Proteinele plasmatice

Plasma conţine o varietate de proteine cu funcţii diferite.

În cadrul laboratorului clinic sunt frecvent investigate

proteinele totale
albuminele
 globulinele
 imunoglobulinele
 Generalitati

 Condiţii de recoltare:
 Dimineaţa după repaus alimentar nocturn
 Recoltare fără stază (presiunea hidrostatică crescută în vas duce
la extravazarea lichidului în interstiţiu şi apariţia
hemoconcentraţiei)
 Fără hemoliză – se folosesc ace corespunzătoare
 Dacă se doreşte repetarea analizei, condiţiile la cea de-a doua
recoltare trebuie să fie similare celor de la prima recoltare.
 Valori normale:
 6,5 -8,5 g/l – proteine totale serice
 albumine/globuline=1,3 - 1,5

 Valori fals crescute la valori mari ale bilirubinei (peste

5mg/dl), hemoglobinei şi trigliceridelor (peste 1000 mg /dl)
Locul de sinteză

Ficat
cea mai mare parte a proteinelor plasmatice cum ar fi
albuminele, globulinele, factorii coagulării, o serie de
enzime
Limfocite
Imunoglobulinele
Enterocite

ApoB48
Reglarea sintezei

-statusul nutritional
-factori genetici-deficite, polimorfism genetic
-inducerea sau represia genica sub actiunea unor hormoni
-existenta unor factori toxici (alcoolul)
-scaderea presiunii coloid-osmotice plasmatice
-citokinele IL-1,IL-6
Distributie
250g proteine –in compartimentul vascular
350g proteine-lichidul interstitial/extravascular
<30g/L proteine –transudat
-proteine in filtrul glomerular si BHE<0,15g/24h pot ajunge in
urina (albumina,transferina,cistatina C,etc).
 Catabolizarea

Degradate de propriile celule datorita unui turn-over

propriu
Proteoliza
Degradare biochimica prin dezaminare oxidativa,
decarboxilare
Localizare-tractul GI,ficat,tubii contorti proximali
renali
Rata de degradare =timpul de injumatatire( important
in analiza markerilor tumorali)
Funcţii
 menţin presiunea coloidosmotică şi volumul normal a plasmei
(albuminele furnizează peste 80% din presiunea coloidosmotică).

 acţionează ca transportoare de hormoni, vitamine, lipide, diverşi

metaboliţi, medicamente etc.

 intervin în reacţiile imunologice

 furnizează diverşi factori necesari pentru coagulare

 participă la menţinerea echilibrului acido-bazic

 participă la procesul de apărare specifică şi nespecifică

 reprezintă o rezervă proteică importantă

 Separarea proteinelor plasmatice

1. Ultracentrifugare - în funcţie de constanta de

sedimentare, prin variația forţei centrifuge.
2. Electrodifuzie - analiză calitativă care se face
în funcţie de sarcina electrică globală, de masa
moleculară şi de pH-ul soluţiei

Noțiuni:
 pH izoelectric al substanței - pH-ul soluţiei la care sarcina electrică
globală a unei substanţe este 0
 pHs > pHi → sarcină globală negativă
 pHs < pHi → sarcină globală pozitivă
 pHs pt proteinele serice este de 8,6 (>pHi) → proteinele sunt
încărcate negativ → se vor deplasa spre Anod cu o viteză D.P. cu
masa moleculară
 Ordinea fracţiunilor proteice va fi dinspre A spre K – albumine,
globuline, alfa1, alfa2, beta, gama.
 Mediile de migrare:
 Gel : agar, agaroză, în care migrarea poate dura până la 24 ore
 Folii de acetat de celuloză şi poliacrilamidă – durează 2-3 ore

 Hârtii de filtru

 Placa obţinută se compară cu o placă standard, evaluând grosimea

benzilor, intensitatea culorii benzii (la hârtiile de filtru) şi sediul
migrării.
Un comportament normal la electroforeză = euproteinemie

6 - 8,5 g de proteine totale :

Albumine : 50 – 60 % (3,5 – 5,5 g)
Alfa 1 globuline : 3-4%
Alfa 2 globuline : 6-9%
Beta globuline : 10 - 12 %
Gama globuline : 18 - 20 %
Fibrinogenul : 200 – 450 mg/dl
3. Imunodifuzia are la bază reacţiile de
precipitare Ag-Ac in mediu solid sau lichid.

Precipitarea în solid (difuzia în gel) este de 3 tipuri:

Simplă – Ac e fix, Ag difuzează (IDRS / Mancini)
Dublă – Ag migrează spre Ac şi Ac spre Ag
Migrarea în câmp electric (imunoelectroforeză)
 Difuzia simplă (imunodifuzia) – IDRS sau Mancini
 este o metodă sensibilă, putând detecta concentraţii de până la 2
μg/ml, însă are dezavantajul că necesită timp (1-3 zile pt difuzia
completă) şi trebuie lucrată manual.
 Se utilizează pentru dozarea Ig, PRC, a fracţiunilor C
 Este o reacţie semicantitativă.

Metodă:
 Pe placa, cu gel de agaroză turnăm serul cu anticorpii (se știu cantitatea
de ser şi concentraţia de anticorpi)
 Serul bolnavului se pune într-un godeu pe placa cu gel de agaroză.
Datorită prezenței anticorpilor în gel și migrării Ag din serul
pacientului, în jurul godeului apare un inel de precipitare al cărui
diametru este direct proporţional cu concentraţia de antigen.
 Imunoelectroforeza este o migrare în câmp electric combinat cu o reacţie imună
antigen-anticorp (Ag-Ac)
Metoda:
 Se realizează în două etape: placa se împarte în 2 – inferior ser normal şi superior ser
de la bolnav, separate între ele printr-un şanţ în care se pune Ac antiproteină cu
obţinerea astfel de arcuri de precipitare. Se lasă să difuzeze normal Ac şi Ag, apoi se
introduce în câmp electric.
 Fiecare arc de precipitare corespunde unei anumite proteine din complexul pe care îl
căutăm
 Există rigle pe care sunt desenate arcurile de precipitare normale care se suprapun pe
placă şi vedem dacă arcurile obţinute sunt normale, mai mari sau mai mici.

Este o reacţie calitativă şi are o durată de lucru mare : 24-72 de ore

Se utilizează pentru confirmarea prezenţei unor proteine anormale – gamapatii
monoclonale şi de asemenea pentru confirmarea absenţei unor proteine normale
(afibrinogenemie, atransferinemie, abetalipoproteinemie).
Avantaje:
 Determină clasa şi tipul de Ig în gamapatiile monoclonale
 Detectează proteinuria Bence-Jones
Dezavantaje
 Nu detectează componentele monoclonale în cantităţi mici
 Nu detectează lanţurile uşoare ale IgM
4. Electroforeza capilară

 Metodă intermediară între electroforeza clasică și cromatografia lichidă

 Principiu: moleculelor proteice poartă încărcături electrice diferite și sunt

separate lor prin fluxul electroosmotic. Sistemul are 8 capilare ce funcționează
în paralel realizând 8 analize simultan. Proba diluată cu tampon este preparată
și injectată prin aspirație în zona anodică. La un voltaj mare separarea
proteinelor va fi citită direct la 200 nm, în partea catodică a capilarului.

 Probele trebuie depozitate la o temperatură între 2 și 8 grade. În această

perioadă valorile C3 și ale fracțiunii beta vor scade progresiv, vor apare nici
fracțiuni în zona gamma și alfa2.
5. Nefelometria
 Metoda cea mai folosită în prezent
 Funcţionează pe baza reacţiei Ag-Ac, unde Ag sunt considerate în acest caz
proteinele plasmatice, iar Ac sunt reprezentați de Ac antiproteină umană.
 Dacă nu există complexe Ag-Ac, fasciculul de lumină trece nedeviat şi e
captat de detectorul de transmisie. Dacă se formează complexe, unele raze
sunt deviate şi sunt captate de detectorul de difuzie.

Există două submetode:

 Turbidimetria – apreciază concentraţia de Ag în funcţie de cantitatea de
lumină captată de detectorul de transmisie
 Nefelometria propriu-zisă – apreciază câtă lumină e deviată şi captată de
detectorul de difuzie.
 Ulterior se face corelaţia între cantitatea de lumină captată şi concentraţia
Ag (respectiv a proteinelor)
 Metoda este rapidă, sensibilă, automatizată, dar este scumpă.
Proteine plasmatice clasificate in functie de migrarea
electroforetica
 Principalele proteine plasmatice

 Zona albuminei:
Prealbumina – sintetizata in ficat, concentratie serica = 48 mg/dl, cantitati
mai mari in LCR;
leaga hormonii tiroidieni
 – Valori scazute in insuficienta hepatica

Albumina
 este proteina cu cea mai mare concentraţie plasmatică 3,5-5,5g/100 ml
 este sintetizată şi secretată de ficat.
 reprezintă 50% din producţia de proteine totale hepatice.
 timp de înjumătăţire în plasmă de 20 zile.
funcţie - menţinerea presiunii coloidosmotică a plasmei
- transport
-proteina de rezerva
 intervine în reglarea schimburilor dintre plasmă şi lichidul interstiţial.

 Scăderea concentraţiei de albumină determină apariţia edemelor.

Hipoalbuminemie
 Există trei principale cauze care conduc la scăderea concentraţiei
de albumină:

1.Scăderea sintezei poate fi datorită unui aport scăzut de aminoacizi în

malnutriţie şi malabsorbţie sau de cauză hepatică.

2.Modificări de distribuţie sau diluţie.

 Hipoalbuminemia poate să apară în condiţii de permeabilitate capilară
crescută, situaţie întâlnită în septicemie.

3.Pierderea sau degradarea anormală. Cauzele includ sindromul nefrotic sau

enteropatia exudativă, arsuri, hemoragii etc.

Hiperalbuminemia sunt rar întâlnite în patologie.

Analbuminemia
-o boală genetică transmisă autozomal recesiv.

-la electroforeza proteinelor plasmatice albumina lipseşte

 Globulinele

 Reprezintă 2,5-3,5 g/100ml şi 35-45% din totalul proteinelor plasmatice.

 La elecroforeza clasică se separă 4 fracţiuni globulinice principale alfa1,

alfa2, beta şi gama.
 Această separarea este orientativă deoarece prin metode moderne de
electroforeză s-au pus în evidenţă mai multe proteine plasmatice aflate în
fiecare din cele cinci fracţiuni electroforetice
Zona α 1-globulinelor:
• Alfa 1 seromucoid acid – glicoproteina sintetizata hepatic,
 Conc. serica = 55-140 mg/100 ml;
 face parte din proteinele de faza acuta, rol in eliminarea detritusurilor
 Alfa1 antitripsina (α1-protease inhibitor)
 conc serica= 1,5-3,5 g/l;
 Este sintetizată în ficat
 Se separă din fracţiunea alfa1 prin imunelectroforeză.
 Protejează ţesuturile faţă de activitatea distructivă a proteazelor.
 Deficitul innascut de α1-antitripsină duce la emfizemul
pulmonar,hepatita neonatala si ciroza in copilarie
 Reactant de faza acuta
Alfa1 fetoproteina – normal sintetizata de hepatocite
 rolul de mentinere a presiunii coloid-osmotice a plasmei (sinteza
albuminei incepe mai tarziu),
 transport de hormoni, etc
 • Dupa nastere – valori foarte mici, < 10-12 ng/ml prin ELISA
Patologic:
-conc crescute in boli maligne – e folosita ca marker tumoral de
monitorizare si prognostic al bolii,
-afectiuni nonmaligene: ciroza hepatica in perioade de regenerare,
convalescenta dupa hepatita acuta
• Cresteri fiziologice- sarcina-element de monitorizare HDL
 Glicoproteina α1 acidă
 este o proteină de fază acută, având valoarea normală de 44-140
mg/dl plasmă.
 Se formeaza in hepatocite in cantitati reduse sub actiunea IL-6
 Creşte de peste patru ori în cursul reacţiilor inflamatorii.
 Scăderi s-au semnalat în malnutriţie şi ciroză hepatică.
 Zona alfa2 globuline
Prin imunelectroforeză din fracţiunea alfa2 s-au izolat mai multe

alfa2
globulina

Antitrombina
haptoglobine
III

subfracţiuni
proteina transportoare
kininogenul
a tiroxinei

ceruloplasmina
 Haptoglobinele sunt sintetizate în ficat.
 Ele sunt capabile să lege hemoglobina, complexul rezultat fiind
apoi rapid captat din circulaţie de macrofage, prevenindu-se astfel
o eventuală pierdere de fier pe cale urinară.
 Sunt de asemenea proteine de fază acută.
 valori crescute în- infecţii microbiene
-arsuri
-neoplasme
 Ceruloplasmina -este o proteină sintetizată în ficat, care conţine
cupru .
 Mai are rol de ferooxidază catalizând transformarea fierului
bivalent în fier trivalent.
Valori -scazute: afectiuni hepatice (sinteza scazuta)
În boala Wilson se constată o scădere accentuată a ceruloplasminei.
-crescute: sarcina, inflamatii acute si cronice, limfom, în staza
hepatică, în cursul reacţiei de fază acută.
Alfa 2 macroglobulina:
-GM=820 kDa,
-sintetizata hepatic,
-inhiba plasmina, tripsina
• Valori -crescute: inflamatii acute, sindrom nefrotic (se pierd
proteine cu GM mica)
• -scazute: deficit de sinteza hepatica
Antitrombina III – inhibitor al caii de contact coagularii
Deficit de AT III – tromboze venoase recurente, TEP(tromembolism
pulmonar)
 Zona beta globulinelor
Beta globulinele în ser au o concentraţie de 0,9 g/100 ml sau 12%.
Sunt sintetizate în ficat, dar şi splină, intestin.
• Conţin fracţiuni proteice ca:

 transferina,  factorul V,
 hemopexina,  factorul VIII etc.
 plasminogenul,

Transferina
este o glicoproteină
are capacitatea de a lega şi transporta fierul.
concentraţia plasmatică este de 200-400 mg/dl.
are rol de protecţie faţă de infecţii sau faţă de proliferările tumorale.
 Zona gama globulinelor
 concentraţie serică de 1,45 g/100 ml.
 Ele conţin
 proteina C reactivă
 fibrinogenul
 imunoglobulinele
 paraproteine

 Imunoglobulinele sunt heterogene datorită numărului mare de

antigene care solicită un răspuns imunologic din partea
organismului.
 Imunoglobulinele sunt alcătuite din patru lanţuri polipeptidice:
-2 lanţuri uşoare L (Light)
-2 lanţuri grele H (Heavy) legate prin punţi disulfidice.

 Lanţurile uşoare sunt comune diverselor tipuri de imunoglobuline.

 Lanţurile grele dau specificitate antigenică diferitelor tipuri de

imunoglobuline.

 Imunoglobulinele din circulaţie sunt sintetizate de plasmocite.

 Se clasifică în cinci clase: IgG, IgA, IgM, IgD, IgE.
 antigenic care depinde de lanţurile grele din structura lor.
 În condiţii patologice pot apare proteine conţinând fie numai
lanţuri uşoare (proteine Bence-Jones) sau numai lanţuri grele
(proteine din boala lanţurilor grele).

 IgD au o concentraţie plasmatică mică şi au efecte antitoxice,

antivirale.
Traversează placenta fiind prezente la nou-născut.

 IgA au o concentraţie de 145 UI/ml sunt prezente în colostru

asigurând protecţia nou-născutului faţă de infecţiile gastro-
intestinale.
Trec în secreţiile lacrimale, salivare, gastro-intestinale, având o
activitate antivirală.
 IgM au o concentraţie de 180 UI/ml.
Este prima imunoglobulină caracteristică răspunsului imun
umoral local.

 IgG au o concentraţie de 150 UI/ml sunt anticorpii

predominanţi ai răspunsului imun secundar.

 IgE concentraţia plasmatică este joasă.

Se fixează rapid pe membranele mastocitelor şi a bazofilelor
reprezentând suportul molecular al anafilaxiei.
Modificări patologice ale concentraţiei proteinelor
plasmatice

 Hiperproteinemiile –creşterea proteinelor plamatice

-pot fi reale -apărând ca urmare a unui catabolism exagerat
-ca urmare a apariţiei în exces a unor proteine patologice
-pot fi aparente ca urmare a hemoconcentraţiei (deshidratării).

 Hipoproteinemiile – caracterizează sindroamele biologice care au

la bază scăderea proteinelor totale cu păstrarea raportului dintre
diversele fracţiuni.
 Hipoalbuminemiile apar în toate disproteinemiile, fiind
accentuate în caz de deficit de :

 aport (subnutriţii)

 malabsorbţii (pancreatite, enterite),

 deficit de sinteză (hepatite cronice, ciroze),

 pierderi masive (sindrom nefrotic, diaree, steatoree, fistule

intestinale, tumori, infecţii şi intoxicaţii cronice).
 Hiperglobulinemiile sunt sindroame care se întâlnesc frecvent,
interesând una sau mai multe din subfracţiile sale.

 Hiperglobulinemia globală cuprinde creşterea α, β şi γ

globulinelor, cu scăderea albuminelor, fapt ce duce la diminuarea
raportului A/G.

Este prezentă în diverse boli inflamatorii cronice şi tumori maligne.

 Hiperalfaglobulinemia se instalează cu deosebire în cursul
-proceselor inflamatorii
-distructive ale ţesutului conjunctiv
Se însoţeşte cu o creştere a fibrinogenului, a glicoproteinelor şi de
accelerarea VSH-ului.
 Sindromul este întâlnit în:
 inflamaţii acute (boli infecţioase acute, reumatism poliarticular
acut, pneumonii, febră tifoidă)
 infarct miocardic
 neoplasme
 sindrom nefrotic - cresc masiv în special α2 globulinele
-scăderea moderată a γ-globulinelor şi
accentuată a albuminelor.
 Analiza diferenţiată prin metode imunologice relevă în reacţia
de fază acută :
creşterea
 α1- antitripsinei(crestere mai lenta 24-48ore)
 α1 -glicoproteinei (crestere mai lenta 24-48ore)
 Haptoglobinei (crestere mai lenta 24-48ore)
 ceruloplasmina (crestere lenta 2-3 zile)
 proteina C reactivă(crestere rapida 1-2 ore)
scaderea
 albuminelor
 β lipoproteinelor.
 Hiperbetaglobulinenia se întâlneşte în hepatite toxice, ciroze,
sindroame nefrotice, cancere, boala Cushing, etc şi însoţeşte
frecvent alte forme de disproteinemie.
 Hipergamaglobulinemia este sindromul cel mai frecvent întâlnit şi care
explică un număr mare disproteinemii.
 Fracţiunea gamaglobulinică creşte în
 majoritatea infecţiilor bacteriene, virale, parazitare
 în bolile de colagen (poliartrită reumatismală, sclerodermii, lupus
eritematos)
 hepatite cronice
 ciroze
 obstrucţii ale căilor biliare
 nefrite
 artrite
 leucemii
 mielom multiplu.
 De multe ori se constată o creştere asociată a unora dintre fracţiunile
globulinelor.

 Majoritatea bolilor inflamatorii cronice şi a tumorilor maligne se însoţesc

de hiper-α și hiper-γ globulinemii, iar în cirozele hepatice sunt asociate
hiper-β cu hiper-γ globulinemii.

 Hipoglobulinemiile interesează de fapt gamaglobulinele

 apar după radioterapie
 secundar unor infecţii cronice prelungite
 la malnutriţi
 după tratament cu citostatice
 arsuri grave sau ca o boală genetică transmisă recesiv gamaglobulinemie
 Hiperfibrinogemiile însoţesc bolile:
cardiace (coronare, infarct), boli renale, boli de colagen, bolile
hepatice, neoplasamele sau o serie de coagulopatii).
 Hipofibrinogenemiile sunt urmarea unei sinteze insuficiente a
fibrinogenului de către ficat şi apar în:
 hepatite
 ciroze
 intoxicaţii
 scorbut
 cancere ale tubului digestiv,
 boli carenţiale precum şi în defecte genetice de sinteză
(afibrinogenemia congenitală).
Disproteinemiile
sunt modificările de ordin cantitativ sau/şi calitativ ale
proteinelor plasmatice, însoţite de modificarea
raportului dintre fracţiuni.
 Tipuri de disproteinemie
1. Disproteinemia din inflamaţia acută se caracterizează prin
creşterea α1şi α2 = „reactanţi de fază acută”
 concentraţiei plasmatice de albumine
 Cresc de asemenea şi proteinele de fază acută(dupa o zi)
 alfa 1 antitripsina
 alfa 1 glicoproteina
 antitrombina III
 complement C3
 prot C reactiva – in 4-6 ore
 ceruloplsmina
 fibrinogen
 haptoglobina
 în schimb scad- albumina serică
-colinesteraza serică
-transferina
 Paralel cu creşterea fibrinogenului se constată şi o accelerare a
VSH-ului.
2. Disproteinemia din inflamaţia cronică
este caracterizată de creşterea reactivă a gamaglobulinelor.
  concentraţiei plasmatice de albumine
  1, 2 şi mai ales a -globulinelor
Acesta se datorează proliferării reactive a plasmocitelor şi
limforeticulocitelor în sistemul reticuloendotelial, declanşat de o
infecţie subacută sau cronică.
Gamaglobulinele cresc în
 endocardita bacteriană
 tuberculoză
 limfogranulomatoza inghinală etc.
VSH-ul este accelerat în măsura în care coexistă o creştere a
fibrinogenemiei.
3. Pierderea de proteine pe cale renală
-se întâlneşte în sindromul nefrotic.

Sindromul nefrotic prezintă o scădere a proteinelor totale

 concentraţiei plasmatice de albumine şi a globulinelor
 2 şi -globulinelor
-În formele grave se constată o scădere a gamaglobulinelor.
-Colesterolul şi lipidele serice cresc, la fel şi fibrinogenul.
- Acestea pot fi explicate prin creşterea permeabilităţii filtrului
glomerular faţă de proteine.

 Ficatul raspunde prin sinteza de proteine de toate categoriile, ca atare

nivelele de proteine mari – alfa 2 microglobulina, lipoproteinele – cresc.
 - Sdr. nefrotic -

 Proteinele totale scăzute

 Albuminele scăzute
 alfa 1 globulinele normale sau scăzute
 alfa 2 globulinele şi beta globulinele sunt crescute – creştere în
bandă (nu trec prin filtrul glomerular)
 gama globulinele pot fi- normale (sdr. nefrotic pur),
- scăzute (sdr. nefrotic impur)
-chiar crescute (patologii autoimune cu
hipergamaglobulinemie);
 lipidele plasmatice, colesterolul crescute.
 4. Pierderea enterală de proteine
- în enteropatia exudativă
- se caracterizează printr-o creştere a permeabilităţii tractului digestiv
pentru proteinele plasmatice.

-Proteinele ajunse în lumenul digestiv sunt supuse atacului

enzimelor proteolitice din sucurile digestive şi determină la om
hiperaminoacidemie şi hiperaminoacidurie.

- Se ajunge astfel la hipoproteinemie.

 Disproteinemia din afecţiunile hepatice.

1. Hepatita virală acută

 proteinele totale sunt normale;
 albuminele – normale spre limita inferioară, dar pot fi şi
scăzute în funcţie de gravitate (au un turn-over de 21 zile,
scăderea poate fi mascată de nivelul de albuminele existent în
momentul declanşării bolii);
 alfa 1 şi alfa 2 globulinele – normale;
 beta globulinele – normale în fereastra imunologică, ulterior
crescute prin IgM (pot migra şi în spectrul alfa 2 şi în beta,
eventual asociate cu IgA în hepatitele alcoolice);
 gamma globuline normale în faza de debut şi crescute tardiv,
când se face virajul imunologic;
2. Hepatita alcoolică
- alcoolul se metabolizează la nivel hepatic, sub acţiunea alcool
dehidrogenazei, rezultând acetaldehidă, cu efect depolimerizant
asupra proteinelor și grăsimilor intracelulare, degradând grav
celula.
Hepatocitul sintetizează o glicoproteină – hialin hepatic – care e
eliberată în circulaţie şi faţă de care apar autoAc;
Ac anti HH la titru sub 1/80 în faza acută şi peste 1/500 în faza
cronică;
IgA crescute
– alcoolul produce vasodilataţie enterală, cu creşterea permeabilităţii
mucoasei, permiţând accesul Ag la locul de sinteză al IgA din
lamina propria şi ggl mezenterici;
3. Hepatita cronică
stare de echilibru precar între un factor ce poate fi infecţios sau
toxic şi procesul de regenerare hepatică.
 proteine totale – normale;
 albumine – normale sau scăzute;
 alfa 1 şi alfa 2 globulinele – normale;
 beta globuline – normale sau crescute în cazul unei hepatite
cronice acutizate;
 gama globuline – crescute cu creştere moderată policlonală în
cirozele de etiologie virală;
4. Ciroza hepatică
- insuficienţă hepatică cronică căreia îi corespund:
 proteine totale – scăzute;
 albumine –scăzute prin scăderea sintezei sau posibilă sechestrare
în lichidul de ascită;
 alfa 1 şi alfa 2 – normale la limita inferioară sau scăzute;
 beta globuline – crescute în perioadele de acutizare;
 gama globuline – creştere moderată sau severă, de obicei
policlonală – IgG, IgA, IgM;
 Ig crescute – catabolism scăzut și șuntarea pasajului hepatic;
 Ac antiHH dacă ciroza a evoluat din hepatita alcoolică;
 AFP peste 20μg – indică asocierea cu un hepatom;
 În stadiile de debut ale neoplaziilor, valoarea diagnostică a
proteinogramei este redusă.

 Adenocarcinomul hepatic cu ciroză se caracterizează prin

scăderea albuminelor şi creşterea gamaglobulinelor, asociată cu
creşterea α1.

 La bolnavii cu hepatom se evidenţiază alfa-fetoproteina

 Hiperimunoglobulinemii policlonale şi monoclonale

 Fiecare tip de imunoglobuline este produs de o anumită spiţă sau

clonă de plasmocite (IgM sunt sintetizate de celulele reticulare
limfoide).

 Stimularea antigenică provoacă de regulă un răspuns din partea

mai multor clone de celule imunocompetente şi în consecinţă
sunt elaborate mai multe tipuri de imunoglobuline.

 Viteza de migrare electroforetică a acestor imunoglobuline este

diferită, aspectul fracţiunii electroforetice gama va avea un
caracter difuz.
 La fotometrare va da aspectul de clopot turtit cu baza în jos.
 Astfel de imunoglobulinemii reactive se numesc şi
hiperimunoglobulinemii policlonale.
 Apar în inflamaţii cronice, ciroze, colagenoze.

 În cazul unei proliferări tumorale se înmulţeşte doar o anumită

clonă de celule care produc doar un tip de imunoglobuline inerte
imunologic.
 Acestea au aceeaşi viteză de migrare electroforetică şi
realizează o bandă îngustă omogenă în proteinogramă, iar prin
spectrofotometrie se obţine un aspect în pisc înalt.

 Paraproteinele conţin de regulă atât componente H, cât şi L şi

au caracter antigenic comun cu imunoglobulinele normale.
 Elecroforeza proteinelor serice . a)Aspect normal;
b)+c) Aspectul patologic al proteinogramei in paraproteinemii
Mielom multiplu
 1. Mielomul multiplu
 proliferare generalizată a plasmocitelor din măduva osoasă
 mai rar în ţesuturile moi (ganglioni limfatici, splină, ficat, amigdale).
Aceste celule produc în marea majoritate paraproteine.
 Proteinele Bence-Jones
 au o greutate moleculară mică
 se elimină prin glomeruli
 precipită la nivelul tubilor renali producând leziuni şi chiar
insuficienţă renală.
 migrează electroforetic între fracţiunile beta şi gamaglobuline.
Clinic
 -dureri osoase,fracturi
 -anemie ,sângerări
 infecții recurente
 tulburări ale funcției renale
 sindrom de hipervâscozitate

 Laborator
 Hiperproteinemie ( datorită paraproteinelor)
 Proteinurie
 Scăderea concentrației de Ig M
 Uremie
 Hipercalcemie
 2. Macroglobulinemia Waldenstrom
- se caracterizează printr-o cantitate mare de IgM.
Apariţia acestor macroglobuline se datorează proliferării celulelor
reticulare limfoide.
Paraproteinele cauzează uneori tulburări ale circulaţiei, mai ales
cerebrale datorită creşterii vâscozităţii sângelui.
Din punct de vedere clinic
 predomină anemia
 sindromul hemoragipar
 infecţii recurente
 limfoadenopatie
 hepatoslenomegalie.
 3. Boala lanţurilor grele este mai rară.
Manifestările clinice diferă în funcţie de isotipul de lanţ greu.
 Se caracterizează printr-o hiperimunoglobulinemie în care
proteinele sunt alcătuite doar din componenta H, fragment al
lanţurilor IgG.

 Pacienţii cu boala lanţurilor grele prezintă o rezistenţă scăzută faţă

de infecţii.
 Alte gamopatii monoclonale
 crioglobulinemii
 limfom,
 amiloidoza
 Proteine de faza acuta

 Mediatori determina cresterea acestor proteine după o leziune

 Mediatori: Citokine (IL-1, IL-6), Factorul de necroza tumorala
 and  , interferoni, Factorul activator al trombocitelor
Functii:
1. se leagă de polizaharidele din structura peretelui bacterian
2. Activeaza sistemul complement
3. Stimuleaza fagocitoza
Ex
1-Antitripsina, haptoglobina, ceruloplasmina, fibrinogen,
proteina c-reactiva
Cresc in inflamatie,in procesele proliferative etc
 Proteine de faza acuta negativa

 Aceste proteine scad in inflamatie

Albumina, alfa fetoproteina , transferina

 Modificarea concentratiei acestor proteine are la bază reglarea

expresiei genice a proteinelor de fază acută la nivel hepatic sub
influenta citokinelor in special a IL-6.