Sfântul Nicolae Cabasila – Despre viața în Hristos, capitolul

VII
Cartea VII: Cum se schimbă sufletul creştinului dacă, pe lângă harul Sfintelor
Taine, se adaugă şi strădania proprie.

Încă din începutul capitolului VII al cărţii sale, Sfântul Nicolae Cabasila accentuează
sinergia care are loc între om şi harul lui Dumnezeu şi pune problema: până la ce grad poate
lucra omul cu harul lui Dumnezeu. Apoi se arată şi scopul spre care trebuie să tindă această
sinergie, anume de a face ca voia noastră să fie una cu a lui Dumnezeu, care este prin natură cu
totul bun. De aceea, spune tot sfântul Cabasila, scopul lumii încă de la începutul ei şi toată
iconomia mântuirii nu vor să aducă altceva în lume decât conformarea omului cu binele pe care
Dumnezeu i-l doreşte.
Sinergia între om şi Dumnezeu presupune în primul rând voinţa omului, pentru că Dumnezeu
este mereu primul care ia iniţiativa şi care oferă toate binefacerile, toată puterea şi purtarea de
grijă spre săvârşirea binelui, urmând ca omul din dragoste, adică din mişcarea voinţei să ia parte
la acestea. De aceea spune şi Sfântul Cabasila: „Căci nimeni nu va putea vorbi de răsplată sau de
pedeapsă fără să fie la mijloc răspunsul voii libere... De aceea, dacă am cerceta voia liberă a celui
ce trăieşte după legea lui Dumnezeu, vom vedea cum străluceşte în el viaţa fericită.” 1 Apoi
Sfântul Nicolae Cabasila analizează complexul stărilor umane care favorizează sau nu sinergia
cu harul lui Dumnezeu.

Între plăcere şi durere

Plăcerea şi durerea sunt cele două culmi între care se mişcă voinţa umană, una făcându-o să
se avânte spre anumite lucruri iar alta să se retragă. În aceste două culmi se poate cunoaşte omul
cu adevărat şi se poate vedea dacă este bun sau rău.

Sfântul Nicolae alege să vorbească întâi despre durere, despre care spune că premerge plăcerii în
viaţa pământească. Durerea stă în legătură cu ura, iar ura cu răul; există oameni care consideră că
este rău doar ce văd ei că e rău, şi există răul adevărat în esenţa sa, care este pervertirea voinţei
omeneşti şi răutatea sufletească. Din nou Nicolae Cabasila se întoarce la voinţa umană pe care o
consideră centrul tuturor actelor pe care le face omul, desigur împreună cu cugetarea, adică
împreună cu lucrarea minţii: „Or dacă omul este ceva, atunci este prin voinţă şi cugetare, pe care

1
Sfântul Nicolae Cabasila, Despre viaţa în Hristos, EIBMBOR, Bucureşti 2009, p. 219.
nu le mai are nici o altă fiinţă de pe pământ... cugetarea şi voia liberă formează miezul fiinţei
omeneşti.”2

Astfel o depărtare de la bine şi abatere la rău nu e decât devierea voinţei şi a minţii pe o cale
rea, care însă ne-o poate arăta doar Dumnezeu, pentru că bine şi adevărat este ceea ce I se pare
doar Lui aşa, iar rău şi mincinos ceea ce nu este după placul Lui. Rău cu adevărat nu poate fi
ceea ce cred oamenii că este rău, ci ceea ce spune Dumnezeu prin poruncile Sale că este rău,
pentru că El este Binele suprem şi adevărat.

Păcatul este rădăcina durerii

Pentru cei ce trăiesc în Hristos, singura întristare este păcatul, iar aceasta din trei motive:
primul pentru că păcatul este un rău, iar cei ce trăiesc în Hristos doresc doar binele, iar apoi al
doilea motiv este că păcatul se împotriveşte poruncilor dumnezeieşti, pe care cei ce îl iubesc pe
Dumnezeu se chinuie din tot sufletul să le împlinească; ultimul motiv este că sufletele care
trăiesc după judecata sănătoasă nu vor să se întristeze pentru cauze deşarte, adică pentru ce văd
ceilalţi oameni în durere şi suferinţă, ştiind bine că suferinţa este cel mai bun leac de combatere a
răului.

Cabasila repetă apoi ideea mai multor Părinţi bisericeşti potrivit căreia durerea nu a apărut în
lume odată cu crearea acesteia, ci a survenit ca o consecinţă firească a păcatului. De aceea şi
spune că păcatul are un caracter contradictoriu, fiind într-un fel mascat cu intenţie bună pentru a
fi săvârşit, căci omul nu ar face răul dacă acesta ar fi dat pe faţă: „Fiindcă noi nu săvârşim
păcatul fără o ţintă oarecare, căci nu ne-am lăsa prea uşor convinşi să ne pierdem sufletul şi să-l
dăm pradă flăcărilor degeaba, ci facem păcate crezând că, dacă îndrăznim aşa ceva, vom dobândi
în schimb o mai mare plăcere.”3

Consecinţa firească a acceptării păcatului este mustrarea conştiinţei şi scârba care se naşte
pentru fapta făcută, urmând ca să apară mai târziu şi durerea cuvenită plăcerii. Astfel rolul dat de
Dumnezeu durerii este acesta: „A trimis celui care le-a călcat chinuri şi dureri ca o pedeapsă, pe

2
Ibidem, p. 221.
3
Ibidem, p. 223.
care nu ar fi dat-o dacă durerea nu ar fi tocmai o cumpănă a păcatului şi dacă nu ar avea puterea
să ne spele de vina greşelilor.”4

Rădăcina tuturor păcatelor stă în uitarea lui Dumnezeu adică şi uitarea binelui din care
rezultă amintirea şi facerea răului. Odată ce Dumnezeu e scos din mintea şi voinţa noastră, omul
nu rămâne într-o stare neutră, în care sunt probabilităţi să o ia într-o direcţie sau alta, ci din acel
moment intră în om nepăsarea faţă de porucile lui Dumnezeu, şi indiferenţa faţă de credinţa în
El.

Sfântul Nicolae ne pune înainte apoi trei motive pentru care suntem datori să ascultăm de
Dumnezeu: frica de pedepsele meritate de cei nescultători, nădejdea în făgăduinţele făcute celor
drepţi, şi dragostea faţă de Dumnezeu şi de bine.

Însă sufletul credincios lui Dumnezeu nu face o distincţie între acestea trei, ci caută mereu să
aibă mintea prionită la Dumnezeu, pentru ca binele să rămână cu el şi să nu-l părăsească. De
aceea cei ce vieţuiesc în Hristos sunt liberi de grijile pământeşti, şi caută asemenea lui Petru să
nu se mai întoarcă la viaţa stearpă de dinainte, ci să tindă mereu spre binele pe care l-au aflat în
Hristos.

Ispitele veacului

Grijile ocupă o mare parte din viaţa oamenilor, fapt pentru care în oamenii credincioşi ele ar
trebui să existe doar pentru ca trupul să aibă cele necesare pe pământ şi nimic în plus, pentru ca
restul să fie ocupat de Dumnezeu. Grijile lumeşti le numeşte Sfântul Nicolae stricătoare de suflet,
deoarece ele copleşesc sufeltul omului, îl înnăbuşă, iar de aici până la deznădejde nu mai este
foarte mult. În momentul în care şi această patimă a deznădejdii pune stăpânire pe suflet, omul
riscă să o ducă tot mai rău, simte cum îi scad puterile, şi cu alte cuvinte se înstrăinează de orice
înseamnă viaţa adevărată.

Desigur că şi oamenii cu adevărat credincioşi nu trăiesc în altă dimensiune, ci au parte de

asemenea griji, însă diferenţa este că ei nu se lasă doborâţi de ele, şi nici mintea lor nu ajunge la
nivelul în care îşi pierde liniştea judecăţii. Apoi mai trebuie menţionat că grija pentru ceva
presupune dragostea pentru acel lucru, iar grijă peste măsură înseamnă şi dragoste peste măsură.
4
Ibidem, p. 224.
 Sfântul Nicolae îi numeşte spre sfârşitul acestei părţi şi pe aceia care pot sta înaintea grijilor
fără primejdie de îngrijorare mare: „Cei ce au ajuns să urască orice plăcere a veacului acestuia,
care ajung să dispreţuiască până şi cel mai încântător dintre lucrurile pământeşti şi care deplin
încrezători în Dumnezeu primesc cu bucurie să sufere pentru alţii ca şi pentru ei, pentru unii ca
aceştia ce nevoie e să se neliniştească?”5

Oamenii credincioşi nu caută răplata cu orice preţ pentru ostenelile lor ştiind că rugăciunile
lor vor fi ascultate de Dumnezeu şi îşi vor primi plata. Ei îşi lasă grijile în seama Celui care
singur poate totul şi încredinţându-şi viaţa cu toate grijile zilei în mâna Domnului au sufletul
liber de orice grijă pământească.

Păcătuind, mâhnim pe Dumnezeu.

După ce Sfântul Nicolae Cabasila a arătat de ce oamenii care vieţuiesc în Hristos ajung să
se întristeze, ne arată în acest subcapitol şi motivele reale pentru care trebuie să ne întristăm.
Trebuie remarcat că nu tuturor oamenilor le pare rău pentru păcat din aceleaşi motive ci: „unora
pentru că au pierdut cununa răsplătirii, altora dintr-o mândrie rănită, pentru că aveau prea bună
părere despre ei înşişi; altora, pentru că s-au văzut înşelaţi în nădejdile lor, iar celor mai mulţi,
din frica de pedeapsă.”6

Când vorbim însă de cei desăvârşiţi este cu totul altceva, deoarece aceştia în primul rând îl
iubesc pe Dumnezeu nu din frica de pedeapsă sau pentru o răsplată anume, ci din dragoste curată
şi dezinteresată, iar când aceştia păcătuiesc, şi se căiesc, nu o fac decât din părere de rău că au
supărat pe Cel pe care îl iubesc cel mai mult. Această căinţă o numeşte Sfântul Cabasila
superioară celorlalte, din simplul motiv că izovrăşte din alte cauze decât cele numite mai întâi,
care sunt inferioare dragostei adevărate.

În continuare, Sfântul Nicoale vorbeşte despre cât de mult sau cât de puţin trebuie să ne
întristăm pentru păcate, căci uneori putem avea prea multă sau prea puţină pocăinţă. El începe
prin a compara păcatul cu o rană deschisă în trupul omului, care până nu se închide şi se vindecă
în întregime, nu putem vorbi de sănătatea trupului. La fel este şi cu întristarea pentru păcat:

5
Ibidem, p. 230.
6
Ibidem, p. 231.
„Părerea de rău după ce am greşit, întristările, lacrimile şi toate celelalte nu au alt rost decât să
alunge păcatul şi să aducă din nou sufletului ceea ce a pierdut.”7

Însă etalonul perfect care ne arată întotdeauna ce trebuie să facem pentru a rămâne pe calea
cea dreaptă atunci când cădem este dragostea curată de Dumnezeu, despre care Sfântul Cabasila
spune: „Numai aceia care umblă în legea Domnului, care vieţuiesc în dragoste, cărora dragostea
le este singura poruncă, şi anume o dragoste atât de mare, încât sunt în stare să se descătuşeze de
păcat, singurul care poate orbi şi ochiul sufletului.”8

Sfântul Nicolae Cabasila analizează un exemplu de om nedesăvârşit, care face binele doar
pentru răsplată, arătând şi consecinţele acestui fapt: cei care fac binele de dragul răsplatei
dovedesc că nu îl fac de dragul binelui, iar dacă nu îl săvârşesc nu le pare rău ca şi cum ar fi
săvârşit un lucru rău, ci le pare rău doar pentru că şi-au pricinuit lor o pagubă; în consecinţă,
atunci când aceşti oameni săvârşesc un păcat, ei nu urăsc păcatul în adâncimea lui şi nici nu îl
ocolesc pentru că ar fi ceva rău, ci pentru că în gândirea lor apare o nepotrivire, iar nu ceva atât
de grav care ar trebui să fie scos din rădăcină.

Astfel, măsura întristării ne-o dă de fapt măsura dragostei noastre pentru Dumnezeu, precum
şi motivul pentru care avem această dragoste. Cei care nu îl vor iubi destul pe Dumnezeu în mod
sigur nu vor avea o căinţă suficientă pentru sufletele lor, iar răul va rămâne în continuare în ei.

Bucuriile curate şi pricinile lor

În începutul acestei părţi Cabasila face o analiză a stărilor sufleteşti legate de bucurie, arătând
că o bucurie egoistă adică o bucurie a omului doar de sine însuşi şi de realizările sale nu este
desăvârşită, ci bucuria desăvârşită e atunci „când laşi sufletul să ţi se umple de bucuria altuia şi
când te socoteşti şi pe tine răsplătit prin cununa de biruinţă a altora, iar nu când îţi este drag
numai de tine şi de dorinţele tale, şi când sufletul ţi se leagă numai de pofta ta după câştig.”9

Este totuşi foare important ca omul să se bucure întâi şi de sine, ca apoi din această bucurie care
se află în el să se poată bucura şi de cei din jur. Omul îşi vede mai întâi de sinele său, mereu se

7
Ibidem, p. 232.
8
Ibidem, p. 233.
9
Ibidem, p. 235.
priveşte pe sine şi reuşita sa printre ceilalţi, iar apoi îşi concentrează energiile pe cei din jur.
Astfel, ca un rezultat al bucuriei pentru alţii, când vedem că aceştia o dobândesc, ne bucurăm şi
ne împărtăşim şi noi de această bucurie.

„Pot dori binele aproapelui numai oamenii lipsiţi de orice pizmă şi răutate şi aprinşi faţă de
aproapele de o dragoste curată şi desăvârşită.”10

Bucuria pe care ne-o revarsă în suflet dragostea de Dumnezeu.

Cel ce îl iubeşte pe Hristos mai mult decât orice în lumea aceasta se va bucura de toată
dreptatea şi iubirea care se regăsesc în jurul său. Unuia ca acesta toate lucrurile îi aduc aminte de
Dumnezeu, tot ce primeşte e de la Dumnezeu, şi simte că nu se poate lipsi de o dragoste ca
aceasta.

Precum un om nu se bucură numai atunci când se află cu cei dragi ci şi de amintirea lor, sau
de lucruri care amintesc de acele persoane, căci bucuria şi dragostea sunt statornice, la fel şi cel
care se bucură în Hristos, va găsi în orice lucru prezenţa Sa.

Însă fericirea şi bucuria legată de lumea aceasta este în sinea ei limitată şi finită, pentru că şi
lucrurile sau persoanele spre care se îndreaptă sunt la fel, iar pe de altă parte, ştim că omul nu
poate fi făcut pe deplin fericit cu lucrurile din lumea aceasta, oricât de multe ar avea, pentru că
deşi trupul său este limitat şi se raportează la lucruri limitate, sufletul mereu va tinde spre
lucrurile mai presus de lumea aceasta. Deşi trăieşte într-o lume mărginită în sinea ei, omul nu
poate fi deplin fericit în ea pentru că Dumnezeu a făcut în aşa fel sufletul omului ca să caute
fericirea întreaga sa viaţă, iar după moarte să o întâlnească deplin în Dumnezeu, Care este
singurul care îi poate da sufletului această plinătate a fericirii.

„Sufletul se simte fericit din pricină că se simte bine în apropiere de Dumnezeu şi tot ce ştie
despre Dumnezeu îl face să se bucure, pentru că de atunci nu se mai caută pe sine, ci numai pe
Dumnezeu.”11

10
Ibidem, p. 236.
11
Ibidem, p. 240.
 Astfel Dumnezeu se face mult mai intim sufletului uman decât el însuşi, şi pentru om toate
devin frumoase şi dragi lui pentru că Dumnezeu le este drag. Aceasta se întâmplă când toată
dragostea de care omul este capabil i-o dă numai lui Dumnezeu, iar nu altor lucruri, căci numai
astfel se poate elibera de toate şi chiar de sine însuşi.

Dragostea de Dumnezeu face pe omul duhovnicesc să dorească ce doreşte Dumnezeu

Oamenii care trăiesc doar pentru ei înşişi nu pot avea parte de o bucurie adevărată din cauza
egocentrismului lor, care nu le dă posibilitatea să îşi răspândească bucuria în afară, pe când
bucuria celor ce îşi leagă viaţa de Hristos trăiesc plinătatea bucuriei, deoarece în Domnul sunt
multe pricini de bucurie, dar de întristare nici una. Şi chiar dacă există pricini de întristare, nici
una nu are puterea de a-i copleşi datorită puterii ce vine de la Hristos.

Omul înduhovnicit nu spune nici că bucuria îi aparţine lui: „nu spun că în aceasta constă
toată fericirea şi bucuria lor, ci se bucură peste măsură numai pentru că sunt părtaşi la aceeaşi
împărăţie cu Domnul iubit.”12

Fericirea din lumea aceasta are un caracter nestatornic, căci se poate foarte uşor ca aceia care
găsesc fericirea să ajungă foarte să se lipsească de ea, uneori şi din frica de a nu o pierde.

Însuşi Mântuitorul le-a spus ucenicilor în evanghelie: „Acestea vi le-am spus, pentru ca
bucuria Mea să fie în voi şi ca bucuria voastră să fie deplină.” (Ioan 15, 11), iar ucenicii urmând
porunca iubirii unora faţă de alţii au ajuns să se bucure toţi împreună cu bucuria lui Hristos care
se afla în ei. Toţi ucenicii şi urmaşii acestora în credinţă nu mai sunt ai lor, pentru că Hristos se
transformă din stăpân în prieten, şi le devine lor mai intimi decât sunt ei înşişi. Hristos nu se
dăruieşte omului cu măsură, ci întreg şi deplin, iar astfel nu pune stăpânire doar pe o parte din
om, ci pe tot omul, mai ales pe voinţa sa, care cu greu asculta de Dumnezeu înainte.

De aceea cei ce vor să trăiască în Hristos nu mai au voinţa lor, ci Domnul are stăpânire peste
voinţa lor, căci altfel ar fi rămas tot închişi în sinea lor, şi robiţi patimilor. Astfel cei credincioşi
nu se mai iubesc pe ei ci pe Domnul îl iubesc cu totă puterea şi mai mult decât orice.

12
Ibidem, p. 245.
 Sfântul Nicolae Cabasila îl dă aici exemplu pe Sfântul Apostol Pavel care „s-a lepădat cu
totul de sine şi a oprit orice vrere a sa pentru a se pune numai şi numai în slujba lui Hristos...
sufletul Sfântului era copleşit de o bucurie fără margini, în care se mişca şi vieţuia, iar dintre
dureri nici una nu îndrăznea să pună stăpânire peste el.”13

Concluzie

Sfântul Nicolae Cabasila aduce prin acest capitol din „Viaţa în Hristos” o mai bună
clarificare a raportului dintre harul lui Dumnezeu şi unirea acestuia cu lucrarea omului, prin aşa
numita sinergie, care e de fapt doar un răspuns al voinţei omului la dragostea lui Dumnezeu care
izvorăşte permanent de la El.

„Din partea noastră se cere, aşadar, să hrănim această dragoste, pentru că nu este destul
numai să iubeşti şi să doreşti din toată puterea, ci mai trebuie ca această dragoste să fie
statornică, să o păstrăm şi să o alimentăm ca să aibă din ce arde.”14

Un rol important îl au aici şi faptele omului care îl deprind pe acesta în a lucra binele şi a-l
uni cu Dumnezeu: „Şi legile lui Dumnezeu puse ca pildă de urmat pentru faptele omeneşti şi
rânduite astfel cu scopul de a le îndrepta numai şi numai spre Dumnezeu, îşi aduc roadele în cei
ce ascultă de ele.”15, după cum spune şi Mântuitorul: „Atunci veţi rămâne în dragostea Mea, dacă
veţi păzi poruncile Mele.” (Ioan 15, 10)

13
Ibidem, p. 252.
14
Ibidem, p. 253.
15
Ibidem, p. 254.
 Bibliografie

1. Sfântul Nicolae Cabasila, Despre viaţa în Hristos, Editura IBMBOR, Bucureşti 2009.