MINISTERUL EDUCAȚIEI AL REPUBLICII MOLDOVA

UNIVERSITATEA de STAT din MOLDOVA

FACULTATEA DE DREPT
DEPARTAMENTUL DREPT PUBLIC

REFERAT
CAPACITATEA JURIDICĂ DEPLINĂ A PERSOANEI ÎN DREPTUL PRIVAT
ROMAN

A STUDENTULUI ANULUI: I
GLINJAN VLAD
VERIFICAT: HÎNCU VICTORIA

CHIȘINĂU 2017
 PLAN:

1) Persoanele juridice
2) Capcitatea juridica
3) Conditia juridica a sclavilor
4) Concluzii
5) Bibliografie
 PERSOANELE JURIDICE

Romanii nu au cunoscut notiunea de “persoana juridica”. Daca in dreptul modern aceasta notiune
se identifica in special cu termenul abstract de institutie careia ordinea juridica ii atribuie
capacitate juridica, in antichitate, se recunosea unui grup de indivizi (colectivitati) reuniti pentru
realizarea unui scop comun, asa-zisa personalitate juridica, adica ordinea juridica le recunostea
acestor “colectivitati” capacitatea de a avea drepturi si obligatii.
Romanii pentru a desemna persoana juridica foloseau termenul de “corpora” sau”universitates”.
In literatura de specialitate, tinandu-se seama de traditiile romane, s-au conturat diverse opinii in
legatura cu persoanele juridice, ajungandu-se pana la eludarea acestei notiuni de la analiza
supusa discutiei.
Alti autori, pastrand traditionala distinctie, macar ca punct de plecare pentru delimitarea
regimului juridic al acestora, evidentiau ca persoane juridice: corporatiile sau fundatiile.
Din corporatiuni faceau parte: Statul, entitatile publice si entitatile private.
In fine erau privite ca persoane juridice statul (“res publica”, “populus”); subdiviziunile
administrative ale statului (“civitates”, “coloniae”, “municipia”); diferitele teritorii (“pagi”) si
numeroasele asociatiuni care aveau ca scop realizarea unor interese de ordin economic, social,
religios etc. (este vorba de societatile de publicani-pentru strangerea impozitelor, de societatile
de exploatare a sarii, bisericile etc.).

In cele ce urmeaza, tinandu-se seama de traditia romana si de distinctiile facute de catre unii
autori, vom analiza pe cele mai importante persoane juridice recunoscute de ordinea juridica
romana.

Persoanele juridice recunoscute de ordinea juridica romana.

Corporatiile. (“corpora”, “universitates”)

Asa cum am subliniat, mai sus, corporatiile erau alcatuite din urmatoarele persoane juridice:
Statul; entitatile publice si entitatile private. Romanii cunosteau inca din antichitate “grupuri” de
persoane fizice care isi pastrau identitatea lor juridica chiar daca unii membri din care era alcatuit
“grupul” se schimbau: inainte de toate in aceasta categorie intra Statul, apoi entitatile
(institutiile) publice minore, si chiar asociatiunile private (care la origini faceau parte din
structura publica, insa urmareau scopuri in intregime sau numai in parte publice).

Pana la sfarsitul Republicii, acestui fenomen i se recunostea deplina libertate de asociere, inca
incepand cu Legea Celor XII Table, dar fara a se ajunge ca jurisprudenta sa-i ofere o structura
juridica personificata “de entitate abstracta”.

Statul (“res publica”, “populus”)

Forma cea mai insemnata de corporatiune a fost reprezentata de “populus Romanus”, adica de
Statul roman care impreuna cu cetatenii sai, aveau ca patrimoniu propriu “res publicae populi
Romani”: “aerarium populi Romani” si in epoca republicana tezaurul public. In epoca
Principatului, alaturi de “aerarium” apare “fiscus Caesaris”, inteles la inceput ca fiind
patrimoniul privat al principelui, in baza functiei pe care o indeplinea. Intre epoca Principatului
si aceea a Dominatului “aerarium” a fost treptat absorbit de “fiscus”, care la randul sau a fost
transformat din patrimoniul privat al imparatului in patrimoniul public al Statului. Astfel,
Statului i se recunostea capacitatea juridica, in sensul ca putea avea un patrimoniu propriu, putea
intra in raporturi cu privatii in baza unor contracte de vanzare-cumparare, de locatiune, putea fi
instituit mostenitorul unui legat, putea dobandi prin dezrobire ('manumissio') drepturile de
patronat. Cu toate acestea Statul nu putea fi pus pe acelasi plan cu persoanele private.
Eventualele conflicte nu puteau sa fie solutionate pe calea procesului privat, ci prin recurgerea la
procedura administrativa a “cognitio extra ordinem” sau direct prin insusi Statul, reprezentat de
functionarii sai si judecatori. Capacitatea juridica a Statului este definita mai ales in domeniul
dreptului public.

Entitatile publice minore

In sfera corporatiilor erau cuprinse si entitatile publice minore, supuse organizarii politice si
administrative romane: “civitates”. Din randul acestora, vom prezenta pe cele mai reprezentative:
“municipia”; “coloniae civium Romanorum” si “civitates pergrinae”.

Municipiilor pana in epoca Republicana le-a fost recunoscuta capacitatea de a sta in judecata
privata fie ca reclamant, fie ca parat, de unde se explica si diferenta fata de Stat, in sensul ca
aveau capacitate juridica in domeniul dreptului privat.

Municipiile erau titulare ale drepturilor de patronat, cu precizarea ca in epoca clasica s-a exclus
posibilitatea de a fi titulare si a dreptului de uzufruct. Puteau primi legate si fideicomise, insa, in
epoca clasica, nu puteau fi instituite ca mostenitori, afara de unele situatii exceptionale.

Municipiile au fost asimilate in epoca Principatului coloniilor (“coloniae civium Romanorum”),

considerate inainte tinerele mladite din care isi tragea seva “populus Romanus”, iar acum lipsite
de propria individualitate. O pozitie aparte, pana la constitutia lui Caracalla, o aveau “civitates
peregrinae” care nu se bucurau de cetatenia romana: acestora le era recunoscuta capacitatea
patrimoniala, dar numai in baza lui “ius gentium”. Asadar, puteau sa primeasca sau dobandeasca
fideicomise, incepand cu imparatul Nerva si legate, ca mai tarziu acest drept sa le fie atribuit prin
dispozitiile unui senatusconsult din vremea imparatului Hadrian. Numai in epoca postclasica,
printr-o constitutie a imparatului Leon, s-a admis, fara oprelisti, ca se putea institui ca mostenitor
o cetate (“civitas”). Pentru incheiera raporturilor juridice de drept privat “civitas” isi delega asa-
zisii “actores” cu atributii delimitate sau chiar propriii sclavi, iar intr-o perioada tarzie locul lor a
fost luat de “curatores” si conducatorii permanenti ai cetatilor.

Asociatile private si ecleziastice

Avandu-se in vedere modelul entitatilor publice (Statul si “civitas”) au fost recunoscute ca

facand parte din corporatii si asociatiile private (“collegia”, “sodalitates”, “sodalicia”)
constituite, pentru cele mai diferite scopuri, insa numai intre persoane care aveau o cauza
comuna. Cele mai cunoscute asociatii erau:

-asociatiile constituite in scopul realizarii cultului (“sodalitates”; “sodalicia” sau “collegia

cultorum”);

-asociatiile de persoane care exercitau aceeasi meserie;

-asociatiile funerale (“collegia funeraticia”);

-asociatiile de strangere a impozitelor (“societates publicanorum”).

Libertatea de asociere era recunoscuta inca prin Legea Celor XII Table, insa numai in limitele
ordinii publice. Spe finele Republicii, din cauza unor abuzuri si a faptului ca unele asociatii si-au
asumat scopuri politice, adesea Statul a intervenit prin masuri directe de ingradire a acestora. De
pilda, imparatul Caesar a desfiintat asociatiile din epoca sa, afara de cele constituite in
vechime. De asemenea, imparatul August, a reglementat prin “Lex Iulia de colegiis” din anul 7
i.e.n. ca o asociatie are nevoie pentru constituire, de autorizatia prealabila a senatului (pentru
provincii se cerea autorizatia principelui). Aprobarea data de senat presupunea ca asociatia are
un patrimoniu propriu, ca are drepturi similare cu acelea a persoanei fizice: de proprietate,
capacitate juridica, drepturile de patronat, etc.

Capacitatea juridica deplina a fost dobandita abia in epoca clasica. Asa se explica faptul ca in
domeniul dreptului privat, a fost recunoscuta colegiilor, prin edictul pretorului, capacitatea de a
fi parte intr-o judecata privata.

Asadar, “collegia” puteau avea un patrimoniu propriu si puteau incheia raporturi juridice valide
cu privatii. Nu puteau insa, in epoca clasica, sa fie titularii dreptului de uzufruct. Drepturile de
patronat aveau aceeasi soarta pana cand Marc Aureliu a admis colegiilor capacitatea de a dezrobi
pe sclavii proprii, cu consecintele ce decurgeau din acea “manumissio”. Numai incepand cu
imparatul Marc Aureliu puteau dobandi legate, in timp ce instituirea lor ca mostenitori se putea
face numai din epoca postclasica.

Persoana juridica, de asemenea, avea dreptul de a dobandi posesiunea printr-un sclav, avea
capacitatea de asi asuma obligatii in nume propriu, avea un drept de proprietate distinct fata de
acela al membrilor ei.

Fundatiile.

Fundatiile au aparut in epoca Dominatului. Patrimoniile acestora erau destinate unor scopuri
determinate. Dreptul roman a admis ca patrimoniul sa fie atribuit unei fundatii, cu o clauza
speciala, ca el sa fie utilizat in conformitate cu scopul dinainte stabilit. Atribuirea avea loc prin
acte intre vii (“inter vivos”) sau “mortis causa”, in special cand era vorba de legate sau donatii.

Fundatiile cu scop religios si de binefacere (“piae causae”) au devenit mult mai numeroase in
dreptul postclasico-iustinian, insa evolutia lor nu s-a deosebit cu nimic de aceea a entitatilor
ecleziastice din epoca anterioara.

Persoana juridica inceta atunci cand si-a atins scopul pentru care s-a constituit sau cand era in
contradictie cu interesele sclavagiste romane.

Fundatiile isi incetau activitatea si in situatia in care patrimoniul afectat scopului pentru care au
fost constituite, fie a disparut, fie a fost consumat.

CAPACITATEA JURIDICA

În Dreptul Roman aveau capacitatea de persoane doar persoanele libere, și în prima fază a
Imperiului Roman aveau capacitate de persoane doar cei cu cetățenie. Sclavii nu erau considerați
a fi persoane , ei erau considerați bunuri din patrimoniul stăpînului.
Capacitatea juridică – aptitudinea unei persoane care se poate bucura de anumite drepturi și
libertăți. Pentru ca o persoană să participe la instanța de judecată, trebuia să aibă capacitate
juridică.
Capacitatea(caput) juridică se împărțea în:
-Capacitate de folosință a drepturilor– posibilitatea unei persoane de a avea drepturi și obligații.
Aveau capacitate de folosință aveau doar:
1.cetățenii
2.oamenii liberi
3.pater familias(șef de familie, cel mai învîrstă bărbat)Copii nou născuți la care a decedat
tatăl,deveau pater familias, și jumătate patrimoniului tatălui revenea copilului.
Copilul născut capătă patrimoniul tatălui, și au capacitate de folosință pînă la moarte.Pentru a
căpăta patrimoniu,copilul trebuia să se nască viu și cu înfățișare omenească.
Moarte fizică – mort .
Moarte juridică – vîndut în sclavie.
-Capacitate de exercițiu a drepturilor- aptitudinea unor persoane de a înțelege drepturile și
legile.Capacitatea de exercițiu aveau doar cei ce au atins majoratul.

Capacitate juridică deplină aveau doar bărbaţii pater familias, cetăţeni romani şi liberi.
Capacitate de exerciţiu deplină aveau doar bărbaţii pater familias, majori şi sănătoşi mental. 5. Pe
lângă personalitatea juridică recunoscută individului uman, romanii concepeau existenţa unor
drepturi şi obligaţii şi pe seama unor colectivităţi umane. Existenţa acestor colectivităţi sau
grupuri umane era evidentă: viaţa îi aduna pe oameni laolaltă în funcţie de nevoile lor
economice, religioase, politice şi recreative. Din aceste grupuri umane se distingea o voinţă
unică ce exprima anumite interese. Aceste interese trebuiau satisfăcute şi, în acest scop, erau
necesare mijloace, spaţii şi finanţe. Aceste grupări umane şi-au găsit inerent expresia lor juridică
fiind dotate treptat cu personalitate juridică. Pe lângă grupările umane, romanii au acordat
calitatea de subiect de drept şi unor bunuri afectate unui scop determinat. Aşa au apărut ceea ce
în dreptul modern se va numi fundaţie.

CONDIȚIA JURIDICA A SCLAVILOR

În epoca cea mai veche a statului roman, numărul sclavilor nu era mare, deoarece nevoile
societăţii erau reduse. Astfel ei duceau o viaţă patriarhală, în sensul că soarta lor nu era cea a unei
fiinţe inferioare (aidoma animalelor), ci erau trataţi ca un om de-al casei (familiaris, famulus).
Odată cu înteţirea războaielor, numărul sclavilor a crescut cosiderabil. Dezvoltarea neîntrerupă a
producţiei bazată pe munca servilă necesita o concentrare mai mare de sclavi, iar societatea
sclavagistă devenea „baza întregii productivităţi”. Aşadar, sclavia a cunoscut forma de exploatare
cea mai crudă, stăpânul având drept de viaţă şi de moarte asupra sclavului său.
Pentru o analiză sistematică a statutului juridic al sclavilor, vom studia condiţia juridică a
acestora în raport cu alţi sclavi, cu terţii, şi, mai cu seamă, cu stăpânii lor şi cu autorităţile romane.
În raport cu stăpânii, sclavii erau consideraţi ca fiind nişte lucruri sau mai bine zis nişte
instrumente grăitoare (instrumentum vocale), asupra cărora stăpânul avea drept de viaţă şi de
moarte (jus uitae necisque), drept urmare sclavul nu avea caput. Chiar Gaius, în definiţia ce o dă
despre lucrurile corporale, menţionează sclavii la un loc cu animalele sau bucăţile de pământ. Prin
dominica potestas, ce desemna puterea nemijlocită a stăpânului asupra bunurilor sale, îşi putea
vinde, închiria sau ucide sclavii.
Amintim că dreptul de viaţă şi de moarte a fost interzis în sec. II d. Hr., sub domnia lui
Antonius Pius. Tot el interzicea dreptul de coerciţie nelimitat, dându-i sclavului posibilitatea de a
denunţa cruzimile şi pedepsele aplicate de stăpânii lor. Totuşi rămâne în vigoare o serie de drepturi
ale stăpânilor în raport cu sclavii lor, cum ar fi jus utendi ac fruendi (dreptul de folosinţă completă
asupra forţei de muncă a sclavilor), precum posibilitatea de a abandona sclavul delicvent în
favoarea victimei delictului respectiv (jus noxae deditionis) sau dreptul de a înstrăina copilul
născut de o sclavă, despărţindu-l separat de părinţi.
Lipsiţi de status civitates, sclavii nu puteau avea relaţii juridice între ei, fiind privaţi de
dreptul de a încheia acte juridice. Mai mult, sclavul nu avea familie, deoarece neavând jus nuptiae,
nu puteau să se căsătorească. Asta însemna că legătura sclavului cu o sclavă era doar un simplu
fapt denumit contubernium. Totuşi se recunoştea o relaţie de rudenie între sclavi(cognatio servilis),
însă fără consecinţe pe plan juridic, întrucât nu exista un pater familias ca în cazul familiilor
legitime.
Pe parcursul evoluţiei istorice, rigorile principiilor ce cârmuiau normele istituţiei sclaviei, nu
au întunecat întru atât de mult mintea jurisconsulţilor, încât aceştia să nu poată observa
particularităţile radicale dintre un sclav şi un animal, şi anume faptul că sclavii erau totuşi fiinţe
umane.Sclavul, fiind înzestrat cu aptitudini omeneşti, era întrebuinţat ca un instrument de achiziţie:
tot ceea ce dobândea acesta aparţinea lui stăpânului. Dacă ne referim la faptul că sclavii nu aveau
capacitate juridică, pe cale de consecinţă, aceştia nu aveau acces la viaţa juridică. Însă, conform
principiului dreptului roman din perioada veche, ce afirma că sclavii pot face mai bună situaţia
stăpânului, însă nu o poate face mai rea, permite sclavului să încheie acte juridice cu un terţ,
împrumutând capacitatea juridică a stăpânului. Acest principiu era în concordanţă cu spiritul
juridic al epocii, datorită formalismului şi a existenţei actelor juridice unilaterale. Perioada clasică,
fiind caracterizată prin politica de expansiune a Romei, a înrăutăţit situaţia sclavilor, datorită
numărului mare de captivi de război, ce au căzut în sclavie. Acest fenomen a accelerat ritmul şi
intensitatea vieţii economice, ce s-a reflectat şi în viaţa juridică a societăţii. Din această cauză
multe dintre principiile ritualiste au fost înlăturate, apărând instrumente juridice noi – ca de
exemplu contractele sinalagmatice, adaptate perioadei. Din acest motiv, vechiul principiu a fost
înlăturat, deoarece contractele bilaterale impunea ca părţile sa joace atât rolul de creditor, cât şi cel
de debitor.
În această situaţie, capacitatea juridică a sclavului se extinde, deoarece contractele încheiate
de acesta se îndreptau asupra stăpânului. În acest caz stăpânul putea fi obligat, prin sclav, faţă de
terţul contractant. În cazul unui delict, stăpânul sclavului nu putea fi obligat să acopere prejudiciul,
decât prin prin predarea sclavului delicvent.
Observăm că, deşi s-a afirmat un progres din perspectiva condiţiei juridice, totuşi condiţia
lor socială s-a deteriorat din ce în ce mai mult, în sensul că sclavii, în epoca imperialistă, erau
supuşi torturii, determinând chiar intervenţia legiuitorului pentru a le acorda o anumită protecţie.
Raporturile cu autorităţile romane erau considerate ca fiind inexistente, deoarece sclavii nu aveau
caput. Totuşi existau anumite situaţii când sclavii încheiau acte juridice, altele decât obligaţiile
natural şi anume actele de răscumpărare din sclavie şi pactele de eliberare din sclavie. Aici
sclavul avea dreptul de a introduce o anchetă administrativă împotriva redemptorului (cel care îl
răscumpără din sclavie) sau stăpânului. Deasemenea acesta se putea adresa autorităţilor în cazul
în care acesta era maltratat.

CONCLUZII
In final pot spune ca capacitatea juridică a persoanei fizice este o instituţie destul de complexă a
dreptului civil, ea avînd legături complexe cu celelalte ramuri de drept. Tratată în diferite lucrări
de specialitate, aceasta a prezentat mereu un interes pentru studiu, mai ales în cercul
doctrinarilor. Capacitatea juridică – aptitudinea unei persoane care se poate bucura de anumite
drepturi și libertăți. Pentru ca o persoană să participe la instanța de judecată, trebuia să aibă
capacitate juridică. Cetăţenii statului pot, în principiu, să participe la orice raport juridic,
indiferent de natura acestuia, bucurându-se de o capacitate juridică generală. Pot intra în
raporturi juridice atât între ei, cât şi cu statul, cu organele acestuia sau cu alte persoane juridice
(regii autonome, societăţi comerciale, instituţii culturale etc.). Au capacitate juridică specială
persoanele juridice, întrucât sunt create pentru un anumit scop, activitatea acestora fiind
subordonată principiului specialităţii capacităţii de folosinţă.De asemenea, capacitatea juridică
este unică, în sensul că titularul drepturilor şi obligaţiilor exercită, de regulă, direct şi personal
atributele personalităţii sale. În cazul dreptului constituţional, al muncii sau al familiei, cele două
elemente ale capacităţii juridice nu pot fi despărţite.Unicitatea capacităţii juridice prezintă, însă,
şi unele excepţii, cum ar fi cele prezente în dreptul civil şi procesual civil. Capacitatea civilă este
definită, ca fiind aptitudinea generală şi abstractă a unei persoane de a avea drepturi şi obligaţii
în cadrul unor raporturi juridice civile.
 BIBLIOGRAFIE
Vladimir Hanga, “Drept privat roman”, Bucuresti, 1978

https://dreptmd.wordpress.com/cursuri-universitare/drept-roman/persoanele-n-dreptul-
roman/
https://www.wikipedia.org/