Drept şi valoare*

* Articol publicat în Pandectele Române, ca urmare a efortului Editurii de a găsi şi

promova tineri autori.

Carmen Odobescu
Student, Facultatea de Drept
Universitatea Babeş-Bolyai Cluj-Napoca
Abstract:

One of the roots of the term "law" is, without doubt, philosophy. In order to
define what "law" is one has to look into philosophy, we must not forget that the
basic of law philosophy is determined by the human condition.

Keywords: law philosophy; human condition, freedom

Fără îndoială că una din rădăcinile noţiunii de "drept" o constituie însăşi filosofia. Pentru a
ilustra rădăcinile filosofice ale dreptului, trebuie recurs la gândirea kantiană, recurs inerent unei
cunoaşteri aprofundate a conceptului de drept: "Cea mai mare problemă pe care natura o impune
genului uman spre dezlegare este înfăptuirea unei societăţi civile menite să administreze în mod
general dreptul. Numai în societate şi, anume, într-o societate unde domneşte cea mai mare
libertate, deci un antagonism general al membrilor ei, şi totuşi, cea mai exactă determinare şi
asigurare a limitelor acestei libertăţi pentru ca să poată exista cu libertatea altora, poate fi atinsă
în omenire suprema intenţie a naturii, adică dezvoltarea tuturor dispoziţiilor sale; astfel suprema
sarcină pe care natura i-o impune omului trebuie să fie o societate în care libertatea se combină,
prin legi exterioare, în cel mai înalt grad posibil cu forţa abstractă, adică o constituţie civilă
perfect justă."1
1
M. Furst, J. Trinks, Manual de filosofie, Humanitas, Bucureşti, 1997, p. 233.

Dacă pentru a defini conceptul de drept este necesară o incursiune în filosofie, trebuie de
asemenea precizat faptul că, fundamentul filosofiei dreptului este determinat de condiţia umană.
Teorie de altfel punctată în definiţia dată de Arhens: "Filosofia dreptului sau dreptul natural este
ştiinţa care expune primele principii ale dreptului, concepute de raţiune şi întemeiate pe natura
omului, considerată în ea însăşi şi în raporturile sale cu ordinea universală a lucrurilor."2
2
G. Del Vecchio, Lecţii de filosofie juridică, Europa Nova, 1993, p. 30.

După ce am determinat fundamentul filosofiei dreptului, şi anume condiţia umană, mai trebuie
precizat un alt aspect şi anume faptul că dreptul a fost plasat la confluenţa a trei direcţii de
cercetare. Prima abordează dreptul în universalitatea sa logică, a doua este cea deontologică, în
care se judecă dreptul existent în raport cu ceea ce ar trebui să fie. Ultima direcţie, dar cea
esenţială, o reprezintă cea fenomenologică, în care dreptul este privit ca fenomen comun tuturor
popoarelor în toate timpurile.

Filosofia dreptului, după cum am specificat anterior, poate să definească dreptul, finalităţile
activităţii juridice, să discearnă cu privire la sursele specifice ale dreptului, la metodele proprii
ştiinţei juridice. Însă, trebuie de asemenea de precizat, că funcţia sa teoretică este indiscutabil
legată de o funcţie practică, de condiţia practică a juristului, pentru că în caz contrar, se pune
întrebarea: "cum va şti juristul să diferenţieze dreptul de morală sau metodele ştiinţei dreptului
de cele ale sociologiei, dacă el nu va şti nimic despre morală şi despre metodele ştiinţelor
sociale? Dacă el nu dispune decât de o experienţă limitată la profesia sa, cum va putea privi spre
ea şi spre conceptele sau metodele admise de rutină, pentru o judecată critică?"

Revenind la condiţia umană sau altfel zis, la ceea ce numim bază a filosofiei dreptului, am putea
adăuga la aceasta caracterul inseparabil a relaţiei dintre normele juridice dintr-o societate şi
voinţa indivizilor şi a colectivităţilor umane. Relaţie, privită ca parte inerentă unui proces
complex de realizare a unei ordini sociale.

Oamenii în acţiunea lor socială îşi satisfac nevoi şi interese, construind astfel acele relaţii sociale
sau încalcă normele juridice, declanşând răspunderea juridică.

Am precizat faptul că, filosofia dreptului şi condiţia umană fac ca noţiunea de drept să fie
înţeleasă, da totuşi se pune întrebarea asupra directivelor după care se ghidează în continuare
dreptul. De aceea, Mircea Djuvara preciza: "ideea fundamentală care stă la baza dreptului este
(...) respectul demnităţii omeneşti, respectul omului faţă de om, cu simpatia faţă de semeni, prin
urmare respectarea tuturor drepturilor lui legitime, adică a acelora care nu reprezintă încălcarea
libertăţilor celorlalţi."3 În continuare, marele filosof german Immanuel Kant, defineşte dreptul ca
"totalitatea condiţiilor în care voinţa liberă a fiecăruia poate coexista cu voinţa liberă a tuturora,
în conformitate cu o lege universală a libertăţii."
3
M. Djuvara, Teoria generală a dreptului, Ed. ALL, Bucureşti, 1995, p. 78.

Sistemul juridic al lui Kant se bazează pe ideea de libertate sau de voinţă liberă, pe care o
consideră ca esenţă a fiinţei noastre, ca unicul absolut pe care mintea noastră poate să-l cunoască.
Libertatea la rândul ei, e o realitate impusă prin sine, nicidecum una care cere să fie justificată în
vreun anume fel. Viaţa socială se bazează pe libertatea indivizilor dintr-o comunitate, libertate
care le permite să relaţioneze unii cu ceilalţi, dar care se poate dovedi a fi "nesănătoasă" dacă se
face abuz de respectiva libertate. Libertatea, din punct de vedere al dreptului, se deosebeşte net
de liberul arbitru. Această libertate există în raport cu natura, în raport cu societatea şi în raport
cu omul însuşi.

Se pune iar o întrebare: "Cum anume poate libertatea să pericliteze integritatea unei comunităţi?"
În primul rând, libertatea absolută ar duce la anarhie. Libertatea care îl salvează pe om nu este
nicidecum acel spaţiu permisiv, în care fiecare face ce vrea. Libertatea omului este o libertate a
alegerii morale şi nu a unei autodeterminări absolute ontologice. Omul liber este energia
dinamică, dar în nici un caz acel tip de dinamism haotic şi fără sens, ci mai degrabă unul exact şi
precis.

Pe urmă, există două categorii de libertăţi: libertatea individuală şi libertatea colectivă a grupului
social. Ordinea vieţii sociale impune respectarea ambelor categorii şi pentru ca acestea două să
poată exista se preconizează a fi necesară o limitare reciprocă a celor două feluri de libertăţi. Dar
nu se poate vorbi în acest context al ordinii vieţii sociale despre o limitare forţată, ci mai degrabă
văzută ca o concesie reciprocă. Prin limitarea libertăţii individului se întemeiază şi se
consolidează libertatea tuturor. Limitarea libertăţii individuale, pentru crearea libertăţii tuturor
este condiţionată de norme de drept. Libertatea individuală şi socială este corelată cu necesitatea
guvernării legitime a societăţii, pe baza alegerilor democratice, întrucât libertatea este
compatibilă doar cu democraţia.

De altfel, Karl Jaspers, corelează ideea de libertate politică cu principiile fundamentale ale
democraţiei. Prin prisma acestei teorii, libertatea individului este posibilă doar în măsura în care
se armonizează cu libertatea colectivă. Libertatea poate fi însă, atât pozitivă cât şi negativă. Ne
referim la libertatea negativă atunci când individul dispune după bunul său plac de un spaţiu de
acţiune. Individul are o dublă exigenţă: de a fi protejat faţă de violenţă şi de a i se recunoaşte
valabilitatea opiniei sale. Protecţia i-o poate conferi statul de drept, pe când democraţia asigură la
rândul ei, manifestarea liberă a opiniei.

Deschiderea faţă de colectivitate prin raţiune şi iubire lasă loc unei libertăţi pozitive. Odată cu
realizarea acesteia prin asigurarea juridică a libertăţii negative, individul devine liber în măsura
în care toţi ceilalţi oameni sunt liberi. Libertatea individului se manifestă sub forma libertăţii
persoanei, a proprietăţii, a domiciliului. Însă, această libertate poate fi salvgardată numai prin
înfrângerea forţei de către justiţie. Libertatea prin justiţie se poate realiza numai într-un stat
constituţional.

Pentru ca libertatea la care aspiră orice individ să fie una pozitivă, este imperativă o participare a
persoanei la viaţa comunităţii.

"Dacă viaţa oamenilor nu ar fi veşnic dependentă de satisfacerea unor cerinţe, dacă ea n-ar
presupune urmărirea unor finalităţi, dacă nu ar fi rezumabilă la tendinţa de posesiune a unor
valori şi dacă în tendinţa aceasta nu s-ar isca rivalităţi şi conflicte între oameni, dreptul n-ar avea
raţiunea de a fi."4 Aceste valori sunt entităţi de bază în drept. Geneza dreptului are semnificaţie
valorică, pentru că ea este rezultatul unui proces de inter-comunicare, proces care cuprinde
elemente definitorii precum: limbajul, obiceiurile, familia şi rudenia, principiile morale şi
aptitudinile creatoare de cultură ale fiinţei umane aflate în expansiune culturală. Practic,
problematica formei şi conţinutului noţiunii de drept, se rezolvă prin intermediul valorilor
juridice. Aceste valori derivă din acele raporturi juridice aflate în permanentă mişcare, datorită
drepturilor şi obligaţiilor incluse. Toate aceste elemente întruchipează în final o experienţă
juridică creată de oameni prin prisma conduitelor lor şi în permanenţă adaptabilă la formule
valorice perfecţionabile.
4
E. Speranţia, Introducere în filosofia dreptului, Ed. Cartea Românească, Cluj, 1946, p.
347.
Dreptul corespunde cu o construcţie cultural-valorică, în care îşi dau întâlnire instituţii de ordine
dotate cu autoritate şi cu rol în a le asigura indivizilor acea alternanţă necesară pentru exercitarea
drepturilor şi obligaţiilor lor, fără însă să primejduiască echilibrul raporturilor sociale.

Domeniul valorilor încorporează o pluritate de valori şi de raporturi reciproce. În urma relaţiilor

care se stabilesc între ele, multitudinea valorilor dintr-o societate (politice, juridice, artistice,
morale, religioase) formează şi se manifestă ca o totalitate, ca un sistem. Prin urmare, există
pentru fiecare societate sau chiar individ, un ansamblu specific de valori, sistem în cadrul căruia
există o ierarhie a acestora.

Un sistem de valori reprezintă rezultatul unei experienţe istorice a unei societăţi dar presupune şi
un sistem de control social, întrucât fiecare acţiune, fiecare comportament este raportat pozitiv
sau negativ la o valoare. În fiecare sistem de valori primează o anumită valoare, cu rol în a le
orienta pe cele "subordonate". În consecinţă, modul de viaţă a unei societăţi sau a unui individ,
cuprinde în structura sa, ca element dinamic, o masă de valori structurată ierarhic, care
coordonează aspiraţiile şi preferinţele, reale sau posibile. De exemplu, în societatea primitivă, în
prim plan se aflau valorile morale reclamate de necesitatea reglementării raporturilor dintre
indivizii ginţii şi tribului. În sclavagism, valorile de prim rang sunt cele politice, în feudalism,
cele religioase.

Odată constituite, valorile funcţionează, rolul lor de a fi constând în însăşi funcţionarea lor
social-umană. Analiza funcţionalităţii lumii valorilor este înţeleasă în raportul lor cu respectivul
sistem social în existenţa căruia îşi aduc contribuţiile specifice. Valorile sunt produse sociale, în
consecinţă existenţa şi perpetuarea lor sunt strâns legate de raportul social. Analiza rolului pe
care valorile îl aduc într-o societate urmăreşte să reliefeze însăşi contribuţia pe care aceste valori
o aduc la desfăşurarea vieţii sociale, precum şi modificările pe care le imprimă la nivel uman şi
social.

În viaţa socială, valorile au rolul de a-i conserva structurile sociale. De aceea, funcţia lor
indubitabil implică activitatea umană, pătrunderea valorilor în orice acţiune umană, în
comportamentul social şi individual. În calitate de modalităţi de apreciere a activităţilor umane,
valorile, ca elemente, asigură continuitatea vieţii sociale, prin aceea că furnizează modalităţi de
stopare a tendinţelor individuale care pot contracara cooperarea şi pentru a îngrădi conduitele
antisociale.

În acţiunea umană valorile adoptate au rolul de a o orienta şi de a o motiva, în sensul că acţiunea

umană este precedată de selectarea, de ierarhizarea şi corelarea necesităţilor şi aspiraţiilor cu
diverse modele de acţiune socială. Acest proces de prelucrare a valorilor se desfăşoară pe baza
unui sistem valoric la care aderă individul, sistem care include valorile acceptate sau respinse de
societate. Valorile sunt, de asemenea, criteriul principal de apreciere, de măsurare a eficienţei
acţiunii individuale sau colective. Ele joacă chiar rolul de principii ale evaluării produsului
realizat.

Valorile fac parte din cultura unui anumit grup şi sunt transmise din generaţie în generaţie.
Valorile sunt elementele esenţiale în constituirea modelelor de acţiune, modele care ghidează
societatea în eforturile sale de formare a individului şi prin acestea, constituie un ghid pentru
individul care se găseşte într-o situaţie pentru care nu a fost pregătit.

Umanizarea individului prin valori nu reprezintă numai o modalitate a existenţei, ci şi un model

de rezolvare a opoziţiei dintre individ şi societate. Însuşirea culturii ca o totalitate a valorilor
materiale şi spirituale se realizează pe calea educării, a învăţării, deci prin asimilarea valorilor.
Departe de acest context, omul nu se realizează ca om, ci rămâne în stadiul de animalitate.
Tocmai de aceea se spune despre cultura văzută ca ansamblu de valori, că reprezintă acel tip de
moştenire socială complementar moştenirii organice. Valoarea presupune umanizarea progresivă
a omului, fapt care trebuie să îl distanţeze de natura sa neumanizată. Impunând atitudini
unificatoare, valorile au o funcţie integratoare, contribuind la menţinerea grupurilor şi
colectivităţilor sociale. Cooperarea indivizilor nu ar fi posibilă în absenţa unei scări comune de
valori.

Relaţia de apropiere între individ şi societate, de care omul însuşi devine conştient, este
înfăptuită prin prisma valorii, deoarece integrarea individului în colectivitate are loc în urma
aderării acestuia la valorile stabilite de colectivitate. Apropierea aceasta nu este exterioară
individului, ci dimpotrivă, îl angajează pe acesta la o serie de opţiuni interioare fiinţei sale, în
direcţia unei sincronizări cât mai exacte cu societatea.

Valorile juridice se instituie în sfera prescripţiilor emise de autorităţile statului şi ale societăţii
civile, în vederea uniformizării comportamentului indivizilor, astfel încât aceştia să nu încalce
anumite reguli, fără de care societatea s-ar dezintegra în anarhie. Juridicul impune membrilor
unei societăţi o serie de obligaţii apărate la rândul lor de sancţiuni şi le acordă drepturi şi
libertăţi, menite să asigure securitatea, coerenţa şi armonia organismului social. O notă
distinctivă pentru sfera valorilor şi normelor juridice este caracterul coercitiv al acestora. E vorba
de o coerciţie prin sancţiune, deci de norme şi legi care prevăd în mod obligatoriu sancţiunea în
cazul în care ele sunt încălcate. În cazul dreptului, sancţiunea este certă şi clar prevăzută fiind
totodată dotată cu mijloace de constrângere. Din trăsătura coercitivă a normelor juridice derivă o
altă caracteristică similară cu prima şi anume: imperativitatea. Fiind coercitive, normele juridice
sunt şi imperative.

După cum am menţionat anterior, o societate este compusă dintr-o sumă de valori care sunt
gestionat de o valoare majoră, specifică. Lumea aceasta a valorilor, construită din norme şi
reguli, este o lume organizată piramidal. La vârful piramidei se află valorile-scop, acele valori
care conferă unitate. La baza piramidei găsim diversitatea valorică, multiplicitatea domeniilor în
care se încarnează unitatea. Această structură este specifică şi domeniului de drept. Conform
acestei structuri, domeniul de drept cuprinde câteva valori fundamentale pe care le găsim în
Constituţie, în cazul statelor moderne sau în cutuma societăţilor anarhice.

Prin urmare, atât valorile fundamentale cât şi cele instrumentale care compun sfera dreptului au
ca valoare cardinală: dreptatea. Ca valori juridice satelit sunt printre altele: legitimitatea,
legalitatea, echitatea, imparţialitatea. Aceste valori se întruchipează în sistemul de legi,
instrucţiuni de aplicare şi de procedură sau regulamente, pe care instituţii abilitate le aplică
actelor individuale sau colective, spre a evalua conformitatea sau neconformitatea lor cu cadrul
normativ în vigoare.
Dreptatea implică egalitatea între oameni, fie că este vorba despre o dreptate distributivă, fie că
este vorba despre dreptatea comutativă. Obiectivul dreptăţii este ceea ce este just. Oricare ar fi
dreptul, natural sau pozitiv, dreptatea ca justiţie este voinţa permanentă de a da fiecăruia ce i se
cuvine. Justiţia are ca masă de lucru societatea şi reglementează raporturile dintre oameni. Ea
este un principiu fundamental al dreptului, având în vedere că dreptul este un ansamblu de reguli
de conduită interpersonale. Pentru a asigura coeziunea socială, justiţia formulează regulile de
convieţuire în comun, fără de care nicio societate n-ar putea exista. Armonia societăţii se
realizează prin sacrificarea propriilor interese în favoarea vieţii în comun, deoarece fiecare
beneficiază de avantajele vieţii sociale.

În concepţia lui Platon, binele este liantul oamenilor dintr-un grup social, astfel că scopul pe care
dreptul îl ţinteşte este chiar realizarea binelui comun. Binele nu este o manifestare pur subiectivă,
ci una obiectivă, întemeiată pe ordine şi armonie. Din acest punct de vedere este just ceea ce
corespunde ordinii universale şi sociale, iar injust este tot ceea ce merge în paralel cu respectiva
ordine. Binele pe care îl urmăreşte societatea este de fapt o reprezentare despre ea însăşi.
Societatea ca entitate distinctă de indivizi are natura sa specifică. În consecinţă, finalitatea
normelor juridice are în vedere revigorarea individualismului, iar scopul vieţii sociale este
realizarea individualităţii. Pe de altă parte, binele individual se transformă în binele comun.
Individul, ca parte a unei colectivităţi, nu se mai regăseşte pe deplin, scopul său nu-i mai aparţine
lui, ci unei multitudini.

Omul este o fiinţă care îşi orientează activitatea şi îşi organizează viaţa în funcţie de o sumedenie
de interese, aspiraţii, intenţii. Omul este prin urmare, o fiinţă care alege, aflându-se în
permanenţă în diverse situaţii în care trebuie să selecteze, să opteze pentru acele lucruri fixate ca
fiind prioritare. Valorile exprimă importanţa pe care un anumit grup o acordă unor procese,
acţiuni, în virtutea capacităţii lor de a satisface aspiraţiile, idealurile respectivului grup. Pornind
de la această premisă, aceea a preţuirii de către o comunitate a anumitor creaţii umane, valoarea
va exprima aprecierea dată acelor lucruri, procese şi acţiuni, care iau parte atât la evoluţia
colectivităţii, cât şi la dezvoltarea personalităţii, care tocmai datorită acestui fapt sunt dezirabile
şi apreciate.

De aceea, definim valoarea ca acea relaţie socială, în care se exprimă preţuirea acordată unor
lucruri, însuşiri, procese, acţiuni, de către o comunitate umană, în virtutea unor corespondenţe cu
necesităţile sociale şi idealurile generate de acestea.

Valoarea are un conţinut obiectiv. În acest sens, valoarea exprimă în mod necesar nevoile şi
scopurile omului şi are de asemenea un purtător al ei care poate fi: un lucru, un fenomen sau o
relaţie. Obiectul purtător de valori există independent de om, însă, odată ce capătă valoare, el
există numai pentru om. Concret, valorile au o semnificaţie numai în raport cu omul. Acesta îşi
îndeplineşte obiectivele prin creaţie de valori. Astfel, el poate fi văzut atât ca fiinţă producătoare
de valori sub forma acelor norme şi idealuri care compun activitatea umană, cât şi ca un creator
al propriei sale vieţi, care reprezintă în definitiv, valoarea supremă.

Însă pentru a defini cu adevărat noţiunea de valoare, nu este îndeajuns să precizăm ceea ce este
ea, ci şi ceea ce nu este, prin îndepărtarea unor anumite stereotipii. În primul rând, valoarea nu
are sensul unui concept. Oricâte raţionamente ar face cineva, nu poate explica motivul anume
pentru care adoră muzica lui Verdi sau sculptura lui Brâncuşi. Valorile nu sunt lucruri, precum
am mai precizat. Dimpotrivă, valorile sunt o lume paralelă, am putea spune, cu cea a obiectelor
materiale. Valorile nu sunt fenomene psihice chiar dacă au corespondent în dorinţele şi aspiraţiile
individului. Faptul că valorile sunt dorite, iubite, voite, trăite la extrem, asta nu înseamnă că ţin
exclusiv de experienţa individului.

Întemeietorul Şcolii sociologice franceze, E. Durkheim are meritul de a fi arătat că valorile sunt
fapte sociale şi nu proprietăţi inerente obiectelor sau preferinţelor individuale. Fiind fapte
sociale, prin urmare valorile sunt produse ale societăţii, există numai în raport cu aceasta, au sens
numai prin intermediul ei, valoarea se dovedeşte a fi "împuternicită" de societate, exprimând
modul în care grupul social se regăseşte în raporturile cu realitatea care îl afectează. De la teoria
lui Durkheim care considera societatea drept subiect creator de valori, vom face o paralelă cu
viziunea lui Max Weber. El reduce viaţa socială la dimensiunea ei cultural-axiologică. În esenţa
ei, realitatea istorică este creaţie şi afirmare de valori, iar viaţa individului însumează numeroase
alegeri prin care omul edifică sisteme de valori. Spre deosebire de Durkheim, care considera
societatea subiectul creator de valori, Weber o reduce la acel mediu în care se creează valorile.
Acţiunile umane sunt creatoare de valori sau se definesc prin referinţă la valori.

Concepţia de bază asupra valorii este aceea că izvorul acesteia rezidă în activitatea omului ca
parte componentă a societăţii, creaţia de valori fiind considerată o coordonată a acţiunii
individului, o dimensiune a umanului, în sensul că pe lângă alte atribute, fiinţă muncitoare, fiinţă
cunoscătoare, omul o mai are şi pe aceea de fiinţă valorizatoare. Realitatea umană ia fiinţă printr-
o sumă infinită de evaluări. În consecinţă, însuşirea existenţei de către conştiinţa umană se
realizează prin prisma a două atitudini complementare.

În cadrul primei atitudini, subiectul de drept, omul, formează un demers discursiv, care are ca
rezultat un act de cunoaştere raţională ce întovărăşeşte investigaţia practică a lumii reale.
Demersul discursiv al conştiinţei, oferă o imagine asupra structurii lumii obiective. Din imaginea
obiectivă despre lume a cunoaşterii ştiinţifice nu decurge direct niciun îndemn la vreo anumită
acţiune sau mod de conduită ulterior determinate. Instrumentele acestui demers cognitiv sunt
conceptele. Acestea au o semnificaţie de tip cognitiv, relevante deci pentru determinarea
adevărului. Organizarea şi structurarea experienţei cu ajutorul conceptelor are ca rezultat o
imagine globală şi unificatoare despre realitate, decentrată în raport cu individul şi totodată cu
colectivitatea.

Cea de-a doua atitudine distinge însuşirea valorizatoare a lumii, care însoţeşte raportarea
cognitivă la realitate. În cadrul activităţii sale, individul are de regulă o anumită atitudine, o
atitudine de apreciere a lucrurilor şi situaţiilor. În acest context, individul se exprimă direct, oferă
semnificaţii şi le atribuie lucrurilor şi acţiunilor un statut preferenţial. Valorizarea, ca operaţie de
comparare şi de judecare, este un act al conştiinţei de raportare preferenţială, o raportare distinctă
dar nu foarte diferită de celelalte acte ale conştiinţei. Funcţia acestui demers, după cum am
precizat, se dovedeşte a fi altfel decât cel cognitiv, urmărind conturarea atitudinii unificatoare
faţă de realitatea socio-naturală. Formarea acesteia presupune valoarea, care trebuie concepută ca
o structură a subiectivităţii prin care se sistematizează actele operatorii ale experienţei centrate pe
aspiraţiile indivizilor.
Modalităţile de raportare la realitate, cognitivă şi valorizatoare sunt diferite, cum am precizat,
însă sunt indisolubil legate, orice act de cunoaştere intelectuală presupunând şi o valorizare. Căci
în faţa realităţii, omul, datorită cerinţelor din viaţa sa, el încearcă să-i dea acesteia un sens uman.
Transformarea realităţii într-o lume umană implică deci o ruptură a indiferenţei faţă de lucrurile
înconjurătoare, o ierarhizare şi o apreciere a lor în funcţie de necesităţile oamenilor. Ele au un
anumit sens pentru individ, prin permanenta lor corespondenţă la dorinţele acestuia. În actul
valorizării, omul raportează la idealurile sale tot ceea ce dobândeşte cognitiv.

Actul valorizării are loc numai la nivelul conştiinţei colective şi se efectuează prin cerinţele unor
criterii obiective dar care nu sunt produse de către individ ci sunt din punct de vedere istoric şi
social, condiţionate. În acest sens, individul doar produce obiectul, însă valoarea rămâne să-i fie
atribuită de societate. Nu tot ceea ce creează omul reprezintă o valoare, şi nu orice produs al
activităţii sale specifice este automat o valoare. Acest statut îi poate fi conferit unui produs uman,
în măsura în care dobândeşte aprecierea conştiinţei colective a comunităţii respective. În
consecinţă, fiecare epocă, fiecare comunitate, îşi are sistemul său specific de valori.

Bibliografie:

1. Gh. Boboş, Statul şi dreptul în civilizaţia şi cultura universală, Ed. Argonaut, Cluj-Napoca,
2006.

2. I. Craiovan, Introducere în filosofia dreptului, Ed. All Beck, Bucureşti, 1998.

3. I. Dobrinescu, Dreptatea şi valorile culturii, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1992.

4. I.I. Popa, Substanţa morală a dreptului, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2009.

5. C. Stroe, Reflecţii filosofice asupra dreptului, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998.

Publicat în "REVISTA PANDECTELE ROMÂNE" cu numărul 3 din data de 31 martie 2012