Perspectivă istorică asupra Instituţiei

Statului
"Orice stat are o sarcină de împlinit şi acela este mai mare, care poate să
împlinească mai bine sarcina sa", Aristotel

drd. Stanciu Vasile MILTIADE

Academia de Studii Economice din Bucureşti
ABSTRACT

The article aims to present the State Institution from a historical perspective,
with reference mainly to the Romanian realities that exist on our homeland’s
territory. In the second part of the paper we show the characteristics of the
Capitalist State of the contemporary period trying to establish at the level of
principles, some of the essential ones, in our opinion, from the perspective of
building the future of the present.

Keywords: state, public welfare, lyability, development.

REZUMAT

Articolul îşi propune să prezinte Instituţia Statului din perspectivă istorică, cu

trimitere preponderent la realităţile româneşti existente pe teritoriul patriei
noastre. În cea de-a doua partea a lucrării arătăm caracteristicile statului
capitalist din perioada contemporană, încercând să stabilim la nivel de principii,
câteva dintre cele esenţiale, în opinia noastră, din perspectiva construirii
viitorului prezentului.

Cuvinte-cheie: stat, bine public comun, responsabilitate, dezvoltare.

Legislaţie relevantă: Constituţia României

I. Statul în perioada sclavagistă şi feudală

"Virtutea este o necesitate umană atât de stringentă şi dorinţa de a apăra bunăstarea comună este
atât de mare, încât forţa lor a învins orice forme ale plăcerii şi ale inactivităţii", Cicero

Instituţia Statului a apărut în timpul evoluţiei dezvoltării societăţii omeneşti, dar nu se suprapune
total peste istoria acesteia. Înainte de apariţia statului ca instituţie existau forţe de producţie încă
din epoca comunei primitive organizate sub diferite forme, de la ginţi la uniuni de triburi.
Democraţia militară ca formă de organizare socială premergătoare apariţiei statului reprezenta
organizarea militară a comunităţilor, ca formă de preocupare permanentă a vieţii comunităţilor
din acele timpuri.

Statul a fost şi este principala instituţie politică a societăţii, care a apărut cu "şase milenii milenii
în urmă, în Orientul antic (Egipt, Babilon, China, India)1. Apariţia statului a fost determinată de
mutaţiile din orânduirea primitivă (formele de organizare, ginta, tribul nu mai răspundeau
necesităţilor membrilor săi), deci, de prefaceri social-istorice, care au impus necesitatea trecerii
la o nouă formă de organizare, respectiv cea politico-statală.
1
N. Popa, Teoria generală a dreptului, ed. a V-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2014, p. 79.

Cu alte cuvinte, construcţia instituţional-umană numită Stat a fost creată de oameni pentru
oameni, având ca scop armonia între "toţi participanţii la viaţa cetăţii", care poate fi exprimat şi
prin conceptul de binele public comun, fiind "principala instituţie politică a societăţii"2. În mod
evident, statul trebuie să aibă anumite prerogative, precum elaborarea, aplicarea dreptului şi
garantarea acestuia prin constrângere, la nevoie, exercitarea puterii suverane asupra societăţii etc.
2
Voicu C., Teoria generală a dreptului, ed a III-a, Ed. Sylvi, Bucureşti, 2001, p. 72; Tiţă C.
(coord.), Teoria generală a dreptului, Ed. Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2011, p.
100.

De altfel, celebrul filozof roman, Marcus Tullius Cicero care a trăit între anii 106-43 spunea că
"un stat nu poate dura dacă cei care îl conduc nu au în vedere binele comun"3.
3
Popa N., Dogaru I., Dănişor G., Dănişor D.C., Filosofia dreptului. Marile curente, Ed. All
Beck, Bucureşti, 2002, p. 71.

Cu toate acestea, orânduirea sclavagistă presupune un sistem social bazat pe munca forţată a
unor oameni sau grupuri de oameni numiţi sclavi, care proveneau din prizonieri de război, de
religii şi etnii diferite, proprietatea privată a propriilor stăpâni de sclavi, neavând niciun drept, în
care stăpânii de sclavi aveau proprietatea totală şi exclusivă asupra mijloacelor de producţie şi
asupra producătorului-sclav.

În perioada sclavagistă nu putem vorbi despre stat în concepţia pe care o vom regăsi în anii ce
vor urma, decât în anumiţi ani din această perioadă şi într-o anumită măsură. Dacă luăm ca
exemplu cazul Daciei, dar nu numai, existau elemente care se vor regăsi în accepţiunea clasică a
conceptului stat, respectiv: populaţia şi teritoriul. Al treilea element puterea de stat este exercitată
în Dacia de către conducătorul militar al federaţiei triburilor, regele. Alegerea regelui se făcea
dintre nobili având în vedere calităţile militare ale acestuia. Statul dac nu a putut a fi un stat
închegat, decât pentru o perioadă scurtă, după moartea lui Burebista, conducătorul care a unit
triburile dace, statul dac centralizat s-a destrămat.

Succesorul lui, Duras va uni din nou triburile şi va ceda conducerea acestora de bună voie lui
Decebal4. Puterea militară era completată în Dacia de puterea religioasă, cel mai mare preot fiind
alături de rege, Deceneu, iar împreună cu Vezinas au fost cei doi mari preoţi din timpurile lui
Burebista, respectiv, Decebal.
4
Onişor V., Istoria dreptului roman. Pentru anul I al facultăţii de drept (curs de licenţă),
Tipografia Libertatea Orăştie, Cluj, 1921, p. 26.

Poporul dac era împărţit în nobili, numiţi în limba dacă, tarabostes, din rândul cărora se alegeau,
după cum spuneam, regele, dar şi preoţii şi oameni de rând, intitulaţi comaţi. O altă clasă era cea
a sclavilor, luaţi de regulă, prizonieri din războaie şi lăsaţi în viaţă, care, ca şi la romani, nu
aveau nici un drept.

După cucerirea unei părţi a Daciei de către romani, care devine astfel ultima provincie anexată
Imperiului roman în timpul împăratului Traian, organizarea statală va fi schimbată avându-se ca
reper administraţia romană. În acest sens, o delegaţie de 10 senatori este trimisă de la Roma, care
împreună cu conducătorul militar vegheau la executarea hotărârilor Senatului roman. Legea
fundamentală era constituită de dispoziţiile şi normele de organizare sau de constituţia
provinciei.

O definiţie a statului formulată de acelaşi filozof roman, Marcus Tullius Cicero, redă în mare
concepţia romană asupra statului: "statul este res populi, adică este cauza poporului (o grupare de
oameni asociaţi unii cu alţii prin adeziunea lor la aceleaşi legi şi printr-o comunitate de
interese)"5. Tot el afirma că: "Statul, lucrul public (res publica), este lucrul poporului, dar
poporul nu este orice ceată de oameni adunaţi la întâmplare, ci o mulţime unită într-un sistem
juridic întemeiat printr-un acord comun în vederea utilităţii comune"6.
5
Voicu C., Voicu Camelia A., Teoria generală a dreptului, ediţie revăzută şi actualizată,
Ed. Universul Juridic, 2013, p. 82.
6
Cicero, Despre stat, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1983, p. 258.

Deşi Dacia este împărţită în mai multe unităţi administrative, civile şi militare: Dacia inferior şi
Dacia superior şi ulterior în Dacia Apulensis, Dacia Porolissensis şi Dacia Malvensis ea forma o
singură provincie condusă de cel mai înalt funcţionar al provinciei, delegatul împăratului, numit
pe termen nelimitat, şi care îndeplinea funcţia de guvernator al provinciei. Acesta avea toate
puterile în mână, militară, legislativă şi executivă, conducând prin edicte. Era ajutat de un
consiliu consultativ de asesori, numiţi de el, pe probleme militare, administrative şi judiciare,
fără însă ca pronunţarea consiliului pe diverse probleme din sfera de competenţă să devină
obligatorii pentru guvernator.

Ulterior retragerii legiunilor romane la sud de Dunăre, legătura imperiului roman cu Dacia s-a
făcut prin intermediul goţilor, ca o federaţie, fără ca aceştia să ocupe Dacia traiană, iar după
slăbirea militară a goţilor un alt popor barbar pradă provincia, hunii, urmaţi de gepizi şi avari, iar
ulterior de slavi, bulgari şi maghiari.

După destrămarea imperiului roman, ca şi înaintea căderii acestuia, chiar dacă s-au lovit de
multiple lovituri militare ale populaţiilor barbare, poporul daco-roman nu a părăsit meleagurile
ţării noastre. Deci, o caracteristică importantă a instituţiei statului este dată de stabilitatea
poporului pe un anumit teritoriu determinat, care constituie fundamentul prefacerilor ulterioare.

Asistăm treptat la un proces de ruralizare a vieţii sociale7, care a marcat trecerea la noua perioadă
feudală, satul devenind principala formă de organizare în care trăieşte populaţia daco-romană.
Satul trebuie înţeles dincolo de sensul său geografic, adică de totalitate a locuitorilor, sinonim cu
obştea. Obştea sătească, ca cea mai simplă organizare teritorială a unei comunităţi, vine să
înlocuiască vechea obşte gentilică, formată în baza rudeniei de sânge a membrilor, fiind "o
asociaţie de gospodării familiale, pe baza unui teritoriu stăpânit în comun"8. Teritoriul stăpânit de
obşte acoperea câmpuri şi păşuni, unde se practicau îndeletnicirile specifice: agricultura şi
creşterea vitelor, deci se poate spune că în principal obştea era o comunitate de muncă.
7
Cernea E., Molcuţ E., Istoria statului şi dreptului românesc. Terminologia vechiului drept
românesc, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2013, p. 45.
8
Stahl H.H, Contribuţii la studiul satelor devălmaşe, vol. II, Ed. Academiei R.P.R,
Bucureşti, 1958, p. 25.

Obştea avea o adunare generală formată din toţi membrii majori, calitate pe care o dobândeau la
18, 22, 23 şi chiar 30 de ani sau începând cu data căsătoriei, fiecare dintre aceştia având voturi
egale. Competenţa generală a obştii o reprezenta patrimoniul său prin care se rezolvau toate
aspectele litigioase: de la stabilirea locurilor unei gospodării sau schimbarea destinaţiei acestora
până la stabilirea culturilor, dar şi alte aspecte precum: rezolvarea conflictelor dintre membrii
obştei, întreţinerea bisericii etc.

Obştea împuternicea din cadrul său diverse persoane cu atribuţii precise, precum: văcar, cioban,
logofătul (cel care scria actele), pomojnicul (cel care strângea dările) etc. Această împuternicire
era dată, de regulă, pe durată determinată în funcţie de rezultatele obţinute, care erau raportate
obştei, iar în lipsa unor rezultate bune aşteptate îi puteau schimba pe oricare dintre ei.

Ulterior, cu scopul utilizării unui teritoriu mai mare şi unitar (care putea cuprinde mai multe
forme de relief) sau pentru apărare s-au unit mai multe obşti, constituindu-se confederaţia de
obşti, cu păstrarea autonomiei proprii, organelor şi normelor proprii.

Organul suprem de conducere era marele sfat, format din reprezentanţii obştilor săteşti
componente. Acest organ de decizie hotăra în problemele comune, de problemele interne ale
obştilor componente ocupându-se organele proprii ale fiecărei obşti.

Regulile de conduită din cadrul obştilor sunt legate de relaţiile de producţie, fiindcă în principal
obştea era o comunitate de muncă şi, deci, trebuiau să fie reglementate reguli specifice, precum:
stăpânirea în devălmăşie a pământului şi stăpânirea individuală, ambele ţinând însă, de dreptul de
folosinţă, şi nu de dreptul de proprietate.

Stăpânirea în devălmăşie asupra teritoriului obştei, care era folosit de toţi membrii obştei
conferea fiecăruia dreptul de folosinţă asupra acestuia, care era utilizat în comun de toţi.
Remarcăm o similitudine a obştei cu statul, teritoriul, dar şi o diferenţă semnificativă, lipsa unei
forţe publice instituţionalizate cu organe de constrângere aflate deasupra societăţii care nu
existau în modul de organizare, funcţionare şi conducere al obştilor.

De fapt, feudalismul, reprezintă organizarea social-economică caracterizată de totalitatea

raporturilor, bazate pe fidelitatea între suzeran şi vasal, între care se desfăşoară relaţii de
producţie, suzeranul fiind cel care stăpânea pământurile şi mijloacele de producţie iar vasalul,
este cel care depinde de stăpânul său suzeranul, din perspectiva lipsei totale sau parţiale a
vasalului de pământ şi de mijloace de producţie. De asemenea, în baza protecţiei asigurate de
suzeran din punctul de vedere al protecţiei şi sursei de venit, vasalul era obligat să contribuie cu
sprijin militar şi să participe la adunările în care se adoptau diferite hotărâri privind viaţa socială.

În perioada cuprinsă între secolele al IX-lea şi al XIV-lea, una ce consacră poporul român din
punct de vedere al etnicităţii şi personalităţii proprii, organizată politică, cu normele juridice
aferente perioadei se dezvoltă forţele de producţie, concomitent cu ocupaţiile tradiţionale,
agricultura şi creşterea vitelor, oarecum firesc pe baza creşterii suprafeţelor cultivate cu
consecinţe asupra creşterii producţiei, care a favorizat şi dezvoltarea schimburilor comerciale ce
a adus şi un surplus de tezaur faţă de perioada anterioară9. Se constată şi un spor demografic
cauzat pe de o parte de creşterea suprafeţelor cultivate şi pe de altă parte de perfecţionarea
uneltelor.
9
Matei M.D., Probleme fundamentale ale genezei vieţii urbane medieval în Ţara
Românească a Munteniei şi Ţara Românească a Moldovei, în Revista de Istorie nr. 3/1978,
p. 127 şi urm.

Una dintre caracteristicile sociale din perioada secolelor VIII-XIV este apariţia şi dezvoltarea
unor inegalităţi sociale, datorate capacităţii diferite de muncă a persoanelor precum şi de a
fructifica roadele solului deţinut, poziţia ocupată în societate şi avantajele care decurg de aici în
planul bogăţiei etc. Perioada secolelor VIII-XI reprezintă etapa apariţiei elementelor orânduirii
feudale în societatea carpato-danubiano-pontică10.
10
Olteanu Şt., Cu privire la începuturile evului mediu în istoria României, în Revista de
Istorie nr. 9/1986, pp. 865-866.

În acelaşi timp cu afirmarea personalităţii etnice a poporului român apar formaţiuni politice pe
teritoriul ocupat de acesta, sub diverse denumiri: voievodate, principate, cnezate, regăsindu-se
astfel, la sfârşitul veacului al IX-lea, pe teritoriul fostei provincii Dacia romană, Principatul lui
Gelu, în Transilvania; principatul lui Menumorut, în regiunea Crişurilor; Principatul lui Glad de
la Mureş până la Orşova. Apar şi marile organizări de domeniu funciar. Cele mai vechi datează
din secolul al XI-lea (1075), respectiv domeniul Mânăstirii Sf. Benedict, din părţile Bihorului11.

Ştefănescu Ş., Istoria românilor. De la afirmarea etnică românească la crearea "Daciei

11

Româneşti" sub conducerea lui Mihai Viteazul, Ed. Fundaţiei România de Mâine,
Bucureşti, 2005, p. 25.
Mai târziu, în secolele al XIV-lea şi al XV-lea regăsim Ţara Românească şi Moldova. Populaţia
din Ţara Românească, dar şi cea din Moldova era împărţită în două clase: clasa de sus din care
făceau parte boierii (înalţi funcţionari ai Domnului), slujile domneşti şi clejii (stăpânii satelor) şi
clasa de jos compusă din români (oameni liberi).

Înainte de înfiinţarea Ţării Româneşti principatele erau conduse de cnezi. Locuitorii liberi aveau
locuri de casă, câteva pogoane de pământ, lemne din pădure şi păşune pentru vite. Cnezul primea
a zecea parte din rodul pământului şi din stupi. Din cnezi s-au creat ulterior moşierii (stăpânii de
moşii).

În perioada feudalismului timpuriu s-au cristalizat normele juridice obişnuite sub forma unui
ansamblu unitar, numit Legea ţării, aplicabilă pe teritoriul fiecărei ţări româneşti, fiind
asemănătoare şi avea la bază experienţele vechi româneşti anterioare, precum şi influenţele
străine.

Cu privire la acest aspect, Dimitrie Cantemir scria în Descrierea Moldovei următoarele12: "[...] s-
au născut două feluri de drept la moldoveni: unul scris, care se bazează pe edictele împăraţilor
romani şi greci şi pe hotărârile conciliilor, altul nescris, pe care l-am putea numi pe bună dreptate
obiceiul pământului, dacă chiar şi în vorbirea obişnuită este numit de către moldoveni cu un
cuvânt slavon obicei, care însemna datină sau uz. Dar, fiindcă cele obiceiuri, neîntemeindu-se pe
niciun text scris, erau deseori abătute de la înţelesul lor adevărat de către judecători cumpăraţi şi
aduceau după ele nedreptăţi, Vasile Albanezul (Vasile Lupu, 1643-1653, n.n.), domnul
Moldovei, a poruncit în secolul trecut să se adune laolaltă de către bărbaţi buni şi cunoscători ai
legilor ţării toate regulile scrise şi nescrise şi dintr-însele a alcătuit un codice anumit (Pravila,
1646, n.n.), care până astăzi este norma pronunţării unei drepte hotărâri pentru judecătorii
Moldovei".

Cantemir D., Descrierea Moldovei, traducere după originalul latin de Gh. Guţu, Ed.
12

Academiei Române, Bucureşti, 1973, p. 247.

Perioada de înflorire a statalităţii româneşti s-a derulat între secolele XIV-XVI când s-au
dezvoltat similar, în funcţie, însă, de condiţiile istorice concrete, Ţara Românească, Moldova şi
Transilvania.

Ţările Române s-au constituit din punct de vedere politic ca voievodate, o formă mai evoluată a
uniunilor de obşti, conduse de un voievod cu prerogative suverane în Moldova şi Ţara
Românească, limitate în Transilvania, care fiind integrată în regatul maghiar şi-a păstrat
autonomia, pe toată perioada evului mediu.

Voievodul Transilvaniei era mare judecător şi comandant militar, guvernator, dispunea de

cancelarie permanentă, dar nu se putea intitula mare domn, singur stăpânitor, nu putea bate
monedă proprie.

În epoca feudalismului, structura socială s-a constituit în legătură cu formele de proprietate

existente. Avem în acest sens, stăpâni feudali şi ţărani aserviţi13, ţărani liberi (numiţi răzeşi în
Moldova şi moşneni în Ţara Românească), orăşeni şi robi (diferiţi faţă de sclavii care îi întâlnim
în epoca anterioară). Boierii şi înaltul cler reprezentau clasa marilor proprietari feudali, care
aveau şi proprietatea feudală. Pe lângă aceştia existau şi boierii de ţară şi boierii de curte. Boieria
avea caracter ereditar, strâns legată de calitatea de proprietar.
13
Giurescu C., Studii de istorie socială. Vechimea rumâniei în Ţara Românească şi legătura
lui Mihai Viteazul. Despre rumâni. Despre boieri, Bucureşti, 1943.

Apariţia domniei în Moldova şi Ţara Românească a fost concomitentă, această instituţie

conferind domnului atribute ale suveranităţii şi autonomiei vremii, prerogativa de mare voievod
şi domn, de sine stătător sau singur stăpânitor.

Ereditatea şi electivitatea au format sistemul electivo-ereditar, în sensul că domnul este ales

dintre cei cu vocaţie succesorală, pe linie ereditară, directă, descendentă şi colaterală. Domnul
exercita atribuţii militare, judecătoreşti, politico-administrative şi legislative. Însemnele domniei
erau coroana, sceptrul şi buzduganul.

Domnii români, la fel ca şi alţi suzerani europeni din Evul Mediu, trebuiau să încredinţeze
temporar şi revocabil o parte din atribuţii unor instituţii constituite, numite ori alese. În Moldova
şi Ţara Românească, sfatului domnesc, iar în Transilvania, sfatului voievodului sau principelui,
ulterior. Acesta era alcătuit din marii boieri şi reprezentanţii clerului (de regulă între 12-25 de
persoane), care participau la conducerea statului, şi care pe lângă acest lucru, urmăreau şi ca
domnul să nu le încalce propriile interese economice şi politice.

În timp, rolul sfatului domnesc se modifică, sub raporturile între el şi poziţia domnului. Boierii şi
clerul care constituiau sfatul domnesc se numeau mari dregători, iar subalternii lor erau
identificaţi ca micii dregători. Şef al cancelariei domneşti era logofătul, purtătorul marelui
sigiliu, cu care întărea hotărârile luate de domn pe care le şi redacta. Persoana care conducea toţi
slujitorii curţii, având atribuţii (limitate) în judecarea unor procese penale şi care apăra graniţele
se numea vornic. Vistierul ţinea evidenţa veniturilor şi cheltuielilor domniei, evidenţa
contribuabililor şi scutirile de dări. Spătarul purta spada domnului, iar uneori prelua comanda
armatei. Stolnicul administra cămările, grădinile şi pescăriile domneşti, comisul îngrijea
grajdurile şi echipajele domneşti.

Este interesantă procedura de judecată din ţările româneşti, în perioada feudală, pentru că exista
caracterul unitar al normelor juridice, remarcându-se deopotrivă şi Legea Ţării, după cum
menţionam anterior. Instituţia apelului nu exista, părţile puteau redeschide procesul la aceeaşi
instanţă, neexistând principiul lucrului judecat.

Instaurarea regimului turco-fanariot în Ţara Românească şi Moldova (1771-1821) a marcat

accentuarea amestecului străin în treburile interne şi încercarea de a îngrădi autonomia ţărilor
române în special de către Austria şi Turcia. Domnii români au iniţiat pentru contrabalansarea
acestui fapt acţiuni diplomatice şi militare, iar Turcia a răspuns cu numirea de domni greci
fanarioţi.
Revoluţia din anul 1821 s-a datorat contradicţiilor existente între clasele sociale (boierii feudali
şi celelalte clase şi poporul român şi fanarioţii care erau în slujba puterii otomane) idealurile
sociale topindu-se în cele naţionale.

Acumulările din viaţa industrială, economică, agrară şi comercială, efectele revoluţiei din 1821
dar şi noul climat internaţional au determinat destrămarea feudalismului şi consolidarea relaţiilor
de tip burghez. Se constată o întărire a statului, se dezvoltă industria, iar prin desfiinţarea
monopolului otoman începe consolidarea industrială aflată în mâna unor boieri, apar lucrătorii
salariaţi, se dezvoltă oraşele, comerţul şi meşteşugurile. După revoluţia de la 1821 se revine la
domniile pământene.

Un alt moment important în istoria noastră, îl constituie revoluţia de la 1848, desfăşurată pe

fondul destrămării feudalismului şi începutul relaţiilor capitaliste în cele trei ţări româneşti.
Revoluţia a fost condusă de burghezie, dar la ea au participat şi moşieri mici şi mijlocii. Se
afirmă o serie de principii constituţionale burgheze, precum separaţia puterilor în stat, egalitatea
în faţa legii, responsabilitatea ministerială etc.

Unirea de la 1859 a însemnat formarea statului naţional modern, care a impus un sistem de drept
român modern, împroprietărirea ţăranilor (2/3 din terenurile moşierilor trec în proprietatea
ţăranilor), s-au realizat Codurile penale, civile precum şi cele de procedură civilă şi penală.

Perioada 1866-1918 a însemnat dezvoltarea economică a României pentru a nu rămâne la stadiul

de ţară agricolă, dezvoltându-se industria, dar cu o dependenţă mare faţă de capitalul străin. Tot
în 1866 se instaurează monarhia constituţional-parlamentară. Independenţa de stat a României a
reprezentat o necesitate, şi, practic, ieşirea de sub subordonarea statului otoman.

Perioada 1918-1938 a adus cu sine făurirea statului naţional unitar printr-un proces revoluţionar,
s-au dezvoltat forţele de producţie, s-au consolidat relaţiile de tip capitalist şi a crescut rolul
industriei. România a aderat la Societatea Naţiunilor, instituţie internaţională precursoarea ONU.
S-a adoptat o nouă constituţie, respectiv cea din anul 1923, s-a dezvoltat regimul parlamentar şi
al partidelor politice.

Perioada 1938-1945 reprezintă o perioadă destul de zbuciumată a României marcată de

participarea ţării noastre în cel de-al doilea război mondial cu sacrificiul uman şi material
cunoscut. Iar perioada de după 1945 şi până în 1989 reprezintă perioada de refacere după război
şi o perioadă de creştere a României sub toate aspectele politic, economic, social, juridic etc.

II. Organizarea de stat în perioada capitalistă

"Statul de drept presupune existenţa unei aşezări politice bazate pe separaţia puterilor statului,
adică pe un sistem de "frâne şi contragreutăţi", capabil să împiedice organele publice să abuzeze
de atribuţiile cu care au fost investite", Tudor Drăganu

Cu toate că, orânduirea feudală a fost superioară celei precedente, sclavagiste, prin prisma
drepturilor pe care le-au dobândit cetăţenii în comparaţie cu sclavii (să nu uităm doar un singur
aspect, respectiv acela că sclavii nu aveau niciun fel de drept, fiind proprietatea exclusivă a
proprietarilor de sclavi, care aveau drept de viaţă şi de moarte asupra lor, lucru îndreptat în mare
măsură în orânduirea feudală), dar şi prin caracteristicile şi rolul statului în viaţa societăţii
feudale, orânduirea prezenta imperfecţiuni care au condus la necesitatea obiectivă de a fi înlocuit
de un alt sistem.

Puterile discreţionare, fără limite, ale conducătorilor statelor feudale (unii fiind răspunzători doar
în faţa divinităţii, expresia devenită celebră a lui Ludovic al XIV-lea al Franţei, L'etat est moi!,
exprimând fără doar şi poate concepţia vremurilor respective despre stat şi conducerea statului),
impozitele înrobitoare plătite de cetăţenii statelor cu preţul unor mari sacrificii, uneori chiar cu
preţul vieţii, abuzurile justiţiei, excesele nobililor feudali, atât asupra statului, din perspectiva
încercării de a-l controla pentru propriul interes, cât şi asupra cetăţenilor acestora prin lipsirea de
drepturi pentru cei pe care îi asupreau (sub o formă sau alta), discrepanţele existente chiar între
nobili dar şi între păturile sociale, rezistenţa unor elemente care împiedicau dezvoltarea statelor
(să nu uităm că în anul 1791, Franţa a interzis breslele considerate ca ultime elemente ale
economiei feudale) etc. au condus la înlocuirea orânduirii feudale cu una superioară, respectiv
cea capitalistă.

Capitalismul, indiferent de punctele de vedere pro sau contra reprezintă, în mod indiscutabil, o
orânduire superioară tuturor celorlalte de dinaintea ei, respectiv orânduirea primitivă, sclavagistă
şi feudală.

Elemente ale acestei noi orânduirii apar, deşi timid, încă din timpul perioadei anterioare, feudale,
când începem să vorbim despre proprietate privată, piaţă şi economie de piaţă, comerţ liber,
avantaj competitiv, liber schimb, liberă concurenţă, separarea puterilor în stat, drepturi şi libertăţi
fundamentale, bunăstare etc. şi rolul acestora în cadrul societăţii respective.

Dezbaterile cu privire la ce este şi ce nu este capitalismul sau ce ar trebui să fie au consumat şi

preocupat pe mulţi teoreticieni pe parcursul multor epoci.

De pildă, economistul englez, Adam Smith (care a trăit în perioada anilor 1723-1790) considera
capitalismul o stare firească a societăţii care încorpora deopotrivă diviziunea muncii şi circulaţia
liberă a forţei de muncă. Smith a fost printre primii economişti care abordează problema
comerţului dintre naţiuni cu avantajele ce decurg de aici. În anul 1776, publică lucrarea "Avuţia
naţiunilor - o cercetare asupra naturii şi cauzelor ei" unde elaborează teoria avantajelor absolute
ca bază a comerţului între ţări.

Spre deosebire de mercantilişti care exagerează rolul statului şi susţin o politică externă
protecţionistă şi de fiziocraţi care susţineau întâietatea producţiei în faţa comerţului, Smith
explică utilitatea practicării comerţului exterior pentru fiecare ţară şi arată că la baza
operaţiunilor comerciale a fiecărei ţări stă principiul avantajului absolut. "Dacă o ţară străină ne
poate furniza bunuri mai ieftine decât le-am produce noi e mai bine să cumpărăm de la ea, cu o
parte din produsul activităţii noastre, utilizate într-un mod din care putem trage oarecare folos"14.

Smith A., Avuţia naţiunilor - Cercetare asupra naturii şi cauzelor ei. Vol. I, Ed.
14

Universitas, Chişinău, 1992, pp. 305-306.

În viziunea smithiană, avantajul absolut este dat de diferenţele de cost şi de preţ pentru aceeaşi
marfă ce este produsă în ţări diferite care au condiţii diferite de producţie. Cu alte cuvinte, un
producător care produce o marfă cu costuri mai mici decât alţi producători şi care are
posibilitatea să o vândă în altă ţară la un preţ mai mare obţine un avantaj absolut din diferenţele
de costuri înregistrate între el şi un producător similar străin.

Smith spune că există o condiţie esenţială ca avantajul absolut să se realizeze: absenţa

restricţiilor comerciale şi a monopolurilor, adică deplina libertate economică. "Interesul unei
naţiuni în relaţiile ei comerciale cu alte naţiuni, este ca şi al unui comerciant faţă de persoanele
cu care face comerţ, de a cumpăra cât mai ieftin şi de vinde cât mai scump. Însă este mai
probabil că ea va cumpăra mai ieftin când, printr-o libertate cât mai completă a comerţului, ea va
încuraja toate naţiunile să-i aducă ei mărfurile pe care are nevoie să la cumpere şi, pentru
aceleaşi motive, pare a fi mai probabil că va vinde scump, atunci când pe piaţă se va afla un
număr cât mai mare de cumpărători"15.
15
Ibidem, p. 310.

În oponenţă totală cu mercantiliştii care susţineau protecţionismul vamal, Smith este adeptul
liber-schimbului: "comerţul între două ţări, făcut fără restricţii şi cu regularitate, este întotdeauna
avantajos, deşi nu întotdeauna egal de avantajos pentru ambele. Prin avantaj sau câştig nu înţeleg
mărimea cantităţii de aur sau argint, ci aceea a valorii de schimb a producţiei anuale a
pământului şi muncii ţării sau sporirea venitului anual al locuitorilor săi (...). Dacă balanţa va fi
echilibrată, iar comerţul între cele două ţări va consta în întregime în schimburi de produse
indigene, ele nu numai că vor câştiga ambele, în cele mai multe cazuri, dar ambele vor câştiga
egal sau aproape egal"16.
16
Ibidem, p. 327.

Economistul filozof, Karl Marx, care a trăit între anii 1818-1883, deci cu cca. un secol după
Adam Smith definea capitalismul ca o fază necesară în evoluţia societăţii umane, caracterizată de
înstrăinarea muncitorului de mijloacele de producţie, marcată de un conflict permanent între
două clase sociale: clasa exploatatoare constituită din proprietarii mijloacelor de producţie
(capitaliştii) şi clasa exploatată (muncitorii), între cele două clase existând o relaţie permanentă
de exploatare, prima exploatând-o în mod sistematic, pe cea de-a doua.

Marx făcea o comparaţie elocventă între cele două societăţi care s-au succedat, feudală respectiv
capitalistă: "râşniţa acţionată manual va da societatea feudală, maşina cu abur, societatea
capitalismului industrial"17.

Marx K., apud. Heilbroner R.L., Filozofii lucrurilor pământeşti, Ed. Humanitas,
17

Bucureşti, 1994, p. 156.

Cu alte cuvinte, perioada capitalistă reprezenta o perioadă de prefacere socială, necesară şi

firească în istoria omenirii, care a născut apariţia unor noi clase, care le înlocuiau pe cele vechi
(clasa negustorească era înlocuită de clasa industriaşilor) şi clasa nou creată a muncitorilor care
reprezenta, de facto, clasa celor care contribuiau în mod nemijlocit la baza economică a
capitalismului, producţia industrială. Conflictul dintre cele două clase vine din contribuţia
muncitorului la obţinerea de profit pentru proprietarul mijlocului de producţie şi retribuirea
necorespunzătoare a primului (printr-un salariu inferior muncii prestate), cel de-al doilea
îmbogăţindu-se pe seama primului prin însuşirea în totalitate a plus-valorii create de muncitor
doar de către industriaş.

Pentru sociologul german Max Weber (1864-1920) capitalismul s-a născut în ţările occidentale
ca fenomen firesc, cu rădăcini în religia practicată în ţările respective, etica protestantă (aceasta
nefiind însă singurul factor care a favorizat naşterea şi dezvoltarea capitalismului) şi ca rezultat
explicit al muncii privite ca o datorie (asceză), iar proprietatea şi bunăstarea ca un produs firesc
al muncii prestate în spiritul teologiei protestante. Acumulările banilor astfel obţinuţi şi
cheltuirea lor doar pentru stricta necesitate zilnică, fără excese de niciun fel, în spiritul religios al
eticii protestante, conducea la acumulări de capital considerabile şi la menţinerea unor economii
foarte dinamice18.
18
A se vedea în acest sens, Weber M., Etica protestantă şi spiritul capitalismului, ed. a III-
a, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2007.

Din analiza celor trei puncte de vedere exprimate (în mod evident, spaţiul lucrării nu ne permite
să facem o analiză exhaustivă a capitalismului), cu toate diferenţele existente, remarcăm şi un
punct comun, respectiv: noua orânduire (orânduirea capitalistă) era una necesară, în sensul
evoluţiei fireşti a societăţii omeneşti, înlocuind un sistem politic vechi, care nu mai corespundea
necesităţilor social-politice de la momentul respectiv, cu un altul care în mod obligatoriu trebuia
să aducă (şi a adus) beneficii societăţii omeneşti, în ansamblul său.

De asemenea, cei trei savanţi arată că există şi alte aspecte comune precum: pozitivitatea
acumulărilor materiale, necesitatea reorganizării societăţii anterioare pe alte baze solide şi
raţionale, imoralitatea comerţului şi a procedurilor speculative de tip camătă etc.

Capitalismul, conform definiţiei existente în Dicţionarul Explicativ al Limbii Române reprezintă

"un sistem social-economic şi politic-ideologic care se întemeiază pe piaţă liberă, libertatea de
acţiune şi proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie şi schimb, în care toate produsele
iau forma de marfă şi în care însăşi forţa de muncă se vinde şi se cumpără ca o marfă".

Se remarcă cel puţin două atribute esenţiale obligatorii ce caracterizează capitalismul, piaţa
liberă, deci implicit, economia de piaţă şi democraţia, care înglobează mai multe drepturi şi
libertăţi umane şi instituţionale precum: dreptul la viaţă, libertatea de gândire, libertatea de
călătorie, libertatea de expresie etc. Drept consecinţă, elementele fundamentale ale capitalismului
sunt: proprietatea privată asupra bunurilor mobile şi imobile, piaţa liberă formată din cererea şi
oferta care se întâlnesc pe piaţă, concurenţa liberă, neîngrădită, dar loială, în vederea maximizării
prosperităţii sociale deopotrivă, pentru producători şi consumatori, libertatea de decizie a
cetăţeanului, din punctul de vedere al producţiei, investiţiei şi consumului bazate pe rolul
fundamental al statului în vederea protejării drepturilor cetăţenilor precum şi pentru menţinerea
mediului socio-politic cu scopul unei bune funcţionări a pieţei.
Din perspectiva organizării şi conducerii sociale, statul are drept scop apărarea interesului
general pentru că, "dacă cetăţenilor nu le merge bine, dacă scopul lor subiectiv nu este satisfăcut,
dacă ei nu găsesc că mijlocirea acestei satisfaceri constituie statul însuşi, ca atare, atunci statul
stă pe picioare slabe"19.
19
Hegel, Principiile filozofiei dreptului, Ed. Academiei, Bucureşti, 1969, p. 291.

Desprindem de aici o serie de trăsături ale statului capitalist, acumulate şi structurate pe baza
experienţelor anterioare, prin care acesta se delimitează de alte forme de organizare socială.

O primă trăsătură este cea privind legitimitatea învestirii organelor statului cu atributele puterii
politice. Cu alte cuvinte, organele statului sunt constituite şi funcţionează prin legi sau alte acte
normative, care le conferă capacitatea de a participa în nume propriu la procesul de realizare a
puterii politice.

Organizarea puterii şi exercitarea acesteia de către un sistem de instituţii specializate, investite cu

competenţă şi putere, iar persoanele care le compun au o calitate specifică, respectiv, cea de
miniştri, parlamentari, magistraţi etc.

Existenţa unei separaţii clare a celor trei puteri în stat (legislativă, executivă şi judecătorească) şi
stabilirea raporturilor, concret, precis şi explicit, între instituţiile de guvernare pe baza
principiului separaţiei puterilor în stat. Adică, în baza acestui principiu fundamental, puterile nu
trebuie să intervină în treburile celeilalte, dar ele trebuie să se completeze, să colaboreze şi să
alcătuiască un întreg care să funcţioneze pentru şi în interesul general al societăţii.

Comportamentul social al persoanelor, tradus prin supunerea acestora faţă de autoritatea statală,
care însă nu trebuie să însemne supunerea faţă de stat, prin orice mijloc inclusiv prin încălcarea
drepturilor omului, reprezintă una dintre trăsăturile fundamentale ale statului capitalist.

Organizarea de stat presupune, în mod implicit şi forma statului, privită din perspectiva
constituirii şi exercitării puterii, precum şi organizării şi conducerii societăţii prin intermediul
statului.

Forma de guvernământ reprezintă cel mai important aspect al statului, prin care se exprimă şi
"constituirea organelor centrale ale statului, exercitarea puterii prin intermediul acestora şi
împărţirea competenţei între ele"20.
20
Popa N., op. cit., p. 92.

Clasificarea generală a formelor de stat este de monarhii şi republici. În monarhie conducătorul,

ereditar sau desemnat este un monarh (care poate fi împărat, prinţ, emir rege). Cele mai
cunoscute monarhii sunt: monarhia constituţională (caracterizată de limitarea puterilor
monarhului de constituţia statului respectiv, pe care monarhul nu poate să o modifice) şi
monarhia parlamentară (în care monarhul are o responsabilitate redusă, parlamentul fiind abilitat
să formeze guvernul pe baza majorităţii parlamentare). În prezent, printre statele care au ca
formă de guvernământ, monarhiile constituţionale, regăsim: Thailanda, Qatar, Swaziland, Oman
etc. în vreme ce monarhii parlamentare regăsim în: Australia, Belgia, Suedia, Norvegia, Marea
Britanie, Olanda etc.

În afara monarhiilor, ca forme de guvernământ regăsim şi republica, în care cetăţenii aleg un şef
de stat iar guvernarea se realizează "prin reprezentanţi aleşi după proceduri electorale,
preşedintele putând fi ales direct, prin vot universal sau de către Parlament"21. Cele mai
cunoscute forme de republică sunt: republica parlamentară (şeful statului se alege de către
Parlament, deci are o poziţie inferioară acestuia, în faţa căruia răspunde, cum sunt: Germania,
Finlanda, Italia, Austria, Ungaria), republica prezidenţială (şeful statului este ales fie direct de
cetăţeni prin vot egal, secret şi liber exprimat, fie indirect prin intermediul colegiilor electorale
sau electori, cum se întâmplă în Statele Unite ale Americii), republica semiprezidenţială şi
semiparlamentară (unde preşedintele este ales prin vot universal, secret şi direct de către
populaţia cu drept de vot; preşedintele numeşte şeful guvernului, poate dizolva condiţionat
Parlamentul. Printre statele care au forma de guvernământ, republica semiparlamentară sunt
Federaţia Rusă şi Franţa, România fiind republică semiprezidenţială. "Opţiunea pentru o anume
formă de stat este, în primul rând o opţiune politică"22.
21
Voicu C., Voicu Camelia A., op. cit., p. 95.
22
Ionescu C., Instituţii politice şi drept constituţional, Ed. Juridică, Bucureşti, 2006, p. 67.

De asemenea, mai avem din perspectiva structurii de stat, adică a organizării puterii în funcţie de
teritoriul acestuia, state unitare (care sunt compuse dintr-o singură formaţiune statală cu un
singur rând de organe centrale de stat, de exemplu: România, Italia, Franţa etc.) şi state
federative (constituite din minim două state membre unite ce compun instituţia federaţiei,
guvernată de un drept unitar federal, precum: Germania, Elveţia, Statele Unite ale Americii etc.).

În cadrul orânduirii capitaliste, pe care o trăim şi în prezent, teoreticienii au utilizat în explicarea

acestei epoci diverse modele analitice. Unul dintre aceste modele face o clasificare a perioadei
capitaliste, în funcţie de etapele parcurse, respectiv: societatea preindustrială, în care predomina
activitatea agrară, societatea industrială sau modernă caracterizată de avântul industriei şi munca
salariată din cadrul său respectiv, societatea postindustrială pe care o parcurgem în prezent
dominată de sfera serviciilor şi tehnologiile informaţionale.

Din perspectiva acestei paradigme, noţiunile de capitalism şi socialism nu mai sunt considerate
sisteme ideologice antagonice şi distincte, fiind înglobate într-un concept comun care poartă
numele de modernitate. De altfel, considerăm că cele două sisteme au fost exprimarea diferită a
unei singure realităţi, respectiv, cea capitalistă.

III. De la prezent către viitorul prezentului

"Contăm să apropiem şcoala de popor, să o facem să fie iubită şi respectată, să fie centrul de
unde să pornească curentele cele bune şi sănătoase pentru înălţarea şi întărirea neamului. Căutăm
a face ca învăţământul nostru să devină un învăţământ naţional, de vreme ce ne silim a-l face să
se potrivească ţării noastre, în loc de a ne mulţumi să-l luăm făcut gata, într-un timp şi nişte
condiţii care nu mai sunt ale noastre", Spiru Haret
Din înfruntarea celor două curente de idei, cel neoliberal de sorginte americană, în care statul are
un rol minimalist şi social-democrat, de origine europeană care alocă statului un rol mai
important în societate, şi doar acesta poate regla o serie de disfuncţionalităţi, care nu pot fi
soluţionate altfel (de pildă problema inegalităţilor sociale) credem că triumful într-un viitor, mai
mult sau mai puţin apropiat, va aparţine celui care va reuşi să răspundă concret, pe de o parte la
protecţia individului faţă de stat, iar pe de altă parte, la protejarea individului de către stat.

Pe de altă parte, este evident că actualul sistem capitalist se află într-o perioadă de schimbări
profunde. Acestea trebuie să vină din dezideratul că globalizarea trebuia să învingă cel puţin
două probleme majore: sărăcia şi războiul. De altfel, globalizarea în sine, nu este nici rea, nici
bună, ci va fi conform scopurilor pentru care o folosim. Dacă o folosim în vederea reîntoarcerii
fundamentalismelor religioase, revendicărilor identitare, terorismului, derivei finanţei mondiale,
spectrului foametei, creşterii riscurilor ecologice etc. va fi rea.

Ori, capitalismul înseamnă, după cum spunea fostul preşedinte al Franţei, Nicolas Sarkozy:
"responsabilitate individuală, angajament personal, etică, morală care se exprimă prin instituţii,
capitalismul este ceea ce a permis dezvoltarea extraordinară a civilizaţiei occidentale în ultimele
şapte secole". În concluzie, conchidea fostul preşedinte francez, "actuala criză financiară nu este
criza capitalismului, este criza unui sistem care s-a îndepărtat de valorile fundamentale ale
capitalismului, care a trădat spiritul capitalismului"23.
23
Sarkozy N., Capitalismul după Sarkozy, în Dilema Veche, anul V, nr. 246, 3 octombrie-5
noiembrie 2008.

Deci, capitalismul trebuie să se reaşeze pe bazele etice ale muncii, a reechilibrării binomului
libertate-regulă, ca şi cel privind responsabilitatea colectivă şi responsabilitatea individuală,
precum şi găsirii unui echilibru între stat şi piaţă, avându-se în vedere o moralizare a sistemului
financiar, dar şi a unui nou raport între economie şi politică. Globalizarea, la rându-i trebuie pusă
"în slujba persoanei umane, a solidarităţii şi a binelui comun"24.
24
Sfântul Ioan Paul al II-lea, Aforisme şi cugetări. Cultura şi spiritualitatea românească
prin ochii marelui Pontif, ediţie îngrijită, prefaţată şi comentarii de Nicolae Mareş, Ed.
Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2019, p. 106.

În acest sens propunem ca anumite realităţi politico-statale sau principii de guvernare ce trebui
schimbate sau revizuite având ca scop final, binele public comun, să fie transpuse în concret
prin: respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale Omului şi Tuturor Oamenilor de
către orice instituţie a statului şi reprezentant al său, iar eventualele derogări să nu fie posibile
decât în baza unor analize temeinice ex ante; respectarea adevărului în relaţia guvernanţi-
guvernaţi; utilizarea corectă şi cinstită a fondurilor publice; ocuparea prin concurs a funcţiilor de
reprezentanţi ai statului, fundamentate pe competenţe profesionale, educaţionale şi spirituale;
transparenţă în administraţia publică; statul în slujba cetăţeanului şi nu invers; politică cu
principii morale; justiţie dreaptă în concordanţă cu adevărul faptic şi juridic; atragerea
răspunderii imediate pentru încălcarea legii, în special pentru înalţii funcţionari de stat; educaţie
pe bază de valori naţionale pentru păstrarea identităţii naţionale în legătură cu cele planetare;
educarea în responsabilitatea faptelor făcute promovarea unităţii naţionale, construită pe
egalitatea tuturor cetăţenilor proprii; politici proactive de sănătate publică; protejarea persoanelor
vulnerabile de către instituţia statului; responsabilizarea prin pedeapsă aplicată imediat, în
măsura posibilului; recuperarea prejudiciului cauzat; grijă faţă de creaţie şi dreptate socială;
eliberarea de consumism; compasiune faţă de semeni, cultivată ca politică statală; găsirea unui
echilibru între supraconsum şi subconsum; eliminarea "rebutului şi irosirii".

Bibliografie

Cantemir D., Descrierea Moldovei, traducere după originalul latin de Gh. Guţu, Ed. Academiei
Române, Bucureşti, 1973

Cernea E., Molcuţ E., Istoria statului şi dreptului românesc. Terminologia vechiului drept
românesc, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2013

Cicero, Despre stat, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1983

Giurescu C., Studii de istorie socială. Vechimea rumâniei în Ţara Românească şi legătura lui
Mihai Viteazul. Despre rumâni. Despre boieri, Bucureşti, 1943

Hegel, Principiile filozofiei dreptului, Ed. Academiei, Bucureşti, 1969

Heilbroner R.L., Filozofii lucrurilor pământeşti, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1994

Ionescu C., Instituţii politice şi drept constituţional, Ed. Juridică, Bucureşti, 2006

Matei M.D, Probleme fundamentale ale genezei vieţii urbane medieval în Ţara Românească a
Munteniei şi Ţara Românească a Moldovei, în Revista de Istorie nr. 3/1978, p. 127 şi urm.

Olteanu Şt., Cu privire la începuturile evului mediu în istoria României, în Revista de Istorie nr.
9/1986, pp. 865-866.

Onişor V., Istoria dreptului roman. Pentru anul I al facultăţii de drept (curs de licenţă),
Tipografia Libertatea Orăştie, Cluj, 1921

Popa N., Teoria generală a dreptului. ed a V-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2014

Popa N., Dogaru I., Dănişor G., Dănişor D.C., Filosofia dreptului. Marile curente, Ed. All Beck,
Bucureşti, 2002

Sarkozy N., Capitalismul după Sarkozy, în Dilema Veche, anul V, nr. 246, 3 octombrie-5
noiembrie 2008

Sfântul Ioan Paul al II-lea, Aforisme şi cugetări. Cultura şi spiritualitatea românească prin ochii
marelui Pontif, ed. îngrijită, prefaţată şi comentarii de Nicolae Mareş, Ed. Fundaţiei România de
Mâine, Bucureşti, 2019
Smith A., Avuţia naţiunilor - Cercetare asupra naturii şi cauzelor ei. Vol. I, Ed. Universitas,
Chişinău, 1992

Stahl H.H, Contribuţii la studiul satelor devălmaşe, vol. II, Ed. Academiei R.P.R, Bucureşti,
1958

Ştefănescu Ş., Istoria românilor. De la afirmarea etnică românească la crearea "Daciei

Româneşti" sub conducerea lui Mihai Viteazul, Ed. Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti,
2005

Tiţă C. (coord.), Teoria generală a dreptului, Ed. Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2011

Voicu C., Voicu Camelia A., Teoria generală a dreptului, ediţie revăzută şi actualizată, Ed.
Universul Juridic, 2013

Voicu C., Teoria generală a dreptului, ed a III-a, Ed. Sylvi, Bucureşti, 2001

Weber M., Etica protestantă şi spiritul capitalismului, ed. a III-a, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2007

Publicat în "REVISTA PANDECTELE ROMÂNE" cu numărul 5 din data de 31 octombrie 2020