SEPARAŢIA, ECHILIBRUL ŞI COOPERAREA PUTERILOR ÎN STAT

În cursul dezvoltării fiinţei umane ca fiinţă socială ce este guvernată de nevoia de a coexista alături de
semeni săi, pentru a se putea dezvolta, pentru a-şi ocroti atât viaţa cât şi ţelurile, a crescut interesul
pentru felul în care va lua formă această asociere umană în şi pentru binele individual, dar mai ales
pentru cel comunitar. Astfel, istoria societăţii umane a cunoscut mai multe etape în dezvoltarea sa - de
la simple grupuri de indivizi până la ceea ce numim azi state, confederaţii - , fiind în permanentă
căutarea a celei mai potrivite forme de organizare a omului.

Dacă într-o primă fază omul s-a organizat în forme rudimentare, în epoca modernă putem vorbi de
adevărate salturi ale acestor orânduiri. Statul este una dintre etapele evoluţiei organizării societăţi
umane, este una dintre treptele sale de dezvoltare.

În concepţia lui Toma D’Aquino oamenii au nevoie de state care să servească omului, principiile
moralităţii fiind cele care conduc activitatea statului.

Statul (noţiunea de stat - a derivat de la verbul latin „statuo”= „a pune, a aşza, a întemeia” , iar cu sensul
său modern a fost folosit pentru prima oară de către Machiavelli în lucrarea „Principele”) reprezintă
„forma instituţionalizată de organizare politică a unei colectivităţi umane constituite istoric şi localizată
geografic pe un anumit teritoriu, în care un grup de indivizi, deţinând în virtutea suveranităţii poporului
şi ca expresie a voinţei acestuia, ori ilegitim, prerogativele şi instrumentele exercitării autorităţii publice,
ale elaborării şi aplicării normelor de convieţuire socială, exprimă şi apără interesle fundamentale ale
statului şi ale naţiunii şi impune voinţa acestora ca voinţă general-obligatorie”( Cristian Ioescu)

Noţiunea de "stat" cunoaşte doua accepţiuni. Într-o accepţiune mai mult politică, sociologică, prin stat
se întelege suma a trei elemente distincte şi anume: teritoriul, populaţia (naţiunea) şi suveranitatea (în
sensul puterii statale, de fapt statul în accepţiunea strict juridică). În accepţiunea aceasta, statul este
sinonim cu ţara, incluzând civilizaţia, resursele, oamenii, teritoriul, frontierele, autorităţile etc. Într-o a
doua accepţiune, o accepţiune restrânsă, prin stat se înţelege forma organizată a puterii poporului, mai
exact mecanismul său.

Pornind de la ideea exprimată prin definiţia susmenţionată prin care statul este prezentat ca instituţia
esenţială a ordinii sociale ce asigură mişcarea de ansamblu a societăţii, am observa totodată şi menirea
acestuia de a asigura guvernarea societăţii, de a impune şi a apăra ordinea şi echilibrul social, fiind
„personificarea juridică a unei naţiunii sau suportul şi subiectul autorităţii publice”(Esmein).

Statul în cursul evoluţiei sale a cunoscut numeroase forme de exprimare şi manifestare, astfel statul s-a
regăsit sub denumirea de Cetate sau Polis în Grecia Antică a lui Aristotel, însemnând o comunitatea -
întreg compus din părţi ( Politica, Aristotel, I, cap. II) neasămănătoare, dintre care unele conduc şi altele
sunt conduse ( I, CAP. VI).

Rezultatul unui contract social (J.J. Rousseau) sau pact dintre popor (titularul suveranităţii) şi un grup de
indivizi delegaţi de către popor să-i exercite puterea suveranităţii în anumite condiţii, statul este o
entitate juridică şi o formă de manifestare a puterii politice ( Burdeau).

Deoarece deţinătorul puterii suverane – poporul - nu se poate autoguverna, acesta încredinţează

execiţiul puterii unui grup de guvernanţi.

Statului este „un ansamblu al organelor politice de guvernare ce direcţionează societatea politică” ( Prof.
Ion Deleanu) al cărui rol esenţial este rezumat în mare măsură de necesitatea de a asigura folosirea
optimă a resurselor naturale şi umane, de a oferi protecţia socială. Cea mai importantă legătură socială,
statul gestionează direcţia unitară şi coerentă a celorlate legături sociale. Pentru a-şi îndeplini misiunea
statul va aplica autoritatea sa în mod echilibrat, coerent, guvernat de sistemul legilor şi constitutiei.
Statul epocii democraţiei moderne se bazează din punct de vedere al concretizării exprimării puterii
statale pe teoria separaţiei puterilor în stat - pilonul fundamental al principilor democratice.

Apărută în secolul Luminilor, Teoria separaţiei puterilor a fost îndreptată împotriva obscurantismului
feudal şi a închistării medievale, împotriva abuzurilor de putere, acest principiu al separaţiei puterilor
fiind proclamat de Revoluţia franceză pentru a pune capăt absolutismului când o singură persoană
concentra toată puterea, adică puterea de a face legi, de a le executa precum şi de a judeca atunci când
sunt încălcate. Este cunoscută expresia “L’Etat est moi” (regele Ludovic al XIV-lea) sintagma care
exprima cel mai bine concepţia cu privire la putere, dominantă până la Revoluţia franceză. Separarea
puterii în putere legislativă, executivă şi judecatorească, a fost un progres pentru vremea aceea, fiecare
din cele trei mari puteri trebuind sa fie deţinute şi exercitate de structuri diferite. Astfel, teoria
separatiei puterilor a fost o reacţie împotriva monarhiei absolute de drept divin, formă de guvernamant
în care regele concentra în mainile sale putere supremă

Teoria separatiei puterilor a avut un rol aparte, decisiv în promovarea sistemului reprezentativ, adica în
valorificarea democratică a relaţiei dintre deţinătorul suveran al puterii (poporul, naţiunea) şi
organizarea statală a puterii politice, a garanţiilor exercitării drepturilor omului şi ale cetăţenilor. Este o
teorie care a stat la baza elaborării constituţiilor, afirmaţiile din Declaraţia drepturilor omului şi
cetăţeanului (1789, Franta), stând mărturie în acest sens. Astfel potrivit declaraţiei menţionate, o
societate în care garanţia drepturilor nu este asigurată şi nici separaţia puterilor nu este determinată, nu
are o constituţie.

Enunţată de către John Locke (“Trate de governement civil”) în 1690, teoria separaţiei puterilor este
definită şi investigată de către Montesquieu în lucrarea „Despre spiritul legilir”(1748), unde separaţia
puterilor în stat este instrumentul care oferă siguranţă cetăţenilor, pentru că „nu există posibilitatea de
a se abuza de putere, trebuie ca, prin rânduiala statornicită, puterea să fie învinsă de putere”
(Montesquieu). În fiecare stat există puterea legisativă, puterea executivă privitoare la chestiunile care
ţin de dreptul ginţilor şi puterea executivă privitoare la cele care ţin de dreptul civil.

Viziunea separării puterilor în stat apare în lucrările lui John Locke reprezentată de ideea conform căreia
cetăţenii au dreptul la control asupra guvernului, iar puterea legislativă este puterea supremă în stat, o
putere împuternicită de către popor care poate înlătura ori schimba componenţa organului suprem cînd
vede că el pierde încrederea acordată. De asemenea garantarea principiului separării puterilor în stat
Locke o vede în dreptul la răscoală, însă avînd un caracter excepţional. Aceasta este ultima şansă a
poporului care nu vine în contrazicere cu formele constituţionale de control asupra activităţii statului.

Însă pentru a nu ajunge la aceasta Locke recomandă trei principii de separare a puterilor care i-ar păzi
pe oameni de la conducere să nu cadă în ispită şi să-şi concentreze toată plinătatea de putere în mîinile
lor în folosul personal. Ca aceasta să nu se întîmple, Locke propune separarea puterii legislative de cea
executivă şi supunerea legislatorilor legilor elaborate de ei înşişi şi realizate de către puterea executivă.
Aceasta este unul din cele mai importante principii în învăţătura lui Locke care a acordat o influenţă
puternică asupra gîndirii şi practicii politicii ulterioare, devenind unul din principiile de bază ale statului.

Montesquieu, deasemenea, a rămas în istoria societăţii umane şi prin faptul că el a reluat teoria
separării puterilor întâlnită la John Locke. Gânditorul arată, că în fiecare stat există trei puteri: „puterea
legislativă, puterea executivă care rezolvă problemele de drept internaţional şi puterea executivă care
conduce cu întrebările dreptului civil”. El lămureşte că prima putere în persoana diriguitorului ori a unei
instituţii emite legi temporare ori permanente, corectează sau abordă legile existente. Puterea a doua
declară război sau încheie pace, primeşte ori trimite ambasadori, asigură securitatea, preîntîmpină
invaziile. Puterea a treia pedepseşte infractorii, rezolvă problemele apărute între persoanele particulare.
Ultima, după Montesquieu, poate fi numită judecătorească, iar a doua simplu – putere executivă de stat.
Raţiunea divizării puterilor reiese din necesitatea asigurării libertăţii şi îngrădirii abuzului. Montesquieu
justifică această separare prin faptul că atunci cînd puterea legislativă şi executivă sunt în mîinile unui
corp sau ale unei persoane, nu există libertate, deoarece există teama că acelaşi senat sau monarh pot
face legi tiranice şi le pot aplica în mod tiranic. De asemenea, el menţionează că nu există libertate dacă
puterea judecătorească nu este separată de puterea legislativă şi executivă, deoarece judecătorul ar
putea fi şi legiuitor, şi agresor. Ideile sugerate de Montesquieu în modelul său teoretic de separaţie a
puterilor şi-au găsit pe deplin aplicarea în practică, implimentîndu-se în normele constituţionale ale
marii majorităţi a statelor lumii.

Montesquieu este interesat îndeosebi, de separarea celor trei puteri, întrucît de modul în care acestea
sunt separate şi se exercită sau nu libertatea politică. Atunci când în mâinele aceloraşi persoane sau ale
aceluiaş corp de dregători se află întrunite puteri legiuitoare şi puterea executivă, nu există libertate
deoarece se naşte teama că acelaşi monarh sau acelaşi senat să nu întocmească legi tiranice, pe care să
le aplice în mod tiranic. Nu există, deasemenea, libertate, dacă puterea judecătorească nu este separată
de legislativă şi cea executivă.De asemenea, puterea executivă trebuie „să ia parte la legiferare prin
dreptul său de veto; altminteri, ea va fi curînd deposedată de prerogativele sale”. Monarhului – care
deţine dreptul de veto, în virtutea căruia se poate împotrivi voinţa puterii legislative – îi este interzis să
ia parte la ligiferare, adică să statuieze. În schimb, puterea legislativă, - deşi nu ar trebui „să aibă, la
rîndul ei, dreptul de a ţine în loc puterea executivă, căci activitatea executivă fiind limitată prin natura ei,
este inutil de a o îngrădi”, - are dreptul „şi trebuie să aibă împuternicirea de a examina în ce chip au fost
puse în aplicare legile pe care le-a făcut ea”.

Montesquieu a intuit că separarea puterilor aplicată în mod absolut şi absurd ar bloca practic, procesul
de guvernare. Dacă cele trei puteri nu ar coopera şi s-ar înfrîna neproductiv şi nesuficient una pe alta,
doar de dragul înfrînării, ar ajunge la un punct mort, adică la inacţiune. Remediul unei asemenea impas
este colaborarea puterilor. „Datorită mersului necesar al lucrurilor ele sunt silite să funcţioneze, vor fi
nevoite să funcţioneze de comun acord.”

Montesquieu arată necesitatea ca cele trei puteri în stat să fie neîmbinate, în caz contrar dacă spre
exemplu puterea judecătorească s-ar contopii cu cea executivă, judecătorul ar putea avea forţa unui
opresor. Fiecare putere este conferită unor organe distincte: puterea legislativă - adunărilor
rprezenzative, puterea executivă şefului statului, eventual şefului de guvern şi miniştrilor, puterea
judecătorească, organelor judiciare.

Niciuna dintre puteri nu trebuie să fie mai puternică decât cealaltă „întrucât există pericolul de tiranie.”
În plus, fiecare putere are o posibilitate legală şi materială de a supraveghea cealaltă putere şi, dacă
observă încercări ale acesteia de a-şi asuma puteri suplimentare faţă de o altă putere, fie prin preluarea
unor prerogative ce aparţin altei puteri, fie prin adăugarea unor puteri suplimentare de natura celor
care i-au fost conferite, trebuie să sancţioneze această încercare.

Există o complementaritate a puterilor. Între puteri există o strânsă legătură, fără a exista însă o ierarhie
între ele. Puterea judecatorească nu e chiar atât de separată încât să nu existe nici un fel de legătură cu
celelalte puteri. „Să faci legea e un lucru şi să o aplici e altceva.” Legislativul este interesat ca Justiţia să
funcţioneze bine pentru că fără puterea judecatorească s-ar putea ca legile să nu aibă eficacitate.
Puterea judecatorească aplică normele celorlalte două puteri. Executivul când elaborează normele vrea
să apere anumite valori. În procedeul de aplicare a legilor, judecatorul dă viaţă normei.

Cât priveste raporturile dintre legislativ şi puterea judecatorească ele trebuie apreciate cu luarea în
considerare a principiului independentei judecătorilor şi a supunerii lor numai faţă de lege (art. 123).
Aşadar intervenţia în sfera justiţiei a altor puteri contravine principiului constitutional. Aceasta nu
exclude însa anumite raporturi constituţionale care rezultă firesc din sistemul organizării statale a
puterii. Trebuie menţionat ca organizarea şi funcţionarea instanţelor judecătoresti se realizează potrivit
legii (art. 125, 126, 128, si mai ales art. 172 alin 3 lit. h). Ca atare Parlamentul este cel care stabileşte prin
lege competenţe şi proceduri pentru instantele judecătoreşti.

În România organizarea statală a exerciţiului suveranităţii naţionale este reglementată clar prin articolul
2 din Constituţie. Deţinătorul puterii suverane este poporul român şi el exercită această putere prin
organele reprezentative şi prin referendum. Din analiza articolului doi din Constituţie rezultă mai multe
constatări. Astfel, organelor reprezentative li se încredinţează doar exerciţiul puterii, deci anumite
împuterniciri şi nu puterea ca atare. Nu este vorba de delegarea puterii ci de delegarea unor funcţii ale
puterii. Titularul puterii este şi rămane numai poporul roman. Nici un grup şi nici o persoană nu pot
exercita suveranitatea în nume propriu.

În Constituţia României îşi găseşte exprimarea clasicul principiu al separării puterilor în stat. Conform
Constituţiei României cele trei puteri clasice se regăsesc exprimate astfel: legislativul în normele
privitoare la Parlament (art. 58 şi urm.); executivul în normele privitoare la preşedintele României şi
Guvern (art. 80 şi urm.); justiţia în normele cu privire la autoritatea judecătorească (art. 123 şi urm.).
Constitutia exprimă relaţiile şi activităţilor statale, ordinea reglementării puterilor fiind de natură clasică.

Constitutia asigură Parlamentului o anumită preeminenţă în raport cu celelalte autorităţi statale. Astfel
Parlamentul este singura autoritate legiuitoare a ţării (art. 58), el are funcţii de formare, alegere,
numire, investire a altor autoritati statale şi desigur a altor funcţii de control. Chiar si structura
bicamerală a Parlamentului exprimă echilibrul în executarea puterii legislative.