 Sub ce aspecte şi la ce nivel este educaţia o problemă care trebuie şi poate fi lăsată

în sarcina individului şi a familiei sale? Sub ce aspecte şi la ce nivel devine educaţia o

problemă care trebuie asumată de societate?

Părinţii au dreptul și obligaţia de a participa la procesul de învăţare al copiilor lor,

deoarece ei au responsabilitatea majoră pentru aceștia. Pornind de la această afirmaţie
cred că este necesară relizarea unui parteneriat concret între instituţiile de învăţământ şi
părinţi. Aceste parteneriate ar trebui să îi includă pe părinţi inclusiv în proiectarea
curriculum-ului naţional, a planurilor cadru, a programelor şcolare şi a conţinuturilor
învăţării. Orice decizie referitoare la interesul copilului ar trebui să se ia în urma
consultării cu părinţii. Dar şi părinţii trebuie să răspundă la solicitările şcolii, (mai puţin
la cele tâmpite de genul „părinţii sunt obligaţi să asigure mijloacele tehnice necesare
desfăşurării cursurilor online” ), să se implice în activităţi de voluntariat, să se asigure că
copiii vin zilnic la şcoală, se implică în realizarea sarcinilor de învăţare, au un
comportament dezirabil. Atât părinţii cât şi instituţiile de învăţământ trebuie să se
asigure că procesul de predare – învăţare – evaluare şi conţinuturile învăţării urmăresc
strict interesul superior al copilului şi nu al altor organizaţii, societăţi etc.

Totuşi, părinţilor ar trebui să li se încredinţeze în cea mai mare măsură educaţia

morală a copilului (cei 7 ani de acasă) şi educaţia pentru sănătate. Predarea
conţinuturilor ştiinţifice ar trebui lăsată în seama şcolii şi a cadrelor abilitate în acest
sens. Nu toţi părinţii sunt foarte pregătiţi din acest punct de vedere sau nu au timpul
necesar. Însă părinţii trebuie să se implice în învăţarea de către copii a conţinuturilor
ştiinţifice, la fel cum şi şcoala trebuie să se ocupe de carenţele educaţiei morale şi
educaţiei pentru sănătate acolo unde acestea există. Adică nu trebuie acceptat în cadrul
şcolii şi al societăţii un comportament delicvent (acesta trebuie corectat), dar nici în
cadrul programelor şcolare să se abordeze teme sexuale la vârste mici (exemplu: la
grupa de vârstă 4-6 ani „plăcerea atingerii propriului corp” sau la 7 ani „reproducerea
omului”). În general copiii se dezvoltă diferit, sunt sensibili la subiectele care privesc
intimitatea, dar totodată sunt şi curioşi. De aceea consider că părinţii sunt cei mai în
măsură să decidă când este momentul să abordeze acest subiect şi în ce măsură.
 Pe de altă parte intimitatea devine o problemă a societăţii atunci când apar tot mai
multe mame adolescente, dar nu cred că soluţia este introducerea în şcolii a unor ore de
educaţie sexuală (mai degrabă abordarea câtorva teme în cadrul orelor de dirigenţie) ci
eliminarea a cât mai multe emisiuni şi materiale cu conţinut pornografic. Când din toate
părţile eşti bombardat cu un anumit tip de informaţii ajungi să crezi că este normal ceea
ce se întâmplă.

Educaţia devine o problemă a societăţii şi atunci când apar tot mai multe
comportamente delicvente, abandon şcolar sau rezultate foarte slabe la învăţătură. De
asemenea educaţia devine o problemă a societăţii atunci când părinţii refuză să îşi înscrie
copiii la şcoală pentru că îi trimit la muncă sau atunci când nu au bani pentru a-i ţine la
şcoală. Acest lucru duce la creşterea ratei analfabetismului şi concomitent la alocarea de
ajutoare sociale. Dar repet, fără un parteneriat solid şi sincer între unităţile de învăţământ
şi părinţi nu poate exista o educaţie de calitate. La fel şi fără o societate care să
urmărească interesul superior al individului.