, omul ce le
face este un om păcătos.
Definind păcatul, în mod simplu şi catehetic, vom spune că acesta este călcarea legii
dumnezeieşti, adică neîmplinirea voii lui Dumnezeu cuprinsă în poruncile Sale. 205 In manualele de
morală, păcatul este înţeles ca „încălcarea conştientă şi liberă a legii morale sau împotrivirea
conştientă şi liberă faţă de voia lui Dumnezeu, exprimată în legea morală." 206
Această definiţie şcolărească nu intră în profunzimea păcatului Pentru că păcatul este
înainte de toate un „fenomen spiritual, metafizic."207 Rădăcinile păcatului se află în profunzimea
tainică a naturii spirituale a omului. Esenţa păcatului nu stă în încălcarea unei norme morale, ci
în îndepărtarea de viaţa veşnică şi dumnezeiască pentru care omul a fost creat şi k care este
chemat
Păcatul se săvârşeşte mai întâi în profunzimea spiritului uman, cum spune Mântuitorul: „Căci
din inimă ies:gândurile rele, uciderile, adulterele, desfrânările, furtişagurile, mărturiile mincinoase,
hulele" (Matei 15, 19). Iar consecinţele lui cuprind omul întreg. Odată săvârşit, păcatul se
răsfrânge asupra stării fizice şi psihice a omului ce 1-a comis. Consecinţele lui depăşesc
limitele vieţii personale ale celui ce 1-a făcut şi devin o povară pentru viaţa întregii umanităţi,
ba mai mult, influenţează destinul cosmosului întreg.
Şi cum o primă distincţie se face între păcatul strămoşesc, comis de Adam, şi păcatele
noastre personale, vom spune că nu numai păcatul lui Adam, ci şi păcatele noastre personale
se raportează asupra destinului lumii întregi.
Când omul „trupesc" comite un păcat, nu-i resimte consecinţele în acelaşi mod ca omul
„duhovnicesc". „Omul firesc, spune Sfântul Pavel, nu primeşte cele ale Duhului lui Dumnezeu,
căci pentru el sunt nebunie şi nu poate să le înţeleagă, fiindcă ele se judecă duhovniceşte. Dar omul
duhovnicesc toate le judecă, pe el însă nu-ljudecă nimeni" (1 Corinteni 2,14-15).
Omul „trupesc", sau „firesc", nu sesizează în sine nici o schimbare după înfăptuirea
păcatului, pentru că este într-o stare de moarte spirituală, pentru că n-a cunoscut viaşa
duhovnicească. Omul duhovnicesc, dimpotrivă, de câte ori simte că voinţa sa înclină înspre
păcat, constată o schimbare a stării sale interioare datorită împuţinării harului.
George Mantzaridis subliniază şi el faptul că omul „aflat în stare de moarte duhovnicească
nu simte păcatul, nici nu poate vedea înlăuntrul său. Simţirea sau, mai precis, «vederea» păcatului
este un însemnat dar al lui Dumnezeu. Viaţa creştină este viaţă de pocăinţă, adică de simţire a
păcatului şi de totală încredinţare harului Iui Dumnezeu."

Am făcut deja o împărţire a păcatului, după persoana care-1 săvârşeşte, şi am spus că

păcatul este de două feluri: păcat originar sau strămoşesc şi păcat personal. Aşa cum spuneam,
păcatele noastre, şi nu numai păcatul lui Adam, se răsfrâng asupra lumii întregi. Dar şi în ce
priveşte păcatul strămoşesc, păcatul lui Adam, trebuie să resimţim responsabilitatea personală
pentru prezenţa răului în lume şi să-1 combatem. De altfel, nu există rău în lume pe care să
nu-l avem fiecare înlăuntrul nostru, într-o formă sau alta. Transferarea răspunderii pentru rău
de la noi înşine la ceilalţi reprezintă o foarte gravă eroare care, practic, repetă păcatul lui
Adam. Omul este organic şi inseparabil legat de întreaga omenire. Sfânta Scriptură şi Sfânta
Tradiţie semnalează acest lucru — păcatul strămoşesc, iar apoi nevoia comună de mântuire
realizată de persoana lui Iisus Hristos, care în trupul Său, Biserica, îi cuprinde pe toţi oamenii:
„Precum printr-un om a intrat păcatul în lume şi prin păcat moartea, aşa şi moartea a trecut la toţi
oamenii, pentru că toţi au păcătuit în el.. .aşa şi prin îndreptarea adusă de Unul a venit, pentru toţi
oamenii, îndreptarea care dă viaţă" (Romani 5,12,18).
S-au mai împărţit apoi păcatele în păcate de comitere, adică de încălcare a legii morale
şi păcate de omitere, adică de neîmplinire a faptelor bune. Nu-i suficient să nu facem răul
dacă nu facem binele.
Din punct de vedere al obiectului păcatului, există păcate contra lui Dumnezeu, contra
aproapelui şi contra noastră înşine.
După felul cum se săvârşesc păcatele ele sunt interne sau externe, adică săvârşite cu
gândul sau cu cuvântul şi cu fapta. Altfel spus, păcate spirituale şi păcate trupeşti.
În ce priveşte izvorul păcatelor le-am putea împărţi în păcate ale răutăţii, păcate ale
slăbiciunii, păcate ale neştiinţei şi păcate ale neglijenţei.
După gravitatea lor, există păcate grele, sau de moartea şi păcate uşoare, sau lesne
iertătoare. Păcatele grele sau de moarte se împart în trei categorii: păcate capitale, care sunt
rădăcina altor păcate; păcate împotriva Duhului Sfânt şi păcate strigătoare la cer. 211 Chiar
dacă Sfântul loan Teologul scrie că „dacă vede cineva pe fratele său păcătuind — păcat nu de
moarte — să se roage, şi Dumnezeu va da viaţă acelui frate, anume celor ce nu păcătuiesc de moarte.
Este si păcat de moarte; nu zic să se roage pentru acela" (1 loan 5, 16), păcatul nefîind o realitate
de sine stătătoare este greu să-1 supui unor măsurători obiective.
Orice evaluare a păcatelor sau împărţire a lor în păcate de moarte şi păcate uşoare este
greu de făcut. Moartea duhovnicească a creştinului nu survine prin săvârşirea unui anumit
păcat, ci prin ruperea omului de trupul lui Hristos. Ruperea se face, desigur, prin păcate
concrete şi grele care duc la moartea duhovnicească a omului.
La urma urmei, toate păcatele nepocăite şi nespovedite devin păcate de moarte. Sfinţii Părinţi
şi Tradiţia Bisericii le-au subliniat pe cele mai importante, văzând între ele o legătură şi o
intercondiţionare. Sfântul loan Casian enumera opt gânduri ale răutăţii: lăcomia pântecelui,
desfrânarea, iubirea de arginţi, mânia, întristarea, lenea, slava deşartă şi mândria. Sau, unindu-
le pe ultimele două care sunt foarte apropiate, ajungem la cele şapte păcate de căpetenie:
lăcomia, desfrânarea, zgârcenia, mânia, invidia, lenea şi mândria. Sfântul loan Teologul
vorbeşte despre trei patimi mari, născătoare de alte multe păcate, cu care diavolul L-a ispitit
pe Mântuitorul în muntele Carantaniei: iubirea de plăcere, iubirea de avere şi iubirea de mărire.
„Pentru că tot ce este în lume, adică pofta trupului şi pofta ochilor şi trufia vieţii, nu sunt de la Tatăl,
ci sunt de la lume" (1 loan 2, 16). Virtuţile cu care pot fi anihilate acestea, de către toţi creştinii,
pentru călugări reprezentând chiar un vot, sunt: castitatea, sărăcia şi ascultarea. Păcatele
repetate devin patimi, greu de tămăduit şi dezrădăcinat. Sfântul Maxim Mărturisitorul ne spune
că ele „nu au fost create de la început împreună cu firea omului, căci altfel ar intra în definirea firii."
Noi le vom trece în revistă pe cele amintite, punând la început iubirea de sine, considerată de
mulţi părinţi rădăcina relelor.