ASPECTE PRIVIND

ORIGINEA SEPARAŢIEI
PUTERILOR ÎN STAT ÎNTR-
O ABORDARE ISTORICO
JURIDICĂ
Abstract: Acest studiu analizează succint, dintr-o dublă abordare, istorică şi juridică, unul din cele
mai importante principii ale statului de drept, care trebuie să se regăsescă în orice democraţie
constituţională, ca un mecanism în asigurarea unui echilibru între puterile statului, din punct de vedere a
originii teoriei separaţiei puterilor în stat. Principiul separaţiei puterilor şi-a făcut loc în gândirea
umanităţii atunci când s-a simţit nevoia instaurării regimului constituţional. În momentul în care, o dată
cu regimul constituţional, s-a ajuns la ideea statului de drept, principiul separaţiei puterilor a fost
considerat ca fiind singurul instrument capabil să-l realizeze. Cuvinte cheie: putere, separaţie, originea
separaţiei puterilor, stat democratic

1.principiul separatiei puterilor in stat reprezintă unul din principiile

fundamentale ale dreptului constituţional şi una din premisele statului de drept. Principiul este strâns
legat de ideea unui regim reprezentativ în care este eliminat pericolul tiraniei şi al îngrădirii şi încălcării
abuzive a drepturilor şi libertăţilor individuale2 . El s-a conturat în viaţa statului în măsura în care s-a
simţit nevoia instaurării regimului constituţional3 . Acest conţinut al noţiunii de „separaţie a puterilor” s-
a conturat după un lung proces istoric şi doctrinar: - principiul separaţiei puterilor înstat s-a prefigurat
încă în antichitate, în special în eforturile gânditorilor politici ai acelor vremuri, de aflare a „secretului
unui bun guvernământ”. - în perioada evului mediu, ideea separaţiei puterilor în stat a fost privită ca un
mijloc de limitare a puterii arbitrare a şefului statului, putere specifică regimului absolutist. -
teoretizarea separaţiei puterilor în stat ca principiu fundamental în organizarea statală modernă a fost
făcută de John Locke, Montesquieu şi Rousseau. În scrierile istoricilor şi juriştilor principiul separaţiei
puterilor în stat nu a constituit o temă predilectă, ci doar referinţă în analiza proceselor complexe din
ultimele două secole ale fixării societăţii româneşti în matca modernităţii, din perspectivă interpretativă
bazată pe dezvoltarea generală a structurilor statale democraticePrincipiului separaţiei puterilor în stat i-
au fost necesare mai multe decenii până când, de la proiecte imperfecte a devenit principiu statornic al
organizării de stat moderne. Odată impus în istorie, el a devenit până în zilele noastre, garanţia
menţinerii democraţiei, după dobândirea şi exercitarea puterii populare prin alegeri
2. Succintă abordare istorico juridica privind originea teoriei separaţiei
puterilor în stat.
Orice proces de conducere socialpolitică desfăşurat în vederea realizării unor obiective de interes
general sau prin care se urmăreşte binele comun al naţiunii, presupune specializarea activităţilor statale,
adică stabilirea unor organisme învestite cu autoritate, care să desfăşoare neîntrerupt şi potrivit
anumitor metode, practici ori reguli, acelaşi tip de activităţi. Sub aspect terminologic, doctrina a atribuit
teoriei „separaţiei puterilor” două sensuri4 : – Un prim sens (originar) – fiind cel aformei de organizare
politică nedespotică, în care toate puterile nu sunt atribuite aceleiaşi persoane sau autorităţi (unui
deţinător unic); – Cel de-al doilea sens evidenţiat de doctrina modernă, se referă la necesitatea
separaţiei şi independenţei puterilor, a autorităţilor specializate ale statului, în scopul asigurării
echilibrului între ele, preîntâmpinării unei guvernări despotice şi implicit, pentru garantarea drepturilor
şi libertăţilor individuale. De-a lungul timpului, principiul separaţiei puterilor, deşi a cunoscut în aplicarea
sa o practică de peste două secole, acesta nu s-a manifestat într-o formă pură nici în democraţiile
avansate. Fie că e vorba de o separaţie flexibilă sau rigidă a puterilor, de anumite excepţii în ambele
situaţii (specifice unui regim sau altul), principiul separaţiei puterilor – constituie principalul mecanism în
asigurarea unui echilibru şi de împiedicare spre un regim dictatorial. Apărută în secolul Luminilor această
teorie a separaţiei puterilor în stat a fost îndreptată împotriva obscurantismului feudal şi a închistării
medievale, împotriva abuzului de putere. Această teorie a fost concepută ca o reacţie împotriva
monarhiei absolute, considerată de drept divin, formă de guvernământ în care regele concentra în
mâinile sale puterea supremă, considerânduse ca o personificare a statutului de unde şi celebra formulă
a regelui Ludovic al XIVlea „statul sunt eu” (L'Etat c'est moi)5

O societate, o naţiune poate să se dezvolte numai dacă atribuţiile esenţiale ale statului sunt
încredinţate unor persoane diferite, care să nu depindă unele de altele, să fie separate, independente şi
să se controleze reciproc. Sparaţia provine din lat. Separatio, onis şi este clar (deosebire, despărţire,
separaţiune, împărţire), iar statul este un organism social complex apărut la un moment dat în istorie
stimulând condiţia creaţiei, termenul de putere conţine mai multă aproximare. Prin conceptul de putere
se desemnează capacitatea de a impune, pe calea unor manifestări de voinţă unilaterale şi în absenţa
oricărei subordonări faţă de vreo autoritate superioară sau concurentă, măsuri obligatorii, susceptibile
de a fi parte a respectului general cu ajutorul forţei de constrângere constituită în acest scop7 . Astfel
într-o instituţie ori organizaţie, raportul de dominaţie este exprimat prin hotărârea consiliului de
administraţie, prin hotărârea senatului (la universităţi); în societate prin hotărârea puterilor statale
(Guvern, Parlament), etc. prin urmare, puterea este mijlocul prin care se menţine ordinea pentru
asigurarea unui scop comun. Ea poate fi exercitată doar în măsura în care este legitimă, iar deciziile luate
exprimă voinţa generală. Un act normativ al puterii publice nu este legitim prin el însuşi, prin simplu fapt
că emană de la o autoritate, ci numai dacă, prin conţinutul şi forma lui este legal, conform regulii de
drept8 . Într-o altă definiţie, prin putere se înţelege puterea organizată a unui grup care se exprimă în
capacitatea acestuia de a exprima voinţa naţiunii şi a asigura realizarea acesteia prin mijloace specifice
organizării societăţii în stat, deţinând în acest scop monopolul creării şi aplicării dreptului.9 Puterea de
stat exprimă ideea că pe un anumit teritoriu, un sistem de organe, exercită funcţiile legislativă, executivă
şi judecătorească10, în condiţii care exclud subordonarea lui faţă de o anumită autoritate superioară sau
concurentă.11 Plecând de la importanţa constituţională şi rolul lui într-un stat dedrept, principiul
separaţiei puterilor în stat a devenit o teorie a democraţiilor liberale şi garanţia esenţială a securităţii
individului în raporturile sale cu puterea.12 Apărută în secolul Luminilor această teorie a separaţiei
puterilor în stat a fost îndreptată împotriva obscurantismului feudal şi a închistării medievale, împotriva
abuzului de putere. Această teorie a fost concepută ca o reacţie împotriva monarhiei absolute,
considerată de drept divin, formă de guvernământ în care regele concentra în mâinile sale puterea
supremă, considerânduse ca o personificare a statului de unde şi celebra formulă a regelui Ludovic al
XIVlea „statul sunt eu” (L'Etat c'est moi)13 . Adagiul latin, quod placuit principi, legis habet vigorem, ceea
ce-i place principelui aceea are putere de lege, incontestabil că nu poate să consfinţească, acolo unde se
aplică, o stare socială în care omenirea să poată să se dezvolte şi să progreseze, afirmă profesorul Paul
Negulescu
Problema puterilor în stat a existat încă din lumea antică deşi ea nu putea fi pusă încă în legătură cu
principiul separării puterilor. Aristotel în Politica constată existenţa în stat a unor organe diferite cu
atribuţii precis determinate precum Adunarea generală, Corpul magistraţilor (funcţionarilor) şi Corpul
judecătoresc. Potrivit acestuia în orice stat sunt trei părţi: „Cea dintâi din aceste trei părţi este Adunarea
generală, care deliberează cu privire la afacerile publice; a doua este Corpul magistraţilor, căruia trebuie
să i se hotărască natura, atribuţiunile şi modul de numire; a treia este Corpul judecătoresc”15 . În
concepţia lui Aristotel, Adunarea generală trebuia să decidă în unele probleme precum pacea şi războiul,
încheierea şi ruperea tratatelor, adoptarea legilor, pronunţarea pedepsei cu moartea, exilul, confiscarea
şi primirea conturilor magistraţilor, Corpul magistraţilor avea rolul de a pune în executare hotărârile
Adunării generale şi Corpul judecătoresc avea menirea de a judeca litigiile ce se puteau ivi din modul de
aplicare a legilor16 . Referindu-se la consemnările filosofului grec, Ion Deleanu susţinea că „poate
înclinaţia Stagiritului spre proporţionalitate şi echilibru, ataşamentul său faţă de real şi faţă de ştiinţă,
priceperea lui inegalabilă de a constata, clasa, sistematiza şi compara l-au făcut să se aplece şi asupra
modului de organizare a statului elen, dezvăluind distribuirea acestuia unor organisme deosebite”17.
Ideea a fost prezentă şi în timpul evului mediu, în tezele şcolii dreptului natural, în lucrările lui Grotius,
Wolf, Pufendorf, care de asemenea au constatat diferitele atribuţii ale statului, însă, fără a întrezării
conceptul de separaţie. În Franţa principiul separaţiei puterilor în stat a fost formulat pentru prima dată
în secolul al XVI-lea de scriitorul Jean Bodin. În lucrarea Tratat asupra Republicei, acesta discută despre
împărţirea dreptăţii, susţinând că ea nu trebuie să fie supusă ambiţiilor prinţilor şi fanteziei poporului18.
Charles Dallison, în lucrarea sa The Royalists Defense (1648) a făcut distincţia între „puterea supremă a
guvernării” – regele şi autoritatea care avea misiunea de a judeca. El considera că regele avea
autoritatea executivă, neavând atribuţii legislative19. Un alt contemporan al lui Dallison, John Milton,
poet englez, autorul lucrării Eikonoklastes (1649) afirma că „în cazul tuturor naţiunilor înţelepte puterea
legislativă şi executarea pe cale judecătorească a acestei puteri au fost de obicei diferite. Prima este
supremă, iar cea din urmă subordonată”. El considera că monarhul este cel care execută legile şi prin
urmare nu ar trebui să aibă un drept de veto în ceea ce priveşte legile adoptate 20. În Rights of the
Kingdom, apărută în acelaşi an, John Sadler considera că în statul englez existau trei puteri: cea
„originară”, judecătorească şi executivă, reprezentate de Camera Comunelor, Camera Lorzilor şi regele.
Opinia lui Sadler a fost contestată de John Lilburne. Thomas Hobbes, în lucrarea sa Leviathan pretinde că
într-un stat nu se poate aplica principiul separaţiei puterilor în stat deoarece o putere executivă separată
de puterea legislativă nu poate exista. Cu toate acestea, caracterul absolut al suveranului artificial este
derivat din suveranitatea naturală a fiecărui individ în stare de natură, în care nu există limite ale
exercitării drepturilor individuale22 . Celui căruia îi revine meritul de a fi cercetat pentru prima oară mai
metodic şi într-o nouă lumină principiul separării puterilor este filosoful şi juristul englez John Locke
(1632-1704). El a dat prima formulare acestei doctrine atribuindu-i valoarea unui principiu de organizare
a statului. În lucrarea Essay on civil governement (apărută în anul 1690), filosoful englez susţinea
existenţa a trei puteri: legislativă, executivă şi federativă. În concepţia lui Locke, puterea legislativă, care
era supremă, trebuia să aparţină parlamentului şi era considerată puterea supremă, deoarece edicta
reguli de conduită general obligatorii. Puterea executivă limitată la aplicarea legilor şi la rezolvarea unor
cazuri care nu puteau fi prevăzute prin lege, urma să fie încredinţată monarhului. Puterea federativă era
încredinţată tot regelui şi avea în competenţa sa dreptul de a declara război, de a face pace şi a încheia
tratate23. Potrivit acestuia, puterea legislativă şi executivă nu trebuiau să fie încredinţate în mâna unei
singure persoane, deoarece „tentaţia de a pune mâna pe putere ar fi prea mare dacă aceleaşi persoane
care au puterea de a face legile ar avea în mână şi puterea de a le executa, deoarece ar încerca să se
scutească de a se supune legilor pe care le fac”24. El atribuia puterea de a face legile unor adunări,
convocate special pentru acest scop. După ce legile au fost adoptate, adunările trebuie să se separe din
nou, urmând ca ele să se supună legilor pe care le-au adoptat25. Deşi face distincţia între puterea
executivă şi federativă, el admite totuşi că cele două pot fi reunite şi exercitate de acelaşi organ
deoarece „dacă puterea federativă şi executivă sunt distincte, este totuşi dificil să se separe şi să se
întrebuinţeze într-un timp dat la diferite persoane”26. Singura putere din stat nerecunoscută de Locke,
este cea judecătorească. Filosoful englez consideră că această din urmă putere se înfăţişează mai
degrabă ca un accesoriu al puterii legislative: „cine are puterea legislativă sau suprema putere într-o
republică este ţinut să guverneze prin legi fixe şi stabile, promulgate şi cunoscute de popor, prin
judecători imparţiali şi cultivaţi care sunt însărcinaţi să tranşeze litigiile după aceste legi, iar nu prin
decrete de circumstanţă”27 . Acest punct de vedere al lui a fost criticat de-a lungul timpului. Unul dintre
contestatarii acestuia a fost marele jurist Paul Negulescu care consideră că Locke nu ne înfăţişează o
teorie asupra separaţiunii puterilor ci ne dă numai o clasificare a atribuţiunilor28. Referindu-se la
doctrina politică a acestui filosof, Valentin Naumescu consideră că aceasta „este o doctrină a limitării
puterii, şi din această sursă provine şi interesul modernităţii pentru ea: principiul obiectiv al politicii
democratice de dreapta, al dreptei moderate occidentale; al liberalismului şi conservatorismului a fost şi
a rămas prevenirea abuzului de putere, limitarea exceselor autorităţii, prevenirea despotismului, a
dictaturii (fie ea individuală, de grup sau chiar dictatură a majorităţii)”29 . Ideile filosofului englez au
avut o deosebită importanţă pentru istoria doctrinelor politice. Ele au fost sursa din care s-a inspirat
Charles-Louis de Secondat, baron de Montesquieu (1689-1755) atunci când, în cartea sa L'esprit des lois
a reluat şi aprofundat problema separării puterilor statului, teoria lui regăsindu-se în punctele principale
ale programelor revoluţiilor burgheze. După Montesquieu în orice stat există trei puteri distincte:
puterea legiuitoare, executivă şi judecătorească. Puterea executivă era încredinţată monarhului care
avea dreptul să declare război sau să încheie pace, să trimită sau să primească solii, să ia măsuri de
securitate şi să preîntâmpine năvălirile. Puterea legislativă era exercită de monarh şi de un corp legislativ
care trebuiau să adopte legi noi, să le îndrepte sau să le abroge pe cele existente. Cei care reprezentau
puterea judecătorească aveau ca obiective pedepsirea infracţiunilor şi judecarea litigiilor dintre
particulari. Aceste puteri trebuie să fie atribuite unor organe separate şi independente unele de altele
pentru că, scria Montesquieu „orice om care are o putere este înclinat să abuzeze de ea” astfel „pentru a
nu se abuza de putere trebuie ca prin aşezarea lucrurilor puterea să oprească puterea”30. Puterea
publică trebuie să fie divizată între mai multe puteri aşa încât o putere să se opună celeilalte şi să creeze,
în locul unei forţe unice, un echilibru de puteri. Prin faptul că puterea de comandă în stat se fracţiona
între mai multe organe care aveau acelaşi interes în aşa fel încât atribuţiile sale să nu fie încălcate de
celelalte organe, se asigura aplicarea strictă a legilor si respectarea libertăţilor individuale: „Atunci când
în mâinile aceleiaşi persoane sau aceluiaşi corp de dregători, puterea legislativă este întrunită cu puterea
executivă, nu există libertate, deoarece poate naşte teama ca acelaşi monarh sau acelaşi senat să facă
legi tiranice pe care să le aplice în mod tiranic. Nu există, de asemenea, libertate, dacă puterea
judecătorească nu este separată de puterea legislativă şi de cea executivă. Dacă ea ar fi îmbinată cu
puterea legislativă, puterea asupra vieţii şi libertăţii cetăţenilor ar fi arbitrară, căci judecătorul ar fi şi
legiuitor. Dacă ea ar fi îmbinată cu puterea executivă, judecătorul ar putea avea forţa unui agresor”31.
Montesquieu a intuit că separaţia puterilor aplicată în mod absolut şi absurd ar bloca, practic, procesul
de guvernare. Dacă cele trei puteri nu ar coopera şi s-ar înfrâna neproductiv şi ineficient una pe alta,
doar de dragul înfrânării, ar ajunge la un punct mort, adică la inacţiune32 . Conceptul separării puterilor
se întâlneşte şi în lucrarea lui Jean-Jacques Rousseau intitulată Contractul social. Pentru acesta, puterea
legislativă se confundă cu însuşi conceptul de suveranitate, care este un drept al poporului33. Ea nu
putea fi exercitată decât pe cale directă, prin votul întregii naţiuni şi nu putea să aibă caracter general şi
impersonal. Puterea executivă sau guvernământul nu putea să consiste decât în acte particulare şi se
distingea în mod necesar de dreptul legiuitorului. Şi pentru Rousseau ca şi pentru Locke, puterea
judecătorească nu este ceva distinct. Ea este o ramură a puterii executive şi nu a celei legislative, supusă
unor anumite reguli speciale34 . Cea dintâi aplicaţie practică a principiului separaţiei puterilor în stat a
fost realizată de statele americane care în secolul al XVIII-lea se găseau în plină revoluţie constituţională.
Teoria separaţiei puterilor statului a fost elaborată în epoca de apogeu a absolutismului de tip feudal şi a
fost promovată cu scopul de a pune în lumină lipsa de suport legitim a acelei organizări statale. Ea nu
viza cercetarea rădăcinilor istorice ale separaţiei puterilor statului, ci, pur şi simplu, înlăturarea regimului
absolutist şi instaurarea unui regim democratic, prin reformarea radicală a sistemului statal de atunci.
Cercetarea istorică a acestui fenomen evidenţiază faptul că separaţia puterilor statului nu este legată, în
mod nemijlocit, de un anumit stadiu de dezvoltare a societăţii, ci de regimul politic existent, dovadă că
separarea puterilor statului nu a avut loc în sisteme statale totalitare, indiferent de epoca istorică în care
a existat. Prin cercetarea istorică se poate observa şi faptul că separaţia puterilor statului nu s-a putut
realiza niciodată în formă pură, ci a cunoscut limite şi inconsecvenţe, decurgând din natura puterii
statale

3. Concluzii Principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat nu şi-a găsit o exprimare directă în
constituţiile mai multor ţări, din diverse motive: fie că nu există o separaţie netă a puterilor, fie că
principiul separaţiei şi mecanismul de echilibrare a puterilor în stat nu este exprimat direct, expresis
verbis, mecanismul de separare, echilibrare şi conlucrare a puterilor în stat reieşind din dispoziţiile
constituţionale privind reglementarea prerogativelor organismelor împuternicite a înfăptui puterea în
stat. Afirmarea acestui principiu, chiar şi în statele moderne, cu democraţie dezvoltată, comportă
anumite amendamente, care reduc din valorile sale morale din perioada de început. Este şi motivul
pentru care unii teoreticieni cer înlăturarea lui ca fiind „perimat”, alţii pledează pentru „modernizarea”,
„adecvarea” lui în favoarea unei „puteri forte”, care se vrea a fi executivul.35 Separaţia puterilor statului
presupune încredinţarea şi exercitarea diferitelor funcţii ale statului unor organe distincte şi
independente unul faţă de altul36 . Se poate astfel observa, că acest conţinut al noţiunii de „separaţie a
puterilor” s-a conturat după un lung proces istoric.