DESPRE DEMOCRAȚIE ȘI SEPARAREA PUTERILOR LA

MONTESQUIEU

1
 Rezumat

Lucrarea de față prezintă viziunea democratică a lui Montesquieu cu privire la societatea

modernă care nu se mai bazează pe principiul poruncii și supunerii întâlnit în lumea antică, ci are
în vedere principiul reprezentării poporului prin guvern. Astfel poporul investește guvernul cu
putere pentru ca acesta să-i reprezinte interesele la nivelurile superioare, dar cum se vede și în
parcursul istoriei, acest fapt a dat naștere la numeroase opresiuni și despotism.

Pentru a fi evitat acest lucru sistemul politic modern al democrației e caracterizat de separație
(între Biserică și Stat, între profesiuni, între reprezentați și reprezentanți, dar mai ales între puteri
– executivă și legislativă). Separația aceasta dă naștere la un fel de rivalitate între membrii puterii
executive și celei legislative în susținerea intereselor poporului, dar tot ea este cea care creează
echilibrul în societate după viziunea lui Montesquieu.

Introducere

Ideea principală a acestei lucrări o reprezintă analiza sistemului politic democratic descris de
Montesquieu, având ca trăsătură principală separația puterilor în stat, despre care știm că se
ramifică în trei mari părți: executivă, legislativă și judecătorească. Dintre acestea trei, el afirmă
că doar două sunt necesare conducerii, respectiv cea executivă și cea legislativă, pentru că
acestea sunt cele care creează seaparația în cadrul statului.

Separarea, nu doar în politică, este caracteristică democrației deoarece doar prin ea se poate
obține libertatea așa cum e înțeleasă în modernitate. Acest sistem este opus dictaturii în care
vedem cum o persoană sau un partid dețin monopolul în stat, iar din aceasta decurg consecințele
nefavorabile pentru binele și prosperitatea poporului.

2
 Capitolul 1. Despre legi

În cartea sa „Despre spiritul legilor”, Montesquieu vorbește despre universalitatea legilor, sau
despre faptul că ele fac parte din tot ceea ce există, inclusiv Dumnezeu creând în virtutea
anumitor legi, iar fără ele s-ar ajunge un dezechilibru al existenței, pentru că în lipsa ordinii
impuse de legi, aceasta ar înceta în final să existe.

Dând exemplu pe Dumnezeu care creează și acționează în virtutea legilor, Montesquieu

ajunge să vorbească de legile naturii fizice care sunt permanente și invariabile, iar apoi trece la
ființele raționale și inteligente, care, datorită faptului că sunt înzestrate cu astfel de capacități, dar
mai ales cu libertate, își pot creea propriile legi.
Dar aceste legi poartă amprenta celui care le emite, adică a omului despre care Montesquieu
spune: „El se lasă pradă unei direcții proprii, deși este o ființă limitată și la fel ca toate
inteligențele mărginite este în permanență subiect al ignoranței și supus unui șir infinit de erori.”1

Pe acest tip de om Montequieu îl analizează în componenta sa originară, adică în starea sa

naturală, când omul nu era marcat de societate sau cultură. În această stare omul se simte inferior
față de tot ce în înconjoară, iar relația sa cu restul e definită de patru legi ale naturii:
1. Omul nu simte nici un pericol în a se lupta cu alții pentru că se consideră egal cu ei.
2. Omul caută resurse pentru a-și astâmpăra foamea.
3. Asocierea omului născută din atracția ambelor sexe.
4. Nevoia omului de a trăi într-o societate.

Însă odată cu încadrarea omului în societate, dispare starea de egalitate, și se naște starea de
război, prin care fiecare națiune caută să-și exprime mai intens puterea de dominare asupra
celeilalte, ceea ce dă naștere, conform lui Montesquieu, nevoii omului de a-și creea legi. Există
astfel legi ale națiunilor, care protejează națiunile între ele, și există legi separate, în cadrul
fiecărui stat, prin care se definește în primul rând caracterul sau forma de guvernământ existentă
în acel stat.

1
Charles de Secondat, Baron de Montesquieu, Despre spiritul legilor, Colecția „Mari clasici ai
lumii”, volumul I, Editura Antet Revolution, București, 2011, p. 35.

3
 Despre aceasta Montesquieu afirmă că: „Nici o societate nu poate exista fără o formă de
guvernământ.”2 Legile și sistemul politic ar trebui să fie mulate pe climatul fiecărei țări, pe
întinderea țării, pe ocupațiile locuitorilor ei, cu alte cuvinte pe toate însușirile care țin de o
anumită țară, și care cu greu se pot repeta într-o alta.

De aceea, în cele ce urmează în lucrarea sa, Montesquieu va analiza spiritul legilor, adică
adaptarea acestora ma întâi la cele trei sisteme de guvernământ. Însă în decursul lucrării de față
va fi analizată doar legătura legilor cu sistemul democratic, și se va pune accentul pe separarea
puterilor.

Capitolul 2. Sistemul democratic - caracteristici

Cu toții știm că democrația reprezintă un sistem politic bazat pe puterea poporului, sau cu
alte cuvinte: „Democrația este un sistem politic în care toate puterile își extrag legitimitatea din
popor, în care toate puterile sunt exercitate de popor, sau de reprezentanții săi.” 3 Prin aceasta
puterea rezidă în cetățenii unui popor, care de fapt îi investesc pe anumiți oameni, care vor
deveni reprezentanții poporului să ia decizii în favoarea intereselor acestora din urmă. Accentul
nu cade pe guvern în democrație, ci pe poporul care investește guvernul cu putere, după cum just
observă P. Manent: „Acțiunile guvernului sunt, în sensul tare al cuvântului, autorizate de popor.
Prin urmare atunci când guvernul îmi ordonă ceva, știu că l-am autorizat, în principiu să-mi
adreseze acel ordin.”4

După cum am amintit pe scurt în introducere, în antichitate sistemul democratic se baza pe

relația poruncă – supunere, care presupunea ca fiecare cetățean era prin alternanță când
comandant când comandat, prin participarea la deciziile corpului politic. Ori libertatea înțelească
în sistemul democratic modern, tocmai de la această alternanță a poruncii și supunerii vrea să se
sustragă în virtutea principiului reprezentării cetățeanului în guvern.

2
Ibidem, p. 37.
3
Pierre Manent, O filozofie politică pentru cetățean, cap. Organizarea separațiilor, Editura Humanitas, București,
2002, p. 21.
4
Ibidem, p. 27.

4
 Despre această reprezentare, sau despre oamenii care sunt investiți să reprezinte,
Montesquieu afirmă: „Acei oameni în care rezidă puterea ar trebui să aibă sub directa lor
îndrumare tot ceea ce intră în sfera alegerii lor; iar tot ce excede abilității lor trebuie fixat în
sarcina miniștrilor.”5

Însă reprezentarea poporului prin anumiți oameni aleși poate da naștere la o falsă
reprezentare și de multe ori la abuzuri care nu mai definesc democrația ci dictatura. În realitate
poporul nu e reprezentat de guvern ci supus acestuia, iar istoria confirmă că sub această mască a
reprezentării s-au putut naște cele mai rele opresiuni asupra unor popoare.

Astfel pe deoparte se depășește alternanța poruncă – supunere din antichitate prin libertatea
pe care o oferă relația reprezentat – reprezentant, dar pe de alta se naște pericolul abuzului din
partea statului și singura soluție care rămâne este separarea puterilor în stat.

Am amintit mai sus că o trăsătură fundamentală a democrației o dă separarea care există în

cadrul ei între instituții (Biserică – stat) între profesiuni, prin așa-numita diviziune a muncii,
despre care Montesquieu spune: „În funcție de starea publică, toți cetățenii se împart în anumite
clase. Este modul în care marii legislatori au înțeles ei înșiși să facă această diviziune; și în
funcție de această împărțire a depins întotdeauna durata și prosperitatea democrației”6.

La Montesquieu, un rol decisiv în politică îl au doar două puteri, anume executivă și

legislativă, pe când cea judecătorească are un alt fel de rol: „Puterea judecătorească, atât de
temută de către oameni, nefiind legată nici de o anumită categorie socială, nici de o anumită
profesiune, devine, ca să spunem așa, invizibilă și nulă.”7

Capitolul 3. Puterea executivă și legislativă

Ca să descriem cele două puteri, putem spune despre cea legislativă că reprezintă puterea
poporului de a-și da legi prin reprezentanții săi, iar cea executivă de a pune în practică aceste
legi, însă problema o reprezintă raportul dintre acestea două. La Montesquieu, puterea

5
Montesquieu, op. cit. p. 40.
6
Ibidem, p. 41.
7
Pierre Manent, Istoria intelectuală a liberalismului, Editura Humanitas, București, 1992, p. 92.

5
legislativă capătă oarecum un plus față de cea executivă prin faptul că aceasta din urmă nu are
dreptul de a se împotrivi inițiativelor legislativului, care prin urmare, poate deveni despotic. Prin
aceasta executivul e pus în inferioritate față de legislativ, iar acesta din urmă va avea mereu
tendința de a-și spori abuziv în fața celei executive, care, prin natura ei este limitată la chestiuni
care cer o rezolvare promptă și practică.

Se mai naște o problemă pe care o semnalează P. Manent în cartea sa, O filozofie politică
pentru cetățean: „Ce se întâmplă dacă una din cele două puteri e susținută de o majoritate atât de
largă încât zdrobește cealaltă putere și minoritatea de cetățeni care o sprijină pe aceasta din
urmă?”8

La ambele probleme există însă o rezolvare pe care ne-o oferă tot autorul citat: „Ceea ce pune
în mișcare jocul – sau mecanismul – sunt dorințele, voințele, năzuințele și temerile membrilor
societății. Dacă una din cele două puteri amenință prea tare să aibă câștig de cauză, să ajungă la
dominația completă, cetățenii vor sări în ajutorul celeilalte.” 9 Aici este vorba despre un sentiment
politic complex pe care-l descrie Montesquieu și care se datorează efectului libertății despre care
este vorba în democrație. Cetățenii sunt partizani ai unei puteri, pe care o sprijină și spre care își
îndreaptă interesele, dar ei sunt în același timp membri ai societății din care fac parte. În
momentul în care una dintre puteri este majoritară, cei care sunt adepții ei încep să se simtă
amenințați de aceasta, nu ca și partizani ai ei, ci ca membrii ai societății care nu doresc ca această
putere să devină o povară pentru ei; mai mult, acești oameni vor trăi senzația că această putere
începe să devină străină de ei, că nu îi va mai ajuta ci îi va trăda. Astfel ei vor sări în ajutorul
puterii care a rămas în minoritate pentru a restabili echilibrul.

Dacă fiecare cetățean și-ar urmări interesele întotdeauna în raport cu puterea, atunci ar exista
situația ca mereu să-și schimbe partidul, iar în acest caz puterea devine neputincioasă. Pe de altă
parte, din moment ce puterea este divizată, oamenii și puterea nu își pot face mult rău unii altora,
de unde apare un sentiment de securitate și libertate tipic democrației: „(Puterea) nu poate face
prea mult nici împotriva ceatățeanului – de unde sentimentul de securitate pe care îl încearcă

8
Idem, O filozofie politică pentru cetățean, p. 29.
9
Ibidem, p.30

6
acesta din urmă, sentiment care este bunul cel mai de preț al unui regim liber –nici pentru el – cu
excepția câtorva locuri, în mod necesar lipsite de o putere veritabilă.”10

De aici putem trage concluzia că cetățeanul are posibilitatea de a trăi în deplin confort în
democrație, deoarece politica nu îi mai solicită foarte mult interes datorită principiului
reprezentării, iar astfel, spune P. Manent, singurele domenii spre care își poate îndrepta atenția
omul este economia și cultura.11

Individul devine astfel din ce în ce mai independent în raport cu statul, iar legile tind să-i
protejeze această independență, dar în același timp i-o restrâng prin faptul că nu-i permit acestuia
să-și exercite voința asupra altora. De exemplu, într-un stat în care o parte a populației dorește ca
învățământul să fie pus sub îndrumarea Bisericii, iar o parte cel puțin egală cu prima dorește
opusul acestei idei, atunci acest sistem al puterilor separate nu va permite ca doar una din părți să
câștige în defavoarea celeilalte, ci va găsi o soluție de compromis, cum ar fi ca fiecare opinie să
poată alege tipul de educație pe care îl dorește. Așadar libertatea aceasta nu este înțeleasă în
sensul ei deplin și pur, ci e o libertate în care omul poate spune că nu dorește să face ceva ce i-ar
fi impus dinafară, sau altfel, că are posibilitatea de a face un lucru atâta timp cât nu îl constrânge
pe altul în acțiunea sa.

Avantajele unei astfel de societăți sunt maxime conform lui Montesquieu, care spune că pe
lângă faptul că cetățenii se bucură de o mare independență, ei mai sunt eliberați de război și chiar
și de teamă.12

Revenind la jocul care se poartă la nivelul partidelor, trebuie adusă în discuție și problema
partidului care se află la conducerea statului. După cum vedem în democrație, acesta își creează
la început un program de guvernare care cuprinde obiectivele propuse pentru interesele
cetățenilor pe care îi reprezintă. Aceste obiective, arată P. Mannent, vor fi îndeplinite într-o
anumită măsură în prima parte a mandatului, în așa numita „stare de grație”, iar ca rezultat,
partizanii se vor orienta spre opoziție, lăsând puterea care se află la conducere într-o situație în

10
P. Manent, Istoria intelectuală a liberalismului, p. 48.
11
Ibidem.
12
Ibidem, p. 49.

7
care se vor gândi cum să facă nu să își susțină partizanii rămași, ci să nu nemulțumească pe
nimeni.13

Dar consecința directă a acestui fapt nu este în defavoarea partidului, ci în defavoarea

catățeanului și a partizanului partidului, care ajung să manifeste o „voință neputincioasă” în
raport cu puterea. Dorințele și intențiile poporului reprezentat nu mai sunt satisfăcute de puterea
care e pusă în locul ei exact pentru acest scop. P. Mannent aduce în discuție în ambele sale studii
această problemă pe care o regăsim foarte clar conturată în sistemele democratice, anume că
partidul reprezintă de fapt voința partizanilor săi, ceea ce e un lucru normal. Astfel partidul își
antrenează partizanii în intențiile și în favoarea sa, iar partizanii cunosc, sau vor ajunge să
cunoască de fapt că voințele și puterea cu care ei au investit partidul vor avea puțin efect sau
deloc: „Acesta este paradoxul reprezentării: puterea reprezentativă tinde în mod necesar să
domine singură și fără rival, societatea civilă pe care pretinde că o reprezintă doar. În acest sens,
cei care deplâng dependența crescândă în care se află societatea de față au dreptate.” 14 Se creează
un paradox prin faptul că cetățeanul investește partidul cu putere însă nu este neputincios în fața
reprezentării pe care partidul i-o oferă.

De aici decurge nemulțumirea populației care simte cum este partizana unei puteri care nu îi
satisface dorințele și pe care o urăște cu acea „ură neputincioasă”. Dezordinea însă se extinde și
la nivelul înalt al puterii, chiar dacă este una singură care domină. După cum am arătat și la
început, cetățenii partizani nu lasă ca o singură putere să domine statul, ci prin spirit civic sar și
în tabăra cealaltă pentru a păstra o opoziție echitabilă și un echilibru între puteri. Astfel opoziția
va împiedica în mod natural puterea să obțină ce vrea, iar în acest joc al puterilor se creează
spațiul individului care își trăiește libertatea sa prin preocupări înafara sferei politice în timp ce
în interiorul ei vedem un sistem creează o oboseală față de pasiunile și direcțiile partidelor, care
permite existența fenomenului de „coabitare” prin care putem vedea un președinte de dreapta
care conduce un consiliu al miniștrilor de stânga sau invers.

13
Idem, O filozofie politică pentru cetățean, p. 32.
14
Idem, Istoria intelectuală a liberalismului, p. 50.

8
 Ca o concluzie la neajunsurile democrației liberale, îl putem cita pe P. Manent, care în cartea
sa Istoria intelectuală a liberalismului conchide: „Suntem guvernați din ce în ce mai exclusiv de
un stat care ne guvernează din ce în ce mai puțin.”15

Concluzie

Așa cum reiese și din scrierea lui Montesquieu, „Despre spiritul legilor” cât și din sursele
care o analizau pe aceasta ale lui Pierre Manent, în lucrarea de față a fost analizat raportul pe
care îl au legile cu regimul democratic, precum și caracteristica acestuia de sistem al separațiilor,
în care populația este reprezentată de partidele aflate la putere.

Regimul democratic se cararacterizează prin libertatea acordată cetățeanului și prin

posibilitatea oferită acestuia de a guverna prin reprezentanții aleși de el, ceea ce este un mare
avantaj față de societatea antică, despre care am spus că se conducea după alternanța poruncă-
supunere. Pentru confortul cetățeanului, această alternanță a dispărut în favoarea libertății
cetățeanului de a-și porunci prin reprezentanții săi ce e mai bine pentru societate. Dar vedem în
analiza făcută mai sus că aceste mari avanataje aduc cu ele multe neajunsuri atât la nivelul de sus
al puterii cât și la cel de jos, al cetățeanului.

Unul dintre cele mai mari neajunsuri ale democrației ar fi acela că ea nu este aplicată aproape
nicăieri cum este gândită sau „ca la carte”, iar ca să fim concreți, aproape nicăieri în lume
interesele cetățeanului nu sunt cu adevărat susținute de stat. Acest scop al principiului
reprezentării se atinge mai des acolo unde teritoriul statului este mai restrâns, la fel ca și numărul
populației, iar puterea poate fi mai ușor verificată.

Alt neajuns este faptul că separarea puterilor în stat și nu numai,cu scopul de a servi libertății
cetățeanului, nu își atinge mereu acest scop și vedem aceasta când partidele capătă tendințe
absolutiste, sau când se țin unele pe altele într-o reciprocă tensiune, cum era cazul despre care
vorbea P. Manent când executivul depindea de legislativ să își îndeplinească scopul.

15
Ibidem, p. 51.

9
 Dar adunate toate aceste avantaje și dezavantaje, dau o societate în care domină un spirit
pozitiv pentru cetățean, superior societăților dictatoriale, după cum afirmă P. Manent: „În măsura
în care suntem din ce în ce mai puțin guvernați, în care avem din ce în ce mai mult dreptul de a
face ce credem de cuviință, trăim din ce în ce mai mult într-un fel de stare naturală. Și pentru că,
grație guvernului care subzistă, singurul lucru care ne mai guvernează puțin, această stare
naturală nu e o stare de război, ci ne oferă o securitate și o prosperitate mai mult decât
mulțumitoare, nu avem nici un motiv să ieșim din această stare.”16

16
Ibidem, p. 51.

10
 Bibliografie

1. Charles de Secondat, Baron de Montesquieu, Despre spiritul legilor, Colecția „Mari

clasici ai lumii”, volumul I, Editura Antet Revolution, București, 2011.
2. Manent Pierre, Istoria intelectuală a liberalismului, Editura Humanitas, București, 1992.
3. Manent Pierre, O filozofie politică pentru cetățean, Editura Humanitas, București, 2002.

11