Statul român şi trăsăturile sale

constituţionale
Dr. Marian ENACHE
Abstract

In this article, the author analyzes the characteristics of the Romanian state, as
they are enshrined in the Constitution of 1991 and revised in 2003. First, the
author presents the concept of the state and its constituent elements: territory,
population and sovereign power. The article shows that the concept of state
features means defining its dimensions, which distinguish it or close it to the
political and legal aspect of other states.

The Constitution establishes in Article 1 the following features (characters) of the

Romanian state: national state, sovereign and independent, unitary state,
indivisible state, Republican state, rule of law, social state, pluralist state,
democratic state. Each feature or character of the state is presented separately
and in detail.

Keywords: national state, sovereign state, social state, rule of law, unitary state,
decentralization, democracy, pluralism.

1. Aspecte generale despre stat

Ca fenomen social complex statul este studiat din perspective diferite: filozofică, politologică,
sociologică, juridică, teologică, ş.a. Fiecare dintre aceste abordări au fost mai mult sau mai puţin
dominante în raport cu epoca istorică şi cu poziţiile doctrinare şi ideologice de pe care el a fost
analizat1. Termenul de stat provine de la cuvântul status, care în limba latină desemna starea unui
lucru, iar în sens juridic, situaţia unei persoane care, făcând parte dintr-o comunitate, adoptă un
sistem de valori comun şi care îi conferă anumite drepturi şi obligaţii. Mai târziu, în Evul Mediu,
cuvântul status era raportat la statutul stărilor sociale. În organizarea socială şi politică a Evului
Mediu, stările reprezentau categorii sociale care aveau un rol specific în exercitarea puterii şi
care împreună alcătuiau poporul, considerat ca masă a guvernaţilor. În accepţiunea modernă
termenul de stat a fost utilizat pentru prima dată în secolul al XVI-lea, de către Nicolo
Machiaveli, care, prin acest cuvânt, descrie starea unei colectivităţi umane guvernate de o putere
publică2. Realitatea desigur cea mai puternică şi cea mai interesantă în drept, cea mai pasionantă
de studiat, este statul"3. Termenul actual de "stat" comportă mai multe sensuri4, şi anume: statul
este mai întâi puterea centrală prin opoziţie cu colectivităţile locale (regiuni, departamente etc.);
statul desemnează guvernanţii, pentru a-i diferenţia de guvernaţi, el evocă puterile publice în
ansamblul lor. În acest sens, statul se distinge de societatea civilă, sferă în care sunt incluşi
particularii şi grupurile private; statul reprezintă o societate politică organizată. Într-o formulă
sintetică, statul poate fi definit ca o putere organizată asupra unei populaţii, pe un anumit
teritoriu5.
1
A se vedea pentru detalii C. Ionescu, Tratat de drept constituţional contemporan, Ed.
C.H. Beck, Bucureşti, 2008, pp. 91 şi urm.
2
Nicolo Machiavelli, Principele, Ed. Minerva, Bucureşti, 1995, p. 4. În literatura
occidentală se foloseşte denumirea de "stat" numai pentru statele formate după secolul al
XVI-lea, pentru statele din antichitate folosindu-se termeni ca cetate, republică, despoţii
orientale etc.
3
Mircea Djuvara, Teoria generală a dreptului, vol. 1, p. 105.
4
Ph. Ardant, B.Mathieu, Institutions politiques et droit constitutionnel, Paris, 2008, p. 15.
5
F. Rigoux, Introduction a la science du droit, Bruxelles, 1974, p. 34.

Pentru existenţa oricărui stat sunt esenţiale trei elemente constitutive: puterea (publică, politică,
de stat), populaţia şi teritoriul. Elementul cel mai caracteristic îl reprezintă puterea de stat6, care
se defineşte prin posibilitatea de a comanda, de a da ordine şi obligaţia celor care le primesc de a
se conforma, supune acestei comenzi. Populaţia7 este un alt element indispensabil pentru
existenţa statului, deoarece orice formă de putere instituţionalizată presupune cu necesitate
precizarea ansamblului de persoane cu privire la care se exercită. Teritoriul, cel de-al treilea
element constitutiv8, delimitează cadrul geografic în interiorul căruia se exercită puterea
instituţionalizată în formă statală. El reprezintă elementul material care permite situarea în spaţiu
a statului şi demarcarea lui de alte state. Teritoriul (spaţiul) determină întinderea geografică a
puterii de stat şi chiar, sub anumite aspecte, conţinutul acesteia. Justificarea autorităţii statului9
presupune explicarea mecanismelor prin care ordinea juridică se realizează fie pe baza înţelegerii
scopului şi conţinutului său, fie pe baza acceptării utilizării forţei legitime de constrângere al
cărei monopol îl deţine tocmai statul.
6
Puterea este un fenomen legat de autoritate. Această autoritate are un caracter istoric. La
început ea fiind personificată (încarnată) în liderul (şeful) comunităţii umane existente,
care îşi impunea autoritatea prin calităţile sale (imaginea sa de luptător, organizator
religios etc.). În timp, autoritatea s-a desprins de atributele personalizării, devenind o
realitate socială. Autoritatea a devenit o instituţie distinctă, cu un sistem de organizare şi
reguli de conduită proprii. Puterea de stat este o putere politică, în sensul distincţiei între
guvernanţi (cei care exercită puterea) şi guvernaţi (cei care sunt conduşi). Puterea de stat
este o putere organizată în modalităţi instituţionale, este o putere care instituie norme şi
dispoziţii obligatorii, care, în ultimă instanţă, pot fi duse la îndeplinire prin forţa coercitivă
a statului. Puterea de stat este unică, deoarece deţine monopolul constrângerii statale pe
care o exercită prin intermediul forţei publice specializate. Suveranitatea puterii de stat se
concretizează în supremaţia şi independenţa puterii în exprimarea şi realizarea voinţei
guvernamentale. Prin supremaţie se înţelege însuşirea puterii de stat de a fi superioară
oricărei alte puteri în raporturile cu populaţia cuprinsă în limitele frontierelor statului, iar
prin independenţă, înţelegem acea trăsătură a puterii de a nu fi îngrădită, limitată, în
realizarea scopurilor sale, de nicio altă putere de stat străină. Această din urmă
caracteristică, mai ales în condiţiile societăţii contemporane, nu trebuie absolutizată
deoarece, în cadrul comunităţii internaţionale, fiecare stat trebuie să ţină seama de
exigenţele pe care această comunitate la impune pentru menţinerea păcii şi a ordinii
internaţionale.
7
Stabilirea conţinutului noţiunii de "populaţie" implică unele nuanţări în doctrina juridică
privitoare la sensurile ştiinţifice ale categoriilor populaţie-popor; populaţie-naţiune;
populaţie-cetăţenie (I. Muraru, S. Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, Ed.
Lumina Lex, Bucureşti, 2001, pp. 342-344).
8
Şi cu privire la acest element constitutiv al statului au existat în literatura juridică discuţii
privind calificarea, definirea sa (I. Muraru, S. Tănăsescu, op. cit., pp. 344-346).
9
I. Muraru, S. Tănăsescu, op. cit., pp. 337-338.

Definitoriu pentru însăşi existenţa statului este prezenţa unui liant comun, acceptat de toţi
membrii comunităţii, în baza căruia deciziile luate să poată fi aduse la îndeplinire chiar şi
împotriva acelora dintre membrii săi care nu ar fi de acord cu ele. Aceasta implică înţelegerea şi
acceptarea puterii de stat, adică acceptarea guvernanţilor de către guvernaţi şi conferă statului
posibilitatea de a utiliza forţa de constrângere (coerciţiunea) de care dispune în mod legitim.
După cum arăta Max Weber, statul este acea agenţie din cadrul societăţii care posedă monopolul
violenţei legitime10. Ideea este simplă şi seducătoare: în societăţi bine ordonate, violenţa privată
este ilegitimă. Recursul la violenţă este permis numai autorităţii politice centrale şi celor cărora
ea le deleagă acest drept. Printre diversele sancţiuni pentru încălcarea ordinii, ultima - forţa -
poate fi aplicată numai de o agenţie specializată, clar identificată, bine organizată şi disciplinată a
societăţii. Această agenţie sau grup de agenţii nu poate aparţine decât statului. Legitimitatea
naţională pe care statul se fundamentează se bazează pe un sistem de reguli stabilite în mod
deliberat, alcătuind legalitatea şi starea de constituţionalitate a societăţii. Deci între forţa de
constrângere instituţionalizată şi puterea de stat există, de aceea, o diferenţă, concretizată în
legitimitatea naţională de care beneficiază statul şi care permite conformarea subiectelor de drept
faţă de normele juridice datorită înţelegerii şi raţionalităţii lor şi nu numai datorită constrângerii
statale.
10
M. Weber, Sociologie du droit, P.U.F., Paris, 2007, p. 219.

2. Trăsăturile statului român

Prin noţiunea de "trăsături ale statului"11 se înţeleg dimensiunile definitorii ale acestuia, care îl
disting sau apropie ca fizionomie politico-juridică de alte state. Dimensiunile definitorii
(trăsăturile) statului ca forme exterioare care diferă de la un stat la altul (deşi la state diferite pot
fi întâlnite aceleaşi trăsături), nu pot fi confundate cu elementele constitutive ale statului.
Ultimele sunt componente structurale care determină însăşi existenţa statului. Elementele
constitutive ale statului sunt identice pentru toate statele, ele reprezentând elemente substanţiale
ale statului12. Constituţia României stabileşte în art. 1 următoarele trăsături (caractere) ale statului
român: stat naţional, stat suveran şi independent, stat unitar şi indivizibil, stat republican, stat de
drept, stat social, stat pluralist, stat democratic13.
11
În literatura juridică de specialitate unii autori denumesc dimenisunile definitorii ale
statului în termenii următori: "trăsăturile statului" sau "atributele statului", iar alţii
operează chiar distincţii între "caracterele" şi "atributele şi valorile supreme ale statului
român", în rândul "caracterelor statului" indicând (statul naţional, unitar, indivizibil,
suveran şi independent), în timp ce în sfera atributelor şi valorilor supreme includ statul de
drept, statul democratic, statul social. Credem că indiferent de sistematizarea şi calificarea
acestor "dimensiuni definitorii ale statului", trebuie să prevaleze conţinutul lor politico-
juridic, care conferă statului român calităţile unui stat modern european.
12
C. Ionescu, Drept constituţional şi instituţii politice, vol. II, Ed. Lumina Lex, Bucureşti,
1997, pp. 113-114.
13
Faţă de textul proiectului Constituţiei, Adunarea Constituantă, prin admiterea unor
amendamente, a adus două corective: atributul "democratic", înscris iniţial după cel
"social", a fost ordonat după sintagma "stat de drept", pentru a accentua astfel ierarhia
valorică a atributelor statului.

2.1. Stat naţional

Caracterul naţional al statului român este o expresie a unei realităţi istorice de necontestat:
România este stat naţional de la 24 ianuarie 1859, când cele două principate româneşti: Moldova
şi Ţara Românească s-au unit sub conducerea unui domnitor unic - Alexandru Ioan Cuza14.
Includerea caracterului naţional în constituţie nu are un scop declarativ sau constatativ,
dimpotrivă, este vorba de o normă juridică ce impune o anumită înţelegere a naţiunii ca
fundament al statului15. Sunt mai multe argumente pentru susţinerea caracterului naţional al
statului. În primul rând, avem în vedere argumentele de ordin istoric, care ilustrează procesul
istoric de formare a poporului român şi a civilizaţiei române, al continuităţii sale pe un teritoriu
determinat. Sunt apoi argumente demografice, majoritatea covârşitoare a cetăţenilor români
aparţinând naţiunii române. Conceptul "stat naţional" evocă ideea că o individualitate sociologică
devine o individualitate juridică şi istoriceşte de regulă aşa s-a întâmplat: naţiunea a precedat
statului16.
14
C. Ionescu, Tratat... op. cit., p. 632.
15
D.C. Dănişor, Constituţia României comentată. Titlul I. Principii generale, Ed. Universul
Juridic, Bucureşti, 2009, pp. 23-24.

I. Deleanu, Instituţii şi proceduri constituţionale şi dreptul român şi în dreptul comparat,

16

Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 336.

2.2. Stat suveran şi independent

În stabilirea conceptului de suveranitate trebuie explicate două noţiuni, întâlnite atât în literatura
juridică şi mai ales în cea politică, şi anume suveranitatea poporului şi suveranitatea naţională17.
Aceste două noţiuni care îşi au originea în filosofia Luminilor, au fost deseori opuse una alteia.
Dar distincţia nu mai este actualmente atât de tranşantă.
17
I. Muraru, S. Tănăsescu, op. cit., Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2001, pp. 343-352.

Suveranitatea poporului18 reprezintă dreptul acestuia de a decide cu privire la stabilirea liniei

politice a statului, alcătuirea organelor lui, precum şi de a controla activitatea lor. În mod ideal,
în societatea în care puterea de stat aparţine în mod real întregului popor, suveranitatea poporului
se identifică cu suveranitatea de stat. Suveranitatea poporului legitimează dreptul acestuia la
insurecţie. Astfel fiind fundamentată suveranitatea de stat, puterea este inalienabilă, exercitarea
ei se realizează în mod direct, guvernanţii au un mandat imperativ şi sunt revocabili în caz de
neîndeplinire întocmai a mandatului primit. Suveranitatea naţională se întemeiază pe ideea de
naţiune considerată ca persoană juridică (morală), ce dispune de o voinţă proprie, distinctă de cea
a persoanelor care o compun temporar la timpul prezent, voinţă care se exprimă prin
reprezentanţii naţiunii desemnaţi conform unor proceduri asupra cărora membrii naţiunii au
convenit. Atunci când naţiunea este constituită într-un stat, suveranitatea naţională se identifică
cu suveranitatea de stat. De esenţa suveranităţii naţionale este faptul că ea aparţine naţiunii care
deleagă exerciţiul ei unor reprezentanţi, mandatul acordat nu poate fi cenzurat de membrii
naţiunii care trebuie să se supună deciziilor luate de naţiune ca o voinţă superioară a unei entităţi
care nu se confundă cu suma indivizilor ei. Suveranitatea naţională se traduce în suveranitatea
parlamentară. Consecinţa directă constă în aceea că puterea de stat este unică, inalienabilă şi
indivizibilă, reprezentarea corpului electoral fiind posibilă prin intermediul adunării special
desemnate în acest scop, care are un mandat colectiv, ce împiedică revocarea individuală a
membrilor săi (orice mandat imperativ este nul)19. Doctrinei suveranităţii naţionale i se
reproşează câteva inconveniente20, dintre care cea mai importantă se referă la faptul că, pe
temeiul ei, suveranitatea este "confiscată" de către parlament, că se realizează, deci, un transfer al
puterii reale de a decide către o elită restrânsă şi practic incontrolabilă. Remediul care a fost
însuşit şi de Constituţia României este "selecţia şi conjugarea avantajelor, atât din concepţia
suveranităţii naţionale, pentru că, în fond, cele două concepţii nu sunt ireconciliabile"21.
Adunarea Constituantă22 şi-a însuşit concepţia suveranităţii naţionale. Conţinutul art. 1 alin. (1)
din Constituţie: "România este stat naţional, suveran şi independent" trebuie corelat cu cel din
art. 2 şi art. 69 din Legea fundamentală: "Suveranitatea naţională aparţine poporului român, care
o exercită prin organele sale reprezentative constituite prin alegeri libere, periodice şi corecte,
precum şi prin referendum. Niciun grup şi nicio persoană nu pot exercita suveranitatea în nume
propriu" (art. 2); "În exercitarea mandatului, deputaţii şi senatorii sunt în serviciul poporului.
Orice mandat imperativ este nul" (art. 69). Examinând dispoziţiile constituţionale, observăm că
Adunarea Constituantă a realizat o sinteză între avantajele celor două concepţii asupra
suveranităţii, aspecte care au fost sistematizate în literatura de specialitate23.
18
Suveranitatea populară este o construcţie teoretică aparţinând lui Jean-Jacques
Rousseau, a cărui gândire complexă şi câteodată contradictorie a generat discuţia cu
privire la aspectele suveranităţii populare şi naţionale. În Franţa suveranitatea populară a
avut un succes redus, ea inspirând doar Constituţia din 1793.
19
Cei aleşi îi reprezintă nu doar pe cei care i-au ales, ci Naţiunea întreagă. Alegerea o dată
exprimată, ei nu relevă decât conştiinţa lor şi votează după convingerea lor intimă.
Interdicţia unui mandat imperativ figurează în toate constituţiile din majoritatea statelor
pluraliste.
20
I. Deleanu, Instituţii şi proceduri constituţionale. Tratat, Ed. Servo-Sat, Arad, 2001, p.
182.
21
În realitate nu există niciun stat care, în mod practic, să fi departajat aceste consecinţe
logice din una sau din cealaltă noţiune. Acestea se întrepătrund, de cele mai multe ori,
chiar dacă una din ele pare dominantă, ca în cazul suveranităţii naţionale în democraţiile
pluraliste sau în cazul suveranităţii populare în democraţiile socialiste, o dată ce faza
dictaturii proletariatului a luat sfârşit.
22
În Adunarea Constituantă, care a dezbătut şi adoptat Constituţia României în anul 1991,
s-au formulat şi amendamente, de altfel respinse, care vizau înlăturarea caracterului
"naţional" sau înlocuirea lui cu acela de stat "multinaţional", confundându-se astfel
"naţiunea" cu "grupările etnice". Conceptul de "naţiune" a fost integrat, de exemplu, în
Constituţia Franţei, Suediei, Spaniei, Ungariei ş.a. Mai mult, la sfârşitul secolului al XX-
lea, prăbuşirea comunismului şi dezintegrarea Uniunii Sovietice au determinat o
importantă mişcare de reconstrucţie naţională, însoţită de apariţia statelor baltice, slave şi
central-asiatice.
23
I. Deleanu, op. cit., p. 182.

Suveranitatea ca trăsătură generală a statului24 este supremaţia şi independenţa puterii în

exprimarea şi realizarea voinţei guvernanţilor ca voinţă obligatorie pentru întreaga societate.
24
I. Muraru, S. Tănăsescu, op. cit., p. 352.

Definirea conţinutului suveranităţii prin supremaţie şi independenţă nu înseamnă divizarea

suveranităţii în părţi de sine stătătoare. O asemenea împărţire este contrară unicităţii şi
indivizibilităţii suveranităţii25. Prin supremaţie se înţelege însuşirea puterii de stat de a fi
superioară oricărei alte puteri în raporturile cu populaţia cuprinsă în limitele frontierelor statului,
iar prin independenţă înţelegem trăsătura puterii de a nu fi îngrădită, limitată, în realizarea
scopurilor sale, de nicio altă putere de stat străină26. Dar, suveranitatea unui stat nu este absolută,
discreţionară, nici pe plan intern şi nici pe plan extern. Astfel, în interiorul statului puterea se
exercită de autorităţile publice prevăzute prin Constituţie: Parlamentul, Preşedintele României,
Guvernul şi instanţele judecătoreşti. Aceste autorităţi îşi exercită competenţele lor în limitele
stabilite de Constituţie şi alte legi speciale. Puterea de stat nu poate recurge la o extensie a
prerogativelor sale în detrimentul altor "puteri sociale" (partide politice, sindicate, organizaţii
neguvernamentale) deoarece o asemenea manifestare ilegitimă a statului ar leza regimul politic
democratic.
25
În concepţiile instrumentaliste asupra statului, suveranitatea are un caracter în fond
artificial, o simplă formă fără conţinut, cât timp statul, în întregul său, este doar un
instrument pentru realizarea conducerii politice supraordonate lui.
26
În literatura juridică s-a precizat că supremaţia puterii sau "suveranitatea de stat"
exprimă dreptul puterii de stat de a decide fără niciun fel de îngrădire din partea altor
"puteri" sociale în toate problemele economico-sociale, politice şi juridice. Independenţa
puterii exprimă plenitudinea şi necondiţionarea aceloraşi prerogative pe plan extern (I.
Deleanu, op. cit., p. 183).

Pe plan extern, suveranitatea este relativizată întrucât statul naţional27 este un element "în
sistemul internaţional" şi astfel el trebuie să accepte obligaţiile ce-i revin în calitate de parte într-
un întreg. Constituţia României ilustrează această realitate obiectivă rezultată din evoluţia
generală a societăţii umane reflectată şi în relaţiile complexe dintre statele contemporane. În
acest sens, a) statul român se obligă să îndeplinească întocmai şi cu bună-credinţă obligaţiile ce-i
revin din tratatele la care este parte [art. 11 alin. (1)]; b) tratatele ratificate sau la care s-a aderat
potrivit legii, fac parte din dreptul intern [art. 11 alin. (2)]; c) dispoziţiile constituţionale
privitoare la drepturile şi la libertăţile cetăţenilor trebuie interpretate şi aplicate în concordanţă cu
Declaraţia Universală şi cu pactele şi celelalte tratate privind drepturile omului la care România
este parte, iar dacă există neconcordanţe între aceste pacte şi tratate şi legile interne, au prioritate
reglementările internaţionale [art. 20 alin. (1) şi (2)]; d) relaţiile internaţionale ale României se
întemeiază pe principiile şi pe celelalte norme general admise ale dreptului internaţional (art. 10);
e) statul sprijină întărirea legăturilor cu românii din afara frontierelor ţării şi acţionează pentru
păstrarea, dezvoltarea şi exprimarea identităţii lor etnice, culturale, lingvistice şi religioase, dar
cu respectarea legislaţiei statului ai cărui cetăţeni sunt (art. 7); f) limitele revizuirii Constituţiei se
referă numai la independenţă, nu la suveranitatea însăşi [art. 152 alin. (1)]; g) frontierele ţării
sunt consfinţite prin lege organică cu respectarea principiilor şi a celorlalte norme general admise
ale dreptului internaţional [art. 3 alin. (2)].
27
La sfârşitul secolului al XVIII-lea, majoritatea statelor europene erau compuse din
structuri de populaţii diferite. Teoria statului-naţiune ca model de organizare politică a
apărut ca un instrument al libertăţii politice împotriva opresiunii prinţilor şi împăraţilor.
Naţiunile Europei centrale şi orientale se constituie în state sub efectul fărâmiţării
imperiului rus, celui austro-ungar şi celui otoman.

În Europa, statul-naţiune este repus în discuţie în cadrul proiectului politic ce-şi propune
construcţia europeană. În condiţiile28 unei profunde evoluţii a societăţilor occidentale dominate
de internaţionalizarea economiei, a problematicii culturale, a celei legate de mediul înconjurător
etc., teritoriile naţionale sunt astăzi "prea strâmte" pentru o organizare eficientă a vieţii colective.
Este necesară propunerea unui ideal care să depăşească naţionalismele statale. Reculul statului-
naţiune29 în raport cu Uniunea Europeană este deja uşor de perceput o dată cu suprimarea unora
din efectele frontierelor dintre statele-membre şi cu exercitarea în comun a unora din atributele
statelor componente de către instanţele comunitare. Alte etape importante privesc moneda
europeană, diplomaţia, apărarea, afacerile interne etc. Anumite categorii sociale se simt
ameninţate de aceste evoluţii, manifestă temeri, reticenţe, chiar rezistenţă. Modelul statului-
naţiune30 le oferă acestora un principiu de coeziune şi protecţie de care refuză să se despartă.
28
D. Chagnollaud, Dicţionar al vieţii politice şi sociale, Ed. All, Bucureşti, 1999, pp. 188-
189.
29
Statul-naţiune este supus concurenţei aspiraţiilor supranaţionale. Regula noningerinţei în
afacerile interne ale unui stat, formulată de Naţiunile Unite, tinde să fie supusă unor noi
accepţiuni şi, deja, este evocată problema intervenţiei militare pentru a împiedica violări
grave şi manifeste ale drepturilor omului.
30
"Orice popor este stăpân la el acasă". Conform acestui principiu al naţionalităţii, statul
întruchipează voinţa unei populaţii ai cărei membri împărtăşesc un puternic sentiment al
identităţii colective. Modelul statului-naţiune a fost afirmat cu putere de către Revoluţia
franceză. Unirea provinciilor Franţei revoluţionare se bazează pe voinţa populară de
recunoaştere a identităţii francezilor.

Modalităţile de realizare concertată a suveranităţii sunt un fenomen curent în lumea

contemporană. Participarea la organizaţiile internaţionale înseamnă o anumită renunţare la
autonomia comportamentală31.
31
A se vedea G. Andreescu, A. Severin, în studiul Tema suveranităţii naţionale în Europa
Federală, cuprins în lucrarea Un concept românesc privind viitorul Uniunii Europene, Ed.
Polirom, Iaşi, 2001, pp. 50-51.

De ce renunţă statele la exercitarea exclusivă a unora din atributele suveranităţii lor, acceptând
participarea la o alianţă interguvernamentală? Au fost invocate trei condiţii care motivează actul
renunţării la unele atribuţii din sfera suveranităţii, şi anume:

a) Câştigurile acţiunii comune depăşesc potenţialele costuri ale unei anumite pierderi de
suveranitate şi de prestigiu social.

b) Preferinţele guvernamentale şi interesele naţionale au atins o convergenţă suficientă pentru ca

prima condiţie să fie îndeplinită.

c) Interesele particulare ale statelor mari rămân protejate prin impunerea unor limite stricte ori a
unor condiţii pentru termenii integrării sau prin posibilitatea unei ieşiri din joc a statului cu
interese particulare32. Aceste condiţii au fost prezentate pentru a indica posibilitatea "negocierii"
suveranităţii în procesele integraţioniste. În această concepţie33 este necesară înţelegerea ideii de
suveranitate prin de-dramatizarea relevanţei sale simbolice, argumentând că pornind de la
"interdependenţa practică a nivelului naţional cu cel internaţional, precum şi de la extinderea
considerabilă a normelor care descriu obligaţiile sau angajamentele naţionale faţă de comunitatea
internaţională, clasica evaluare a suveranităţii ca manifestare neîngrădită a deciziei în treburile
interne şi externe arată asemenea scheletului unui dinozaur". Sunt invocate, în acest context,
propuneri34, care descriu suveranitatea drept "ansamblul de competenţe ale statelor, reglementate
de dreptul internaţional" şi apoi în evoluţie, se poate gândi suveranitatea unui stat în raport cu o
organizaţie inter sau supra-guvernamentală ca un "set de competenţe ale statelor membre definite
în raport cu dreptul comunitar".
 Ph.H. Gordon, A Certain Idea of France: French Security Policy and the Gaullist
32

Legacy, Princetown University Press, Princetown, 1993, p. 80.

33
G. Andreescu, A. Severin, op. cit., Ed. Polirom, Iaşi, 2001, p. 51.
34
J. Touscoz, Droit international, Presses Universitaires de France, Paris, 1993.

Suveranitatea statelor se construieşte - în sensul în care este relativizată - conform principiului

subsidiarităţii35, care este un complement al principiului suveranităţii şi nu acţionează împotriva
lui. În cadrul Uniunii Europene competenţele organelor comunitare se fundamentează pe
exercitarea în comun a unor atribute ale suveranităţii, care astfel se pot realiza mai eficient. Este
deci o concepţie funcţionalistă, ce nu implică limitarea suveranităţii, ci o modalitate superioară şi
mai eficace de realizare a unora din atributele pe care ea le implică, corespunzător intereselor
naţionale ale statelor membre, de integrare europeană. Dacă procesul de integrare va evolua către
o formă de federalizare, aceasta este altceva şi depinde esenţial de modul în care se va realiza o
asemenea federaţie.
35
Principiul subsidiarităţii este un mecanism ce fondează Uniunea Europeană. Conţinutul
acestui principiu este înscris în Tratatul de la Maastricht (Titlul II, Art. 3.b): "În domenii
care nu ţin de competenţa sa exclusivă, Comunitatea va acţiona în concordanţă cu
principiul subsidiarităţii, numai dacă şi în măsura în care obiectivele acţiunii propuse nu
pot fi atinse suficient de statele membre şi, de aceea, datorită amplorii sau a efectelor
acţiunii propuse, ea ar putea fi mai bine îndeplinită de către Comunitate".

Integrarea în Uniunea Europeană a determinat un impact corespunzător asupra reglementărilor

din Constituţia actuală a României. Prin revizuirea Constituţiei în 2003, s-a prevăzut că aderarea
României la tratatele constitutive ale Uniunii Europene se face prin lege adoptată de forul
legislativ reunit cu majoritate calificată de două treimi din numărul deputaţilor şi senatorilor. S-a
stabilit, de asemenea, că prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi
celelalte reglementări comunitare obligatorii, au prioritate faţă de legislaţia internă. Trebuie însă
înţeles faptul că toate aceste manifestări nu neagă existenţa suveranităţii statului, nu duc la
dispariţia acesteia ori a statului căruia îi este ataşată. Societatea contemporană, atât la nivel
naţional, cât şi la nivel internaţional, rămâne fundamental axată pe stat şi pe suveranitatea
acestuia36.
36
C.-L. Popescu, Autonomia locală şi integrarea europeană, Ed. All Beck, Bucureşti, 1999,
p. 16.

2.3. Stat unitar şi indivizibil

Sub aspectul organizării politice a puterii, statele pot fi: unitare (simple), federale şi unionale
(uniunea de state). Art. 1 alin. (1) din Constituţie statornicind structura statului român, prevede
că acesta este "unitar şi indivizibil". În literatura juridică statul unitar a fost caracterizat, chiar
dacă în formulări diferite, în esenţă în aceeaşi logică. Statul este unitar37 în sensul că are un
singur centru de impulsuri, este un ansamblu unic de instituţii cu putere de decizie politică şi
juridică (un singur organ legiuitor, un singur executiv, o singură autoritate judecătorească) şi este
indivizibil, în sensul că nu poate fi segmentat, nu poate face obiectul unei divizări totale sau
parţiale. Subdiviziunile teritoriale nu aduc atingere caracterului unitar al statului, deci
centralizării sale politice, chiar dacă autonomia acestora (colectivităţilor teritoriale locale) se află
la limita "regionalismului!"38. În acelaşi timp, însă, o centralizare absolută nu este viabilă şi
eficientă, ea putând chiar bloca funcţionalitatea statului. Exercitarea puterii centrale este limitată
prin intermediul desconcentrării şi descentralizării. Art. 120 din Constituţie precizează că:
"administraţia publică din unităţile administrativ-teritoriale se întemeiază pe principiile
descentralizării, autonomiei locale şi desconcentrării serviciilor publice".
37
Statul federal sau statul compus, formează o uniune de drept constituţional, el este un
stat descentralizat politic, rezultat din suprapunerea a două tipuri de state, statul federal şi
statele federate, acestea din urmă renunţând la utilizarea exclusivă a suveranităţii lor.
Există, ca o consecinţă, două ordini constituţionale, ordinea majoră, a federaţiei şi ordinele
minore, ale statelor componente, federaţia fiind o unitate de tip constituţional, deci având
la bază un act de drept intern, constituţia federală (J. Gicquel, Droit constitutionnel et
institutions politiques, Montchrestien, Paris, 1995, p. 71).
38
I. Deleanu, op. cit., p. 184; Statul unitar sau simplu este un stat centralizat din punct de
vedere politic şi se caracterizează prin esenţă: unei singure ordini constituţionale şi unei
singure legislaţii; unui singur aparat de stat, deci a unui singur sistem de organe centrale
ale celor trei puteri; unei singure cetăţenii; unei singure calităţi de subiect de drept
internaţional (J. Gicquel, op. cit., p. 63; C.L. Popescu, op. cit., p. 20).

Desconcentrarea implică existenţa unor autorităţi centrale şi a unor autorităţi locale ale statului,
acestora din urmă încredinţându-li-se putere de decizie, care se exercită sub controlul
autorităţilor ierarhice superioare. În regimul administrativ desconcentrat autorităţile
administrative locale ale statului beneficiază de o putere de decizie în anumite domenii
predeterminate, dar sistemul administrativ îşi păstrează caracteristicile unui sistem centralizat,
deoarece aceste autorităţi sunt prelungiri teritoriale ale administraţiei centrale39. Desconcentrarea
poate fi pe verticală, sporindu-se competenţele serviciilor exterioare ale administraţiei
ministeriale sau pe orizontală, situaţia în care cresc competenţele conducătorului serviciilor
desconcentrate dintr-o circumscripţie administrativă, cum ar fi prefectul. Potrivit art. 123 alin. (1)
şi (2) din Constituţie, "Guvernul numeşte câte un prefect în fiecare judeţ şi în municipiul
Bucureşti. Prefectul este reprezentantul Guvernului pe plan local şi conduce serviciile publice
desconcentrate ale ministerelor şi ale celorlalte organe ale administraţiei publice centrale, din
unităţile administrativ-teritoriale". Raporturile prefectului cu celelalte autorităţi locale şi cu
Guvernul, precum şi atribuţiile sunt stabilite prin Legea nr. 215/2001 a administraţiei publice
locale şi Legea nr. 340/2004 privind prefectul şi instituţia prefectului. Deciziile adoptate de
autorităţile administraţiei din teritoriu sunt decizii luate în numele statului, iar răspunderea
agenţilor administrativi operează faţă de organele centrale. Regimul administrativ desconcentrat,
numit în literatura juridică şi regimul administrativ de autonomie locală, reprezintă un sistem de
organizare administrativă care corespunde criteriilor democratice. Avantajele acestui sistem
rezidă în operativitatea soluţionării problemelor cetăţenilor la nivel local. Descentralizarea40
cunoaşte două forme: descentralizarea administrativă teritorială şi descentralizarea tehnică41. Prin
descentralizare administrativă teritorială se înţelege recunoaşterea unei anumite autonomii
colectivităţilor locale.
 I. Vida, Puterea executivă şi administraţia publică, Ed. Regia Autonomă "Monitorul
39

Oficial" Bucureşti, 1994, p. 18.

40
I. Vida, op. cit., p. 19.
41
În literatura juridică se vorbeşte şi de descentralizarea funcţională, care în esenţă
desemnează "recunoaşterea unei anumite autonomii instituţiilor sau serviciilor publice
situate în unităţile administrativ-teritoriale" (I. Deleanu, op. cit., p. 186).

O colectivitate locală este considerată descentralizată, dacă întruneşte următoarele condiţii: a) să

beneficieze de personalitate juridică; b) să dispună de autorităţi administrative proprii; c)
supravegherea colectivităţii locale de către autorităţi numai prin intermediul unor forme de
control stabilite de lege42. Deci, aceste colectivităţi locale sunt înzestrate cu personalitate juridică
fiind înţelese ca elemente ale colectivităţii naţionale. Autorităţile locale, (primarul şi consiliul
local) ca reprezentante ale colectivităţilor locale, rezultă din alegeri libere desfăşurate în unitatea
administrativ-teritorială. Descentralizarea administrativă nu înseamnă independenţa
colectivităţilor locale faţă de statul unitar şi indivizibil. În acest cadru, autorităţile publice
centrale îşi rezervă dreptul de a exercita controlul administrativ-specific (supravegherea)
activităţilor colectivităţilor locale prin intermediul tutelei administrative. Tutela administrativă
vizează protejarea interesului general, de regulă, fiind un control de legalitate şi nu unul de
oportunitate43. Controlul de tutelă administrativă44 este un control special care se poate exercita
numai dacă legea îl instituie expres45.
42
A. de Laubadere, Traite de droit administratif, L.G.D.J., Paris, 1980, p. 90.
43
I. Vida, op. cit., p. 20.
44
C.-L. Popescu, op. cit., pp. 52-53.
45
În statele unitare în care se recunoaşte autonomia locală, tutela administrativă reprezintă
un control necesar din partea organelor centrale. În statele federale, instituţia tutelei este
de neconceput în raporturile dintre federaţie şi componentele sale.

Tutela asupra activităţii organului tutelat se exercită în condiţiile legii şi se referă la actele
administrative şi la contractele administrative. Organul de tutelă dispune, după caz, de dreptul de
aprobare (actul organului autonom nu intră decât după comunicarea sa organului de tutelă şi
aprobată de acesta) şi de dreptul de substituire (organul de tutelă poate, în anumite condiţii, emite
el însuşi actul). Organul de tutelă are posibilitatea, de asemenea, să anuleze, să suspende sau să
reformeze acte ale organului tutelat.

Desconcentrarea se realizează prin acordarea unei anumite autonomii unui serviciu public,
conferindu-i acestuia personalitate juridică. Desconcentrarea se realizează prin înfiinţarea unor
instituţii publice sau a unor instituţii de utilitate publică, care au personalitate juridică şi un
patrimoniu distinct.
Autonomia locală presupune stabilirea unui statut distinct al colectivităţilor locale, al autorităţilor
acestora în raport cu administraţia de stat şi cu celelalte autorităţi care exercită funcţiile acestuia
în unităţile administrativ teritoriale. România a ratificat prin Legea nr. 199/199746, Carta
europeană a autonomiei locale47, document adoptat de Consiliul Europei şi care are ca scop
ocrotirea şi promovarea idealurilor şi principiilor care reprezintă patrimoniul comun al
membrilor acestui organism48. Legea nr. 215/2001, care reglementează "regimul general al
autonomiei locale" defineşte conţinutul autonomiei locale49. Aceasta reprezintă dreptul şi
capacitatea efectivă a autorităţilor administraţiei publice locale de a soluţiona şi de a gestiona
treburile publice în numele şi în interesul colectivităţilor locale. Autonomia locală se realizează
prin consiliile locale, primari şi prin consiliile judeţene, autorităţi alese prin vot universal, egal,
direct, secret şi liber exprimat.
46
Legea nr. 199/1997 a fost publicată în M. Of. nr. 331 din 26 noiembrie 1997. Documentul
a fost ratificat de Parlamentul României, cu excepţia art. 7 pct. 2 din Cartă, care priveşte
compensaţia financiară a celor aleşi la nivel local pentru cheltuielile şi câştigul pierdut prin
exercitarea mandatului lor. S-a precizat că în sensul legislaţiei României, prin noţiunea
"autoritate regională" urmează a se înţelege "autoritate judeţeană".
47
Carta europeană a autonomiei locale a fost adoptată la 15 octombrie 1985 şi a fost
ratificată de Parlamentul României la 17 noiembrie 1997.
48
Nu ne propunem să examinăm conţinutul reglementărilor acestei Carte, mai ales că
actualele reglementări din Legea nr. 215/2001 privind administraţia publică locală,
valorifică principiile şi valorile Cartei europene.
49
Autonomia locală, în plan european, nu este sinonimă cu autoadministrarea, concept ce
exclude coexistenţa colectivităţilor locale într-un stat unitar.

Potrivit art. 3 din lege, există posibilitatea de a recurge la consultarea locuitorilor, prin
referendum sau prin orice altă formă de participare directă a cetăţenilor la treburile publice.
Competenţele şi atribuţiile autorităţilor administraţiei publice locale privesc şi elemente ale
autonomiei locale administrative şi financiare. În cadrul structurilor locale au fost instituite prin
lege (art. 6) două principii: raporturile dintre autorităţile administraţiei publice locale din comune
şi oraşe şi autorităţile publice de la nivel judeţean se bazează pe principiile autonomiei,
legalităţii, responsabilităţii, cooperării şi solidarităţii în rezolvarea problemelor întregului judeţ;
în relaţiile dintre autorităţile administraţiei publice locale şi consiliul judeţean, precum şi între
consiliul local şi primar nu există raporturi de subordonare. În cazul activităţilor subvenţionate
central, în limitele subvenţiei relaţia, însă, este de subordonare şi control. În cadrul structurilor
centrale, autorităţile publice naţionale nu pot stabili sau impune responsabilităţi autorităţilor
administraţiei publice locale în procesul de descentralizare a unor servicii publice ori al creării de
noi servicii publice, fără asigurarea mijloacelor financiare necesare. Comunele, oraşele şi
judeţele au dreptul la resurse proprii, pe care le gestionează şi pot dispune, în limitele
competenţelor lor, de resursele financiare, de bunurile proprietate publică sau privată ale
comunelor, oraşelor şi judeţelor, în conformitate cu principiul autonomiei locale.

2.4. Stat de drept

Statul de drept50 s-a impus mult mai târziu în istoria societăţii, atunci când s-a considerat că şi
autorităţile publice, guvernanţii, trebuie să se supună unor reguli juridice. Statul de drept apare ca
o replică dată statului despotic. Spre sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al
XIX-lea s-a formulat teoretic ideea potrivit căreia scopul fundamental al statului este de a asigura
realizarea dreptului şi că guvernanţii sunt supuşi dreptului şi limitaţi prin drept. Această
concepţie a fost exprimată de către doctrina germană sub denumirea de "statul de drept"
(Rechtstaat)51. În epoca actuală, statul de drept52 a devenit fundamentul societăţilor politice şi
civile. Conceptul statului de drept, semnificaţiile şi dezvoltările pe care le-a cunoscut, mai ales în
diferenţierea dintre "statul legal" şi "statul de drept", este consfinţit direct sau indirect în
documente de drept internaţional cum ar fi: Charta de la Paris pentru o nouă Europă (1990),
Documentul reuniunii de la Copenhaga a Conferinţei pentru dimensiunea umană a C.S.C.E.
(1990), Convenţia Europeană pentru Drepturile Omului (1950).
50
Profesorul T. Drăganu defineşte statul de drept ca "un stat care, organizat pe baza
principiului separaţiei puterilor statului şi urmărind prin legislaţia sa promovarea
drepturilor şi libertăţilor inerente naturii umane, asigură stricta respectare a
reglementărilor sale de către ansamblul organelor lui în întreaga lor activitate" (Drept
constituţional şi instituţii politice, Tratat elementar, vol. I, Ed. Lumina Lex, Bucureşti,
1998, p. 290).
51
I. Muraru, S. Tănăsescu, op. cit., p. 376.
52
Astăzi, mai mult ca oricând, sunt valabile cuvintele lui Leon Duguit: "Statul, făcând
legea, este obligat să o respecte atât timp cât ea există. El o poate modifica sau abroga; dar
atâta timp cât ea există, el nu poate face un act contrar, un act administrativ sau
jurisdicţional decât în limitele fixate prin această lege, şi astfel, statul este un stat de drept.
Statul, în virtutea aceleiaşi idei, este justiţiabilul propriilor sale tribunale. El poate fi parte
într-un proces, el poate fi condamnat de proprii săi judecători şi este ţinut ca un simplu
particular de a executa sentinţa prezentată împotriva sa" (L. Duguit, Traite de droit
constitutionnel, tome premier, Fontemoing et Cie, Editeurs, Paris, 1911, p. 50).

România, proclamă art. 1 alin. (3) din Constituţie, "este un stat de drept" (...). Sigur că exigenţele
statului de drept reprezintă o soluţie în relaţia tensionată dintre constrângerea statală şi libertatea
cetăţeanului. Abordarea însă a fenomenului statului de drept în relaţia dintre putere şi
normativitate, pe de o parte, precum şi a garanţiilor statului de drept, pe de altă parte, interesează
în mod direct demersul nostru. Puterea şi normativitatea53 se condiţionează reciproc. Astfel,
puterea de stat creează normele care legitimează şi limitează puterea. Art. 16 alin. (2) arată că
"nimeni nu poate fi mai presus de lege". Această dimensiune fundamentală a statului de drept
implică şi alte exigenţe specifice, precizate în literatura juridică de specialitate54. Statul de drept
rămâne o simplă teorie dacă nu este constituit dintr-un sistem de garanţii (inclusiv juridice), care
să asigure încadrarea reală a autorităţilor publice în coordonatele dreptului. Pentru prevenirea
arbitrariului şi voluntarismului autorităţilor publice, activitatea normativă este circumscrisă
câtorva reguli înscrise în legea noastră fundamentală în art. 151 şi art. 152, în care se
reglementează procedura de revizuire şi limitele revizuirii Constituţiei, art. 146 care prevede
atribuţiile Curţii Constituţionale, art. 53 indică împrejurările în care poate fi restrâns exerciţiul
unor drepturi sau al unor libertăţi, art. 16 privind egalitatea în drepturi a cetăţenilor, art. 21 care
prevede accesul liber la justiţie, art. 124 alin. (3) care stipulează că judecătorii sunt independenţi
şi se supun numai legii.
53
I. Deleanu, op. cit., pp. 192-193.
54
Ibidem, p. 193.

Constituţia în ansamblul dispoziţiilor sale a fost călăuzită de respectarea principiului statului de

drept ceea ce înseamnă că trăsături şi garanţii ale acestuia distingem, în întregul reglementărilor
ei, atât în mod nemijlocit cât şi indirect sau pe cale de interpretare. Carre de Malberg distinge
între statul poliţienesc şi statul de drept. În concepţia sa statul poliţienesc este acela în care
autoritatea administrativă poate, în mod discreţionar, să aplice asupra cetăţenilor toate acele
măsuri pe care le crede utile, în scopul de a face faţă circumstanţelor şi pentru a-şi atinge în
fiecare moment scopurile propuse. Statul poliţienesc acordă un oarecare loc dreptului, însă acesta
din urmă este numai expresia supremaţiei statului. Statul serveşte la impunerea obligaţiilor,
guvernaţilor, dar nu este şi o sursă de constrângere pentru guvernanţi şi administratori. Acelaşi
autor, Carre de Malberg, defineşte statul de drept ca pe "un stat care, în raporturile cu supuşii săi
şi pentru garantarea statutului lor individual, se supune el însuşi unui regim de drept, şi asta în
măsura în care el articulează acţiunea prin intermediul unor reguli, dintre care unele determină
drepturile rezervate cetăţenilor, iar altele fixează de la bun început căile şi mijloacele ce pot fi
folosite în vederea atingerii scopurilor statelor: două tipuri de reglementări ce au ca efect comun
limitarea puterii statului, subordonând-o ordinii juridice, pe care o şi consacră astfel"55.
55
R.C. de Malberg, Contribution a la theorie generale de l’Etat, Dalloz, Paris, 2004, p. 488.

În alte concepţii, statul de drept este indisolubil legat nu numai de asigurarea supremaţiei
dreptului, limitarea acţiunii organelor de stat şi responsabilizarea lor, inclusiv în ce priveşte
constituţionalitatea legii, dar şi de recunoaşterea drepturilor omului şi astfel subordonarea
acţiunii statale pentru afirmarea şi promovarea acestor drepturi56. De asemenea, caracteristic
statului de drept este controlul constituţionalităţii legilor, asigurarea consecventă a principiului
supremaţiei Constituţiei, democraţia constituţională şi disoluţia mitului suveranităţii
parlamentare, îndeosebi ca urmare a dezvoltării şi diversificării modalităţilor de participare
nemijlocită a corpului electoral la adoptarea unor decizii prin referendum (consultativ, aprobativ,
legislativ, abrogativ etc.), ca şi a dezvoltării modalităţilor instituţionalizate de iniţiativă populară.
56
H. Kelsen, Theorie pure du Droit, Dalloz, Paris, 1962, p. 411.

2.5. Statul social

Statul român, stabileşte art. 1 alin. (3) din Constituţie, este un "stat social"57. Caracterul social al
statului ne permite explicarea sensului unor prevederi constituţionale precum cele din art. 32
privind garantarea dreptului la învăţătură; art. 34 privind obligaţia statului de a lua măsuri pentru
asigurarea igienei şi sănătăţii publice; art. 41 privind protecţia socială a muncii; art. 47 privind
obligaţia statului de a lua măsurile necesare asigurării unui nivel de trai decent cetăţenilor; art. 49
privind protecţia copiilor şi tinerilor; art. 46 privind protecţia persoanelor cu handicap.
Caracteristica socială a statului rezultă atât din natura statului, cât şi mai ales din funcţiile sale.
Semnificaţia conceptului de "stat social" constă în implicarea statului58 în domeniul social-
economic. Atributul "social" poate fi considerat un corectiv la democraţia liberală clasică,
esenţialmente politică. Esenţa democraţiei liberale o constituie libertatea. Dar în condiţiile ţărilor
subdezvoltate sau în curs de dezvoltare, libertatea tinde să devină o metaforă dacă ea nu este
susţinută materialiceşte59. Statul social nu poate fi un simplu partener de afaceri, un simplu
observator, ci un participant care trebuie să intervină, trebuie să aibă iniţiativă şi mai ales să ia
măsuri care să asigure realizarea binelui comun (posibilitatea exprimării reale a personalităţii
cetăţenilor, a drepturilor şi libertăţilor lor, a egalităţii de şanse). În acest sens, statul în condiţii
determinate, trebuie să protejeze pe cel slab, trebuie să sprijine sectoare economice aflate în
criză, dar care sunt indispensabile asigurării unui trai civilizat cetăţenilor, trebuie să garanteze
funcţionarea unor servicii publice de protecţie şi intervenţie socială60. În doctrina şi ideologia
liberalismului, în scopul asigurării libertăţii şi a drepturilor individuale, este dominantă ideea
diminuării rolului (intervenţiei) statului în domeniul social-economic61.
57
Exemple de constituţii care înscriu în mod expres caracterul social al statului sunt:
Constituţia Franţei, în art. 2; Constituţia Germaniei, în art. 20 alin. (1); Constituţia
Spaniei, în art. 1; Constituţia Turciei în art. 1, Constituţia Federaţiei Ruse în art. 7. Alte
constituţii, deşi nu califică în mod expres statul ca fiind "social", conţin dispoziţii
privitoare la obligaţia statului de a exercita prerogative sociale, cum ar fi: Constituţia
Suediei, Portugaliei, Italiei ş.a.
58
Dificultăţile în utilizarea noţiunii de "stat social" sunt amplificate şi de asocierea ei cu
diverse orientări politice. Statul social a fost consacrat şi implementat de partidele social-
democratice mai ales cele din ţările nordice. În acelaşi timp însă, politicii sociale destinate
unor categorii defavorizate regăsim şi în programele unor partide de orientare neoliberală
(politicile "Welfare State").
59
I. Deleanu, op. cit, Ed. Servo-sat, Arad, 2001, p. 193.
60
I. Muraru, S. Tănăsescu, op. cit., p. 377.
61
În sfera acestei concepţii, au existat încercări de formulări şi fundamentări exagerate în
această privinţă. Astfel, Robert Nozick, în lucrarea sa Anarchy, State and Utopia (1974),
susţine că noul stat ar trebui să asigure doar funcţiile unei agenţii de protecţie. El pretinde
că acest "stat minimal" (ori stat paznic de noapte) este legitim şi acest lucru doar pentru că
întemeierea sa nu violează prin ea însăşi drepturile nimănui. În această concepţie, orice stat
sau guvern care face mai mult decât să protejeze pur şi simplu oamenii trebuie cu
necesitate să violeze drepturile cuiva şi astfel să devină injust.

Incontestabil că statul de drept trebuie să asigure drepturile subiective, dar tocmai în această
perspectivă statul nu poate fi indiferent la fenomenele negative ce s-ar putea produce. Societatea
nu este o pradă dată puternicilor zilei, celor favorizaţi de jocul, adesea aleatoriu al conjuncturilor.
Protecţia celor defavorizaţi este expresia unui interes public, de care depinde hotărâtor pacea
socială. De aceea, intervenţia statului modern poate fi dictată din motive diferite: controlul
concurenţei, pentru a menţine caracterul concurenţial al economiei, protecţia capitalului
naţional62, asistenţă socială, spre a asigura egalitatea de şanse, menţinerea echilibrului ecologic,
asigurarea unei concepţii moderne de urbanism etc. Succesul economic al Uniunii Europene se
întemeiază tocmai pe intervenţia masivă pe piaţă a organismelor comunitare, îndeosebi a
Comisiei de la Bruxelles, pentru asigurarea unei pieţe unice, echilibrate, neinflaţioniste şi
concurenţiale.
62
Un exemplu în acest sens este intervenţia financiară a guvernului federal pentru
sprijinirea unor companii private, îndeosebi de transport aerian, după atentatele de la 11
septembrie 2001 în Statele Unite.

Extremele - etatizarea economiei sau negarea rolului statului, concepţia statului minimal - în
abordarea problematicii intervenţiei statului au fost infirmate de practica social-politică a statelor
care, în anumite etape istorice, şi-au însuşit asemenea mituri. În fond, statul a trebuit să-şi
adapteze intensitatea şi măsura intervenţiei sale potrivit imperativelor şi particolorismului social-
economic şi cultural al fiecărei etape de dezvoltare a societăţii, demonstrând că în cele din urmă,
funcţiile sale sunt în mod esenţial pragmatice şi necesare organizării şi funcţionării societăţii63,
conceptul statului social fiind şi un rezultat al apropierii între puterea politică şi societatea civilă.
Modalităţile sau tehnicile de intervenţie ale statului sunt multiple, dar din ansamblul acestora
identificăm trei mai posibilităţi64: intervenţia directă şi exclusivă (constituirea de regii,
exproprierea etc.), intervenţia directă şi concurentă (societăţi economice mixte etc.), promovarea
unei economii concertate (implicarea statului la antreprizele private, la organizaţii sindicale etc.,
pentru determinarea obiectivelor economico-financiare şi stabilirea mijloacelor de îndeplinire a
acestora). Intervenţia statului, în limitele exigenţelor şi regulilor economiei de piaţă, a garantării
drepturilor şi a libertăţilor social-economice repune mai accentuat în discuţie responsabilitatea
statului cu privire la funcţiile sale esenţiale, în cadrul unei noi paradigme şi anume aceea a unei
societăţi postindustriale cu vocaţie integratoare în structurile euro-atlantice.
63
În acest sens, reamintim că autorii de drept constituţional constată că există anumite
constante ale intervenţiei statului în domenii tradiţionale considerate monopolul acestuia, şi
anume: menţinerea ordinii publice pe plan intern şi a independenţei pe plan extern,
asigurarea supremaţiei Constituţiei şi a conformităţii ierarhice a tuturor normelor juridice,
înfăptuirea justiţiei, încheierea tratatelor şi a altor tipuri de acorduri internaţionale,
stabilirea şi întreţinerea relaţiilor diplomatice, dezvoltarea resurselor economice şi
financiare, statuarea şi înfăptuirea politicii bugetare şi gestionarea finanţelor publice etc.
La acestea se adaugă unele atribuţii secundare, fără legătură cu afirmarea sau exerciţiul
suveranităţii; cele din domeniul învăţământului, sănătăţii, transportului public, ajutoarele
sociale etc., care pot fi asumate şi de alte colectivităţi (I. Deleanu, op. cit., p. 193).
64
Ch. Cadoux, Droit constitutionnel et institutions politiques, I, 3eme ed., Dalloz, Paris, 1988,
p. 87.

Potrivit dispoziţiilor constituţionale (art. 134), în condiţiile în care economia României este o
economie de piaţă, statul trebuie să asigure: a) libertatea comerţului, protecţia concurenţei loiale,
crearea cadrului favorabil pentru valorificarea tuturor factorilor de producţie; b) protejarea
intereselor naţionale în activitatea economică, financiară şi valutară; c) stimularea cercetării
ştiinţifice şi tehnologice naţionale, a artei şi protecţia dreptului de autor; d) exploatarea resurselor
naturale, în concordanţă cu interesul naţional; e) refacerea şi ocrotirea mediului înconjurător,
precum şi menţinerea echilibrului ecologic; f) crearea condiţiilor necesare pentru creşterea
calităţii vieţii.

Art. 137 alin. (1) prevede o altă obligaţie cu caracter social a statului în domeniul sistemului
financiar, concretizată în "formarea, administrarea, întrebuinţarea şi controlul resurselor
financiare ale statului, ale unităţilor administrativ-teritoriale şi ale instituţiilor publice", iar
potrivit art. 138 alin. (2) şi art. 65 alin. (2) lit. b) din Constituţie, coroborat cu art. 3 alin. (2) din
Legea finanţelor publice65, Guvernul, prin Ministerul Finanţelor, "elaborează anual proiectul
bugetului de stat şi pe cel al asigurărilor sociale de stat, pe care le supune, separat aprobării
Parlamentului". Deci Guvernul are monopolul iniţiativei legislative în domeniul bugetar, ceea ce
implică şi legile rectificatoare. Această "competenţă exclusivă de a elabora proiectul bugetului de
stat" are drept consecinţă că "nicio autoritate publică nu poate prestabili alocaţii bugetare în
proiectul de buget, substituindu-se astfel Guvernului în elaborarea acestuia"66. Pe cale de
consecinţă, Guvernul, în conformitate cu reglementările în domeniu, prin organele sale de
specialitate, răspunde pentru realizarea acestor bugete, de luarea măsurilor pentru asigurarea
echilibrului financiar, pentru aplicarea politicilor financiare şi de cheltuirea cu eficienţă a
resurselor financiare.
65
Legea nr. 502/2002 privind finanţele publice, publicată în M. Of. nr. 597 din 13 august
2002.
66
Decizia Curţii Constituţionale nr. 36/1996, publicată în M. Of. nr. 75 din 1996.

În fine, prin art. 136 alin. (4) din Constituţie, statul este obligat ca în temeiul interesului general
(în interes public) să acţioneze în sensul conservării, gestionării şi valorificării unor categorii de
bunuri care aparţin sferei domeniului public "bogăţiile de orice natură ale subsolului, căile de
comunicaţie, spaţiul aerian, apele cu potenţial energetic valorificabil şi acelea ce pot fi folosite în
interes public, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice şi ale platoului
continental, precum şi alte bunuri stabilite de lege, fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice".

Din evocarea şi interpretarea textelor constituţionale care conţin elementele statului social, putem
conchide că acest concept reprezintă şi un rezultat al apropierii (solidarităţii - s.n.) între puterea
politică şi societatea civilă67, care se pot manifesta deplin numai în coordonatele unui stat de
drept, democratic în care dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme.
67
A se vedea L.P. Zăpârţan, Ştiinţa politicii, Ed. Fundaţiei "Chemarea", Iaşi, 1992, p. 109.

2.6. Stat pluralist

Regimurile totalitare realizează în forma cea mai accentuată reductio ad unum a multitudinii
arenelor politice şi extrapolitice, reducând toată politica şi toată societatea la un singur numitor
comun, partidul unic, singurul şi exclusivul interpret al interesului general într-o singură viziune
şi prin intermediul unei practici în care orice alt grup politic şi social sunt considerate drept
factori negativi, periclitând scopurile construcţiei "istoriei noi"68. Dacă în regimurile totalitare
distingem vocaţia pregnantă pan-politică şi antipluralistă, în regimurile democratice,
dimensiunea pluralismului opus "umanimismului" este determinantă pentru libertatea membrilor
unei societăţi. De aceea, pluralismul reprezintă un fundament esenţial al democraţiei
constituţionale. Un regim democratic trebuie să recunoască şi să garanteze diversitatea de opinii;
indiferent de provenienţa sau valoarea acestora, opiniile trebuie să se bucure de aceeaşi şansă, cu
două condiţii însă: prima, să fie licite, să nu contravină democraţiei constituţionale şi a doua, să
se respecte regula majorităţii în adoptarea deciziilor69. Aceste două condiţii în manifestarea
pluralismului politic trebuie respectate de toate forţele politice şi intermediare care există şi
acţionează într-un stat democratic. "Pluralismul în societatea românească" - prevede art. 8 alin.
(1) din Constituţie -, "este o condiţie şi o garanţie a democraţiei constituţionale". Prevederea
constituţională are un înţeles larg, ce se referă la orice curent de idei, indiferent de natura lor,
filozofică, artistică, religioasă, politică etc. De aceea, în egală măsură norma include şi
pluralismul politic cu unele particularizări, însă, deoarece partidele politice trebuie să respecte
"suveranitatea naţională, integritatea teritorială, ordinea de drept şi principiile democraţiei" [art.
8 alin. (2)], iar "Partidele sau organizaţiile care, prin scopurile ori prin activitatea lor, militează
împotriva pluralismului politic (...) sunt neconstituţionale" [art. 37 alin. (2)].
68
Domenico Fisichella, profesor de ştiinţe politice la Universitatea din Florenţa arată,
printre altele, în lucrarea sa "Ştiinţa politică", faptul că totalitarismul are drept obiectiv
construirea unei societăţi noi pe temeliile unei premise totalmente originale şi derivate
dintr-o pornire ideologică ce nu admite alternative, el trebuie să combată societăţile
pluralizate pe toate planurile. Societatea de masă, arată D. Fisichella, constituie o condiţie
necesară (dacă nu chiar suficientă) pentru existenţa şi funcţionarea unui regim totalitar.
Trăsăturile principale ale societăţii de masă sunt următoarele: o cultură fluidă,
nediferenţiată şi lipsită de norme stabile; caracterul neînsemnat al grupurilor sociale
intermediare, determinate şi slăbite de îndemnuri spre nivelare, atomizarea, gradul înalt de
disponibilitate a populaţiei pentru a şi mobilizaţi de către cei ce controlează centrele de
emitere (D. Fisichella, Ştiinţa politică. Probleme, concepte, teorii, Ed. Polirom, Iaşi, 2007,
pp. 339 şi urm.).
69
I. Deleanu, op. cit., p. 195.

Partidele, în calitate de intermediar între stat şi societate, îndeplinesc o misiune publică "întrucât
priveşte un interes public şi urmăreşte formarea unei voinţe politice generale"70. De aceea, pentru
a se constitui, partidul trebuie să se bucure de o anumită reprezentativitate, condiţie care, însă, nu
trebuie să conducă la "suprimarea dreptului de asociere"71. Pe cale de consecinţă, partidele au un
rol esenţial în alegeri. Un partid este o "maşină de vot", ceea ce însă nu exclude posibilitatea
asocierii cetăţenilor în alte organizaţii, cu scopuri social-culturale sau chiar politice, ce nu
îndeplinesc un asemenea rol72. Pluralismul în condiţiile democraţiei este supus unor exigenţe ce
rezultă din însăşi natura unui regim democratic. În acest sens, libertatea de exprimare [art. 30
alin. (6)] "nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la
propria imagine". Se interzice, de asemenea [art. 30 alin. (7)] defăimarea ţării şi a naţiunii,
îndemnul la război de agresiune, la ură naţională, rasială, de clasă, religioasă, incitarea la
discriminare, la separatism teritorial, la violenţă publică, precum şi manifestările obscene,
contrare bunelor moravuri. Principiul pluralismului creează o veritabilă cultură a dialogului şi
instaurează spiritul de toleranţă între grupurile care în interiorul unei societăţi au interese diferite
sau chiar contrare. Competiţia, constantă inevitabilă în cadrul societăţilor libere, este în fond un
conflict sau multiplicitate de conflicte ce se dezbat şi soluţionează în modalităţi reglementate în
care subiecţii (actorii) sociali participă în condiţii egale, respectând regulile juridice şi politice
prestabilite de către ordinea statului. Abuzul în materia pluralismului reprezintă o încălcare a
dreptului celuilalt de a-şi exercita libertatea de exprimare, în condiţii egale a propriilor opinii şi
convingeri.
70
Decizia Curţii Constituţionale nr. 35/1996, publicată în M. Of. nr. 75 din 1996. A se vedea
şi I. Muraru, E.S. Tănăsescu, Constituţia României. Comentariu pe articole, Ed. C.H.
Beck, Bucureşti, 2008, pp. 85 şi urm.
71
Idem.
72
Decizia Curţii Constituţionale nr. 147/1998, publicată în M. Of. nr. 85 din 1999.

Decretul-lege nr. 8/1989 privind înregistrarea şi funcţionarea partidelor politice şi a organizaţiilor

obşteşti în România a fost prima reglementare care privea regimul partidelor politice. Punerea în
aplicare a prevederilor acestui decret-lege a dus la apariţia unor noi forţe politice pe eşichierul
naţional, a generat o nouă regrupare politică a populaţiei şi a dat semnalul unei confruntări
pluraliste pentru desemnarea reprezentanţilor poporului în organele statale de exercitare a
suveranităţii naţionale. Ca urmare a aplicării prevederilor Decretului-lege nr. 8/1989, care au
permis manifestarea deplină a pluralismului politic, în România au reînviat partide politice de
orientare creştin-democrată, liberală, social-democrată, dar au apărut şi unele partide noi de
inspiraţie doctrinară antebelică sau postbelică. Regimul partidelor politice a fost perfecţionat, în
prezent el fiind reglementat de Legea partidelor politice nr. 14 din 9 ianuarie 200373. În acest act
normativ sunt stabilite elementele esenţiale de înfiinţare şi funcţionare ale partidelor politice:
structura organizatorică, modul de înregistrare, formele de asociere, modul de finanţare şi de
încetare a activităţii lor. Potrivit art. 1 alin. (2) din lege, partidele politice sunt asociaţii cu
caracter politic ale cetăţenilor români cu drept de vot, care participă în mod liber la formarea şi
exercitarea voinţei lor politice, îndeplinind o misiune publică garantată de drept public.
Garantând libertatea de constituire şi de acţiune a partidelor politice, legea stabileşte şi cazurile
în care acestea pot fi declarate ca neconstituţionale, dacă prin scopurile şi prin activitatea lor sunt
potrivnice suveranităţii naţionale, independenţei statului, integrităţii lui teritoriale, pluralismului
politic, principiilor statului de drept şi ale democraţiei în general.
73
Legea partidelor politice nr. 14 din 9 ianuarie 2003 a fost publicată în M. Of. nr. 25 din
17 ianuarie 2003.

Sindicatele74 reprezintă o forţă socială care, prin activitatea lor, influenţează puterea politică,
contribuind la exerciţiul necesar al pluralismului social şi politic. Deşi scopurile sindicatelor în
conformitate cu reglementările juridice se referă la promovarea intereselor profesionale,
economice şi sociale ale salariaţilor, în realitate aceste organizaţii, prin programul lor de
revendicări şi, mai ales, prin mijloacele lor de luptă, nu de puţine ori se comportă ca adevărate
"forţe politice" în societate, interferând sfera politicului.
74
Legea sindicatelor nr. 54 din 24 ianuarie 2003 precizează că organizaţiile sindicale sunt
independente faţă de autorităţile publice, de partidele politice şi de patronate.
2.7. Stat republican

Forma de guvernământ exprimă modul în care se exercită puterea, atât sub aspectul
prerogativelor constituţionale recunoscute şefului statului şi a raporturilor acestuia cu celelalte
autorităţi publice, cât şi, mai ales, de efectivitatea acestor prerogative în circumstanţele concrete
ale acelui regim politic75. Art. 1 alin. (2) din Constituţie stabileşte că "forma de guvernământ a
statului român este republica". Dar, forma de guvernământ se prezintă diferit de la o ţară la alta,
astfel, ca regim parlamentar, regim prezidenţialist, regim prezidenţial, regim semiprezidenţial,
etc. Republica76 este acea formă de guvernământ în care cetăţenii se guvernează singuri,
desemnându-şi sau alegând un şef de stat, denumit, de regulă, preşedinte.
75
I. Deleanu, op. cit., pp. 188-189.
76
Etimologic, termenul de "republică" semnifică acel regim politic în care puterea este un
res publica (lucru public).

În republică, guvernarea se realizează prin reprezentanţi, aleşi după proceduri electorale. Şeful de
stat (preşedintele de republică) este ales fie direct prin vot universal, fie de către parlament,
desemnare ce determină clasificările acestei forme de guvernământ77. Dispoziţiile constituţionale
cuprinse în art. 1 alin. (2) din Constituţia României, nu definesc forma republicană de
guvernământ, ceea ce înseamnă că o putem deduce din interpretarea celorlalte reglementări
constituţionale. Din examinarea acestor texte rezultă că forma de guvernământ republicană se
defineşte, în conţinutul ei, de regimul parlamentar mixt, deoarece atât alegerea Parlamentului cât
şi a Preşedintelui ţării, se fac prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat [art. 59 alin.
(1) şi art. 81 alin. (1)]; Preşedintele poate proceda la dizolvarea Parlamentului, dar numai după
consultarea preşedinţilor celor două Camere şi numai dacă Parlamentul nu acordă votul de
încredere pentru formarea Guvernului, în termen de 60 de zile de la prima solicitare a
învestiturii; Parlamentul poate deschide procedura răspunderii politice a Preşedintelui, procedând
la suspendarea acestuia din funcţie, după care urmează organizarea unui referendum pentru
demiterea sa (art. 95); Preşedintele desemnează un candidat pentru funcţia de prim-ministru şi
numeşte Guvernul, însă pe baza votului de încredere acordat de Parlament. Guvernul, în întregul
său şi fiecare membru al acestuia, solidar cu ceilalţi membri, răspund politic numai în faţa
Parlamentului [art. 85 alin. (1) şi art. 108 alin. (1)]; nu doar Preşedintele, ci şi Camera
Deputaţilor şi Senatul au dreptul să ceară urmărirea penală a membrilor Guvernului, pentru
faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei lor [art. 109 alin. (2)]; Preşedintele, deşi nu are drept de
iniţiativă legislativă, este singurul în drept să semneze tratatele internaţionale încheiate în numele
României (ceea ce implică şi acordarea împuternicirii necesare pentru semnarea lor) şi să
sesizeze Parlamentul cu ratificarea acestor tratate; numai izolat el are dreptul de a emite acte
juridice cu caracter normativ [art. 100 alin. (1)]. Refuzul său de a promulga legea poate fi
exprimat prin trimiterea legii spre reexaminare, dar o singură dată [art. 77 alin. (2)] sau prin
sesizarea Curţii Constituţionale cu o obiecţie de neconstituţionalitate; Preşedintele poate cere
poporului să-şi exprime, prin referendum, voinţa cu privire la probleme de interes naţional, dar
numai după consultarea Parlamentului (art. 90); alte atribuţii ale Preşedintelui sunt condiţionate,
în exercitarea lor, de voinţa Parlamentului, ori se află sub controlul acestuia (de exemplu,
Preşedintele declară mobilizarea parţială sau generală a armatei, cu "aprobarea prealabilă a
Parlamentului" - [art. 92 alin. (2); el ia măsuri pentru respingerea unei agresiuni, dar "le aduce
neîntârziat la cunoştinţa Parlamentului" - art. 92 alin. (3); instituie starea de asediu sau starea de
urgenţă, însă "solicită parlamentului încuviinţarea măsurii adoptate" - art. 93 alin. (1)]78.
77
I. Muraru, S. Tănăsescu, op. cit., p. 362.
78
I. Deleanu, op. cit., pp. 190-191.

Revoluţia din decembrie 1989 a restituit poporului forma republicană de guvernământ, ceea ce
constituia o ruptură, o nouă instituire, expresie a discontinuităţii faţă de republica anterioară79.
Nu întâmplător, în regimul comunist republica era "socialistă", în Decretul-lege nr. 2/1989 se
prevedea doar că forma de guvernământ a ţării este "republica". Conţinutul republican al noului
regim era cel determinat chiar de acest decret-lege, dar numai ca o modalitate tranzitorie, menită
să permită evoluţiile viitoare ale căror etape esenţiale au fost, în mod succesiv, formarea
Consiliului Provizoriu de Uniune Naţională, constituirea Parlamentului, ce a îndeplinit atât
funcţia de Adunare Constituantă, cât şi pe aceea de legiuitor ordinar, şi a culminat cu adoptarea
Constituţiei şi aprobarea ei prin referendum. Evoluţia produsă a confirmat opţiunea iniţială
pentru republică. Chiar dacă sub aspectul conţinutului forma republicană s-a definit în timp, ca
instituire ea este expresia opţiunii iniţiale, legiferată în zilele fierbinţi ale revoluţiei, întrucât era
una dintre cele mai importante cuceriri ale acesteia şi reprezintă o consecinţă a înlăturării
regimului comunist80.

M. Enache, M. Constantinescu, Renaşterea parlamentarismului în România, Ed.

79

Polirom, Iaşi, 2001, pp. 74-75.

80
Idem.

2.8. Stat democratic

Termenul de democraţie81 desemnează o noţiune cu un conţinut complex. Ea reprezintă un sistem

de instituţii şi relaţii, prin care membrii societăţii acţionează fie direct, ca autoritate elaboratoare
de politici (democraţie directă), fie prin reprezentanţi, care elaborează politica în numele celor
care i-au ales (democraţie reprezentativă), cum ar fi: exercitarea suveranităţii de către popor;
participarea poporului la rezolvarea treburilor publice printr-un sufragiu universal şi prin
intermediul unui organ legiuitor reprezentativ; separarea puterilor autorităţilor publice;
descentralizarea administrativă; pluralismul social (ideologic, politic, sindical şi al altor grupuri
sociale); aplicarea principiului majorităţii în activitatea deliberativă a organelor colegiale;
consacrarea şi garantarea constituţională a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului şi
cetăţeanului82.
81
Etimologic, "democraţie" provine de la cuvintele greceşti demos, care înseamnă popor şi
kratos, care înseamnă putere, deci puterea poporului. Termenul "democraţie" a fost
conceput cu peste două mii de ani în urmă. Paternitatea termenului i se atribuie adeseori
istoricului Herodot. În lunga sa existenţă, democraţia a dobândit diverse înţelesuri,
referindu-se, în funcţie de caz, la situaţii istorice foarte diferite şi la felurite idealuri. Astfel,
o dată cu trecerea timpului, atât utilizările sale denotative, cât şi cele conotative s-au
modificat. Este un proces firesc; de aceea este surprinzătoare lipsa de atenţie acordată
faptului că, actualmente, conceptul de democraţie are prea puţine elemente comune, dacă
nu deloc, cu conceptul dezvoltat în secolul al V-lea î.Cr. Când utilizăm acelaşi cuvânt,
suntem înclinaţi să credem că ne referim la acelaşi lucru. Însă, în ceea ce priveşte
"democraţia", termenul presupune parcurgerea a două mii de ani de transformări. (G.
Sartori, Teoria democraţiei reinterpretată, Ed. Polirom, Iaşi, 1999, p. 255).
82
I. Deleanu, op. cit., p. 199.

În societatea modernă s-au dezvoltat şi alte modalităţi de exprimare a voinţei populare în

conducerea treburilor publice, referendumul şi iniţiativa populară, compatibile cu democraţia
reprezentativă şi care, în acelaşi timp, reprezintă şi limite ale acesteia. În acest sens Constituţia a
receptat referendumul consultativ (art. 90 din Constituţie), referendumul constituţional, pentru
aprobarea legii de revizuire a Constituţiei [art. 151 alin. (3) din Constituţie], referendumul pentru
demiterea Preşedintelui României [art. 95 alin. (3)], precum şi iniţiativa populară [art. 74 alin.
(1)] iar Legea administraţiei locale a instituit referendumul local.

În art. 1 alin. (3) din Constituţie se stabileşte că statul român este "stat de drept, democratic şi
social". Dispoziţiile constituţionale care fundamentează această trăsătură definitorie a statului
român sunt identificate în literatura de specialitate. Aceste texte vizează titularul puterii [art. 2
alin. (1)]; modul de exercitare a suveranităţii de către titularul ei şi anume direct, prin referendum
şi indirect, prin organele reprezentative. Parlamentul ca organ reprezentativ suprem al poporului
român şi unică autoritate legiuitoare a ţării [art. 61 alin. (1)] este ales prin vot universal, egal,
direct, secret şi liber exprimat. Poporul îşi exprimă prin referendum voinţa sa cu privire la
demiterea Preşedintelui României, la probleme de interes naţional. Iniţiativa legislativă poate
aparţine şi unui număr de cel puţin 100.000 de cetăţeni cu drept de vot, dacă această iniţiativă
provine din cel puţin un sfert din judeţele ţării, iar în fiecare dintre aceste judeţe sau în
municipiul Bucureşti s-au înregistrat cel puţin 5.000 de semnături pentru această iniţiativă. În
domeniul revizuirii Constituţiei, iniţiativa populară poate să aparţină unui număr de cel puţin
500.000 de cetăţeni cu drept de vot, dacă iniţiativa provine din cel puţin jumătate din judeţele
ţării, iar în fiecare din aceste judeţe sau în municipiul Bucureşti s-au înregistrat cel puţin 20.000
de semnături în sprijinul iniţiativei. Autorităţile publice centrale (Parlamentul, guvernul şi
autoritatea judecătorească) sunt organizate şi funcţionează ca părţi ale aceluiaşi sistem, având ca
finalităţi majore afirmarea şi ocrotirea demnităţii omului, a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor,
libera dezvoltare a personalităţii umane, instaurarea dreptăţii şi promovarea pluralismului politic
[art. 1 alin. (3)]. De asemenea, administraţia publică, în unităţile administrativ-teritoriale, se
bazează pe principiile descentralizării autonomiei locale şi desconcentrării serviciilor publice, iar
autorităţile administraţiei publice, consiliile locale şi primarii sunt alese prin vot universal, egal,
direct şi secret; potrivit Constituţiei [art. 8 alin. (1)], principiul pluralismului este o garanţie a
democraţiei constituţionale. Principiul majorităţii, pentru adoptarea legilor şi a hotărârilor de
către Camerele Parlamentului, cât şi a iniţiativelor de revizuire a Constituţiei, se reflectă în
cerinţa cvorumului legal; drepturile şi libertăţile fundamentale sunt garantate constituţional, iar
supremaţia Constituţiei este garantată de controlul constituţionalităţii legilor, al regulamentelor
Camerelor, şi ordonanţelor, realizat prin Curtea Constituţională.

Într-un stat democratic este proclamată şi garantată libertatea de opoziţie. Minorităţile trebuie să
fie respectate şi trebuie să dispună de un statut capabil să le confere mijloace efective de
expresie83. Alegerile prin sufragiu universal constituie o condiţie necesară pentru o
reprezentativitate autentică a guvernanţilor dar, practica noilor democraţii ne determină să
constatăm că el nu reprezintă şi o condiţie suficientă. În planul societăţii mai rămân încă multe
de făcut pentru ca membrii parlamentului să poată pretinde că reflectă diversitatea socială a
alegătorilor. Acest fapt se exprimă în existenţa unui decalaj, adesea foarte mare, între "ţara
legală" şi "ţara reală". Într-o democraţie pluralistă nu poate exista numai un adevăr oficial.
Cetăţenii fiind cu toţii egali, opinia fiecăruia trebuie să se bucure, în condiţiile legii, de aceeaşi
protecţie ca a altuia. De aceea, toleranţa este virtutea democraţiei şi nimeni nu este particular
atunci când este vorba de apărarea libertăţilor publice.
83
Aceste garanţii variază de la un stat la altul. În Marea Britanie, această opoziţie este
puternic instituţionalizată, mai ales prin recunoaşterea oficială a şefului opoziţiei şi prin
anumite proceduri parlamentare, precum Question Time (momentul interpelărilor),
veritabilă tribună de exprimare a opoziţiei. În Franţa, dreptul a 60 de deputaţi sau 60 de
senatori de a trimite legile votate de majoritate Consiliului Constituţional, ca şi finanţarea
publică a partidelor politice, constituie un statut semnificativ al opoziţiei.

Publicat în "REVISTA PANDECTELE ROMÂNE" cu numărul 9 din data de 30 septembrie

2011