Universitatea “Lucian Blaga” Sibiu

Facultatea de Teologie “Andrei Şaguna”

Lucrare de Seminar la Spiritualitate

Sfâ ntul Nicolae Cabasila – Despre viaţa în

Hristos, capitolul VII.

Masterand: Axintioaie Ioan

Anul: I
 1. Cartea VII: Cum se schimbă sufletul creştinului dacă, pe lângă harul Sfintelor
Taine, se adaugă şi strădania proprie.

Încă din începutul capitolului VII al cărţii sale, Sfântul Nicolae Cabasila accentuează sinergia care
are loc între om şi harul lui Dumnezeu şi pune problema: până la ce grad poate lucra omul cu harul lui
Dumnezeu. Apoi se arată şi scopul spre care trebuie să tindă această sinergie, anume de a face ca voia
noastră să fie una cu a lui Dumnezeu, care este prin natură cu totul bun. De aceea, spune tot sfântul
Cabasila, scopul lumii încă de la începutul ei şi toată iconomia mântuirii nu vor să aducă altceva în lume
decât conformarea omului cu binele pe care Dumnezeu i-l doreşte.
Sinergia între om şi Dumnezeu presupune în primul rând voinţa omului, pentru că Dumnezeu este
mereu primul care ia iniţiativa şi care oferă toate binefacerile, toată puterea şi purtarea de grijă spre
săvârşirea binelui, urmând ca omul din dragoste, adică din mişcarea voinţei să ia parte la acestea. De
aceea spune şi Sfântul Cabasila: „Căci nimeni nu va putea vorbi de răsplată sau de pedeapsă fără să fie
la mijloc răspunsul voii libere... De aceea, dacă am cerceta voia liberă a celui ce trăieşte după legea lui
Dumnezeu, vom vedea cum străluceşte în el viaţa fericită.”1
Apoi Sfântul Nicolae Cabasila analizează complexul stărilor umane care favorizează sau nu sinergia
cu harul lui Dumnezeu.

Între plăcere şi durere

Plăcerea şi durerea sunt cele două culmi între care se mişcă voinţa umană, una făcându-o să se
avânte spre anumite lucruri iar alta să se retragă. În aceste două culmi se poate cunoaşte omul cu
adevărat şi se poate vedea dacă este bun sau rău.
Sfântul Nicolae alege să vorbească întâi despre durere, despre care spune că premerge plăcerii în
viaţa pământească. Durerea stă în legătură cu ura, iar ura cu răul; există oameni care consideră că este
rău doar ce văd ei că e rău, şi există răul adevărat în esenţa sa, care este pervertirea voinţei omeneşti şi
răutatea sufletească. Din nou Nicolae Cabasila se întoarce la voinţa umană pe care o consideră centrul
tuturor actelor pe care le face omul, desigur împreună cu cugetarea, adică împreună cu lucrarea minţii:
„Or dacă omul este ceva, atunci este prin voinţă şi cugetare, pe care nu le mai are nici o altă fiinţă de pe
pământ... cugetarea şi voia liberă formează miezul fiinţei omeneşti.”2
Astfel o depărtare de la bine şi abatere la rău nu e decât devierea voinţei şi a minţii pe o cale rea,
care însă ne-o poate arăta doar Dumnezeu, pentru că bine şi adevărat este ceea ce I se pare doar Lui aşa,
iar rău şi mincinos ceea ce nu este după placul Lui. Rău cu adevărat nu poate fi ceea ce cred oamenii că

1
Sfântul Nicolae Cabasila, Despre viaţa în Hristos, EIBMBOR, Bucureşti 2009, p. 219.
2
Ibidem, p. 221.
este rău, ci ceea ce spune Dumnezeu prin poruncile Sale că este rău, pentru că El este Binele suprem şi
adevărat.

Păcatul este rădăcina durerii

Pentru cei ce trăiesc în Hristos, singura întristare este păcatul, iar aceasta din trei motive: primul
pentru că păcatul este un rău, iar cei ce trăiesc în Hristos doresc doar binele, iar apoi al doilea motiv este
că păcatul se împotriveşte poruncilor dumnezeieşti, pe care cei ce îl iubesc pe Dumnezeu se chinuie din
tot sufletul să le împlinească; ultimul motiv este că sufletele care trăiesc după judecata sănătoasă nu vor
să se întristeze pentru cauze deşarte, adică pentru ce văd ceilalţi oameni în durere şi suferinţă, ştiind bine
că suferinţa este cel mai bun leac de combatere a răului.
Cabasila repetă apoi ideea mai multor Părinţi bisericeşti potrivit căreia durerea nu a apărut în lume
odată cu crearea acesteia, ci a survenit ca o consecinţă firească a păcatului. De aceea şi spune că păcatul
are un caracter contradictoriu, fiind într-un fel mascat cu intenţie bună pentru a fi săvârşit, căci omul nu
ar face răul dacă acesta ar fi dat pe faţă: „Fiindcă noi nu săvârşim păcatul fără o ţintă oarecare, căci nu
ne-am lăsa prea uşor convinşi să ne pierdem sufletul şi să-l dăm pradă flăcărilor degeaba, ci facem
păcate crezând că, dacă îndrăznim aşa ceva, vom dobândi în schimb o mai mare plăcere.”3
Consecinţa firească a acceptării păcatului este mustrarea conştiinţei şi scârba care se naşte pentru
fapta făcută, urmând ca să apară mai târziu şi durerea cuvenită plăcerii. Astfel rolul dat de Dumnezeu
durerii este acesta: „A trimis celui care le-a călcat chinuri şi dureri ca o pedeapsă, pe care nu ar fi dat-o
dacă durerea nu ar fi tocmai o cumpănă a păcatului şi dacă nu ar avea puterea să ne spele de vina
greşelilor.”4
Rădăcina tuturor păcatelor stă în uitarea lui Dumnezeu adică şi uitarea binelui din care rezultă
amintirea şi facerea răului. Odată ce Dumnezeu e scos din mintea şi voinţa noastră, omul nu rămâne într-
o stare neutră, în care sunt probabilităţi să o ia într-o direcţie sau alta, ci din acel moment intră în om
nepăsarea faţă de porucile lui Dumnezeu, şi indiferenţa faţă de credinţa în El.
Sfântul Nicolae ne pune înainte apoi trei motive pentru care suntem datori să ascultăm de
Dumnezeu: frica de pedepsele meritate de cei nescultători, nădejdea în făgăduinţele făcute celor drepţi,
şi dragostea faţă de Dumnezeu şi de bine.
Însă sufletul credincios lui Dumnezeu nu face o distincţie între acestea trei, ci caută mereu să aibă
mintea prionită la Dumnezeu, pentru ca binele să rămână cu el şi să nu-l părăsească. De aceea cei ce
vieţuiesc în Hristos sunt liberi de grijile pământeşti, şi caută asemenea lui Petru să nu se mai întoarcă la
viaţa stearpă de dinainte, ci să tindă mereu spre binele pe care l-au aflat în Hristos.

3
Ibidem, p. 223.
4
Ibidem, p. 224.
 Ispitele veacului

Grijile ocupă o mare parte din viaţa oamenilor, fapt pentru care în oamenii credincioşi ele ar trebui
să existe doar pentru ca trupul să aibă cele necesare pe pământ şi nimic în plus, pentru ca restul să fie
ocupat de Dumnezeu. Grijile lumeşti le numeşte Sfântul Nicolae stricătoare de suflet, deoarece ele
copleşesc sufeltul omului, îl înnăbuşă, iar de aici până la deznădejde nu mai este foarte mult. În
momentul în care şi această patimă a deznădejdii pune stăpânire pe suflet, omul riscă să o ducă tot mai
rău, simte cum îi scad puterile, şi cu alte cuvinte se înstrăinează de orice înseamnă viaţa adevărată.
Desigur că şi oamenii cu adevărat credincioşi nu trăiesc în altă dimensiune, ci au parte de asemenea
griji, însă diferenţa este că ei nu se lasă doborâţi de ele, şi nici mintea lor nu ajunge la nivelul în care îşi
pierde liniştea judecăţii. Apoi mai trebuie menţionat că grija pentru ceva presupune dragostea pentru
acel lucru, iar grijă peste măsură înseamnă şi dragoste peste măsură.
Sfântul Nicolae îi numeşte spre sfârşitul acestei părţi şi pe aceia care pot sta înaintea grijilor fără
primejdie de îngrijorare mare: „Cei ce au ajuns să urască orice plăcere a veacului acestuia, care ajung să
dispreţuiască până şi cel mai încântător dintre lucrurile pământeşti şi care deplin încrezători în
Dumnezeu primesc cu bucurie să sufere pentru alţii ca şi pentru ei, pentru unii ca aceştia ce nevoie e să
se neliniştească?”5
Oamenii credincioşi nu caută răplata cu orice preţ pentru ostenelile lor ştiind că rugăciunile lor vor fi
ascultate de Dumnezeu şi îşi vor primi plata. Ei îşi lasă grijile în seama Celui care singur poate totul şi
încredinţându-şi viaţa cu toate grijile zilei în mâna Domnului au sufletul liber de orice grijă
pământească.

Păcătuind, mâhnim pe Dumnezeu.

După ce Sfântul Nicolae Cabasila a arătat de ce oamenii care vieţuiesc în Hristos ajung să se
întristeze, ne arată în aces subcapitol şi motivele reale pentru care trebuie să ne întristăm. Trebuie
remarcat că nu tuturor oamenilor le pare rău pentru păcat din aceleaşi motive ci: „unora pentru că au
pierdut cununa răsplătirii, altora dintr-o mândrie rănită, pentru că aveau prea bună părere despre ei
înşişi; altora, pentru că s-au văzut înşelaţi în nădejdile lor, iar celor mai mulţi, din frica de pedeapsă.”6
Când vorbim însă de cei desăvârşiţi este cu totul altceva, deoarece aceştia în primul rând îl iubesc pe
Dumnezeu nu din frica de pedeapsă sau pentru o răsplată anume, ci din dragoste curată şi dezinteresată,
iar când aceştia păcătuiesc, şi se căiesc, nu o fac decât din părere de rău că au supărat pe Cel pe care îl
iubesc cel mai mult. Această căinţă o numeşte Sfântul Cabasila superioară celorlalte, din simplul motiv
că izovrăşte din alte cauze decât cele numite mai întâi, care sunt inferioare dragostei adevărate.

5
Ibidem, p. 230.
6
Ibidem, p. 231.
 În continuare, Sfântul Nicoale vorbeşte despre cât de mult sau cât de puţin trebuie să ne întristăm
pentru păcate, căci uneori putem avea prea multă sau prea puţină pocăinţă. El începe prin a compara
păcatul cu o rană deschisă în trupul omului, care până nu de închide şi vindecă în întregime, nu putem
vorbi de sănătatea trupului. La fel este şi cu întristarea pentru păcat: „Părerea de rău după ce am greşit,
întristările, lacrimile şi toate celelalte nu au alt rost decât să alunge păcatul şi să aducă din nou sufletului
ceea ce a pierdut.”7
Însă etalonul perfect care ne arată întotdeauna ce trebuie să facem pentru a rămâne pe calea cea
dreaptă atunci când cădem este dragostea curată de Dumnezeu, despre care Sfântul Cabasila spune:
„Numai aceia care umblă în legea Domnului, care vieţuiesc în dragoste, cărora dragostea le este singura
poruncă, şi anume o dragoste atât de mare, încât sunt în stare să se descătuşeze de păcat, singurul care
poate orbi şi ochiul sufletului.”8
Sfântul Nicolae Cabasila analizează un exemplu de om nedesăvârşit, care face binele doar pentru
răsplată, arătând şi consecinţele acestui fapt: cei care fac binele de dragul răsplatei dovedesc că nu îl fac
de dragul binelui, iar dacă nu îl săvârşesc nu le pare rău ca şi cum ar fi săvârşit un lucru rău, ci le pare
rău doar pentru că şi-au pricinuit lor o pagubă; în consecinţă, atunci când aceşti oameni săvârşesc un
păcat, ei nu urăsc păcatul în adâncimea lui şi nici nu îl ocolesc pentru că ar fi ceva rău, ci pentru că în
gândirea lor apare o nepotrivire, iar nu ceva atât de grav care ar trebui să fie scos din rădăcină.
Astfel, măsura întristării ne-o dă de fapt măsura dragostei noastre pentru Dumnezeu, precum şi
motivul pentru care avem această dragoste. Cei care nu îl vor iubi destul pe Dumnezeu în mod sigur nu
vor avea o căinţă suficientă pentru sufletele lor, iar răul va rămâne în continuare în ei.

Bucuriile curate şi pricinile lor

În începutul acestei părţi Cabasila face o analiză a stărilor sufleteşti legate de bucurie, arătând că o
bucurie egoistă adică o bucurie a omului doar de sine însuşi şi de realizările sale nu este desăvârşită, ci
bucuria desăvârşită e atunci „când laşi sufletul să ţi se umple de bucuria altuia şi când te socoteşti şi pe
tine răsplătit prin cununa de biruinţă a altora, iar nu când îţi este drag numai de tine şi de dorinţele tale,
şi când sufletul ţi se leagă numai de pofta ta după câştig.”9
Este totuşi foare important ca omul să se bucure întâi şi de sine, ca apoi din această bucurie care se
află în el să se poată bucura şi de cei din jur. Omul îşi vede mai întâi de sinele său, mereu se priveşte pe
sine şi reuşita sa printre ceilalţi, iar apoi îşi concentrează energiile pe cei din jur. Astfel, ca un rezultat al
bucuriei pentru alţii, când vedem că aceştia o dobândesc, ne bucurăm şi ne împărtăşim şi noi de această
bucurie.

7
Ibidem, p. 232.
8
Ibidem, p. 233.
9
Ibidem, p. 235.
 „Pot dori binele aproapelui numai oamenii lipsiţi de orice pizmă şi răutate şi aprinşi faţă de
aproapele de o dragoste curată şi desăvârşită.”10

Bucuria pe care ne-o revarsă în suflet dragostea de Dumnezeu.

Cel ce îl iubeşte pe Hristos mai mult decât orice în lumea aceasta se va bucura de toată dreptatea şi
iubirea care se regăsesc în jurul său. Unuia ca acesta toate lucrurile îi aduc aminte de Dumnezeu, tot ce
primeşte e de la Dumnezeu, şi simte că nu se poate lipsi de o dragoste ca aceasta.
Precum un om nu se bucură numai atunci când se află cu cei dragi ci şi de amintirea lor, sau de
lucruri care amintesc de acele persoane, căci bucuria şi dragostea sunt statornice, la fel şi cel care se
bucură în Hristos, va găsi în orice lucru prezenţa Sa.
Însă fericirea şi bucuria legată de lumea aceasta este în sinea ei limitată şi finită, pentru că şi
lucrurile sau persoanele spre care se îndreaptă sunt la fel, iar pe de altă parte, ştim că omul nu poate fi
făcut pe deplin fericit cu lucrurile din lumea aceasta, oricât de multe ar avea, pentru că deşi trupul său
este limitat şi se raportează la lucruri limitate, sufletul mereu va tinde spre lucrurile mai presus de lumea
aceasta. Deşi trăieşte într-o lume mărginită în sinea ei, omul nu poate fi deplin fericit în ea pentru că
Dumnezeu a făcut în aşa fel sufletul omului ca să caute fericirea întreaga sa viaţă, iar după moarte să o
întâlnească deplin în Dumnezeu, Care este singurul care îi poate da sufletului această plinătate a fericirii.
„Sufletul se simte fericit din pricină că se simte bine în apropiere de Dumnezeu şi tot ce ştie despre
Dumnezeu îl face să se bucure, pentru că de atunci nu se mai caută pe sine, ci numai pe Dumnezeu.”11
Astfel Dumnezeu se face mult mai intim sufletului uman decât el însuşi, şi pentru om toate devin
frumoase şi dragi lui pentru că Dumnezeu le este drag. Aceasta se întâmplă când toată dragostea de care
omul este capabil i-o dă numai lui Dumnezeu, iar nu altor lucruri, căci numai astfel se poate elibera de
toate şi chiar de sine însuşi.

Dragostea de Dumnezeu face pe omul duhovnicesc să dorească ce doreşte Dumnezeu

Oamenii care trăiesc doar pentru ei înşişi nu pot avea parte de o bucurie adevărată din cauza
egocentrismului lor, care nu le dă posibilitatea să îşi răspândească bucuria în afară, pe când bucuria celor
ce îşi leagă viaţa de Hristos trăiesc plinătatea bucuriei, deoarece în Domnul sunt multe pricini de
bucurie, dar de întristare nici una. Şi chiar dacă există pricini de întristare, nici una nu are puterea de a-i
copleşi datorită puterii ce vine de la Hristos.

10
Ibidem, p. 236.
11
Ibidem, p. 240.
 Omul înduhovnicit nu spune nici că bucuria îi aparţine lui: „nu spun că în aceasta constă toată
fericirea şi bucuria lor, ci se bucură peste măsură numai pentru că sunt părtaşi la aceeaşi împărăţie cu
Domnul iubit.”12
Fericirea din lumea aceasta are un caracter nestatornic, căci se poate foarte uşor ca aceia care găsesc
fericirea să ajungă foarte să se lipsească de ea, uneori şi din frica de a nu o pierde.
Însuşi Mântuitorul le-a spus ucenicilor în evanghelie: „Acestea vi le-am spus, pentru ca bucuria Mea
să fie în voi şi ca bucuria voastră să fie deplină.” (Ioan 15, 11), iar ucenicii urmând porunca iubirii unora
faţă de alţii au ajuns să se bucure toţi împreună cu bucuria lui Hristos care se afla în ei. Toţi ucenicii şi
urmaşii acestora în credinţă nu mai sunt ai lor, pentru că Hristos se transformă din stăpân în prieten, şi le
devine lor mai intimi decât sunt ei înşişi. Hristos nu se dăruieşte omului cu măsură, ci întreg şi deplin,
iar astfel nu pune stăpânire doar pe o parte din om, ci pe tot omul, mai ales pe voinţa sa, care cu greu
asculta de Dumnezeu înainte.
De aceea cei ce vor să trăiască în Hristos nu mai au voinţa lor, ci Domnul are stăpânire peste voinţa
lor, căci altfel ar fi rămas tot închişi în sinea lor, şi robiţi patimilor. Astfel cei credincioşi nu se mai
iubesc pe ei ci pe Domnul îl iubesc cu totă puterea şi mai mult decât orice.
Sfântul Nicolae Cabasila îl dă aici exemplu pe Sfântul Apostol Pavel care „s-a lepădat cu totul de
sine şi a oprit orice vrere a sa pentru a se pune numai şi numai în slujba lui Hristos... sufletul Sfântului
era copleşit de o bucurie fără margini, în care se mişca şi vieţuia, iar dintre dureri nici una nu îndrăznea
să pună stăpânire peste el.”13

Concluzie

Sfântul Nicolae Cabasila aduce prin acest capitol din „Viaţa în Hristos” o mai bună clarificare a
raportului dintre harul lui Dumnezeu şi unirea acestuia cu lucrarea omului, prin aşa numita sinergie, care
e de fapt doar un răspuns al voinţei omului la dragostea lui Dumnezeu care izvorăşte permanent de la El.
„Din partea noastră se cere, aşadar, să hrănim această dragoste, pentru că nu este destul numai să
iubeşti şi să doreşti din toată puterea, ci mai trebuie ca această dragoste să fie statornică, să o păstrăm şi
să o alimentăm ca să aibă din ce arde.”14
Un rol important îl au aici şi faptele omului care îl deprind pe acesta în a lucra binele şi a-l uni cu
Dumnezeu: „Şi legile lui Dumnezeu puse ca pildă de urmat pentru faptele omeneşti şi rânduite astfel cu
scopul de a le îndrepta numai şi numai spre Dumnezeu, îşi aduc roadele în cei ce ascultă de ele.” 15, după
cum spune şi Mântuitorul: „Atunci veţi rămâne în dragostea Mea, dacă veţi păzi poruncile Mele.” (Ioan
15, 10)
12
Ibidem, p. 245.
13
Ibidem, p. 252.
14
Ibidem, p. 253.
15
Ibidem, p. 254.